IMPORTANTA EDUCATIEI IN INTEGRAREA SOCIO-PROFESIONALA

CARACTERISTICI ALE COPIILOR CU CERINTE EDUCATIVE SPECIALE

Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existenţă pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim, la creaţie, la dăruire de sine, jertfă şi împlinire, pe cât este creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor – cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii. Ei sunt rostul nostru de a fi, nu numai ca indivizi ci şi ca popoare. De buna lor creştere, educare şi cultivare depinde viitorul umanităţii. De aceea, începutul de drum, pentru copiii de astăzi înseamnă şi începutul de drum, al viitoarei societăţi care se dezvoltă odată cu ei.

Educaţia copiilor reclamă o preocupare deosebită din partea tuturor factorilor implicaţi în această misiune fundamentală.

Alături de copiii din şcolile generale, cresc şi se dezvoltă şi o altă categorie de copii şi anume, cei cu cerinţe sau nevoi speciale. Fiecare copil prezintă particularităţi individuale şi de relaţie cu mediul, trăsături care necesită o evaluare şi o abordare personalizate. Copiii cu deficienţă au şi ei aceleaşi trebuinţe de bază în creştere şi dezvoltare ca toţi copiii: nevoia de afectivitate şi securitate, de apreciere şi întărire pozitivă, de încredere în sine, de responsabilitate şi independenţă.Aceşti copii au în acelaşi timp şi anumite necesităţi particulare, specifice şi individualizate. Ei sunt la rândul lor diferiţi din punct de vedere al temperamentului, capacităţilor, motivaţiei, chiar dacă prezintă acelasi tip de handicap.

Tulburările în plan intelectual cât şi comportamental se influenţează şi se intensifică reciproc, ducând la neadaptarea copilului la şcoală şi societate. Mulţi copii sunt sau devin turbulenţi în mediul familial sau şcolar pentru că sunt permanent nemulţumiţi în ambianţa socială în care trăiesc, datorită eforturilor la care sunt solicitaţi, acasă sau la şcoală, eforturi care depăşesc deseori posibilităţile de care ei dispun. Aşa cum copilul hipoacuzic nu poate înţelege întrebarea pusă de învăţător, cel cu deficienţe de vedere nu vede bine ce scrie la tablă, sau cel cu semipareză dreaptă nu poate folosi eficient mâna dreaptă ca să scrie caligrafic şi corect, tot aşa copilul cu deficit intelectual nu poate să ţină pasul cu restul clasei în asimilarea cunoştinţelor predate, fie că ritmul lui de învaţare este lent, fie că are dificultăţi de înţelegere sau de citire-scriere etc. Acestor copii li se accentuează nemulţumirea şi starea de inconfort psihic, de nelinişte permanentă, pentru că situaţiile de inferioritate continuă în care se află conduc la insuccese, datorate în primul rând incapacităţii de a-şi însuşi materiile predate. Starea de tensiune în care trăiesc aceşti copii dă naştere la reacţii de comportament care îngreuiază exersarea funcţiilor intelectuale şi în acelaşi timp înrăutăţeşte relaţiile sociale dintre copil şi familie, pe de o parte, dintre copil şi şcoală, pe de altă parte.

Aceşti copii, de cele mai multe ori, constituie cazuri problemă pentru familie şi pentru colectivităţile normale. Dacă nu sunt depistate la timp, aceste cazuri vor duce la insuccesele şcolare, neadaptările în colectiv, ca în final să culminze cu eşecurile profesionale.

Deoarece familia nu oferă întotdeauna mediul propice, specializat să poată constitui la recuperarea parţială sau totală a acestor copii, iar şcoala de masă nu este încă pregătită să se ocupe îndeaproape de aceşti copii cu deficit de intelect, aceşti copii vor fi îndrumaţi spre şcolile speciale, care au cadre specializate pentru a se ocupa de instruirea, educarea şi recuperarea lor.

La fel ca şi copilul normal, pentru dezvoltarea maximă a capacitaţilor sale, copilul deficient mintal are nevoie de condiţii specifice din punct de vedere instructiv-educativ. Aceste condiţii le oferă şcoala specială, care îl sprijină să depăşească retardul funcţiilor sale intelectuale.

Dacă în şcoala de masă, un copil cu handicap de intelect este comparat prin posibilitaţile sale inferioare de înţelegere şi adaptare la colectivitate, în şcoala specială acest complex dispare, iar copilul ia contact cu un personal didactic specializat, care ştie să depună mult suflet în instruirea şi educarea acestor copii.

Dacă un copil normal învaţă din proprie iniţiativă, spontan, simte nevoia de a învaţa şi se descurcă în mare parte singur, copilul deficient nu are curiozitatea şi nici tendinţa de a învaţa. Totuşi trebuie să înveţe, dar va reuşi numai dacă va beneficia de mult ajutor din partea cadrelor didactice.

Acest ajutor trebuie să înceapă cu descoperirea şi exploatarea a ceea ce a rămas normal, în găsirea posibilitaţilor de învăţare şi compensarea lor cu deprinderi practice, unde şansele deficientului mintal sunt mai mari.

Tratat de specialitate

1

Plasticitatea şi dinamismul sistemului nervos conferă copilului deficient posibilităţi suficiente de evoluţie, dar într-un ritm mai lent, desigur. S-a dovedit că deficitul funcţional al unor zone lezate ale creierului poate fi compensat prin preluarea funcţiilor respective de catre alţi centri nervoşi. Chiar dacă sunt atinse funcţiile psihice superioare: gândirea, memoria, atenţia, imaginaţia, copilul poate totuşi să înveţe unele activităţi practice mai simple. El învaţă în primul rând prin imitare. Prin imitaţie îşi însuşeşte multe deprinderi legate de autonomia lui personală şi de comportare civilizata în mediul social, învaţă, de asemenea, unele abilitaţi manuale care îi vor da posibilitatea încadrării în producţie, după terminarea şcolii profesionale.

Obiectivele instructiv-educative ale învaţamântului special au o arie mai restrânsă, bazându-se nu atât prin a-i forma elevului o vastă cultură generală, cât prin a-l abilita în domeniul prectic.

Bineînţeles că sarcina noastră, a învăţatorilor care lucrăm cu aceşti copii, este de a le forma deprinderi corecte de citire şi scriere, pe baza cărora ei vor reuşi să cunoască mai profund realitatea şi să se adapteze mai uşor la condiţiile vieţii cotidiene.

Pornind de la premisa că deficienţa mintală nu este o boală, pentru că deşi a fost determinată de un agent patogen, acesta nu mai acţionează în prezent, nu tulbură funcţiile vitale şi nici capacitatea de activitate, copilul deficient mintal este totuşi un individ cu o personalitate specifică în sfera mare a normalitatii care tinde spre normalizare deplină, în condiţiile unei educaţii specializate.

Educaţia unui astfel de copil este mai lentă pentru că vizează nu simpla sa formare şi dezvoltare, ci recuperarea individului prin compensarea efectului handicapului. Afirmam mai devreme că educarea deficientului mintal este lentă, dar nu imposibilă.

Cele mai semnificative terapii ocupaţionale utilizate în şcolile speciale sunt: ludoterapia, muzicoterapia, ergoterapia şi terapia prin dans.

Obiectivul fundamental al tuturor formelor de terapie ocupaţională constă în recuperarea personalitaţii copilului, în ansamblul ei, indiferent de tipul şi profunzimea handicapului său.

O importanţă deosebită, în munca cu elevii deficienţi, se acordă meloterapiei. Meloterapia se încadrează în vasta arie a psihoterapiei prin artă.

Valoarea terapeutică a muzicii rezultă din multiplele influenţe pe care le are asupra psihicului uman. Muzica declanşează procese afective dintre cele mai variate şi neaşteptate, de la emoţia muzicală, cu o gamă largă de manifestare – bucurie, trăire interioară, sentimentul armoniei , înălţare spirituală – până la descărcări de exaltare colectivă.

Jocurile vor trebui alese în acord cu tipul deficienţei copiilor şi vor avea caracter recreaţional, astfel încât elevii să poată realiza succese, contribiund la redarea încrederii în propriile capacităţi şi obţinerea de performanţe superioare.

Din cele prezentate, dorim să scoatem în evidenţă faptul că învăţătorul care lucrează cu elevii deficienţi, prin toate formele de activităţi organizate, contribuie cu consecvenţă la dezvoltarea funcţiilor şi proceselor psihice ale fiecărui elev, cât şi la cultivarea trăsăturilor sale de personalitate în ansamblul lor.

S-a dovedit de către psihologi că temperamentul şi caracterul pot fi educate cel mai bine prin intermediul activitatii organizate pe grupuri de elevi, iar aptitudinile şi talentul lor pot fi puse în evidenţă numai prin intermediul analizei produselor acestora, rezultate în urma activităţilor desfăşurate.

Învaţământul special are ca obiective valorificarea maximă a potenţelor biologice şi psihice ale copiilor deficienţi mintal, stimularea şi corectarea dezvoltării lor fizice şi intelectuale, pregătirea pentru integrarea socio-profesională.

Aceste obiective generale se concretizează în două categorii de sarcini ce se întregesc reciproc: sarcini comune cu cele ale învăţământului de masă, urmărind înarmarea copiilor deficienti

mintal cu un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi necesare adaptării; sarcini speciale care decurg din caracterul terapeutic pa care-l are actul educativ: este vorba

de corectarea şi reeducarea funcţiilor instrumentale, de o diminuare a insuficienţelor cognitive şi de o echilibrare a profilului lor psihologic heterocron.

Prof. psihopedagog - dir. adj. Bolovaneanu Constanta

2