CAPITOLUL 5.Reglementarea Si Supra Veg Here A Activitatii Bancare

5/10/2018 CAPITOLUL 5.Reglementarea Si Supra Veg Here A Activitatii Bancare - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/capitolul-5reglementarea-si-supra-veg-here-a-activitatii-bancare 1/33

CAPITOLUL 5

REGLEMENTAREA ŞI SUPRAVEGHEREA

ACTIVITĂŢII BANCARE

Într-o economie de piaţă, băncile şi, în general, instituţiile financiare, joacă un rol de primă mărime. Un sistem bancar flexibil bine reglementat şisupravegheat reprezintă o condiţie esenţială pentru asigurarea stabilităţiifinanciare. În acest context, autoritatea de reglementare şi supravegherereprezintă instituţia care elaborează cadrul legal în care băncile îşi desfăşoarăactivitatea. Astfel spus, stabileşte normele pe care băncile au obligaţia să le

aplice şi să le respecte dacă doresc să realizeze performanţele aşteptate în funcţiede profilul de risc asumat.

5.1. Importanţa reglementării activităţii bancare

Prin specificul lor băncile, spre deosebire de alte organizaţii, utilizeazăîntr-o foarte mare măsură banii clienţilor. De altfel, majoritatea economiilor

populaţiei sun plasate la bănci, în special în depozite pe termen scurt, acesteareprezentând sursa principală de finanţare a creditelor, care prin specificul lor auscadenţe mai mari şi termene, de regulă, fixe.

Un bun management al utilizării acestor resurse, care prin natura lor pot firetrase de clienţi în orice moment, înainte de scadenţă, are ca efect o creştere aîncrederii deponenţilor în sistemul bancar. În caz contrar, utilizarea lor ineficientă şi înregistrarea de pierderi în managementul acestora pot generadificultăţi băncilor în cauză, antrenând chiar falimentul lor, ca efect almanifestării lipsei de lichiditate.

Aceste specificităţi fac ca, pe de o parte, băncile să fie vulnerabile în faţaunor cereri masive de retragere a depozitelor, iar, pe de altă parte, deponenţii săfie expuşi unor pierderi financiare în situaţia în care acestea ajung în

imposibilitatea de a onora respectivele solicitări.Din aceste considerente este necesară existenţa unor reglementări ferme

de prudenţă bancară, în măsură să genereze încredere pentru ambele părţi: băncile să beneficieze de sprijin temporar de lichiditate dacă se confruntă curetrageri masive de depozite, cu condiţia ca situaţia lor financiară să fie unasănătoasă, respectiv să fie viabile; deponenţii să aibă garanţia că depozitele lor sunt administrate corespunzător, cu respectarea unor norme clare de

prudenţialitate. Din cele prezentate rezultă faptul că importanţa reglementăriiactivităţii bancare decurge, în primul rând , din nevoia de protecţie a

deponenţilor.

1



Importanţa reglementării activităţii bancare decurge, în al doilea rând , dinnecesitatea exercitării de către autoritatea monetară, a unui control strict asupraofertei de monedă din economie. După cum se ştie, băncile creează moneda prinmecanismul multiplicării creditului, motiv pentru care volumul acesteia trebuie

monitorizat şi corelat cu ritmul creşterii economice. Eventualele eşecurimanifestate în domeniul reglementărilor prudenţiale, corelate cu apetitul crescutfaţă de riscuri al instituţiilor de credit şi cu excesul global de lichiditate potantrena o creştere galopantă a preţurilor activelor reale, dezechilibrele majore pe

pieţele financiare culminând cu declanşarea crizelor bancare. În al treilea rând , importanţa reglementării decurge şi din necesitatea

asigurării accesului transparent al clienţilor la credite şi la alte produse şi serviciioferite de bănci, legislaţia în domeniu eliminând orice tip de discriminare înactivitatea de promovare către publicul larg a acestora.

Importanţa reglementării decurge, în al patrulea rând , din necesitateaevitării creşterii gradului de concentrare a activelor financiare la nivelul unuinumăr restrâns de instituţii de credit, motiv pentru care normele de prudenţă

bancară limitează participarea acestora la capitalul altor organizaţii financiare,nonfinanciare sau, vizând şi aspecte privind fuziunile şi achiziţiile, care au unimpact semnificativ asupra acestui fenomen.

În sfârşit, reglementările bancare sunt importante şi din perspectiva rolului pe care instituţiile de credit îl au în furnizarea de resurse către stat sub formafinanţării acestuia în contrapartidă cu titlurile de stat achiziţionate.

Trebuie subliniat faptul că reglementările bancare trebuie să fie permanentadaptate evoluţiilor care au loc în sectorul bancar şi care, în principal, se referăla creşterea gradului de inovare financiară şi la menţinerea unei competiţii

puternice, astfel încât să se ofere clienţilor produse şi servicii la preţuriaccesibile.

5.1.1. Reglementarea activităţii bancare în SUA

Reglementarea funcţionării sistemului bancar american este extrem defragmentată, comparativ cu alte ţări dezvoltate. Sistemul bancar al SUA este

dublu reglementat, atât la nivelul fiecărui stat, cât şi la nivel federal. În funcţiede statutul şi modul de organizare şi funcţionare, o instituţie financiară poate fisupusă reglementărilor statale şi/sau federale.

În SUA, spre deosebire de Japonia sau unele ţări membre ale UE, undeexistă o singură autoritate de supraveghere pentru toate instituţiile financiare,indiferent de sectorul în care îşi desfăşoară activitatea (bancar, de asigurări, pieţede capital, fonduri de pensii etc.) există câte o autoritate de supraveghere pentrufiecare tip de activitate financiară. De asemenea, există autorităţi federale şiautorităţi statale de reglementare.

La nivel federal, principalele instituţii care au atribuţii de reglementare şisupraveghere sunt: Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC) (Corporaţia

2



Federală de Asigurare a Depozitelor); Federal Reserve Board (organismcoordonator al FED); Ofiice of the Compthaller of the Currency (Oficiul decontrol monetar); Office off Trift Supervision (Oficiul de supraveghereeconomică); National Credit Union Administration (Administraţia Naţionlă a

Uniunilor de Credit).De asemenea, un rol important îl are şi Sistemul Federal de Rezerve(FED), care acţionează ca banca centrală, reglementează şi supraveghează omultitudine de instituţii şi activităţi financiare. FED conlucrează cu alte instituţiifederale şi statale pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar în ansamblulsău şi realizarea unui tratament corect şi echidistant pentru consumatorii de

produse şi servicii financiare. Deşi, FED nu reprezintă principala autoritate desupraveghere pentru multe dintre instituţiile financiare americane (cum ar fi, deexemplu, băncile comerciale), totuşi joacă rolul de supraveghetor-umbrelă

pentru marile holdinguri financiare. Totodată, împreună cu agenţiile statale desupraveghere, FED-ul are responsabilitatea supravegherii unui număr foartemare de instituţii financiare care îşi desfăşoară activitatea în diverse state.

Instituţiile financiare americane trebuie să se supună, de asemenea,reglementărilor specifice statului în care îşi desfăşoară activitatea, fiindmonitorizate de către autorităţile statale de reglementare.

Deşi sistemul bancar american era unul puternic reglementat până ladeclanşarea actualei crize financiare, totuşi unele dintre reglementări nu vizau inmod direct stabilitatea şi sănătatea sistemului financiar, ci alte aspecte legateîndeosebi, de prevenirea fraudei bancare, fenomenelor de spălare a banilor şi afinanţării terorismului; politicile de confidenţialitate a informaţiilor cu caracter

personal ale clienţilor etc.

5.1.2. Reglementarea activităţii bancare la nivelul UE

Instituţiile financiare care îşi desfăşoară activitatea în spaţiul UE se supunatât reglementărilor naţionale, cât şi a celor europene. Debutul procesului dearmonizare a reglementărilor bancare în cadrul UE s-a realizat cu multăîntârziere, prima Directivă de Coordonare a activităţii bancare fiind adoptată

abia în 1977. Chiar dacă această directivă a introdus standarde comune deautorizare a funcţionării instituţiilor de credit, totuşi, libertatea de a prestaservicii financiare era destul de limitată.

În 1989 este adoptată a doua Directivă de Coordonare a activităţii bancare, aceasta devenind principalul instrument pentru crearea unei pieţe bancare unice la nivel european. Această directivă a introdus principiulrecunoaşterii mutuale a autorizaţiilor de funcţionare pentru instituţiile de credit,a sistemelor de supraveghere prudenţială, autorizării unice şi controlului internal ţării de origine.

3



În 2000, Parlamentul European şi Consiliul UE au adoptat Directiva2000/12/CE care a integrat cele mai importante norme care reglementau până laacea dată activitatea instituţiilor financiare şi care se refereau, în principal, la:

• eliminarea restricţiilor privind libertatea de a presta servicii legate de

activităţile în nume propriu ale băncilor şi ale altor instituţii financiare;• nivelul fondurilor proprii;• rata de solvabilitate;• supravegherea pe baze consolidate a instituţiilor de credit;• supravegherea şi controlul expunerilor semnificative ale instituţiilor de

credit etc.Această Directivă a stabilit, deci, condiţiile privind: iniţierea şi exercitarea

activităţii instituţiilor de credit; dispoziţii privind libertatea acestora de a prestaservicii în cadrul UE; reglementarea relaţiilor cu instituţiilor financiare din terţe

ţări; principiile şi instrumentele supravegherii prudenţiale în cadrul UE;atribuţiile Comitetului Bancar Consultativ etc. Această directivă a fostreconfigurată în 2006 cu Directiva nr. 2006/48/CE privind iniţierea şiexercitarea activităţii instituţiilor de credit.

La nivelul UE funcţionează trei principii care stau la baza structuriiinstituţionale de supraveghere bancară, şi anume:

• reglementare armonizată şi recunoaştere mutuală;• responsabilitate naţională pentru supravegherea prudenţială;• coordonare şi cooperare între autorităţile naţionale de supraveghere.

Banca Centrală Europeană (BCE) are competenţe limitate privindsupravegherea prudenţială, respectiv contribuie la buna conducere a politicilor întreprinse de autorităţile competente privind controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi asigurarea stabilităţii lor financiare. De asemenea, BCE trebuieconsultată de autorităţile naţionale privind proiectele de legi referitoare la

provizionare şi la cele care prevăd schimbări legislative care afecteazăstructurile de supraveghere.

Amplul proces de reformă a structurilor de supraveghere din cadrul ţărilor UE a avut o serie de caracteristicii comune privind:

•

consolidarea rolului autorităţilor de supraveghere;• implicarea în mai mare măsură a băncilor centrale naţionale în

supravegherea prudenţială, chiar şi în acele ţări în careresponsabilitatea directă a acestora este una limitată prin lege;

• consolidarea cooperării între autorităţile de supraveghere bancară şiîntre acestea şi alte autorităţi, urmărindu-se, astfel, asigurareastabilităţii financiare la nivel european.

5.2. Supravegherea prudenţială a activităţii bancare

4



La modul general, supravegherea prudenţială reprezintă unul dinmecanismele cele mai importante prin care una sau mai multe autorităţilor naţionale contribuie la asigurarea stabilităţii financiare, implicit a celei bancare.Activitatea de supraveghere are, deci, misiunea de a preveni manifestarea

riscului sistemic printr-o atentă şi eficientă monitorizare a instituţiilor de credit,în măsură să asigure stabilitatea şi viabilitatea sectorului bancar în ansamblulsău.

Altfel spus, prin intermediul supravegherii prudenţiale este monitorizatăsituaţia financiară a fiecărei instituţii de credit, verificându-se, totodată, şinivelul în care acestea aplică şi respectă reglementările bancare în vigoare.

Iniţial supravegherea prudenţială a fost orientată pe verificareaconformităţii cu normele care guvernează activitatea instituţiilor de credit. În

prezent, vizează, cu precădere, analiza profilului de risc al instituţiilor de credit,

a metodelor, strategiilor şi politicilor utilizate de acestea pentru administrareaeficientă a riscurilor cu care se confruntă în activitatea lor.

5.2.1. Scopul, formele şi importanţa supravegherii prudenţiale

Supravegherea prudenţială a activităţii bancare se realizează, deci, subdouă forme corelate între ele şi anume:

• supravegherea on-site (concretizată în inspecţii la faţa locului) şi• supravegherea of-site.

Scopul supravegherii prudenţiale este, aşa cum am mai menţionat, de aidentifica instituţiile de credit care sunt cele mai predispuse la faliment şi care

pot afecta, prin efectul de contagiune, stabilitatea financiară a sectorului bancar,în ansamblul său. Instrumentul cel mai important utilizat pentru identificareavulnerabilităţilor cu care se confruntă băncile este reprezentat de inspecţiile lafaţa locului (on-site), prilej cu care este evaluată solvabilitatea şi soliditateaacestora. Aceste inspecţii on-site sunt consolidate cu supravegherea of-site careoferă o imagine privind activitatea băncilor, în măsură să permită autorităţii desupraveghere să planifice eficient inspecţiile on-site şi să facă prognoze privindevoluţiile viitoare.

a. Supravegherea „on-site”Activitatea de supraveghere urmăreşte, în principal, două obiective: pe de

o parte, verifică acurateţea raportărilor primite de la instituţiile de credit, iar pede altă parte, în ce măsură riscurile asumate sunt în concordanţă cu strategiile deafaceri promovate de acestea. În cadrul acestei forme de supraveghere se puneaccentul atât pe aspectele cantitative, cât şi pe cele calitative şi care definescactivitatea de ansamblu a instituţiilor de credit.

Cu acest prilej sunt analizate: calitatea activelor, cu precădere a portofoliului de credite; profitabilitatea; nivelul şi structura fondurilor proprii;

respectiv dacă mărimea lor corespunde profilului de risc asumat; calitateamanagementului activelor şi pasivelor, etc.

5



Pe baza examinării on-site, autoritatea de supraveghere atribuie un ratinginstituţiilor de credit. De altfel, Acordul Basel II a creat premisele necesare

pentru dezvoltarea de către instituţiile de credit a unor sisteme proprii deadministrare a riscurilor. Cadrul de supraveghere creat prin Basel II a stimulat

băncile să-şi perfecţioneze tehnicile de identificare, evaluare, administrare şimonitorizare a riscurilor, sugerându-le posibilitatea determinării cerinţelor minime de capital pentru acoperirea riscurilor pe baza unor modele interne derating.

b. Supravegherea „of-site”Scopul supravegherii of-site este de a evalua atât starea financiară curentă

a instituţiilor de credit în intervalul dintre două inspecţii on-site, cât şicapacitatea lor de a respecta cerinţelor minime de prudenţă bancară. Vizeazădoar aspectele cantitative ale activităţii acestora, prilej cu care sunt:

•

centralizate informaţiile de risc bancar obţinute în urma inspecţiilor on-site;• analizate şi monitorizate vulnerabilităţile specifice acestui sector;• efectuate analize de tip stress-test şi semnalată nevoia efectuării de

inspecţii la faţa locului.Supravegherea of-site acţionează , deci, ca un mecanism de avertizare

timpurie, urmându-se atât detectarea eventualelor tendinţe nefavorabile înactivitatea instituţiilor de credit, cât şi măsura în care acestea aplică normele

prudenţiale şi recomandările formulate cu prilejul inspecţiilor on-site.Scopul primordial al supravegherii prudenţiale – asigurarea stabilităţii

sistemului bancar – se află, însă, într-un conflict latent cu funcţionarea eficientăa acestuia. La extrem, o siguranţă maximă a sistemului ar putea fi atinsă încondiţiile în care toate depozitele atrase de bănci ar avea în contrapartidă activecu grad de lichiditate şi de siguranţă de 100%. Singurele active care ar îndepliniaceastă condiţie ar fi deţinerile de monedă efectivă – ceea ce ar împiedica, însă,obţinerea de profituri. Ca atare, autoritatea de supraveghere este nevoită săaccepte faptul că băncile trebuie să îşi asume riscuri şi chiar să falimenteze.

Din motivul enunţat mai sus, supravegherea bancară nu-şi propune săgaranteze supravieţuirea fiecărei bănci luate individual. Într-un anumit cadru de

reglementare stabilit de supraveghetor, calităţile administratorilor şi sistemul demonitorizare activă instituit de acţionari pot face diferenţa între băncile desucces şi cele care eşuează.

Pentru a-şi atinge scopul, supravegherea are nevoie să obţină un marevolum de informaţii. O parte dintre acestea sunt obţinute prin eforturi proprii alesupraveghetorilor sau din surse terţe. Cea mai mare parte, însă, sunt furnizatechiar de către instituţiile supravegheate. Acest lucru face necesară punerea la

punct a unui sistem de raportare care să asigure, pe de o parte, omogenitateadatelor furnizate, iar pe de altă parte, prelucrarea rapidă a unui volum mare de

informaţii.

6



Importanţa supravegherii are, atât o dimensiune naţională , cât şi unainternaţională . Dimensiunea naţională este dată de rolul esenţial pe caresistemul bancar îl are în alocarea resurselor în economie; practic, prăbuşireasistemului bancar conduce la un blocaj economic total. Dimensiunea

internaţională este determinată de interdependenţele crescânde carecaracterizează astăzi economia mondială. În contextul globalizării, problemelemanifestate într-un sistem bancar naţional pot contamina cu uşurinţă altesisteme. O supraveghere prudenţială de calitate reprezintă o condiţie necesară,dar nu şi suficientă pentru a avea un sistem bancar sănătos. Alte condiţii sunt, deexemplu:

• asigurarea unui cadru macroeconomic stabil , care să permită atât băncilor, cât şi clienţilor să realizeze evaluări corecte ale perspectivelor de afaceri, şi, deci, să crească pe această cale şansele

de rambursare a creditelor;• un sistem juridic funcţional , care să asigure respectarea prevederilor contractuale şi să permită băncilor să-şi recupereze crediteleacordate în cazul în care acestea nu sunt rambursate, pe caleavalorificării garanţiilor şi/sau a falimentării debitorului rău-platnic;

• un sistem contabil bazat pe principii corecte, care să garantezeevaluarea realistă a activelor băncilor şi companiilor;

• un sistem echitabil de impozitare a profiturilor băncilor , care să permită deducerea fiscală a provizioanelor de risc pentru crediteleneperformante şi pentru alte riscuri bancare specifice;

• dezangajarea statului din sectorul bancar, astfel încât creditele săfie acordate pe criterii de prudenţă, şi nu politice;

• existenţa unui sistem financiar nebancar bine dezvoltat, astfel încât băncile să nu fie forţate să îndeplinească roluri pentru care nu sunt pregătite.

Practica a arătat că, deşi crize bancare au apărut inclusiv în economii puternic dezvoltate, acestea au izbucnit, de regulă, în economii de tranziţie sauîn curs de dezvoltare, la care o parte sau toate condiţiile de mai sus nu erauîndeplinite.

Calitatea supravegherii bancare este importantă nu numai pentru protejarea intereselor deponenţilor. Prin asigurarea intrării şi menţinerii în sistemnumai a acelor bănci care respectă standardele prudenţiale, supravegherea

bancară contribuie la dirijarea resurselor financiare ale unei economii cătresectoarele economice sănătoase, capabile să asigure creşterea economică încondiţii de eficienţă.

Dacă în ceea ce priveşte ideea generală a necesităţii supravegherii prudenţiale a băncilor există un consens pe plan internaţional , în schimb în ce priveşte implementarea practică a supravegherii există diferenţe majore de la o

ţară la alta. Aceste diferenţe se referă la:

7



• tipologia entităţii care realizează supravegherea (respectiv un singur supraveghetor pentru mai multe segmente ale activităţii financiaresau pentru toate şi respectiv entităţi separate pentru supraveghereafiecărui segment, sau combinaţii între acestea);

•

modalităţile specifice de identificare a problemelor din sectorul bancar şi de rezolvare a acestora – altfel spus, modalităţile sauinstrumentele de efectuare a supravegherii;

• modul de abordare şi rezolvare a crizelor bancare – atunci cândacestea au loc.

De asemenea, există diferenţe semnificative cu privire la elementecolaterale sau accesoriile activităţii de supraveghere, cum sunt:

• arhitectura sectorului bancar;• existenţa şi funcţionarea schemelor de garantare a depozitelor;

• existenţa birourilor de credit şi al altor instrumente de sprijinindirect a activităţii de supraveghere.

5.2.2. Instrumente de analiză şi evaluare a eficienţei supravegherii prudenţiale

Cele mai importante instrumente utilizate de autorităţile de supraveghereîn procesul de evaluare şi monitorizare a stabilităţii şi viabilităţii sistemelor

bancare sunt:•

sisteme de rating bancar;• sisteme de avertizare timpurie;• testele de rezistenţă bancară;• sisteme de raportare a creditelor;• sisteme de asigurare (garantare) a depozitelor, etc.

5.2.2.1. Sistemele de rating bancar

Sistemele de rating bancar reprezintă cel mai frecvent instrument utilizat

în evaluarea performanţelor fiecărei instituţii de credit şi la nivel agregat, avânddrept scop identificarea celora care se confruntă cu dificultăţi în administrareariscurilor asumate şi care necesită, deci, o monitorizare atentă din parteaautorităţilor de supraveghere. Ele surprind situaţia curentă a fiecărei instituţii decredit, prin încadrarea acestora într-o clasă de rating sau alta, oferind, astfel, oimagine statică a stabilităţii sistemului bancar, în ansamblul său. Prinintermediul lor se realizează, totodată, o ierarhizare a instituţiilor de credit peclase de rating şi, în acelaşi timp, o delimitare a celor performante de cele carese confruntă în activitatea lor cu dificultăţi mai mari sau mai mici.

Rating-ul, ca instrument de evaluare a calităţii activităţii instituţiilor decredit, permite atât identificarea celora cu performanţe financiare scăzute şi

8



creşterea şanselor lor de redresare, cât şi îmbunătăţirea comunicării autorităţilor de supraveghere cu operatorii din piaţă, atunci când una sau alta intră îninsolvabilitate. El se atribuie instituţiilor de credit atât în procesul supravegheriion-site, cât şi în cel al supravegherii of-site.

În primul caz, cel al examinării on-site, rating-urile se bazează, îndeosebi, pe aprecieri subiective privind diferitele aspecte ce caracterizează activitateaunei instituţii de credit. Întrucât informaţiile pe baza cărora se calculează vizează

probleme constate după ce evenimentele au avut loc, acest rating are relevanţădoar pe termen scurt. Este util, deci, în analiza condiţiei financiare a uneiinstituţii de credit doar la momentul evaluării. Poate avea relevanţă pe o

perioadă mai mare, doar dacă băncile sunt evaluate la intervale cu frecvenţămare, iar condiţiile financiare ale acestora rămân, în general, stabile.

În al doilea caz, rating-ul se sprijină pe analiza informaţiilor transmise

autorităţii de supraveghere şi a altor informaţii aflate la dispoziţia acesteia. Seatribuie instituţiilor de credit pe baza unui proces continuu de evaluare, esteconfidenţial şi doar pentru uzul intern al supraveghetorilor. Bazându-se peraportările transmise, acest rating are capacitatea să reflecte, spre deosebire decel on-site, eventualele schimbări care au loc în condiţia financiară a uneiinstituţii de credit.

Drept urmare, rating-urile, atât cele atribuite în urma examinării on-site,cât şi pe baza raportărilor of-site nu pot anticipa care dintre instituţiile de creditau o probabilitate mai mare de a intra în faliment de cele care vor supravieţui.Ele furnizează, în special, informaţii ex-post asupra problemelor cu care seconfruntă instituţiile de credit. Utilitatea lor este, aşa cum am menţionat, de a

permite autorităţii de supraveghere să identifice acele instituţii de credit carenecesită o monitorizare imediată şi specială din partea acesteia.

Autorităţile de supraveghere din SUA au fost primele care au introdusrating-ul în procesul examinării on-site, instituţiile financiare fiind evaluate pe

baza a 5 (ulterior 6) criterii de performanţă care reflectă condiţia financiară,soliditatea afacerilor şi respectarea cadrului de reglementare. Deci, primulsistem de rating (CAMEL) a fost introdus în anii ’80 în SUA, componentele salespecifice fiind:

• Capital (adecvarea capitalului);• Assets (calitatea activelor);• Management;• Earning (profitabilitate);• Liquidity (lichiditate).

În 1996, pentru a-l face mai performant, a fost adăugată şi cea de-a şaseacomponentă – sensibilitatea la risc de piaţă (S), sistemul devenind CAMELS.

Noua componentă exprimă gradul în care modificările care au loc în evoluţiaratei dobânzii, cursului de schimb şi în preţul activelor financiare pot afecta

negativ profitabilitatea şi capitalul unei instituţii de credit. Se stabileşte, deci, unrating pentru fiecare componentă pe o scală de la 1 (cel mai bun) la 5 (cel mai

9



slab) şi apoi un rating compus. Drept urmare, din punct de vedere metodologic,sistemul de rating se bazează pe evaluarea a 5 (6) componente care reflectă într-o manieră uniformă şi cuprinzătoare condiţia financiară a unei instituţii decredit, în conformitate cu legislaţia bancară şi cu regulile de bună practică.

Analiza rating-urilor componente1. Adecvarea capitalului (C)O instituţie de credit trebuie să dispună de un capital a cărui mărime se

stabileşte în funcţie de profilul de risc asumat şi de capacitatea managerilor de aidentifica, evalua, monitoriza şi controla riscurile semnificative:

• Rating 1, reflectă un nivel ridicat al capitalului;• Rating 2, reflectă un nivel satisfăcător al capitalului;• Rating 3, reflectă un nivel mai puţin satisfăcător al capitalului;

indică nevoia majorării acestuia, chiar dacă nivelul lui depăşeşte

minimul reglementat;• Rating 4, reflectă un nivel deficitar al capitalului, caz în careviabilitatea instituţiei poate fi afectată; se impune intervenţiaacţionarilor pentru majorarea capitalului sau din alte surse;

• Rating 5, reflectă un nivel deficitar critic, caz în care viabilitateainstituţiilor este serios afectată şi necesită o recapitalizare imediată.

2. Calitatea activelor (Assets)Rating-urile atribuite reflectă riscul potenţial al creditelor, investiţiilor şi

al altor active, dar şi al tranzacţiilor din afara bilanţului, inclusiv capacitateamanagerilor de a se administra.

• Rating 1, reflectă o calitate bună a activelor şi a practicilor deadministrare a acestora. În acest caz, expunerea la risc este minorăîn raport cu mărimea capitalului şi cu calitatea managementului.

• Rating 2, reflectă o calitate satisfăcătoare a activelor şi a practicilor de administrare. În acest caz, expunerea băncii este corespunzătoarecu capitalul şi cu calitatea managementului.

• Rating 3, reflectă o calitate mai puţin corespunzătoare a activelor şia practicilor de administrare a acestora. Trendul poate fi unul stabilsau poate arăta o deteriorare.

• Rating 4, reflectă deficienţe în calitatea activelor şi a practicilor deadministrare. În acest caz, nivelul riscurilor este semnificativ,inadecvat şi poate avea ca efect deteriorarea viabilităţii instituţiei decredit.

• Rating 5, exprimă deficienţe majore privind calitatea activelor şi a practicilor de administrare a acestora şi reprezintă o iminentăameninţare pentru viabilitatea instituţiei de credit în cauză.

3. Management (M)• Rating 1, exprimă o performanţă foarte bună a managementului şi a

practicilor de administrare a riscurilor în raport cu mărimea şi

10



complexitatea activităţii. În acest caz, riscurile semnificative suntcorect identificate, evaluate, monitorizate şi controlate.

• Rating 2, reflectă performanţe satisfăcătoare ale managementului şia practicilor de administrare a riscurilor asumate. Există, însă,

deficienţe minore, dar care nu afectează activitatea.• Rating 3, exprimă un nivel al performanţelor manageriale care

necesită îmbunătăţiri, practicile de administrare a riscurilor fiind şiele mai puţin satisfăcătoare. În acest caz, riscurile semnificative potfi necorespunzător identificate şi monitorizate.

• Rating 4, reflectă deficienţe în performanţele manageriale şi practici inadecvate de administrare a riscurilor. În acest caz,nivelurile expunerii la risc sunt excesive, impunându-se chiar şischimbarea conducerii instituţiei de credit în cauză.

•

Rating 5, reflectă deficienţe majore în managementul instituţiei şiîn practicile de administrare a riscurilor, impunându-se schimbareaobligatorie a conducerii.

4. Profitabilitate (Earning)Acest indicator reflectă nu numai cantitatea şi trendul câştigurilor, ci şi

factori care pot afecta sustenabilitatea şi calitatea acestora (capacitatea de aasigura adecvarea capitalului prin reinvestirea profitului, sursele veniturilor,nivelul cheltuielilor operaţionale, vulnerabilitatea veniturilor la expunereariscului de piaţă, adecvarea provizioanelor pentru pierderile la credite, etc).Cantitatea şi calitatea câştigurilor poate fi afectată prin risc de credit excesiv şiinadecvat controlat care poate duce la pierderi de credite. Viitoarele câştiguri potfi nefavorabil afectate datorită incapacităţii de a prognoza sau controla veniturileşi cheltuielile operaţionale, datorită strategiilor de afaceri inadecvate sauexpuneri necontrolate la alte riscuri.

Rating-urile componente pentru profitabilitate sunt:• Rating 1, indică câştiguri ridicate şi care sunt mai mult decât

suficiente pentru a susţine operaţiunile şi menţinerea unui capitaladecvat.

• Rating 2, indică câştiguri satisfăcătoare. Câştigurile sunt suficiente

pentru a susţine operaţiunile şi a menţine un nivel al capitaluluiadecvat. Câştigurile care sunt relativ statice sau chiar după ce ar înregistra un semnificativ declin pot primi rating 2 dovedind cănivelul acestora este adecvat, ţinând cont de evaluarea factorilor

prezentaţi mai sus.• Rating 3, indică câştiguri care necesită îmbunătăţiri. Câştigurile nu

pot susţine pe deplin operaţiunile.• Rating 4, indică câştiguri care sunt insuficiente pentru a susţine

operaţiunile şi un nivel al capitalului adecvat. Instituţiile cărora li se

alocă un astfel de rating pot fi caracterizate prin câştiguri nominale,

11



nesustenabile, pierderi intermitente, sau o cădere substanţială a profitului pentru următorii ani.

• Ratingul 5, indică câştiguri critic insuficiente. O instituţiefinanciară cu câştiguri notate cu 5 are pierderi care reprezintă o

ameninţare la adresa viabilităţii sale prin deteriorarea capitalului.5. Lichiditatea (Liquidity)Pentru aprecierea acesteia trebuie luate în considerare atât nivelul curent,

cât şi sursele viitoare de lichiditate, comparativ cu nevoile de fonduri şi cu practicile de management ale acestora în raport cu mărimea, complexitatea şi profilul de risc al instituţiilor de credit.

Rating-urile componente sunt:• Rating 1, indică un nivel de lichiditate corespunzătoare şi practici

adecvate de management al fondurilor. Instituţiile de credit au

acces la suficiente şi sigure surse de fonduri în timp favorabil pentru a face faţă nevoilor prezente şi viitoare de lichiditate.• Rating 2, indică niveluri de lichiditate şi practici de management al

fondurilor satisfăcătoare. Instituţiile de credit au acces la suficientefonduri pe termene favorabile pentru a face faţă nevoilor curente şianticipate de lichiditate. Mici deficienţe pot fi evidente în practicilede management al fondurilor.

• Rating 3, indică niveluri de lichiditate şi practici de management alfondurilor care trebuie îmbunătăţite. Instituţiile de credit notate cu 3

pot avea neajunsuri în a accesa fonduri imediate şi într-un timpscurt, sau pot prezenta deficienţe evidente în practicile demanagement al fondurilor.

• Rating 4, indică niveluri de lichiditate insuficiente sau practici demanagement al fondurilor inadecvate. Instituţiile de credit notate cu4 s-ar putea să nu fie capabile să obţină suficiente fonduri în timprezonabil pentru a face faţă nevoilor de lichiditate.

• Rating 5, indică niveluri de lichiditate sau practici de managemental fondurilor critic deficitare care ameninţă viabilitatea. Instituţiilenotate cu 5 au nevoie de asistenţă financiară din exterior pentru a

face faţă obligaţiilor ajunse la maturitate sau altor nevoi delichiditate.

6. Sensibilitatea la riscul de piaţăComponenta sensibilitatea la riscul de piaţă reflectă gradul în care

schimbările în rata de dobândă, cursul de schimb, preţul bunurilor sau preţulacţiunilor, pot afecta nefavorabil câştigurile sau capitalul unei instituţiifinanciare. Când se evaluează această componentă ar trebui să se ia înconsiderare: capacitatea managementului de a identifica, evalua, monitoriza şicontrola riscul de piaţă; mărimea instituţiei; natura şi complexitatea activităţilor

ei; adecvarea capitalului şi câştigurilor în raport cu nivelul expunerii la riscul de piaţă.

12



Pentru multe instituţii de credit, sursa primară de risc de piaţă provine din poziţiile deschise şi sensibilitatea lor la rata de dobândă. În instituţiile de creditmari operaţiunile externe pot fi o sursă semnificativă de risc de piaţă.

Ratingu-rile componente pentru sensibilitatea la riscul de piaţă sunt:•

Rating 1, indică faptul că sensibilitatea la riscul de piaţă este binecontrolată şi că există potenţial minim ca performanţa câştigurilor sau capitalul să fie nefavorabil afectate. Practicile de managementsunt suficiente (bune) în raport cu mărimea, complexitatea şi risculde piaţă asumat. Nivelul câştigurilor şi al capitalului furnizeazăsuport suficient pentru nivelul de risc de piaţă asumat.

• Rating 2, indică faptul că sensibilitatea la riscul de piaţă esteadecvat controlată şi există un potenţial moderat că performanţacâştigurilor sau poziţia ccapitalurilor pot fi afectate nefavorabil.

Practicile de management al riscului sunt satisfăcătoare în raport cumărimea, complexitatea şi riscul de piaţă asumat. Mărimeacâştigurilor şi a capitalului furnizează suport adecvat pentru nivelulde risc asumat.

• Rating 3, indică faptul că trebuie îmbunătăţit controlul sensibilităţiila riscul de piaţă sau că există un potenţial semnificativ ca

performanţa câştigurilor sau poziţia capitalurilor să fie nefavorabilafectate. Practicile de management al riscului trebuie îmbunătăţiteavând în vedere mărimea, complexitatea şi riscul de piaţă asumat.

• Rating 4, indică faptul că un control al sensibilităţii la riscul de piaţă este dificil, sau există un potenţial ridicat ca performanţacâştigurilor sau capitalul să fie negativ afectate. Practicile demanagement al riscului prezintă deficienţe majore în raport cumărimea, complexitatea şi riscul de piaţă asumat.

• Rating 5, indică faptul că un control al sensibilităţii la riscul de piaţă este imposibil sau că nivelul riscului de piaţă asumatreprezintă o iminentă ameninţare pentru viabilitatea instituţiei decredit. Practicile de management al riscului sunt total inadecvate.

Ratingurile CAMELS sunt subiective, sunt furnizate benchmarks pentru

fiecare componentă, dar sunt doar pentru ghidare, şi prezintă o bază esenţială pentru ratingurile compozite. Ele nu elimină importanţa altor factori pertinenţi pentru evaluator. Sistemul de rating, prin informaţiile furnizate, permiteautorităţii de supraveghere să sprijine instituţiile de credit în administrareaadecvată a riscurilor asumate, contribuind, astfel, la menţinerea viabilităţii lor.

Pe coordonate similare au fost proiectate sistemele de rating bancar şi înţările europene, cum sunt, de exemplu: ORAP (Franţa); BIKIS (Germania);PATROL (Italia); RATE (Marea Britanie); RAST (Olanda); CAAMPL(Romania); etc.

Indicatorii ce caracterizează componentele CAMEL, intervalele valoriceaferente notei corespunzătoare unei părţi dintre indicatori, precum şi maniera de

13



agregare a punctajelor individuale au fost preluate şi de BNR pentru construcţiaCAAMPL, în care:

• C – reprezintă adecvarea capitalului;• A – reprezintă calitatea activelor;•

A – reprezintă calitatea acţionariatului;• M – reprezintă calitatea managementului;• P – reprezintă profitabilitatea;• L – reprezintă lichiditatea.

Sistemul de rating CAAMPL se bazează, deci, pe evaluarea a 6componente, notele folosind o scală de valori cuprinsă între 1 şi 5, astfel încât 1reprezintă cel mai performant nivel, iar 5, nivelul cel mai scăzut, acesta din urmăfiind şi nivelul maxim de preocupare al activităţii de supraveghere.

Patru dintre aceste componente (C – adecvarea capitalului, A – calitatea

activelor, P – profitabilitatea şi L – lichiditatea) sunt evaluate cantitativ prinutilizarea unor indicatori specifici. Intervalele valorice au fost stabilite, aşa cumam menţionat, pornind de la standardele internaţionale, ţinând cont, însă, şi decondiţiile specifice sectorului bancar românesc. În cadrul inspecţiilor on-site,evaluarea vizează şi celelalte două componente, respectiv, calitatea actuariatului(A) şi cea a managementului (M), în raport de care se stabileşte profilul de risc,

politicile şi strategiile de afaceri ale instituţiilor de credit din România.Fiecare instituţie de credit primeşte câte un rating pentru fiecare indicator

de analiză, apoi pentru fiecare componentă a sistemului de rating CAAMPL şi,

în final, un rating compus şi un scor final, ce reprezintă punctajul total acordatindicatorilor ce definesc elementele acestuia.Practica bancară naţională şi internaţională a confirmat importanţă majoră

a sistemului de rating în procesul supravegherii prudenţiale, cel puţin dinurmătoarele considerente:

• în primul rând, sistemul de rating permite o evaluare sistematică aactivităţii instituţiilor de credit, atât în timpul inspecţiilor on-site,cât şi între aceste examinării periodice prin monitorizarea of-site;

• în al doilea rând, sistemul de rating oferă posibilitatea identificării

acelor instituţii de credit sau a unor activităţi din cadrul lor în carese manifestă deficienţe sau acestea se pot produce în viitor;• în sfârşit, în al treilea rând, sistemul de rating oferă posibilitatea

ierarhizării evaluării instituţiilor de credit în funcţie de priorităţi pentru alocarea eficientă a resurselor de care dispun autorităţile desupraveghere. Astfel spus, acele instituţii de credit cărora li s-aatribuit un rating scăzut vor fi mult mai atent monitorizate şi vor fiobligate să aplice în activitatea lor măsurile stabilite de autoritateade supraveghere în vederea eliminării deficienţelor constatate.

5.2.2.2. Sisteme de avertizare timpurie

14



Utilizarea SAT prezintă o importanţă deosebită pentru autorităţile desupraveghere, oferindu-le acestora posibilitatea să identifice vulnerabilităţilemacroeconomice, dar şi cele specifice instituţiilor de credit şi pe această bază să

întreprindă măsurile necesare în vederea prevenirii apariţiei crizelor sistemice.Ele s-au dezvoltat, deci, din nevoia de a anticipa dacă şi în ce moment economiaunei ţări poate fi afectată de o criză financiară.

Prin intermediul lor, autorităţile de supraveghere estimează probabilitateaapariţiei unor evenimente adverse şi cu un caracter prospectiv. În structuraevenimentelor adverse se includ crizele bancare şi cele valutare, dar şi înrăutăţiriale situaţiilor financiare ale unor instituţii de credit, concretizate în deteriorarearatingurilor lor individuale şi în insolvabilitate.

În raport de cele menţionate, putem vorbi de două tipuri de sisteme de

avertizare timpurie:• unele, consacrate analizelor macroprudenţiale şi utilizate deautorităţile de supraveghere atât pentru identificarea riscurilor lacare este expus sistemul bancar, cât şi în emiterea de avertizări derisc sistemic pe baza informaţiilor oferite de dezechilibrelemacroeconomice;

• altele, destinate analizelor microprudenţiale prin intermediul căroraautorităţile de supraveghere urmăresc să depisteze într-o fazăincipientă, măsură în care situaţia financiară a unei instituţii decredit s-a înrăutăţit în intervalul dintre două inspecţii on-siteconsecutive.

Din cele prezentate rezultă că SAT au relevanţă din următoarele două perspective: pe de o parte, ele vin să estimeze deteriorarea ratingului atribuitinstituţiilor de credit, iar pe de altă parte, au capacitatea de predicţie afalimentului bancar.

SAT reprezintă, deci, instrumente importante de anticipare a crizelor sistemice, modelele econometrice şi cele non-parametrice fiind cele mai frecventutilizate în acest scop. În plus, metodologia de utilizare a unor astfel deinstrumente se sprijină şi pe analize calitative, bazate pe comparaţii grafice între

fundamentele economice care preced apariţia unei crize financiare şi celespecifice unor ţări care nu s-au confruntat cu episoade de criză sistemică.

5.2.2.3. Testele de rezistenţă la stres (stress-test)

Stress-test reprezintă un instrument foarte important ce poate fi utilizat cusucces în administrarea riscurilor, având un dublu rol: pe de o parte, să ofereinformaţii privind mărimea capitalului necesar unei instituţii de credit de a facefaţă eventualelor pierderi generate de şocuri macroeconomice, iar pe de altă

parte, de a sensibiliza conducerea acesteia cu privire la posibilul impact alacestor şocuri asupra activităţii. Altfel spus, prin acest test se face o evaluare a

15



stării financiare sub impactul unor scenarii severe, dar plauzibile, rezultateleobţinute fiind utile din perspectiva deciziilor strategice.

Instituţiile de credit analizează, deci, pierderile potenţiale la nivelulîntregii activităţii, inclusiv a portofoliului lor de credite, pe baze de scenarii

(unul de bază, altul de criză), definite pe un orizont de 2-3 ani. Ele realizează,totodată, şi previziuni privind resursele disponibile pentru acoperirea pierderilor,inclusiv profitul neprovizionat şi rata pierderilor din credite. Scopul acestor scenarii şi previziuni este acela de a stabili dacă au suficient capital pentru a-şidesfăşura activitatea în condiţii normale:

Necesarul de capital determinat pe baza testului efectuat are rolul de acuprinde toate activităţile care ar putea fi influenţate negativ de scenariul de

bază sau de cel dur (de criză). În evaluarea necesarului de capital trebuie luaţi înconsiderare următorii factori:

•

calitatea activelor bilanţiere;• riscul din trecut al expunerii instituţiei;• previziunile privind profitul;• aşteptările privind condiţiile economice, structura şi calitatea

capitalului.De asemenea, în evaluarea adecvării capitalului autoritatea de

supraveghere ia în considerare o serie de factori cum sunt:• incertitudinea privind impactul condiţiilor economice prezente şi

viitoare;•

calitatea activelor şi gradul de concentrare a expunerilor pe credite;• potenţialul de scădere a valorii activelor deţinute;• structura, nivelul şi calitatea capitalului;• capacitatea băncii de a-şi majora capitalul;• alte riscuri ce nu au fost incluse iniţial în calculul cerinţei minime

de capital.Testarea rezistenţei la stres a instituţiilor de credit este necesar atât în

perioadele de expansiune, cât şi în cele de stagnare a creşterii economice. În primul caz, apetitul la risc al băncilor este unul foarte mare, iar inovarea

financiară duce la apariţia de noi produse bancare despre care sunt foarte puţinedate disponibile privind riscurile asociate lor. În al doilea caz, băncile autendinţa, pe fondul unei aparente stabilităţi a economiei, să subestimeze anumiteriscuri.

Criza financiară declanşată în 2007, a scos la iveală anumitevulnerabilităţi ale unor astfel de teste în ce priveşte:

• utilizarea lor în administrarea riscurilor;• metodologia folosită;• selectarea scenariilor;•

abordarea riscurilor specifice.a. Utilizarea stress-test-ului în administrarea riscurilor

16



Pentru ca informaţiile oferite de acest instrument să fie utile în procesulde administrare a riscurilor şi în stabilirea unui nivel optim al capitalului estenecesară implicarea directă a factorilor de decizie, fapt ce presupune stabilireaunor obiective clare privind: testarea; selectarea scenariilor; analiza şi

interpretarea rezultatelor obţinute; evaluarea şi luarea deciziilor.În raport de cele menţionate, criza financiară a scos la iveală unele aspecte privind modul în care instituţiile de credit în marea lor majoritate au organizatefectuarea unor astfel de teste şi anume:

• un număr restrâns de bănci, care, de altfel, au şi fost foarte expusela efectele crizei, au manifestat un interes major în proiectarea şi

punerea în practică a unor astfel teste, rezultatele obţinute servindacestora în luarea deciziilor strategice cele mai potrivite;

• alte instituţii de credit au abordat cu superficialitate importanţa

acestor teste, privindu-le ca un exerciţiu de rutină şi pe alocuriizolat, neluând în considerare noile realităţi generate de crizafinanciară;

• în sfârşit, în cazul altor instituţii de credit, aceste teste au fostefectuate de echipe diferite, fiecare concentrându-se pe anumiteactivităţi şi tipuri de riscuri, fapt ce a condus la o insuficientăapreciere a rezultatelor obţinute în urma lor. De exemplu, în timp cetestarea rezistenţei la stres pentru riscul de piaţă şi de rată adobânzii a fost practicată în anul dinaintea crizei, testarea pentruriscul de credit a avut loc ca efect al acesteia.

b. Metodologia utilizatăMetodologia de stress-test este extrem de diversă variind de la simple

teste de sensitivitate la cele mai sofisticate modele având ca scop să evaluezeimpactul unor şocuri macroeconomice asupra stabilităţii instituţiilor de credit.Aceste teste au grade diferite de agregare de la nivelul unui singur instrument

până la nivel instituţional şi sunt efectuate pentru riscurile specifice (de piaţă, decredit, de lichiditate, operaţional, etc.)

Metodologia de stress-test utilizează în evaluarea riscurilor informaţiistatistice bazate pe istoric, cea ce presupune că riscul se manifestă ca parte a

unui proces statistic constant, (se evaluează impactul unor riscuri viitoare pe baze istorice).

Actuala criză a scos la iveală limitele metodologiei utilizate şiconcretizate în faptul că aceasta nu cuprinde posibilitatea producerii unor şocurisevere sau acumularea unor vulnerabilităţi la nivel agregat. De asemenea, criza ademonstrat că în condiţii de stres se pot schimba mult mai rapid caracteristicileriscurilor specifice, întrucât reacţiile operatorilor din piaţă pot avea un efect defeedback cu efecte la nivel de sistem.

c. Selectarea scenariilor

17



Majoritatea scenariilor utilizate până la declanşarea în 2007 a crizeifinanciare luau în calcul şocurile uşoare (line) pe perioade scurte de timp,neglijând corelaţia dintre diferitele categorii de riscuri şi pieţe cu impact la nivelagregat.

Aşa zisele scenarii „dure” utilizate premergător acestei crize estimau pierderi de până la 25% din profit, în condiţiile în care evidenţele istoricedemonstrau că în condiţii de stres instituţiile de credit pot pierde cu mult peste25% din profit.

Scenariile utilizate şi bazate pe date istorice nu aveau cum să integreze şiriscurile asociate unor produse noi care au generat băncilor pierderi foarte mariodată cu declanşarea crizei. În plus, unele bănci au implementat teste ipoteticeavând drept scop să ofere informaţii privind capacitatea lor de a face faţă unor evenimente noi şi pentru care nu aveau experienţă anterioară.

d. Abordarea riscurilor specificeMajoritatea testelor efectuate nu au analizat în profunzime unele riscuricum sunt cele generate de utilizarea derivatelor şi cele aferente lichidităţilor necesare pentru finanţare.

În primul caz, scenariile nu au fost riguroase în testarea derivatelor. Îngeneral, testele au întâmpinat dificultate în recunoaşterea faptului că risculdinamic pentru acest tip de produse este diferit de cel al altor active financiaresimilare, precum obligaţiunile. Mai mult, aceste teste au presupus că piaţaderivatelor va rămâne una lichidă sau că lichiditatea acestuia dacă va fi scăzutăva fi doar pentru o perioadă scurtă de timp.

În al doilea caz, testele nu au reuşit să surprindă natura sistemică a crizeisau magnitudinea şi durata îngheţării pieţelor monetare.

5.2.2.4. Sisteme de raportare a creditelor (registrele de credit)

Sistemele de raportare a creditelor se utilizează pe scară largă în practica bancară şi reprezintă instrumente de sprijin indirect a activităţii de supraveghere.

Se cunosc două forme de existenţă a acestora:• sisteme de raportare publicǎ, coordonate de autoritatea de supraveghere;• birouri de credit, cel mai adesea în subordinea unei entitǎţi private.

Sistemele publice de raportare cuprind totalitatea împrumuturilor acordate de instituţiile de credit peste o anumitǎ limitǎ stabilitǎ de autoritatea desupraveghere. De regulǎ, valoarea limitǎ este astfel stabilitǎ încât volumulcreditelor raportate poate sǎ ajungǎ până la 80% din totalul acestora.

Nevoia existenţei unui sistem complet a dus la crearea birourilor decredit (cel de-al doilea sistem), cǎtre care instituţiile de credit au obligaţia sǎtransmitǎ informaţii relevante din punct de vedere al supravegherii prudenţiale şianume: dinamica creditelor şi distribuţia lor sectorialǎ ; expunerea maxima pe

un debitor sau grup de debitori; repartizarea pe scadenţe; performanţelefinanciare ale debitorilor, etc.

18



Birourile de credit din unele ţǎri preiau informaţiile transmise nu numaide instituţiile financiare, ci şi de cele financiare nebancare, inclusiv de cǎtre alţifurnizori de servicii financiare. Din acest punct de vedere, birourile de creditsunt foarte importante, îndeosebi în cazul creditelor de retail, unde dimensiunea

relativ micǎ a expunerilor pe un debitor poate exclude cazul din raportare cătresistemul public. De menţionat şi faptul cǎ în unele ţǎri pentru eliminareasuprapunerii informaţiilor devenite redundante, s-a renunţat la sistemul public deraportare a creditelor.

Informaţiile centralizate de birourile de credit sunt relevante din perspectiva includerii lor în determinarea rating-ului atribuit de instituţiile decredit clienţilor lor, contribuind astfel, la o mai bunǎ selectare a clienţilor buni-

platnici. Deci, birourile de credit au rolul de a colecta informaţii de la instituţiilefinanciare, de a le agrega şi administra, oferindu-le celor interesaţi date

sugestive privind istoricul plǎţilor efectuate de un debitor sau altul.Din acest punct de vedere, informaţiile centralizate de birourile de creditsunt extrem de utile bǎncilor, acestea având posibilitatea ca pe baza lor sǎfundamenteze mai realist calitatea şi structura portofoliului lor de credite.

În egalǎ mǎsurǎ aceste informaţii sunt utile şi autoritǎţii desupraveghere, permiţând acesteia o monitorizare mult mai bunǎ a risculuisistemic.

5.2.2.5. Sisteme de garantare a depozitelor bancare5.2.2.5.1. Importanţe, avantaje şi limiteReprezintǎ un instrument indirect de supraveghere utilizat pentru

limitarea fenomenului de panicǎ bancarǎ, care prin efectul de contagiune poateafecta stabilitatea financiarǎ a sectorului bancar, în ansamblul sǎu. Deci,garantarea depozitelor bancare reprezintǎ o necesitate, protecţia deponenţilor împotriva pierderilor financiare determinate de falimentul unei instituţii decredit fiind un obiectiv important al supravegherii prudenţiale.

Deponenţii în marea lor majoritate nu dispun de cunoştinţele necesare pentru a monitoriza performanţele instituţiei de credit la care îşi pǎstreazǎeconomiile. Altfel spus, aceştia nu cunosc profilul de risc al instituţiilor de credit

şi nici mǎsura in care nivelul riscurilor asumate se va reflecta în mǎrimearandamentului aferent depozitelor constituite.

În acest context, deponenţii trebuie protejaţi, în eventualitatea produceriifalimentelor bancare, prin intermediul unor scheme de garantare şi stabilirea destandarde prudenţiale. In general, protecţia prin intermediul acestor scheme estelimitatǎ la depozite de valori relativ mici, prin stabilirea unui plafon maximgarantat prin lege la nivelul fiecǎrei ţǎri. Se evitǎ, astfel, posibilitatea retrageriigeneralizate a depozitelor din sistemul bancar, asigurându-se astfel, stabilitateafinanciarǎ a acestuia.

19



Avantajul principal al acestui instrument constǎ în faptul cǎ eliminǎ în bunǎ mǎsurǎ „apetitul” deponenţilor de a-şi retrage depozitele. Se evitǎ, astfel, panica bancarǎ, riscul de contagiune şi, în ultimǎ instanţǎ, riscul sistemic.

Dezavantajul major se poate concretiza intr-un comportament

imprudent al deponenţilor, aceştia considerându-se protejaţi şi, prin urmare, nuîşi vor retrage depozitele nici în momentul în care vor constata ca bǎncile seconfruntǎ cu dificultǎţi majore. In acest context, respectivele bǎnci vor fistimulate sǎ-şi asume riscuri excesive afectand serios disciplina de piaţǎ.

Altfel spus, efectul pervers al acestui instrument este manifestareahazardului moral . Pe de o parte, deponenţii nu mai sunt motivaţi înmonitorizarea instituţiilor de credit, oferindu-le acestora posibilitatea adoptǎriiunor strategii mai riscante cu costuri mai mici. Pe de altǎ, aceştia vor urmǎri unsingur scop, acela de a obţine câştiguri mai mari la depozite şi le vor muta sau le

vor constitui la bǎncile care le vor oferi dobǎnzi mai mari.Drept urmare, garantarea depozitelor altereazǎ relaţia rentabilitate-risc încazul acelor bǎnci care îşi asumǎ strategii riscante. Cu cât plafonul maxim degarantare este mai mare, reducându-se fenomenul de panicǎ bancarǎ, cu atât vacreşte şi apetitul bǎncilor de a se aventura în afaceri mai riscante, amplificând,astfel, hazardul moral.

5.2.2.5.2. Tipuri de sisteme de garantare a depozitelor

In practica bancară există o multitudine de tipuri de sisteme de garantarea depozitelor, grupate în funcţie de anumite criterii, cele mai importante fiind:

1. din punct de vedere al modului de reglementare.In raport de acest criteriu există sisteme explicite şi implicite. In primul

caz, ele funcţionează pe baza unor reglementări care stabilesc în mod clar ceobligaţii şi ce instituţii financiare sunt garantate, cine plăteşte şi pe ce perioadă.Sistemele explicite prezintă următoarele avantaje: o încredere mai mare adeponenţilor în aceste sisteme; asigură o împărţire a costurilor între deponenţi şi

bănci în caz de faliment al acestora; antrenează costuri mai mici decât în cazulcelor implicite.

In al doilea caz, nu existǎ reglementǎri care sǎ oblige statul sǎdespǎgubeascǎ deponenţii în caz de falimente bancare. Dacǎ se produc astfel deevenimente, statul poate decide punctual, pentru a asigura stabilitatea sectorului

bancar, dacǎ va despǎgubi pe deponenţi, integral sau parţial.Aceste sisteme prezintǎ avantajul flexibilitǎţii, dar şi unele dezavantaje

şi anume: pot fi utilizate discreţionar, fiind supuse unor presiuni politice; reducîncrederea deponenţilor, iar costurile, în caz de faliment, sunt, de regulǎ,suportate de deponenţi şi stat şi nu de cǎtre bǎnci.

2. din punct de vedere al formei de proprietate

In raport de acest criteriu existǎ sisteme publice, private sau mixte. Cele publice, oferǎ deponenţilor un grad înalt de încredere şi prin extensie în întregul

20



sistem bancar. Sistemele private sunt rezultatul unui acord de voinţă alinstituţiile de credit, care devin şi fondatori ai acestor sisteme. In acest caz, se

pot manifesta anumite conflicte de interese în administrarea resurselor sistemului generate de preocuparea bǎncilor de a realiza câştiguri mari şi nevoia

respectǎrii angajamentelor asumate.Sistemele mixte sunt create de stat în coproprietate cu instituţiile decredit. Prezenţa statului oferǎ acestor sisteme un grad înalt de încredere, acestaintervenind în finanţarea deficitului de resurse în cazul în care cele alesistemului nu sunt suficiente pentru plata despǎgubirilor în cazul producerii unor falimente bancare.

3. din punct de vedere al obligativitǎţii instituţiilor de credit de a participa la sistemele de garantare

In majoritatea ţǎrilor întâlnim obligativitatea participǎrii instituţiilor de

credit pentru a se evita fenomenul de selecţie adversǎ. Obligativitatea genereazǎcondiţii competitive egale între bǎnci, în timp ce cea voluntarǎ poate avea caefect un cost al intermedierii mai mare pentru acele bǎnci care au aderat lasistemul de garantare.

In plus, preferinţa deponenţilor pentru bǎncile care participǎ la sistemulde garantare poate avea ca efect ca şi acele instituţii care iniţial nu participau lasistem sǎ adere pentru a atrage clienţi.

4. din punct de vedere al gradului de acoperire a despăgubirilor încaz de falimente bancare

În raport de acest criteriu funcţioneazǎ sisteme de garantare cu acoperireintegralǎ (completǎ) şi limitatǎ (descreţionarǎ). In primul caz, apare riscul caatât deponenţii, cat şi bǎncile sǎ manifeste mai puţinǎ prudenţǎ privind riscurile

pe care şi le asumǎ. Avantajul ar fi, însǎ, cǎ faciliteazǎ atragerea de cǎtresistemul bancar a resurselor temporar disponibile din economie. In al doilea caz,sunt protejaţi, de regulǎ, micii deponenţi în limita unui anumit plafon. Plafoanelesunt variabile, mǎrimea lor protejand micii deponenţi în perioade caracterizate

prin stabilitate financiarǎ, cu posibilitatea extinderii mecanismului de protecţiela o categorie mai largǎ de deponenţi in timpul crizelor bancare.

5.3. Modele de supraveghere bancarǎPână în anii ’90 supravegherea bancarǎ era exercitatǎ, de regulǎ, de

bǎncile centrale. Celelalte segmente ale pieţei financiare (piaţa de capital şi ce aasigurǎrilor, în principal) erau monitorizate de structuri distincte. Majoritateaspecialiştilor au apreciat, la vremea respectivǎ, cǎ supravegherea prudenţialǎ ainstituţiilor de credit trebuia sǎ fie un apanaj al bǎncilor centrale peconsiderentul ca o asemenea abordare era esenţialǎ, atat pentru elaborarea şiimplementarea politicii lor monetare, cat şi pentru asigurarea stabilitǎţiisistemelor bancare, în ansamblul lor.

In ultimii 15-20 ani au sporit, însǎ, preocupǎrile pentru stabilirea unuicadru adecvat de supraveghere bancarǎ ca efect al schibǎrilor profunde care s-au

21



produs la nivelul pieţelor financiare şi care s-au concretizat, în principal, înintegrarea crescândǎ şi globalizarea acestora şi în diluare graniţelor întreactivitǎţile bancare, de asigurǎri şi de tranzacţionare a titlurilor financiare. Drepturmare, unele ţǎri au decis externalizarea funcţiei de supraveghere a bǎncilor

centrale cǎtre entitǎţi independente şi plasarea acesteia într-o agenţie unicǎ(integratǎ) de supraveghere a tuturor segmentelor sistemului financiar.In general, întâlnim astǎzi în practica financiarǎ internaţionalǎ şi

europeanǎ urmǎtoarele tipuri de modele de supraveghere:1. modelul supravegherii instituţionale (sectoriale);2. modelul supravegherii integrate (unificate);3. modelul supravegherii în funcţie de obiective;4. modelul combinat;5. modelul supravegherii funcţionale.

1. Modelul instituţional (sectorial)Acest model vizeazǎ o categorie specificǎ de instituţii financiare,

indiferent de activitatea pe care acestea o desfǎşoarǎ. Se caracterizeazǎ, deci, prin faptul cǎ existǎ câte o autoritate de supraveghere pentru fiecare din cele treisegmente principale ale sectorului financiar (bancar, de asigurǎri şi al pieţei decapital). Altfel spus, este un model care se sprijinǎ pe trei piloni şi este aplicat înunele ţǎri europene (inclusiv România) şi nu numai, activitǎţile bancare, deasigurǎri şi cele specifice pieţei de capital fiind monitorizate de agenţiile desupraveghere diferite, fiecare dintre ele avand propriile abordǎri, tehnici,instrumente şi practici.

De subliniat faptul cǎ bǎncile centrale sunt, în general, puternicimplicate în supravegherea instituţiilor de credit, fapt confirmat de numǎrul încreştere al acestora cu puteri de supraveghere, fiind, de altfel, în unele ţǎriautoritatea unicǎ de supraveghere a sectorului finaciar, în ansamblul sǎu.

Sunt câteva argumente solide care susţin plasarea supravegherii subumbrela bǎncii centrale, mai important fiind:

• gradul de independenţǎ. Cu cat acesta este mai înalt, cu atât bancacentralǎ poate sǎ adopte cele mai bune decizii în exercitarea

funcţiei sale de supraveghere, nefiind supusǎ presiunilor de ordin politic;

• credibilitatea bǎncii centrale, este, în foarte multe cazuri, decisivǎîn prevenirea crizelor bancare. Experienţa a demonstrat cǎacţiunile întreprinse de autoritatea monetarǎ au stopat accesele de

panicǎ ale clienţilor instituţiilor de credit, evitându-se, astfel,apariţia riscului sistemic;

• banca centralǎ reprezintǎ autoritatea care deţine cele mai multeinformaţii privind starea economiei şi a instituţiilor financiare şi

pe care le utilizeazǎ în scopul identificǎrii, încǎ, din faza

22



incipientǎ, a principalelor vulnerabilitǎţi şi factori de risc privindsistemul bancar;

• banca centralǎ, indeosebi în ţǎrile dezvoltate, monitorizeazǎ atentevoluţia sistemelor de plǎţi de importanţǎ sistemicǎ. O eventualǎ

externalizare a funcţiei de supraveghere bancarǎ, apreciazǎspecialiştii, poate fi riscantǎ şi avea efecte negative asupra buneifuncţionǎri a sistemelor de plǎţi din economie;

• externalizarea funcţiei de supraveghere şi prin aceasta separareaacesteia de funcţia de creditare de ultimǎ instanţǎ (bancǎ a

bǎncilor) poate antrena întârzieri în prevenirea apariţiei unui riscsistemic;

• problemele de comunicare care apar între cele trei autoritǎţi desupraveghere se pot manifesta afirmă unii specialişti şi în cazul în

care funcţioneazǎ o agenţie de supraveghere unicǎ pentru cele treisegmente ale sectorului financiar.O variantǎ relativ recentǎ a acestui model este reprezentatǎ de

supravegherea instituţionalǎ consolidatǎ, care vine sǎ rǎspundǎ schimbǎrilor majore care au avut loc în ultimii ani în structura pieţelor financiare ca efect alglobalizǎrii acestora şi al creşterii gradului lor de integrare. Este vorba deconsolidarea cooperǎrii între autoritǎţile care supravegheazǎ fiecare segment al

pieţei financiare, fie prin încheierea unor memorandumuri, fie prin crearea unor consilii de supraveghere financiarǎ care au drept obiectiv sǎ-şi sincronizezeacele activitǎţi ce nu sunt specifice unui segment sau altul.

In concluzie, chiar şi în ţǎrile în care bǎncile centrale nu sunt implicateîn mod direct în luarea deciziilor în domeniul supravegherii bancare, acestea au,totuşi, un rol important în asigurarea stabilitǎţii sistemului financiar, având înacest scop atribuţii specifice de supraveghere stabilite prin lege.

2. Modelul supravegherii unificate (integrate)Tendinţa ultimilor ani a fost una de trecere de la modelul instituţional

(sectorial) la cel integrat, supravegherea fiind atribuitǎ unei singure agenţii.Trendul actual de creare a unei structuri integrate de supraveghere a debutat înurmǎ cu peste 20 de ani în ţǎrile scandinave, extinzându-se ulterior şi în alte ţǎri

din Europa, Asia, respectiv Australia.Un loc aparte îl ocupǎ crearea în 1997, în Marea Britanie, a FSA

(Financial Services Authority), o agenţie cu cea mai extinsă sferǎ de activitate,combinând funcţia de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare, cu ceade supraveghere a regulilor de conducere a afacerilor în acest domeniu.

În favoarea acestui model unic de supraveghere au fost aduse mai multeargumente, mai importante fiind:

• diluarea graniţelor între diferite segmente ale pieţelor financiare,fenomen concretizat în apariţia unor produse şi activităţi mixte

(bancassurance, cross-selling, etc), respectiv a aşa numitelor conglomerate financiare, care ar necesita supravegherea simultană

23



din partea mai multor instituţii de tip clasic. În plus, specialiştii auapreciat că modelul sectorial de supraveghere a fost creat încontextul unei arhitecturi relativ simple a sistemelor financiare,caracterizată prin existenţa unei delimitării clare între diferitele

tipuri de instituţii financiare;• existenţa unei entităţi unice de supraveghere generează costuri

mai mici comparativ cu modelul sectorial în contextul creşteriicomplexităţii obiectivelor specifice acestei activităţi şi care ar fiantrenat costuri mai mari dacă acestea ar fi rămas să fie realizate

prin intermediul mai multor entităţi de supraveghere;• în contextul creşterii gradului de interdependenţă între cele trei

segmente ale sistemului financiar existenţa mai multor autorităţide supraveghere ar fi una ineficientă din perspectiva prevenirii

riscului sistemic. Se aduce ca argument principal faptul că, deexemplu, o cădere masivă a burselor de valori va avea un impactmajor nu numai asupra pieţelor de capital, ci şi asupra băncilor şisocietăţilor de asigurări şi în consecinţă o supraveghere integratăar fi cea mai oportună;

• percepţia unui conflict de interese între asigurarea stabilităţii preţurilor, ca obiectiv fundamental de politică monetară al bănciicentrale şi funcţia sa de supraveghere reprezintă un alt argumentîn favoarea unei agenţii integrate. Adepţii acestui model pornescde la premisa că în eventualitatea unei crize sistemice, bancacentrală pentru a evita o pierdere de credibilitate va putea să oferecu mai multă uşurinţă sprijin financiar băncilor vulnerabile, faptce ar conduce la ratarea obiectivului său fundamental de politicămonetară – stabilitatea preţurilor.

• existenţa unei autorităţi unice de supraveghere ar permite evitareariscului ca anumite conglomerate financiare să aibă avantajecompetitive nejustificate prin mutarea unor produse financiaredintr-o zonă mai bine supravegheată în alta unde monitorizareaeste mai permisivă;

• modelul unic de supraveghere este mai flexibil şi acoperă mai bine „zonele gri” în contextul actual al inovării unor produsefinanciare sofisticate şi pentru care legislaţia privindreglementarea şi supravegherea este mai puţin riguroasă.

Principalele contraargumente privind eficienţa acestui model ţin decreşterea considerabilă a puterii de decizie a unei astfel de autorităţi unice şi defaptul că, până în prezent, nu s-a acumulat, încă, o experienţă suficientă pentru aaprecia că este superior ca performanţă modelului instituţional.

3. Modelul supravegherii bazat pe obiective

Caracteristic acestui model este faptul că fiecare autoritate desupraveghere îşi exercită atribuţiile în funcţie de un anumit obiectiv, indiferent

24



de tipul instituţiei financiare sau a activităţii pe care aceasta o desfăşoară. Altfelspus, o autoritatea este, de exemplu, responsabilă cu monitorizarea mai multor sau tuturor tipurilor de instituţii financiare, în timp ce alta răspunde desupravegherea regulilor de conducere a afacerilor.

4. Modelul combinatDeşi majoritatea ţărilor, au optat fie pentru modelul instituţional(sectorial), fie pentru cel unificat (integrat), totuşi, în practică ele nu au fostimplementate în forma lor pură. Ca urmare, în realitate modelele desupraveghere cunosc o mare diversitate, combinându-se, de altfel, elemente dela fiecare dintre ele şi anume:

• supraveghere integrată numai pentru bănci şi asigurări;• supraveghere integrată numai pentru bănci şi pieţe de capital;• supraveghere integrată numai pentru pieţe de capital şi asigurări.

De la o ţară la alta, autoritatea de supraveghere este, fie o agenţieindependentă de banca centrală, fie este implicată direct sau indirect şi aceasta.5 Modelul supravegherii funcţionaleAcest model este mai puţin întâlnit în practica bancară şi presupune că

fiecare autoritate de supraveghere este responsabilă cu monitorizarea uneisingure activităţi, indiferent de tipul instituţiei financiare.

5.4. Impactul crizei financiare globale asupra cadrului dereglementare şi supraveghere bancară la nivel european

Având în vedere consecinţele economice şi sociale ale crizei financiare,care a debutat în SUA în 2007, precum şi faptul că printre principalele slăbiciuniale sistemului financiar evidenţiate de această criză au fost cadrul dereglementare inadecvat, neglijarea riscului sistemic şi fragmentarea arhitecturide supraveghere a apărut ca evidentă necesitatea îmbunătăţirii mecanismelor

prin care este asigurată stabilitatea financiară – inclusiv cadrul de reglementareşi supraveghere prudenţială – scopul eventualelor schimbări fiind asigurareaunui sistem financiar stabil pentru viitor.

Aşa cum argumentează numeroase studii recente, actuala crizăfinanciară a dezvăluit nevoia ca, pe lângă o supraveghere consolidată ainstituţiilor individuale, să se aloce mai multe resurse în scopul înţelegeriiinteracţiunilor dintre bănci şi a celor dintre sectorul bancar şi alte componenteale sistemului financiar, această abordare macro-prudenţială reducând risculsistemic.

5.4.1. Abordarea macro-prudenţială vs. abordarea micro-prudenţială

Supravegherea macro-prudenţială nu este un concept nou, ci, este „o

idee veche căreia i-a venit timpul”, acest concept fiind folosit de Banca

25



Reglementelor Internaţionale încă din anii ’70, cu referire la abordarea sistemicăa proceselor de reglementare şi supraveghere.

Deşi conceptul este vechi, numeroşi autori au atras atenţia asuprafaptului că procesele de reglementare şi supraveghere la nivel european nu

conţin o componentă macro-prudenţială semnificativă, iar actuala crizăfinanciară a adus această abordare în prim-planul analizelor privind necesitateareformării cadrului de reglementare şi supraveghere.

Pentru a putea argumenta necesitatea adoptării unei abordări macro- prudenţiale şi pentru a putea analiza elementele de noutate ale cadrului dereglementare şi supraveghere european prin prisma acestei abordări, este necesar să clarificăm câteva aspecte privind caracteristicile sale principale.

Supravegherea macro-prudenţială este o abordare care permiteasigurarea stabilităţii financiare, scopul esenţial al acesteia fiind acela de a limita

riscurile la nivelul sistemului financiar, în timp ce scopul supravegherii micro- prudenţiale este de a limita riscurile la nivelul instituţiilor de credit, luateindividual. Abordarea macro-prudenţială are în centrul atenţiei sistemulfinanciar în ansamblu şi porneşte de la premisa că riscul agregat este dependentde comportamentul colectiv al instituţiilor din care acesta este compus.

Totuşi, supravegherea macro-prudenţială nu trebuie considerată unsubstitut al celei micro-prudenţiale, întrucât un sistem financiar nu poate ficonsiderat robust decât dacă instituţiile care îl compun sunt sănătoase. Astfel,supravegherea macro-prudenţială şi cea micro-prudenţială se susţin reciproc şisunt ambele necesare pentru asigurarea stabilităţii financiare.

Principalele caracteristici şi diferenţe dintre cele două abordări suntsintetizate în tabelul următor:

Tabelul nr.5.1Abordarea macro-prudenţială Abordarea micro-

prudenţialăObiectiv Limitarea riscului sistemic: evitarea

prăbuşirii unui segment important alsistemului financiar

Limitarea riscului la care suntexpuse instituţiile individuale:limitarea riscului deponenţilor şi al investitorilor

Modalitatea deimplementare

„De sus în jos”, în funcţie de probabilitatea de apariţie şi costurile crizeisistemice

„De jos în sus”, controalele sestabilesc în funcţie de risculfiecărei instituţii

Caracteristicileriscului

Endogene: îşi au originea încomportamentul colectiv şi în relaţiiledintre instituţiile financiare

Exogene: aparţin instituţiilor individuale şi sunt ignoraterelaţiile dintre ele

Expunerea lariscul sistemic

Importanţă majoră Irelevant

Utilizarea

instrumentelor

Instrumente prudenţiale standard şi

provizionarea şi aprecierea diferenţiată ariscului

Standarde de solvabilitate

uniforme şi coduri de conduită

26



Scopul principal

-Atenţie deosebită instituţiilor cu activitatecomplexă.- Monitorizarea pieţei.- Orientare contra-ciclică

Protecţia instituţiilor individuale

Surse: Crockett (2000), Borio (2003), Chull (2006)

În opinia noastră, abordarea macro-prudenţială are două dimensiuni principale:

• analiza distribuţiei riscului în cadrul sistemului financiar, la unanumit moment, elementul esenţial al acestei dimensiuni fiindstabilirea corelaţiilor dintre expunerile instituţiilor financiare;

• analiza în dinamică a evoluţiei riscului agregat, acesta fiind legatde manifestarea ciclurilor economice.

Caracteristicile celor două abordări, macro şi micro-prudenţiale, precum

şi necesitatea utilizării lor în asigurarea stabilităţii financiare, trebuie judecate şi prin prisma lecţiilor învăţate în urma crizei financiare actuale. Deşi epicentrulturbulenţelor financiare îşi are originea în SUA, undele şoc s-au propagat rapidîn întreaga lume, afectând deopotrivă ţările dezvoltate şi cele emergente prinefectul de contagiune.

Altfel spus, criza ne-a arătat că, într-o economie globală, caracterizată prin creşterea volatilităţii fluxurilor de capital, a integrării pieţelor şi a ritmuluialert de inovare financiară, vulnerabilităţile dintr-o anumită economie se

propagă rapid şi în alte economii, chiar şi când sistemele financiare ale acestora

sunt sănătoase.De asemenea, criza a evidenţiat că succesiunea ciclurilor economicefavorizează apariţia riscurilor macroeconomice. Astfel, în perioadele de creştereeconomică aproape toate instituţiile financiare par a fi robuste, iar în perioadenefavorabile, aproape toate devin vulnerabile. Totodată, atunci când măsurareariscurilor se bazează pe preţuri de piaţă, sau prin variabile corelate cu preţurilede piaţă, în perioadele de boom economic, valoarea-preţ a activelor creşte, iar valoarea-preţ a riscului scade; pe de altă parte, în perioadele de declin şirecesiune, valoarea-preţ a activelor scade, iar cea a riscurilor creşte. Deasemenea, în timpul expansiunii, creşte toleranţa la risc, slăbesc constrângerilede finanţare, creşte îndatorarea şi lichiditatea pieţei, preţurile activelor sunt înexpansiune, toate aceste elemente susţinându-se reciproc şi conducând lasupraevaluarea bilanţurilor instituţiilor financiare. Această situaţie contribuie lacreşterea riscului sistemic şi la apariţia crizelor în urma perioadelor de boomeconomic.

Totodată, una dintre lecţiile crizei financiare este şi aceea că disciplinade piaţă, deşi are un rol important în asigurarea eficienţei sectorului financiar,este insuficientă în lupta împotriva riscurilor induse de ciclurile economice.

Având în vedere cele de mai sus, analiza ciclurilor economice trebuie să

fie o preocupare importantă a autorităţilor de reglementare şi supraveghere,necesitând o abordare macro-prudenţială.

27



Totodată, considerăm că abordarea macro-prudenţială trebuie să aibădouă preocupări principale: prima este monitorizarea şi analiza riscului

sistemic, iar a doua este limitarea riscurilor identificate, care necesită uninstrumentar specific.

Referitor la primul aspect, respectiv monitorizarea şi analiza risculuisistemic, literatura de specialitate surprinde câteva consideraţii principale privind modul în care acestea trebuie realizate:

• analiza trebuie să cuprindă toate componentele sistemuluifinanciar (pieţe, instituţii, infrastructuri), precum şi modul lor deinteracţionare;

• evaluarea riscurilor macro-prudenţiale trebuie să ţină cont deinteracţiunile dintre sistemul financiar şi economia în ansamblu;

• analiza trebuie să aibă în vedere evoluţia continuă a pieţelor şi

inovaţia în cadrul sistemului financiar.În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, respectiv limitarea risculuiidentificat, această problemă ridică întrebări privind modalitatea deimplementare, în cadrul reglementărilor şi sistemului instituţional desupraveghere, a abordării macro-prudenţiale. Astfel, pentru limitarea risculuiagregat şi a externalităţilor negative, autorităţile competente trebuie să adopte unset de măsuri specifice, vizând evitarea ciclicităţii şi limitarea contagiunii, încazul apariţiei anumitor disfuncţionalităţi la nivelul unei instituţii sau la nivelulunui anumit sector al pieţei financiare.

Având în vedere aspectele menţionate, considerăm că reforma cadruluide reglementare şi supraveghere trebuie să reflecte acordarea unei atenţii sporiteriscului sistemic şi completarea supravegherii micro-prudenţiale cu osupraveghere macro-prudenţială. Totodată, cadrul instituţional trebuie să fieadecvat implementării supravegherii macro-prudenţiale.

5.4.2. Acţiuni privind modificarea cadrului de reglementare şi supraveghere la nivel european

La nivel european s-au întreprins acţiuni energice privind managementul

eficient al crizei, întărirea supravegherii la nivel macro şi micro-prudenţial, omai bună coordonare a supravegherii instituţiilor financiare, precum şi reformacadrului actual de reglementare.

Nevoia reformării cadrului actual de reglementare reprezintă o prioritateşi este consecinţa firească a actualei crize şi a cauzelor care au generat-o, acreşterii complexităţii produselor financiare şi a accentuării gradului de integrarea pieţei unice.

Concret, acţiunile autorităţilor europene pe linia reformării cadrului dereglementare şi supraveghere prudenţială, ca răspuns la actuala criză economică

şi financiară, pot fi împărţite în:- iniţiative de modificare a reglementărilor prudenţiale;

28



- schimbări la nivelul arhitecturii sistemului de supraveghere.a. Modificări ale reglementărilor prudenţialeCa răspuns la criza financiară şi la criticile aduse cadrului de

reglementare şi supraveghere, prudenţială (referitoare la neglijarea riscului

sistemic, încurajarea inovaţiilor financiare, promovarea modelelor interne demăsurare a riscurilor, utilizarea unor ponderi de risc scăzute pentru investiţiileimobiliare, absenţa unor cerinţe de capital contraciclice etc.). ComisiaEuropeană a adoptat anumite propuneri de modificare a Directivelor 2006/48/EC şi 2006/49/EC (Directiva privind Cerinţele de Capital), suburmătoarele aspecte:

• solicitarea unor cerinţe de capital suplimentare pentruoperaţiunile de re-securitizare, care reprezintă instrumentefinanciare sofisticate, ce expun instituţiile financiare la riscuri

importante, adesea greu de evaluat;• cerinţe de publicitate privind expunerile securitizate, în scopulsporirii transparenţei şi al înţelegerii profilurilor de risc aleinstituţiilor financiare;

• cerinţe de capital suplimentare pentru portofoliul detranzacţionare, modificarea vizând modul de evaluare a riscurilor asociate acestuia, în măsură să reflecte potenţialele riscurirezultate din evoluţiile adverse ale pieţei;

• politicile şi practicile de remunerare ale instituţiilor financiare, înacest sens autorităţile de supraveghere fiind împuternicite cusancţionarea celor care încurajează sau recompensează asumareaexcesivă a riscurilor.

Toate aceste modificări vor creşte, probabil, în mod semnificativnecesarul de capital al instituţiilor financiare, măsurile vizând consolidareastabilităţii individuale a instituţiilor financiare şi o abordare micro-prudenţială aacestora.

Totodată, la nivelul Uniunii Europene a fost abordată, în ultimul timp, posibilitatea iniţierii şi a altor modificări referitoare la:

• cerinţe de capital suplimentare specifice pentru creditele

ipotecare rezidenţiale exprimate în valută. Conform propunerilor Comisie Europene, aceste cerinţe de capital trebuie aplicatecreditelor pentru care raportul dintre valoarea acestora şi cea agaranţiilor depăşeşte un anumit nivel, întrucât acestea indică

practici de creditare iresponsabile;• eliminarea opţiunilor naţionale, pentru a evita diferenţele în

implementarea reglementărilor europene la nivelul statelor membre;

• provizionarea dinamică a pierderilor aşteptate. Astfel, instituţiile

financiare trebuie să constituie, în perioadele favorabile de avânteconomic, provizioane pentru pierderile inerente aşteptate din

29



riscul de credit, chiar dacă acestea nu au fost, încă, materializate;în perioadele nefavorabile, de contracţie economică, aceste

provizioane urmează a fi anulate pentru a acoperi pierderileraportate.

Modalitatea concretă în care provizionarea dinamică va fi implementatănu este clară, încă, diferite opţiuni fiind exprimate la nivelul Comisiei Europene.Cu toate acestea, provizionarea dinamică este cea mai importantă propunere demodificare a directivelor, întrucât are în vedere evitarea pro-ciclicităţiieconomice şi evidenţiază îndreptarea atenţiei autorităţilor către riscul sistemic.

Totodată, considerăm că, pentru a fi eficientă, provizionarea dinamică ar trebui să îndeplinească următoarele cerinţe:

• să fie aplicată atât pentru elementele bilanţiere, cât şi pentru celeextrabilanţiere;

•

să fie aplicată atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat;• să fie bazată pe o metodologie comună.Într-un context mai larg, se impune şi revizuirea prevederilor Acordului

Basel II, care să permită o creştere treptată a nivelului de capital minim necesar,abordarea şocurilor, implementarea unui management mai riguros al lichidităţii,eliminarea caracterului prociclic etc.

b. Schimbări la nivelul arhitecturii sistemului de supraveghereModificarea radicală a actualei arhitecturi a activităţii de supraveghere

vizează, îndeosebi, îmbunătăţirea cooperării pe plan european, impunându-se odistincţie fermă între cele două forme complementare de supraveghere, respectivmacro şi micro-prudenţială.

Drept urmare, atingerea obiectivelor supravegherii macro-prudenţialetrebuie susţinută de un cadru instituţional adecvat, iar recunoaşterea acestui faptde către autorităţile europene este demonstrată de înfiinţarea, în noiembrie 2008a unui grup de experţi la nivel înalt privind supravegherea financiară, prezidat deJacques de Larosiere. Pe baza raportului prezentat de acest grup, ComisiaEuropeană a propus reformarea cadrului european de supraveghere financiară,acesta urmând să fie alcătuit din doi piloni:

I. – un Consiliu European pentru Riscuri Sistemice ( EuropeanSystemic Risk Council - ESRC), responsabil cu monitorizarea şi evaluarea

pericolelor potenţiale pentru stabilitatea financiară care rezultă în urmaevoluţiilor macro-economice şi a celor din cadrul sistemului financiar înansamblu („supraveghere macro-prudenţială”).

Reforma la acest nivel, cel macro-prudenţial, are drept scop o mai bunăintegrare a pieţelor financiare, prin implicarea tuturor băncilor centrale dinstatele membre ale UE, precum şi un dublu rol: pe de o parte, de analiză ainformaţiilor semnificative privind contextul macroeconomic şi evoluţiilemacro-prudenţiale ale tuturor componentelor sistemelor financiare naţionale, iar

pe de altă parte, lansarea de avertismente de risc macro-prudenţial şi detransmitere a acestora către autorităţile naţionale cu atribuţii în acest domeniu.

30



Astfel, înfiinţarea ESRC evidenţiază conştientizarea faptului că actualulcadru de supraveghere nu pune suficient accent pe analiza macro-prudenţială,aceasta fiind fragmentată, realizată de autorităţi diferite la niveluri diferite şi cănu există mecanisme care să garanteze că avertismentele şi recomandările cu

privire la riscurile macro-prudenţiale sunt transpuse în acţiuni concrete.II. – un Sistem European al Autorităţilor de SupraveghereFinanciară ( European System of Financial Supervisors – ESFS) format dinautorităţile naţionale de supraveghere financiară care să lucreze în parteneriat cutrei noi autorităţi europene de supraveghere: o autoritate bancară europeană( European Banking Authority – EBA), o autoritate europeană în domeniulasigurărilor şi pensiilor ocupaţionale ( European Insurance and Occupational

Pensions Authority - EIOPA ) şi o autoritate europeană în domeniul valorilor mobiliare ( European Securities Authority - ESA).

Astfel, crearea ESFS are ca scop întărirea supravegherii micro- prudenţiale, care va rămâne în competenţa autorităţilor naţionale, precum şifacilitarea cooperării, garantarea aplicării uniforme a normelor europene,asigurarea unor politici de supraveghere coerente, garantarea unor reacţiicoordonate în situaţii de criză, toate acestea reprezentând funcţii ale noilor autorităţi europene de supraveghere.

Altfel spus, reforma, la acest nivel, presupune crearea unei structuridescentralizate şi autonome, având menirea de a coordona aplicarea eficientă astandardelor în domeniu şi de a permite o mai bună conlucrare între autorităţilenaţionale de supraveghere.

Considerăm că implementarea ambilor piloni ai viitorului sistem desupraveghere este esenţială pentru realizarea unor sinergii importante, pentruconsolidarea reciprocă, cu impact asupra stabilităţii financiare, precum şi pentruasigurarea unui cadru de supraveghere macro-micro conectat integral.

c. Acţiuni ale autorităţilor din România privind modificareacadrului de reglementare şi supraveghere

Prin efectul de contagiune, efectele crizei financiare internaţionale s-auextins şi asupra economiei României. Deşi sistemul bancar a fost relativ puţinafectat, comparativ cu alte ţări, autorităţile competente au iniţiat acţiuni menite

să gestioneze efectele crizei şi să reducă impactul lor asupra sistemuluifinanciar.

Astfel, deosebit de faptul că România va trebui să implementezereglementările europene sus-menţionate, la nivel naţional au fost adoptateurmătoarele măsuri de îmbunătăţire a cadrului de reglementare prudenţială:

• diferenţierea condiţiilor de acordare a creditelor garantate cuipoteci faţă de cele aplicabile altor categorii de credite;

• modificarea reglementărilor privind constituirea provizioanelor specifice de risc de credit;

• consolidarea competenţelor de remediere ale Băncii Naţionale aRomâniei, în cazul instituţiilor de credit aflate în dificultate;

31



• lărgirea bazelor de date ale registrelor de credit;• înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare.

Totodată, Banca Naţională a României, ca autoritate de supraveghere, areacţionat la noile ameninţări prin asigurarea punctuală de lichiditate şi prin

monitorizarea mai strictă a băncilor. De asemenea, în cadrul băncii centrale afost înfiinţat un compartiment de gestiune a crizelor financiare şi au fost rulatescenarii de testare la stres a băncilor.

Aceste acţiuni reflectă preocupările BNR pe linia consolidăriisupravegherii micro-prudenţiale, precum şi adoptarea unei abordări macro-

prudenţiale, ca premise ale asigurării stabilităţii financiare.

XX X

Acţiunile autorităţilor europene, cât şi ale celor din România, vizândreformarea cadrului de reglementare şi supraveghere, indică preocupareaacestora atât pentru întărirea supravegherii micro-prudenţiale, cât şi importanţacrescută pe care o acordă supravegherii macro-prudenţiale în asigurareastabilităţii financiare.

Deşi supravegherea macro-prudenţială nu este uşor de implementat,aceasta necesitând instrumente analitice de evaluare şi monitorizare a riscurilor sistemice, precum şi instrumente de limitare a acestor riscuri, considerăm că

primii paşi au fost făcuţi în acest sens prin crearea Consiliului European pentruRiscuri Sistemice şi prin propunerile de introducere a provizionării dinamice.

Ieşirea din criză va fi strâns legată de revenirea stabilităţii pe pieţelefinanciare, adică după o curăţire radicală a bilanţurilor marilor instituţiifinanciare, prin marcarea la piaţă a activelor.

Totodată, considerăm că actuala criză a testat serios stabilitatea monedeiEuro, mai ales că cerinţele pactului de stabilitate au fost, în acest context, dateuitării. Până în prezent Euro a reprezentat un factor de relativă stabilitate în faţacrizei pentru statele membre UE, dar procesul de convergenţă din cadrul acesteias-a oprit. Dacă pe viitor nu se revine la normalitate pe pieţele financiare, atuncimoneda unică se va confrunta cu mari probleme, care îi pot pune în pericolexistenţa.

32



33

CAPITOLUL 5.Reglementarea Si Supra Veg Here A Activitatii Bancare

Documents

Transcript of CAPITOLUL 5.Reglementarea Si Supra Veg Here A Activitatii Bancare