Caracterizarea vegetaţiei în Câmpia Transilvaniei

Pajişti xero-mezofile

Pantele colinelor şi dealurilor din Câmpia Transilvaniei au forme şi înclinaţii diferite.

Pantele slab şi moderat înclinate sunt predominante faţă de cele cu înclinaţie mare. În

general pantele umbrite, cu expoziţie nordică, au înclinaţia mai slabă faţă de cele cu

expoziţie însorită.

Vegetaţia pe pantele însorite are o acoperire relativ redusă. Aceasta nu poate reţine

decât un procent mic din apa precipitaţiilor, care se infiltrează greu în solurile argilo-

marnoase. Astfel cea mai mare cantitate din apă se pierde scurgându-se în văi, producând

fenomene de eroziune. Pierderea este în funcţie de înclinaţia pantei şi de consistenţa

vegetaţiei.

Partea superioară a pantelor însorite este cea mai xerotermă. În aceste porţiuni se

dezvoltă fitocenoze care aparţin asociaţiilor cu un caracter excesiv stepic cum sunt:

Stipetum lessingiatae sau Festuco rupicolae-Caricetum humilis. Acestea sunt frecvente

pe pantele însorite din zonele: Suatu, Frata, Soporul de Câmpie, Viişoara.

Partea inferioară a pantelor variază mult în funcţie de forma lor. Acţiunea de uscare

a vânturilor este mai slabă şi eroziunea de suprafaţă este mai mică. Regimul hidric al

solului satisface şi necesităţile unor mezofile, astfel în compoziţia vegetaţiei, pe lângă

xerofitele care imprimă caracterul stepic, uneori se înregistrează cu valori mari de

acoperire specii mezofile.

Asociaţiile xeroterme din Europa centrală sunt cuprinse în ordinul BROMETALIA

ERECTI, iar cele cu caracter continental, răspândite până la poalele estice ale Alpilor,

sunt cuprinse în ordinul Festucetalia Valesiacae. Asociaţiile din Câmpia Transilvaniei

prezintă un caracter specific evidenţiat prin prezenţa unor specii continentale comune cu

a stepelor ruseşti şi lipsa unor specii central europene. Datorită compoziţiei floristice

aceste asociaţii au fost încadrate în alianţe specifice: Cirsio – Brachypodion,

Danthonio-Stipion stenophyllae, Stipion lessingianae.

În ceea ce priveşte compoziţia floristică a cenotaxonilor acestor pajişti, se constată

numărul mare de specii care formează asociaţiile. Specii constante sunt: Stipa

lessingiana, S. pulcherrima, S. ioanis, Festuca rupicola, Astragalus monspessulanus,

Dorycnium herbaceum, Muscari tenuiflorum, Eryngium campestre, Salvia nutans,

Thymus glabrescens, Teucrium chamaedrys, Carex humilis, Koeleria gracilis, Medicago

falcata, Adonis vernalis, Ajuga laxminni, Leontodon asper. În aceste pajişti vegetează un

număr mare de specii continentale: Stipa lessingiana, S. pulcherrima, S. capillata,

Festuca rupicola, Bromus inermis, Carex humilis, Asparagus officinalis, Adonis vernalis,

Brassica elongata, Alyssum alyssoides, Potentilla arenaria, Nepeta ucranica, Fragaria

viridis, Euphorbia segueriana, Prunus tenella. Pe lângă dominanţa calitativă şi

cantitativă a speciilor continentale, este de remarcat prezenţa a numeroase elemente

pontice: Astragalus dasyanthus, A. asper, Crambe tataria, Linum hirsutum, L. Nervosum,

Inula ensifolia, Serratula radiata, Centaurea trinervia, Peucedanum tauricum, Asyneuma

canescens.

În unele asociaţii (Festuco rupicolae-Danthonietum provincialis, Danthonio-

Brachypodietum pinnati) se înregistrează un număr însemnat de specii mezofile:

Trifolium pratense, Dactylis glomerata, Anthoxanthum odoratum, Trifolium pannonicum,

Ranunculus polyanthemos, Daucus carota, Prunella vulgaris, Salvia pratensis,

Campanula glomerata.

Pajiştile xerofite sunt folosite ca păşuni şi fâneţe cu prodictivitate scăzută. Unele

din aceste pajişti, din cauza păşunatului excesiv evoluiază spre pajişti degradate dominate

de dicotiledonate de tipul Thymus glabrescens şi Salvia nutans. Într-o fază mai avansată

de degradare, acestea din urmă evoluiază spre artemisiete, care practic nu au nici o

valoare economică.

Pajişti higrofile, mezo-higrofile, mezofile, mezotrofe şi eutrofe

Aceste pajişti sunt dispuse de regulă în luncile râurilor şi ale afluenţilor acestora. Din

cauza colmatării luncilor, în special în perioada topirii zăpezilor şi a perioadelor ploioase,

acestea devin inundate. Datorită acestui fapt, au în general o vagetaţie higrofilă, compusă

din cenotaxonii ordinelor PHRAGMITETALIA şi MOLINIETALIA. Numai pe suprafeţele

mai ridicate se pot dezvolta asociaţiile mezofile ale ordinului

ARRHENATHERETALIA.

Ordinul PHRAGMITETALIA cuprinde asociaţiile terenurilor mlăştinoase, cu

nivelul apei aproape în tot timpul anului deasupra solului.

Alianţa Phragmition australis este mai slab reprezentată în luncile Câmpiei

Transilvaniei. Asociaţiile alianţei–Scirpo-Phragmitetum, Glycerietum maximae,

Typhetumangustifoliae, Typhetum latifoliae – însoţesc cursul pârâurilor şi formează

pâlcuri mai mici sau mai mari în lacurile parţial colmatate şi în jurul lor. Sunt asociaţii

care au o compoziţie floristică redusă (între 28 şi 40 specii), excepţie făcând asociaţia

Scirpo–Phragmitetum în a cărei compoziţie floristică au fost identificate cca. 80 specii de

cormofite, datorită condiţiilor de mediu variate, de la mlăştinos până la acvatic în care se

dezvoltă trestişurile. Din punct de vedere ecologic, în aceste pajişti predomină speciile

higrifile, mezo-higrofile (uneori şi hidrofitele), micro-mezoterme şi slab acido-neutrofile

(adesea speciile amfitolerante: euriterme şi euriionice).

Dintre speciile cu constanţă mare în aceste pajişti, amintim: Bolboschoenus

maritimus, Eleocharis palustris, Alisma plantago-aquatica, Lythrum salicaria, Lycopus

europaeus, Mentha aquatica, Agrostis stolonifera, Ranunculus repens.

Alianţa Magnocaricion elatae este bine reprezentată prin mai multe asociaţii

- Caricetum elatae, Caricetum gracilis, Caricetum acutiformis, Caricetum vulpinae,

Caricetum ripariae. Caricetele sunt răspândite în general tot în jurul lacurilor, formând

un brâu în jurul pâlcurilor de trestişuri. Şi aceste formaţiuni sunt sărace în specii, numărul

cormofitelor fiind cuprins între 18 şi 44 specii. În afara speciilor caracteristice, se

înregistrează unele specii cu constanţă mare, cum sunt: Equisetum palustre, Phragmites

australis, Eleocharis palustris, Symphytum officinale, Lythrum salicaria, Galium

palustre, Juncus effusus, Ranunculus repens, Lysimachia nummularia.

Ordinul MOLINIETALIA grupează asociaţii higrofilecare sunt folosite ca fânaţe

valoroase din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Alianţa Agrostion stoloniferae cuprinde asociaţii cu un pronunţat caracter higrofil.

Pajiştile de iarba câmpului (Agrostetum stoloniferae) populează, în regiunile colinare şi

de muncei, luncile apelor curgătoare, terenurile foarte umade, cu pânza freatică aproape

de suprafaţa solului lăcoviţtit, cu textura luto-argiloasă. Fitocenozele de coada vulpii

(Alopecuretum pratensis) sunt cantonate în luncile râurilor rareori inundate sau în

depresiunile permanent umede, cu soluri bogate în substanţe minerale nutritive. Asociaţia

pîiuşului de livadă (Festucetum pratense) cuprinde fitocenoze de tranziţie de la pajiştile

mezo-higrofile la cele mezofile, vegetând pe soluri reavăne şi fertile, atât pe terasele

apelor curgătoare, cât şi pe coastele domoale ale dealurilor.

Fitocenozele edificate de Agrostis stolonifera şi Festuca pratensis sunt compuse din

specii de poacee higrofile ca: Poa trivialis, P. palustris, Glyceria nemoralis, Phragmites

communis, precum şi din ciperacee ca: Scirpus sylvaticus, Carex vulpina, C. distans, C.

hirta. În compoziţia lor intra specii de dicotiledonate higrofile ca: Trifolium repens, T.

hybridum, Lotus tenuis, Ranunculus repens, Potentilla reptans, Lythrum salicaria,

Lysimachia nummularia, Symphytum officinale, Lycopus europaeus, Cirsium canum.

Alianţa Arrhenatherion cuprinde asociaţii mezofile, dezvoltate pe terenuri mai

ridicate din lunci sau pe pante cu înclinaţie mică de pe marginea luncilor.

Pajiştile de ovăscior (Arrhenatheretum elatioris) ocupă suprafeţe relativ mici, fiind

răspândite pe soluri reavăne, fertile, neutre sau slab acide. Compoziţia floristică a

acestora este ridicată, în fitocenozele acesteia fiind identificate cca 125 specii de

cormofite. În funcţie de condiţiile ecologice staţionale în care se dezvoltă fitocenozele de

ovăscior, se disting mai multe variante, unele cu tendinţe mezo-higrofile, altele cu

tendinţe xero-mezofile.

Toate variantele fitocenozelor de ovăscior produc un furaj de calitate foarte bună

şi o productivitate ridicată (15.000-25.000 kg. masă verde la ha.), cu valoare nutritivă

foarte bună. Dintre speciile de poacee amintim: Trisetum flavescens, Cynosurus cristatus,

Poa pratensis, Lolium perenne, Agrostis tenuis, Festuca rubra, Bromus commutatus,

Anthoxanthum odoratum, Dactylis glomerata, Holcus lanatus, Festuca pratensis.

Pajişti halofile

Aceste pajişti aparţin ordinelor SALICORNIETALIA, FESTUCO

PUCCINELLIETALIA şi ARTEMISIO-FESTUCETALIA PSEUDOVINAE, care cuprind

asociaţii higrofile, dezvoltate pe soluri mai mult sau mai puţin salinizate. Excesul de apă

este caracteristic numai perioadei de primăvară şi în anii ploioşi la începutul verii. Mai

târziu solurile devin mai uscate, prezentând uneori crăpături adânci.

Alianţa Juncion gerardi cuprinde asociaţiile higrofile de semisărături şi de

sărături. Prima grupă, cele de semisărături, se caracterizează prin dominanţa speciilor

Agrostis stolonifera şi Carex distans. Aceasta conţine multe specii higro- şi mezofile,

care sunt prezente şi în asociaţiile alianţei Agrostion, dar se deosebesc esenţial de pajiştile

acestea prin prezenţa mai multor specii halofile, care însă nu ating un grad de dominanţă

mare. Pe lângă prezenţa speciilor: Trifolium hybridum, T. fragiferum, Lotus tenuis,

Ranunculus sardous, Senecio erraticus, sunt evidenţiate speciile: Plantago cornuti,

Scorzonera parviflora, Juncus gerardi, Triglochin maritimum, Puccinelia limosa.

Caracterul higrofil al fitocenozelor este marcat de speciile: Carex vulpina, C. distans,

Cirsium canum, Carum carvi, Ranunculus repens, Phragmites communis.

Asociaţiile din a doua grupă reprezintă un stadiu mai avansat în procesul de

salinizare a solului. Pe lângă specia dominantă, poate atinge un grad mare de dominanţăşi

Juncus compressus sau Eleocharis palustris. Dintre elementele componente, speciile:

Juncus articulatus, Deschampsia caespitosa, Carex gracilis, Caltha palustris, Cirsium

canum, Festuca arundinacea indică umiditatea abundentă a solului. Prezenţa speciilor

Lotus tenuis, Triglochin maritimum, Plantago cornuti, Scorzonera parviflora semnalează

acumularea considerabilă a sărurilor în sol. Asociaţia Puccinelietum limosae se dezvoltă

pe suprafeţele intens salinizate, unde apa este abundentă mai cu seamă primăvara, iar în

timpul verii solul se uscă şi crapă în forme poligonale. În compoziţia floristică a

asociaţiei se remarcă un număr mic de halofite obligate, ca: Triglochin maritimum,

Statice gmelini, Aster tripolium, Juncus gerardi, Plantago cornuti, P. maritima,

Peucedanum latifolium, Scorzonera parviflora, Taraxacum bessarabicum. Asociaţia

Triglochino maritimae-Asteretum pannonici se instalează în locuri permanent apătoase,

cu grad de salinitate ridicat. Compoziţia floristică este eterogenă, alcătuită din halofite

obligatorii, preferante şi suportante. Se remarcă prin abundenţă, alături de speciiile

edificatoare, Plantago cornuti, P. maritima, Scorzonera parviflora.

Alianţa Festucion pseudovinae cuprinde asociaţii care populează cele mai uscate

suprafeţe din lunci, cu solul intens salinizat. Festuca pseudovina înregistrează

indicele de abundenţă-dominanţă maxim şi este însoţită de abia câteva specii dintre care

menţionăm: Taraxacum levigatum, Scorzonera cana, Statice gmelini, Medicago falcata,

Trifolium fragiferum, Poa bulbosa, Artemisia maritima, Alyssum alyssoides, Aster

linosyris, Inula britannica, Chamomilla recutita.

Salicornion prostratae şi Thero-Suaedion cuprind asociaţiile care se dezvoltă spre

sfârşitul verii pe marginea bălţilor sau a lacurilor, pe locurile eliberate după secarea

apelor. Solul prezintă puternice eflorescenţe de sare şi din această cauză numărul

speciilor este extrem de redus. În afară de speciile edificatoare (Salicornia herbacea şi

Suaeda maritima), în compoziţia floristică intră, cu indice de abundenţă-dominanţă

scăzut: Atriplex litoralis, Spergularia marina, Puccinelia distans, P. limosa, Aster

tripolium, Limonium gmelini, Juncus gerardi, Artemisia maritima ssp. salina, Atriplex

hastata.

Unele din pajiştile halofile sunt folosite ca păşuni sau fâneţe cu productivitate de

regulă scăzută şi de slabă calitate, în timp ce altele nu prezintă interes economic deosebit.

Păduri

Pădurile ocupă suprafeţe mici în Câmpia Transilvaniei, datorită defrişărilor

masive care au avut loc în secolele trecute, locul lor fiind luat de pajişti secundare şi

culturi. Tăierile repetate intervenite de-a lungul anilor au dus adesea la modificarea, mai

mult sau mai puţin, a raportului de dominare în cadrul speciilor lemnoase edificatoare.

Aceste păduri sunt cantonate pe versanţii cu înclinaţii şi expoziţii diferite, unde terenul nu

permitea dezvoltarea unei forme de agricultură. Defrişările de pe pantele abrupte cu

expoziţie însorită au dus la înlocuirea pădurilor cu tufărişuri fără valoare economică.

Pădurile de stejar pufos (Quercus pubescens) au o reprezentare slabă în

Transilvania, unde vegetează pe suprafeţe mici, pe pantele însorite cu înclinaţii, de regulă

mari. Datorită condiţiilor de mediu în care vegetează, stejar pufos, edificatorul acestor

păduri, are înalţimi cuprinse între 8 şi 10 m şi realizează o închegare a coronamentului de

60-70%. Acest fapt permite dezvoltarea unei vegetaţii arbustive bogate, din a cărei

compoziţie fac parte specii ca: Ligustrum vulgare, Crataegus monogyna, Viburnum

lantana, Acer campestre, Berberis vulgaris, Clematis vitalba, Cornus mas etc. Speciile

cele mai frecvente ale stratului ierbos sunt: Sedum telephium ssp. maximum,

Lithospermum purpureo-coeruleum, Dictamnus albus, Vincetoxicum hirundinaria,

Brachypodium sylvaticum.

Stejăreto-gorunetele (Quercetum robori-petraeae) vegerează mai frecvent pe

dealuri cu altitudinea cuprinsă între 300-700m, ocupând atât platourile cât şi versanţii cu

expoziţii variate şi cu înclinaţii diferite, de la foarte mici până la mari. Compoziţia

floristică a acestora este bogată şi variată, însumând cca 200 specii de cormofite, fapt ce

denotă că fitocenozele asociaţiei se află în optimul lor ecologic.

Stratul arborescent este edificat de stejar (Quercus robur) şi gorun (Quercus petraea) la

care se alătură carpenul (Carpinus betulus) şi sporadic teiul (Tilia cordata), jugastrul

(Acer campestre), fagul (Fagus sylvatica).

Stratul arbustiv este bine reprezentat de specii ca: Ligustrum vulgare, Crataegus

monogyna, Viburnum lantana, Acer tataricum, Corylus avellana, Viburnum opulus, Rosa

canina, Evonymus verrucosa, Cornus sanguinea, Daphne mezereum.

În stratul ierbos vegetează numeroase specii dintre care: Poa nemoralis, Melica

nutans, Convallaria majalis, Polygonatum odoratum, Erythronium dens-canis, Asarum

europaeum, Viola reichenbachiana, Stellaria holostea, Melittis melisophyllum,

Symphytum tuberosum, Lathyrus niger, Trifolium medium etc.

Din punct de vedere ecologic, în aceste păduri se remarcă preponderenţa speciilor

mezofile, xero-mezofile, micro-mezoterme, acido-neutrofile şi slab acido-neutrofile.

Compoziţia floristică ridicată a stejăreto-gorunetelor le conferă o valoare

economică industrială, alimentară, medicinală, meliferă şi decorativă.

Stejăretele cu carpen (Querco robori-Carpinetum) populează versanţii colinelor, slab sau

moderat înclinaţi, cu expoziţie nordică sau intermediară. Se presupune că aceste păduri

sunt de origine secundară, derivate din stejăreto-gorunete, în urma tăierii speciilor

edificatoare, cauză care a favorizat dezvoltarea nestingherită a carpenului. Stratul

arborescent are închegarea coronamentului cuprinsă între 80 şi 90%. Este dominat de

stejar (Quercus robur) şi carpen (Carpinus betulus) alături de care vegetează diseminat

gorunul (Quercus petraea), paltinul (Acer platanoides), teiul (Tilia cordata), plopul

tremurător (Populus tremula), părul pădureţ (Pyrus pyraster) etc. Stratul arbustiv este

relativ bine dezvoltat, în compoziţia sa intrând specii ca: Ligustrum vulgare, Crataegus

monogyna, Viburnum lantana, Corylus avellana, Cornus sanguinea, C. mas, Viburnum

opulus, Rosa canina, Evonymus verrucosa, precum şi lianele Hedera helix şi Clemstis

vitalba. Stratul ierbos este alcătuit mai ales din specii de mull, dintre care cu constanţă

ridicată sunt: Poa nemoralis, Luzula luzuloides, Aposeris foetida, Polygonatum

odoratum, Asarum europaeum, Helleborus purpurascens, Anemone nemorosa, Hepatica

nobilis, Galium schultesii, Viola reichenbachiana.

Analiza indicilor ecologici evidenţiază caracterul mezofil spre xero-mezofil, micro-

mezoterm, acido-neutrofil şi slab acido-neutrofil al acestor păduri.

Productivitatea stejăreto-cărpinetelor este mijlocie. Pe lângă lemn, din aceste păduri se

pot valorifica numeroase alte produse cu importanţă economică: meliferă, medicinală,

alimentară, decorativă.

Tufărişuri

Pe Câmpia Transilvaniei tufărişurile se instalează adesea pe suprafeţele rezultate

în urma defrişării pădurilor.

Tufărişurile de porumbar cu păducel (Pruno spinosae-Crataegetum monogynae)

sunt frecvent întâlnite, ocupând suprafeţe mai mari sau mai mici la marginea pădurilor,

pe marginea drumurilor precum şi prin pajişti. Flora fitocenozelor de porumbar este

eterogenă, numeroase specii migrând din asociaţiile învecinate: păduri, pajişti,

buruienărişuri.

Tufărişurile de migdal pitic (Prunetum tenellae) formează pâlcuri mici pe versanţii

însoriţi ai colinelor şi dealurilor. În fitocenozele de migdal pitic intră specii din pajiştile

xerofile şi xero-mezofile învecinate. Aceste tufărişuri sunt importante din punct de vedere

ecologic, migdalul pitic fiind specie ocrotită ca monument al naturii.