Capitolul 4- Agenda Lisabona Despre Competitivitate and Co

Capitolul IV Agenda Lisabona sau despre competitivitate şi nu numai

4.1 Despre competitivitate sau determinanţii creşterii economice

Puţine lucruri sunt mai importante pentru bunăstarea unei

ţări ca ritmul de creştere al economiei. Pentru ţările bogate o rată pozitivă înseamnă salarii mai mari, profituri mai mari, mai multe

locuri de muncă, mai multe oportunităţi pentru afaceri. Pentru ţările sărace înseamnă nu numai mai puţini oameni săraci dar şi

reducerea mortalităţii infantile, o speranţă de viaţă la naştere mai ridicată, asistenţă medicală mai bună, acces sporit la educaţie,

reducerea discriminării femeilor, creşterea libertăţilor populaţiei, a democraţiei etc.

(Global Competitiveness Report 2003-2004)

Determinanţii creşterii rămân încă unul din misterele de nepătruns ale ştiinţei economice, în ciuda faptului că în ultimele două secole, cele mai strălucite minţi din domeniul economic au căutat să explice ce anume determină şi susţine creşterea economică a unei ţări. În continuare, vom trece în revistă cele mai semnificative explicaţii oferite la întrebarea „care sunt determinanţii creşterii economice?” pornind de la abordarea oferită de Raportul privind Competitivitatea Globală (The Global Competitiveness Report 2003-2004, World Economic Forum, Chapter 1):

• În secolul al XVIII-lea, Adam Smith considera că specializarea şi diviziunea muncii reprezintă motorul creşterii;

• Economiştii secolului al XIX-lea, precum Thomas Maltus sau David Ricardo, considerau că resursele naturale impun o limită superioară capacităţii de creştere a unei economii (de exemplu, legea randamentelor descrescătoare a pământului implică faptul că o creştere a populaţiei va duce în cele din urmă la scăderea producţiei pe locuitor şi, respectiv, a ritmului de creştere economică);

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

• Pe parcursul secolului al XX-lea, economiştii au considerat că vectorul creşterii economice îl reprezintă investiţiile în capitalul fizic şi în infrastructură. Această concepţie a stat atât la baza planurilor cincinale care au guvernat economia URSS şi a fostelor state socialiste, dar şi a ajutoarelor oferite de către diferitele instituţii internaţionale, precum Banca Mondială. Ideea de bază a fost faptul că rata de creştere a unei ţări depinde de ponderea PIB orientată către investiţii. Atunci când economiile realizate de cetăţenii ţării nu erau suficiente pentru a finanţa investiţiile necesare asigurării creşterii economice, diferenţa trebuia finanţată de Banca Mondială (aşa-numitul „finnacing gap”). Colapsul URSS şi eşecul multor alte ţări în curs de dezvoltare în asigurarea creşterii economice, în ciuda ajutorului oferit de Banca Mondială, au demonstrat faptul că investiţiile în capital fizic nu erau suficiente pentru asigurarea bunăstării şi faptul că trebuiau căutate şi alte mecanisme ale creşterii.

• Educaţia şi pregătirea continuă (sau investiţiile în „capitalul uman” aşa cum îl numesc economiştii moderni) au devenit centru de interes în ultimele decade ale secolului al XX-lea. În această perioadă de timp, ţările în curs de dezvoltare au fost sfătuite să investească în creşterea capitalului uman şi deşi ele au acţionat în această direcţie, creşterea economică a întârziat să apară.

• Progresul tehnologic (indiferent dacă acesta este creat de ţara respectivă sau este copiat şi preluat ca atare) a devenit determinantul central al creşterii economice. Ca atare, întrebarea care se ridică acum este nu „ce determină creşterea economică”, ci „ce anume determină progresul tehnologic?” S-au oferit foarte multe tipuri de răspuns: deschiderea pieţelor, stabilitate macro-economică, calitatea guvernării, respectarea legislaţiei, instituţii solide, lipsa corupţiei etc., au reprezentat factori care explică creşterea economică.

Ţările confruntate în ultimii ani cu eşecuri au constatat tot mai clar faptul că nu există soluţii magice pentru creşterea economică. În fapt, în fiecare an apar noi informaţii şi noi experienţe care completează teoriile anterioare1. De aceea, nu întâmplător, competitivitatea reprezintă în acest moment conceptul care pare a răspunde cel mai bine preocupărilor manifestate de toate statele lumii în direcţia asigurării unor ritmuri superioare de creştere economică.

1 În Global Competitiveness Report, (2003) se recunoaşte cu multă onestitate că „in fact,

we learn new things every year as new development experiences teach us new lesson and as new deta become available”

Politici ale UE

Caracterul organic şi în acelaşi timp sistemic, al procesului de creştere economică este foarte bine surprins de M. Porter (1999), care consideră că orice economie, până a atinge nivelul dezvoltării competitive, trebuie să parcurgă succesiv trei etape, respectiv:

etapa economiei bazate pe factori - în care factorii de producţie primari, cum ar fi forţa de muncă ieftină şi accesul la resursele naturale reprezintă sursele dominante ale avantajului competitiv;

etapa economiei bazate pe investiţii - în care competitivitatea este rezultatul creşterii eficienţei producţiei şi a îmbunătăţirii calităţii bunurilor sau serviciilor produse, şi, în fine,

etapa economiei bazate pe inovare, moment în care capacitatea de a realiza produse şi servicii inovatoare la limita tehnologiei globale, utilizând cele mai avansate metode, devine sursa dominantă a avantajului competitiv.

Din păcate, conceptul de competitivitate este fie insuficient înţeles, fie, de cele mai multe ori, înţeles în mod eronat. Cele mai multe dezbateri se concentrează asupra semnificaţiei pilonului macroeconomic, precum şi asupra circumstanţelor politice, juridice sau sociale care susţin succesul unei economii. Acest lucru înseamnă nu numai politici fiscale şi monetare stabile, un sistem juridic eficient şi de încredere, un set stabil de instituţii democratice, dar şi îmbunătăţirea condiţiilor sociale, toţi aceşti factori fiind meniţi să susţină şi să menţină sănătatea unei economii. Ceea ce trebuie însă subliniat este că întrunirea tuturor acestor premize reprezintă numai condiţii favorizante pentru crearea de bogăţie, fără a contribui efectiv la apariţia acesteia, acest lucru realizându-se la nivel microeconomic. Cu alte cuvinte, fundamentele competitivităţii sunt dependente, în cele din urmă, de gradul de dezvoltare / sofisticare al companiilor şi de calitatea mediului microeconomic. Fără acţiunile şi rezultatele concrete obţinute la acest nivel, nu vor fi valorificate efectele pozitive oferite de existenţa stabilităţii macroeconomice şi/sau a unui sistem politic, juridic şi social stabil.

În concluzie, ceea ce la nivel microeconomic înseamnă competiţie, la nivel macroeconomic se va traduce prin „creştere”.

Ca atare, gradul de competitivitate al unei ţări poate fi măsurat fie la nivel macroeconomic, fie microeconomic:

• Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) realizează anual un indice numit Growth Competitiveness Index – Indicele competitivităţii macroeconomice (ICM)2. Indicele include informaţii despre calitatea instituţiilor, politicilor, structurilor care susţin procesul creşterii în diferite ţări (de pildă, în 2003 indicele a luat în calcul 102 ţări).

2 GCI a fost creat de Jeffrey Sachs şi John McArthur şi prezentat pentru prima dată în

Global Competitiveness Report 2001-2002.


• Al doilea indice, intitulat Business Competitiveness Index (BCI)

– Indicele competitivităţii mediului de afaceri (ICA), a fost dezvoltat de Michael Porter, de la Harvard University şi prezentat pentru prima dată în Global Competitiveness Report din anul 2000.

Forumul Economic Mondial (World Economic Forum) reprezintă o organizaţie internaţională independentă3, cu sediul la Geneva şi care are ca obiectiv îmbunătăţirea parametrilor specifici conjuncturii economiei mondiale. Forumul pune la dispoziţia liderilor lumii un forum de comunicare în domeniul problemelor globale. De mai bine de două decenii, Forumul încearcă să găsească răspuns problemelor privind cauzele creşterilor economice diferite, de la o ţară la alta. Rapoartele anuale privind competitivitatea naţiunilor încearcă să ofere un astfel de răspuns, pornind de la anchete realizate în peste 100 de ţări.

4.1.1 Cei trei piloni ai creşterii economice

sau abordarea macroeconomică. Indicele competitivităţii macroeconomice (ICM)

ICM este construit pornind de la ideea că procesul creşterii economice este susţinut de trei importante mecanisme, numite de J. Sachs şi McArthur „cei trei piloni” ai creşterii economice (Global Competitiveness Report, 2003):

1) Mediul macroeconomic 2) Calitatea instituţiilor publice 3) Tehnologia

1) Mediul macroeconomic

Evident, stabilitatea macroeconomică, ca factor cauzal, este extrem de importantă, dar nu şi suficientă pentru explicarea creşterii economice. Apare evident faptul că distorsiunile mediului macroeconomic pot influenţa perspectivele creşterii şi că firmele nu pot acţiona eficient într-un mediu în care inflaţia are valori foarte mari (de regulă, ca rezultat al unor finanţe publice scăpate de sub control). În plus, sistemul bancar, esenţial pentru asigurarea creşterii pe termen mediu şi lung, nu poate funcţiona bine dacă guvernul gestionează deficite foarte mari. În concluzie, economia nu va înregistra creşteri într-un mediul macroeconomic nefavorabil.

3 Funcţionează ca o fundaţie non-profit suedeză.

Politici ale UE

2) Instituţiile publice Deşi într-o economie de piaţă, bogăţia este creată în principal de

sectorul privat, firmele acţionează pe o piaţă în care există şi funcţionează instituţii create şi menţinute de guvern. Ca atare, este extrem de important ca dreptul de proprietate să fie garantat de sistemul juridic existent, de vreme ce firmele nu pot acţiona eficient într-un mediu în care contractele nu se pot realiza sau în care regulile de drept nu sunt aplicate corect, unde există corupţie etc4.

3) Tehnologia Una din cele mai importante lecţii ale teoriilor neoclasice privind

creşterea economică este faptul că, pe termen lung, o economie nu poate creşte decât dacă sunt realizate progrese tehnologice. Diferenţa dintre o ţară bogată şi una săracă nu este legată de cantitatea bunurilor consumate (mai multă carne, orez, lapte etc.), ci de calitatea şi dinamismul lor. Aşa de pildă, într-o ţară bogată se poate observa că cele mai multe dintre bunurile de pe piaţă nu existau acum câţiva ani (de la calculatoare, la televizoare sau produse modificate genetic). În plus, noile produse sunt, de regulă, mai ieftine şi de o calitate sporită. O asemenea observaţie îndreptăţeşte aserţiunea conform căreia progresul tehnologic constituie esenţa creşterii economice.

Evident cei trei piloni nu sunt independenţi, ci în continuă interacţiune. Astfel, „instituţiile puternice sunt necesare pentru asigurarea dezvoltării tehnologice; tehnologia sofisticată reprezintă baza stabilităţii macroeconomice, fiecare factor fiind în directă legătură cu creşterea economică” (Sachs şi McArthur, p. 39). Trebuie de asemenea subliniat faptul că impactul fiecărui factor este diferit, în funcţie de nivelul de dezvoltare atins de ţara respectivă. Astfel, pentru o ţară dezvoltată, în care instituţiile şi mediul macroeconomic sunt relativ stabile, factorul determinant va fi cel tehnologic, în vreme ce, pentru o ţară în care mediul economic este ineficient, calitatea instituţiilor şi asigurarea stabilităţii macroeconomice devin esenţiale şi hotărâtoare pentru valorificarea factorului tehnologic.

Ca atare, creşterea economică poate fi generată de factori diferiţi, în funcţie de ţară şi de nivelul de dezvoltare atins de aceasta. Pentru economiile aflate în apropierea „frontierei tehnologice”, unica modalitate de îmbunătăţire a tehnologiei o reprezintă inovarea, în vreme ce, pentru ţările aflate la distanţă de această frontieră, îmbunătăţirile tehnologice pot fi realizate fie prin inovare, fie prin copiere sau adaptare. Tocmai pentru

4 De menţionat faptul că un domeniu extrem de incitant al cercetării economice actuale este

cel care caută să cuantifice rolul jucat de instituţiile publice în asigurarea creşterii economice pe termen lung.


a surprinde această realitate, în calculul indicelui competitivităţii macroeconomice (ICM) statele analizate sunt departajate în două categorii, folosindu-se drept criteriu „numărul de patente înregistrate pe locuitor şi pe an” (limita a fost fixată la 15 patente la 1 milion de locuitori):

• Ţările care au înregistrat valori superioare acestui indicator au fost incluse în grupul de bază (principal) al inovatorilor („core innovators”), compus din state aflate în apropierea frontierei tehnologice, în care dezvoltarea este direct influenţată de capacitatea lor de inovare;

• Ţările care înregistrează valori inferioare ale acestui indicator au fost incluse în grupul non-inovatorilor („non-core innovators”), compus din ţări care depind de tehnologia adusă din afară.

Distincţia între economii inovatoare şi economii non-inovatoare este pur analitică şi nu-şi propune să se transforme „într-o judecată de valoare” (Sachs şi McArthur, p. 30). Pentru a semnala diferenţa de abordare, a fost construit un „subindice al transferului tehnologic”, în care procesul de adoptare a tehnologiilor primeşte un punctaj pozitiv în cazul ţărilor „non-inovatoare” şi unul nul în cazul celor „inovatoare”.

Structura Indicelui Creşterii Competitivităţii (ICC) (propus de Sachs şi McArthur) este următoarea: • Pentru ţările incluse în grupul statelor inovatoare: ICC = ½ It + ¼ Iip + ¼ Imm; • Pentru ţările incluse în grupul ţărilor non-inovatoare: ICC = 1/3 It + 1/3 Iip + 1/3 Imm, Unde: It = Indicele tehnologiei, Iip = Indicele instituţiilor publice, Imm = Indicele mediului macroeconomic

Analiza clasamentului statelor lumii în funcţie de ICM (conform Global Competitiveness Report pe 2004), demonstrează că, pentru a treia oară în ultimii patru ani, lideră a clasamentului este Finlanda, ţară care înregistrează un scor foarte ridicat în ceea ce priveşte calitatea instituţiilor publice (vezi Anexa 4.4).

4.1.2 Competitivitatea din perspectivă microeconomică. Indicele competitivităţii mediului de afaceri (ICA)

Forumul Economic Mondial a realizat şi un clasament al statelor lumii în funcţie de competitivitatea mediului de afaceri, încercând să identifice factorii determinanţi în obţinerea unei productivităţi ridicate. Pentru aceasta a pornit de la axioma conform căreia avuţia unei ţări este creată la nivel microeconomic, de către companiile care operează efectiv în diferite

Politici ale UE

domenii. O economie poate fi competitivă dacă şi numai dacă, companiile care operează în ţara respectivă sunt competitive, indiferent dacă avem în vedere firme locale sau filialele unor companii străine.

În ciuda frecventei utilizări a termenului de „competitivitate”, conceptul nu este totuşi foarte bine înţeles. • Cea mai uzitată definiţie, care face apel la intuiţie, defineşte competitivitatea ca

fiind sinonimă cu locul ocupat de o ţară pe piaţa mondială, respectiv cu ponderea în schimburile comerciale internaţionale (îndeosebi, în exporturile mondiale). O asemenea definiţie transformă însă competitivitatea într-un joc cu sumă nulă, de vreme ce, pierderea unei pieţe pentru o ţară ar reprezenta, în fapt, un câştig pentru o alta. Această abordare a competitivităţii poate justifica intervenţiile în favoarea unei naţiuni prin intermediul aşa-numitelor „politici industriale”.

Înţelegerea intuitivă a conceptului ascunde însă unele capcane. Aşa de pildă, existenţa unor salarii scăzute sau a unei monede subevaluate, ar putea, pe termen scurt, să ducă la creşterea exporturilor, fără a contribui însă, pe termen mediu sau lung, la susţinerea obiectivului final al oricărei intervenţii economice, creşterea nivelului de trai al populaţiei. • Ca atare, pentru a înţelege acest concept punctul de plecare ar trebuie să-l

reprezinte factorii care contribuie la creşterea prosperităţii naţiunii, pornind de la faptul că standardul de viaţă al unui popor este direct dependent de productivitatea înregistrată de acea economie (productivitatea măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor produse prin consumul unei unităţi de resurse umane, naturale sau de capital)5. Ca atare, competitivitatea reală este direct dependentă de valorile înregistrate de productivitate (W) şi nu de export, de vreme ce numai o productivitate ridicată permite susţinea unor salarii mai mari, a unei monede puternice, a unei eficienţe ridicate a capitalului, toate acestea ducând şi la un nivel de trai mai ridicat. Cu alte cuvinte, obiectivul imediat al oricărei economii ar trebui să-l reprezinte creşterea productivităţii şi nu a exporturilor, ştiut fiind că o creştere a productivităţii se va reflecta şi în creşterea cantităţii şi calităţii bunurilor produse şi deci, în mod mediat, şi în creşterea exporturilor.

Sursa: Global Competitiveness Report 2003-2004

Competitivitatea este direct dependentă de nivelul productivităţii muncii companiilor, productivitatea companiilor influenţând, la rândul ei, productivitatea unei ţări. Abordarea competitivităţii prin prisma productivităţii permite înţelegerea faptului că economia mondială nu reprezintă un joc cu sumă nulă, că fiecare naţiune îşi poate îmbunătăţi performanţele dacă acţionează în sensul creşterii productivităţii, provocarea actualei perioade

5 Productivitatea depinde atât de valoarea producţiei de bunuri şi servicii (măsurată prin

nivelul preţurilor), cât şi de eficienţa cu care acestea pot fi realizate.


reprezentând-o tocmai rapiditatea cu care sunt create condiţii pentru rapida şi susţinuta creştere a productivităţii la scară globală.

4.1.2.1 Palierul macroeconomic al competitivităţii Evident, prosperitatea unei naţiuni depinde atât de factori macroeconomici, precum existenţa unor instituţii politice, juridice şi sociale stabile şi a unor politici macroeconomice sănătoase, dar şi de performanţele înregistrate la nivel microeconomic, respectiv de abilitatea firmelor de a produce de o manieră eficientă bunuri şi servicii de calitate. Productivitatea înregistrată la nivelul unei ţării este, în cele din urmă, determinată de productivitatea firmelor, naţionale sau străine, care funcţionează pe teritoriul acesteia. Conform Global Competitiveness Report (2003, p. 3), cel puţin doi factori explică fundamentele macroeconomice ale productivităţii, respectiv:

1. gradul de sofisticare specific firmelor autohtone şi străine care concurează pe piaţa internă;

2. calitatea mediului microeconomic în care acţionează firmele respective.

Cei doi factori se intercondiţionează, gradul de sofisticare fiind direct dependent de calitatea mediului autohton al afacerilor. Strategiile tot mai sofisticate necesită forţă de muncă superior calificată, îmbunătăţirea infrastructurii, institute de cercetare avansate, o concurenţă ridicată etc.

Firmele dintr-o anumită ţară trebuie să-şi îmbunătăţească modul de a acţiona competitiv astfel încât să permită atingerea performanţelor economice. Companiile naţionale vor trebui să treacă de la avantajele comparative (costuri reduse ale resurselor naturale şi umane) la avantaje competitive, dependente de calitatea produselor realizate şi a proceselor tehnologice utilizate. Trecerea către modalităţi tot mai sofisticate de concurenţă depinde de modificarea, în paralel, a mediului microeconomic al afacerilor.

Mediul de afaceri intern poate fi înţeles ca rezultat al interacţiunii între următorii patru factori cunoscuţi sub numele de „diamantul lui Porter”:

• calitatea input-urilor (resurse umane, naturale, nivelul capitalului, gradul de dezvoltare al infrastructurii fizice, tehnologice, administrative etc.);

• mediul de afaceri în care evoluează strategiile şi rivalităţile dintre firme (influenţat de politicile economice, gradul de dezvoltare al concurenţei, etc.)

Politici ale UE

• calitatea/gradul de sofisticare al cererii autohtone, • prezenţa unor industrii conexe şi înrudite.

Guvernul joacă un rol inevitabil în dezvoltarea economică, pentru că deciziile luate la acest nivel pot afecta de o manieră decisivă calitatea mediului de afaceri. Guvernul poate modela condiţiile factoriale, de exemplu, prin intervenţii decisive pe piaţa forţei de muncă, pentru creşterea gradului de ocupare sau în direcţia îmbunătăţirii infrastructurii. Gradul de sofisticare al cererii autohtone derivă în parte din standardele tehnice, legislaţia de protecţie a consumatorului, achiziţiile guvernamentale sau gradul de deschidere al pieţei. De menţionat faptul că, influenţe similare, generate de politicile guvernamentale, se regăsesc în toate cele patru faţete ale diamantului. Rolul guvernului rămâne extrem de important în îmbunătăţirea mediului de afaceri la nivel naţional şi local. Productivitatea naţională poate fi, de asemenea, întărită prin coordonarea politicilor între statele vecine. Un efort concertat în vederea îmbunătăţirii mediului de afaceri este necesar la toate nivelurile guvernamentale.

Pe lângă Guvern, un rol important în dezvoltarea economică trebuie să-l joace şi celelalte instituţii naţionale şi locale, precum universităţile, şcolile, furnizorii de infrastructură, diferitele organizaţii non-guvernamentale, toţi aceşti actori care putând contribui împreună la îmbunătăţirea mediului de afaceri la nivel microeconomic. Asemenea instituţii trebuie nu numai să-şi dezvolte şi îmbunătăţească propriile capabilităţi, dar trebuie să devină mult mai conectate de economie şi mai bine legate de sectorul privat.

Sectorul privat în sine, nu reprezintă numai un beneficiar, un consumator al mediului de afaceri, dar trebuie, de asemenea, să joace un rol important şi în modelarea acestuia. Firmele private pot acţiona atât în sensul susţinerii financiare a sistemului de educaţie primare, a cercetării, dar şi al definirii de noi standarde reglementări care să fie nu numai în beneficiul lor, dar să şi îmbunătăţească întreg mediul competiţional. Organismele colective, de genul uniunilor sindicale, camerelor de comerţ joacă şi ele un rol important în îmbunătăţirea infrastructurii, prin organizarea de cursuri de formare, realizarea de studii de piaţă, acţiuni de promovare etc.


Mediul de afaceri la nivel microeconomic

Contextul în care se desfăşoară strategiile firmelor şi concurenţa

Contextul modelează măsura în care o firmă face investiţii, categoriile de strategii utilizate, intensitatea competiţiei în plan local

Factorii de intrare (input) Condiţiile cererii Eficienţa, calitatea şi gradul de specializare: Gradul de sofisticare

presiunile din partea al cererii autohtone şi cumpărătorilor locali de a îmbunătăţi produsele şi serviciile Resurse umane Resurse de capital Infrastructură fizică Infrastructura administrativă Infrastructura informaţională Infrastructura ştiinţifică şi tehnologică Resurse naturale

Industrii înrudite şi conexe

Disponibilitatea şi calitatea furnizorilor locali şi a industriilor înrudite şi nivelul de dezvoltare al clusterelor

4.1.3 Stadii în dezvoltarea competitivă Dezvoltarea economică de succes reprezintă un proces de îmbunătăţiri succesive, în care calitatea mediului de afaceri la nivel naţional ajunge să susţină şi să încurajeze existenţa unei modalităţi tot mai sofisticate şi eficiente de a concura / a acţiona între firmele care îşi desfăşoară activitatea pe această piaţă. Trebuie însă observat că statele aflate în faze de dezvoltare diferite se confruntă cu probleme diferite. Urmând modelul propus de M. Porter, în procesul de creştere a competitivităţii economice pot fi identificate trei etape, respectiv, economia bazată pe factori, economia bazată pe investiţii şi economia bazată pe inovare (M. Porter, Global Competitiveness Report, 2003). Stadiile dezvoltării economice Economia bazată pe factorii de producţie Economia bazată pe investiţii Economia bazată pe inovaţie

Pe măsură ce o naţiune evoluează din punct de vedere economic, ea progresează în ceea ce priveşte avantajul competitiv şi modul de acţiune. În stadiul „economiei bazate pe factorii de producţie” (Factor-Driven Economy), condiţiile factoriale primare, precum costul scăzut al muncii

Politici ale UE

sau al resurselor naturale reprezintă principala sursă a avantajului competitiv şi a exporturilor. Firma produce bunuri cu un grad redus de complexitate, de cele mai multe ori proiectate într-o altă ţară, mult mai avansată. Tehnologia avansată se regăseşte în importuri, investiţiile străine directe (ISD) sau imitaţii. În acest stadiu, companiile concurează prin preţuri şi nu au acces direct la consumatori. Ele joacă un rol limitat în „lanţul valorii” (value chain), concentrându-se în general asupra producerii de bunuri intensive în muncă şi în resurse extrase. O asemenea economie este extrem de vulnerabilă la ciclurile economiei mondiale, la tendinţele înregistrate de preţurile mărfurilor şi ale cursurilor de schimb.

În cazul „economiei bazate pe investiţii” (Investment-Driven Economy), producerea eficientă a produselor şi serviciilor standard devine sursa dominantă a avantajului competitiv. Investiţii importante într-o infrastructură eficientă, o administraţie cu un comportament prietenos în ceea ce priveşte afacerile, facilităţi acordate investiţiilor, acces la finanţare, reprezintă factori care permit îmbunătăţirea afacerilor. Produsele şi serviciile realizate devin tot mai competitive, tot mai sofisticate, dar tehnologia şi designul vin încă, în cea mai mare parte, din afară. Cu toate acestea, în acest stadiu, naţiunile nu doar asimilează tehnologia din afară, dar îşi dezvoltă şi capacitatea de a o îmbunătăţi. Rolul acestor naţiuni în lanţul valorii este mult mai extins. Un asemenea tip de economie, concentrată pe producţie şi servicii pentru export, rămâne în continuare vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi externe, precum şi a şocurilor cererii în diferite sectoare.

Pentru „economiile bazate pe inovare” (Innovation-Driven Economy), abilitatea de a produce bunuri şi servicii noi, folosind cele mai avansate metode tehnologice, devine sursa avantajului competitiv.

Conform definiţiei OCDE, „inovaţiile tehnologice cuprind atât produsele şi procesele noi, cât şi modificările tehnologice semnificative ale acestora. O inovaţie se consideră implementată dacă a fost introdusă pe piaţă – în cazul inovării de produs, sau dacă a fost utilizată în cazul unui proces de producţie – în cazul inovării de proces. De aceea, procesul de inovare presupune o serie de activităţi ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, financiare şi comerciale specifice”. Procesul complet de inovare presupune crearea „noului”, dar şi implementarea acestuia, fie direct, fie indirect, prin transfer de cunoaştere. Conform analizelor OCDE (OCDE, 2003), în ultima decadă, ritmul de creştere al PIB/locuitor în ţările OCDE a încetat să mai urmeze un trend convergent şi asta deoarece, productivitatea a fost mai accelerată în unele ţări, (cel mai elocvent exemplu fiind oferit de SUA), şi substanţial încetinită în altele, (precum unele state ale UE sau Japonia). Pe fondul sau ca urmare a acestor evoluţii, s-au ivit semnele aşa-numitei „noi economii”, indusă de explozia noilor tehnologii.


Clusterele Mediul naţional al afacerilor este tot mai mult caracterizat de prezenţa clusterelor. Clusterele reprezintă grupuri de firme interdependente, de furnizori de bunuri şi servicii, precum şi de instituţii conexe, dispuse într-un spaţiu concentrat din punct de vedere geografic şi caracterizate atât prin existenţa unor trăsături comune cât şi complementare. Clusterele pot stimula creşterea competitivităţii deoarece: 1. permit creşterea productivităţii firmelor / industriilor dispuse în spaţiul respectiv. Firmele

din cadrul unui cluster au un acces mult mai facil şi mai eficient la furnizarea unor servicii specializate, la forţă de muncă specializată, pregătită corespunzător etc. decât firmele dispuse în spaţii izolate. Prezenţa unui volum semnificativ de utilaje, tehnologie, cunoştinţe etc. în acelaşi spaţiu geografic permite o mai mare eficienţă şi flexibilitate decât s-ar atinge în cazul unei integrări pe verticală sau în cazul unor relaţii cu furnizorii dispuşi în alte zone geografice.

2. permit creşterea capacităţii de inovare şi a productivităţii. În interiorul clusterelor pot fi mult mai uşor percepute oportunităţile de investire şi pot fi mult mai uşor găsite resursele umane, materiale şi/sau financiare necesare. În acelaşi timp, diseminarea informaţiilor se face mult mai eficient decât în cazul unor firme aflate în spaţii geografice îndepărtate.

3. stimulează şi susţin apariţia de noi întreprinzători şi de noi firme, ceea ce duce în continuare la extinderea clusterului (cerc virtuos al dependenţelor). Prezenţa în zonă a lucrătorilor calificaţi, accesul facil la input-urile necesare etc., face ca prezenţa barierelor la intrare să nu mai reprezinte o problemă pentru acest spaţiu.

A vedea dezvoltarea economică drept un proces secvenţial, de construire a unor capabilităţi microeconomice interdependendente, de îmbunătăţire a facilităţilor şi de creştere a concurenţei, reprezintă un pas important în etapizarea oricărei politici economice. Acest tip de analiză face lumină şi explică, în cazul unor state diferite, cauzele tranziţiilor dificile către noile stadii de dezvoltare6.

6 În Asia, de exemplu, economii de succes aflate în stadiul de „economii bazate pe

investiţii”, precum Taiwan sau Singapore, care se sprijineau pe forţa multinaţionalelor, infrastructură investiţională puternică, intervenţii guvernamentale s-au dovedit ineficiente în susţinerea unor niveluri ridicate de prosperitate. Mai mult, nivelurile relativ ridicate ale salariilor şi ale costurilor autohtone le-au făcut mai vulnerabile în faţa competiţiei venite din partea produselor mult mai ieftine din China. Ca atare, sfidarea pentru cele două ţări este, de asta dată, de a trece la stadiul economiei bazate pe inovaţie şi la dezvoltarea clusterelor. Această trecere reprezintă un proces lent, în cadrul cărora firmele se vor adapta la noi tipuri de strategii, priorităţile investiţionale vor fi modificate, iar noile instituţii vor fi create. Deşi politica guvernamentală poate genera efecte relativ rapide în cazul stadiului bazat pe investiţii, trecerea spre stadiul economiei bazate pe inovaţie va trebui să se sprijine tot mai mult pe sectorul privat.

Politici ale UE

4.2 Agenda Lisabona şi imperativul creşterii competitivităţii

Modul în care sunt gestionate politicile comune ale UE reprezintă, în ultimii ani, unul din cele mai dezbătute subiecte. Tot mai evident este faptul că îmbunătăţirea guvernării economice este esenţială pentru creşterea performanţelor economice europene, de vreme ce deficienţele instituţionale şi administrative împiedică înregistrarea de performanţe economice. În plus, acţiunile în sensul sporirii eficienţei guvernării devin cu atât mai importante în contextul extinderii. Îngrijorările privind modul de administrare al UE, reforma instituţională, au stat în centrul dezbaterilor purtate în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei. Deoarece extinderea va duce la creşterea eterogenităţii Uniunii se pune problema dacă un sistem uniform de reguli şi proceduri mai poate fi aplicat în cazul unei realităţi tot mai diverse.

4.2.1 Modelul actual al guvernării economice în UE Guvernarea poate fi definită drept un proces prin intermediul căruia instituţiile şi societatea civilă îşi exercită puterea, autoritatea şi influenţa, făcând apel la politici şi decizii care privesc atât dezvoltarea economică şi socială, cât şi viaţa publică, în general.

Guvernarea economică a UE a devenit un subiect predilect în ultimii 15 ani, frecvent fiind organizate dezbateri sau elaborate analize privind modul de gestionare al politicilor comune, căile de îmbunătăţire a performanţelor economice sau de control al deficitelor instituţionale şi de management şi asta după ce, în perioada anterioară creării UEM, accentul fusese pus pe setul de măsuri şi de politici care urmau să facă Uniunea mai eficientă şi mai robustă şi, din punctul de vedere al implementării, pe întărirea rolului jucat de Consiliu în luarea de decizii privind reglementarea Pieţei Unice.

Începând cu anii ’80, dezbaterile privind guvernarea au evoluat şi au pus în evidenţă cel puţin patru trăsături semnificative privind acest proces, respectiv:

1. performanţele economice modeste înregistrate de UE în ultimele decade - care pot sugera faptul că Uniunea şi statele membre şi-au pierdut capacitatea de a ataca în mod sistematic diferitele domenii de interes comun şi pot conduce la concluzia că modalitatea de abordare a spaţiului economic european poate fi parţial eronată;


2. tendinţa de adâncire a integrării - evidentă tot mai mult începând cu

anii ’80, odată cu Piaţa Unică, şi care a intensificat dezbaterile privind delimitarea puterilor / competenţelor între UE şi statele membre (sau entităţile sub-naţionale). Aspectul delimitării competenţelor, deşi mult discutat, rămâne totuşi mai degrabă ambiguu (în ciuda trimiterilor din Tratate la principiul subsidiarităţii). Tratatul Constituţional este cel care vine cu clarificări importante în acest domeniu (vezi capitolul III);

3. pe măsură ce procesul integrării s-a adâncit, ambiţiile statelor membre au crescut, impunând apelul la noi metode de conducere, altele decât cele gândite iniţial. Statele membre s-au dovedit a fi rezervate în delegarea automată a autorităţii şi puterii către Comunitate, preferând modalităţi decizionale paralele, precum coordonarea sau introducerea de instrumente noi, ca, de exemplu, reperele (benchmarking). Acest lucru a condus la discuţii frecvente privind eficienţa şi compatibilitatea reciprocă dintre aceste metode;

4. au existat şi există în continuare discuţii privind abordarea cea mai potrivită în ceea ce priveşte euro şi coerenţa Pactului de Stabilitate şi Creştere.

Conform Raportului Sapir (2003), ceea ce există în prezent în cadrul UE reprezintă un amestec de aranjamente diferite privind gestionarea politicilor UE, cel puţin patru abordări importante putând fi aduse în discuţie (A. Sapir, 2003):

1. Delegarea – anumite politici sunt complet delegate la nivelul Uniunii (din punct de vedere al deciziei şi aplicării). Acest tip de acţiune este specific atât domeniilor în care UE are competenţe exclusive, cât şi celor al competenţelor divizate, comune. Ca exemplu, putem aminti politica comercială (integral în cazul mărfurilor şi parţial în cazul serviciilor), politica în domeniul concurenţei şi, ceva mai recent, politica monetară. Modul de delegare diferă în funcţie de tipul de politică: cel mai adesea delegarea este la nivelul Comisiei Europene, deşi se pot realiza şi la nivelul altor organisme europene, precum Banca Central Europeană, în cazul politicii monetare.

2. Angajamentul – pentru anumite politici, pentru care statele membre păstrează responsabilitatea finală, există însă obligaţia unor angajamente obligatorii. În acest caz, modul de aplicare al politicii face subiectul supravegherii UE şi poate fi subiect de sancţiune în cazul în care nu sunt respectate obligaţiile asumate. Ca exemplu putem aminti politica în domeniul ajutoarelor de stat.

3. Coordonarea – anumite domenii ale politicii macroeconomice, dar şi microeconomice, precum şi cele care fac legătura între politica

Politici ale UE

socială şi cea economică, sunt în mare măsură decise şi implementate la nivelul statelor membre, dar fac obiectul unui proces de coordonare (de regulă, fără a exista prea multe restricţii, aşa-numitele procese „soft”). Spre deosebire de „angajamente”, în acest caz nu mai există obligativitatea aplicării, dar există proceduri de supraveghere multilaterală, dialog, indicatori, care pot influenţa decisiv deciziile politice. Exemple: aspecte de politică macroeconomică care nu cad sub jurisdicţia Art. 104 al TCE (privind procedura deficitelor excesive), de reformă structurală, politicile privind ocuparea forţei de muncă etc.

Aşa de pildă, cadrul coordonării politicilor macro-economice conform Tratatului de la Nisa, în vigoare în acest moment, se sprijină pe trei piloni:

o politică monetară unică pentru statele din zona euro, definită şi pusă în aplicare de Banca Central Europeană, al cărei obiectiv principal îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor;

o politică fiscală descentralizată, concepută şi gestionată la nivelul statelor membre, care trebuie să respecte:

i. Procedura deficitelor excesive – privind interzicerea deficitelor mai mari de 3% din PIB;

ii. Pactul de Stabilitate şi Creştere – privind realizarea echilibrelor bugetare pe termen mediu.

o procedură specifică privind supravegherea politicilor economice – priveşte probleme economice de interes comun şi este realizată de către ECOFIN, pornind de la Orientările generale de politică economică ale statelor membre.

4. Autonomia – Multe politici continuă să fie decise şi implementate autonom, în cadrul statelor membre, fără implicarea UE, cu excepţia dialogului politic. Ca exemplu: politica fiscală, politica în domeniul educaţiei, a protecţiei sociale etc.

Tabelul 4.1 pune în evidenţă cele patru categorii competenţe, manifestate atât la nivel micro, cât şi macroeconomic.


Reprezentarea schematică a regimurilor de guvernare în cadrul UE

Tabelul 4.1

Micro Macro

Delegarea PAC Comerţ (mărfuri) Competiţie (cea mai mare parte) Reglementări privind piaţa produselor Dezvoltare regională (unele elemente) Cercetare şi dezvoltare (UE)

Politica monetară (zona euro)

Angajamente TVA Ajutoare de stat Controlul emisiilor de gaze

Politica fiscala (zona euro) – Art. 104

Coordonare Piaţa muncii Supraveghere financiară Piaţa serviciilor şi utilităţilor Dezvoltare regională

Politica fiscală (Art. 99)

Autonomie Impozite directe Cheltuieli publice naţionale Educaţie Bunăstare Cercetare – Dezvoltare (nivel naţional)

Sursa: Sapir Report, 2003

Această clasificare reprezintă evident o simplificare voită, menită să uşureze înţelegerea conceptului ca atare. Chiar şi pentru politicile delegate, modul de luare a deciziilor şi de aplicare a acestora variază într-o foarte mare măsură. Astfel, politica comercială este decisă de Consiliu şi implementată de Comisie (Consiliul este decidentul, Comisia agentul), în vreme ce politica în domeniul concurenţei este decisă şi implementată de Comisie fără implicarea Consiliului (deşi şi aici trebuie să amintim existenţa unei reţele de autorităţi naţionale).

Procedurile care implică obligativitatea respectării angajamentelor variază, de asemenea, ca natură (apel în faţa Curţii de Justiţie sau sancţiuni financiare) şi intensitate.

Coordonarea, la rândul ei, poate îmbrăca diferite forme:

• a unor ghiduri foarte clare, la care statele membre trebuie să se conformeze şi a mecanismelor de supraveghere multilaterală (acesta este rolul Orientărilor generale ale politicilor economice - OGPE, Art. 91 al TCE),

• a unor reglementări generale, comune, decise prin vot cu majoritate calificată (reglementările specifice pieţei interne);

Politici ale UE

• a unui dialog permanent, informal la nivel înalt (de exemplu, cel practicat în interiorul Eurogrupului);

• a unor evaluări şi informări reciproce (aşa-numita „metodă deschisă de coordonare”, introdusă în 2000 prin Agenda Lisabona).

În ceea ce priveşte implementarea politicilor comune, ea se bazează pe cooperarea dintre autorităţile statelor membre şi cele ale UE, aparatul birocratic al Uniunii sprijinindu-se temeinic pe cel al statelor membre în aplicarea deciziilor. Instrumentele prin care politicile Uniunii sunt implementate sunt de asemenea numeroase şi de natură diferită, de la reglementări generale imperative (regulamentele), la cele neobligatorii, de genul recomandărilor sau la proceduri privind cooperarea şi dialogul:

1. Legislaţia europeană – acest instrument a fost folosit extensiv în cazul Pieţei Interne şi pentru a crea cadrul general al măsurilor care se aplică la nivelul UE;

2. Reglementări europene imperative – vizează moneda unică (suportul juridic îl reprezintă articolele din Tratate şi deciziile Consiliului);

3. Decizii – vizează diferite situaţii specifice unei anume ţări sau domeniu (în special în cazul politicii în domeniul concurenţei);

4. Mandate colective de negociere – utilizate în cazul politicii comerciale;

5. Sancţiuni – nerespectarea reglementărilor comune poate atrage după sine aplicarea de sancţiuni – aplicate în cazul politicii ajutoarelor de stat şi a Pactului de stabilitate şi creştere;

6. Stimulente fiscale – prevăzute de Bugetul UE fie pentru PDR, fie pentru diferite programe colective, precum cele din domeniul cercetării şi dezvoltării;

7. Indicatori, standarde, sarcini agreate – într-o serie de situaţii, în special în cazul Orientărilor Generale ale Politicilor Economice şi a Strategiei Lisabona, statele membre cad de acord asupra unor abordări similare, a unor metodologii şi obiective comune în raportarea şi evaluarea performanţelor;

8. Aliniere „voluntară” şi transfer politic – unele forme de convergenţă iau forma unor „modele” de politici, care implică transferul de experienţă şi/sau bune practici dinspre ţările care au obţinut bune performanţe;

9. Reţele – UE depinde într-o oarecare măsură şi de existenţa unor reţele de guvernare, care acţionează fie în direcţia dezvoltării bazei unui regim colectiv, fie chiar ca un instrument în sine.

Ca atare, de vreme ce există atâtea forme intermediare de cooperare, a spune că UE trebuie să aleagă între „metoda comunitară” şi cea „interguvernamentală” reprezentă nu numai o simplificare periculoasă, ci şi o afirmaţie mult îndepărtată de realitate.


O examinare cantitativă a legislaţiei şi deciziilor luate în diferite cazuri individuale (inclusiv cele ale CEJ) oferă următoarea imagine:

• Din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a activităţii legislative a UE se concentrează în trei domenii: piaţa internă, politica agricolă comună şi politica comercială comună, care reprezintă şi principalele domenii de competenţă ale UE;

• Instrumentele utilizate în cazul implementării politicilor sectoriale, a politicii în domeniul concurenţei şi a politicii comerciale comune sunt, în principal, uniforme la nivelul UE (regulamente sau decizii în situaţii specifice) în vreme ce, în cazul pieţei interne, instrumentul de bază îl reprezintă directivele, instrument care oferă un oarecare spaţiu de manevră pentru adaptarea la realităţile naţionale specifice fiecărui stat membru;

• Legislaţia referitoare la UEM se limitează, în principal, la stabilirea cadrului general al politicilor macroeconomice şi la introducerea monedei unice;

• Rolul UE în implementarea politicii în domeniul concurenţei şi a politicii comerciale comune, rezidă aparent în numărul mare de decizii individuale (de exemplu, pentru controlul fuziunilor sau cazurile de anti-dumping); în acest caz, rolul UE nu este numai de a stabili nişte reguli, ci şi de a le implementa, precum e cazul oricărui Guvern;

• Există foarte puţină legislaţie comună în domeniul inovării, educaţiei şi cercetării, domenii prioritare pentru Strategia Lisabona.

Acte legislative ale UE, pe domenii, adoptate la începutul anilor 2000 (număr de acte individuale adoptate)

Tabelul 4.2

Regulamente Directive Decizii Integrare micro 134 1004 2551 Piaţa comună 48 890 184 Competiţie şi legislaţia întreprinderilor 73 38 2309 Impozitare 13 76 58 UEM 45 1 80 Politici sectoriale 3915 650 2738 Agricultură 3733 484 2245 Alte politici sectoriale 182 166 493 Educaţie, mediu, politică socială 336 447 773 Mediu 66 193 188 Educaţie, cercetare, cultură 13 76 58 Cetăţeni, protecţie socială 257 178 527 Plan internaţional 1790 21 1474 Comerţ internaţional 1568 20 1216 Alte relaţii internaţionale 222 1 258

Sursa: Adaptare după Alesina et al (2002), în Sapir Report (2003)

Politici ale UE

O altă modalitate de evaluare a importanţei politicilor UE poate fi oferită şi de analiza structurii cheltuielilor bugetare. Astfel, dacă avem în vedere ponderea în buget, cheltuielile generate de politica agricolă comună şi politica de dezvoltare regională sunt dominante, în vreme ce cheltuielile alocate cercetării-dezvoltării nu reprezintă decât circa 4% din total cheltuieli. Cu toate acestea, nici informaţiile cantitative, nici cele legislative nu pot releva diversitatea de roluri care revin Uniunii. Astfel, ea acţionează atât în calitate de creator de reguli/reglementări, de politici, de supraveghetor dar şi de facilitator. Tabelul.4.3 prezintă principalele domenii de competenţe ale UE, precum şi metodele de guvernare specifice. Competenţele UE, metode şi roluri ale guvernării – prezentare schematică

Tabel 4.3 Competente Rolul UE Metoda de guvernare Exemple

Creator de reguli/reglementări

Delegarea puterilor legislative la nivelul UE

Piaţa Internă

Creator de politici Delegarea puterilor executive către o instituţie europeană

PAC, PCC, Politica monetară în zona euro

Competenţele UE

Reglementator Delegarea puterilor judecătoreşti sau de reglementare către o instituţie europeană

Controlul fuziunilor

Creator de reguli Delegarea parţială a puterilor legislative către UE (prin directive, cadre legale)

Piaţa Internă

Creator de politici Delegarea parţială a funcţiilor bugetare, Bugetului UE

Politica de coeziune

Supraveghetor Respectarea angajamentelor, prin apel eventual la sancţiuni

Ajutoare de stat Pactul de Stabilitate şi Creştere

Competenţe comune

Facilitator Coordonarea politicilor naţionale, posibil prin facilităţi

Piaţa muncii

Sursa: Sapir Report, p. 80, tabelul 6.4 Imaginea oferită de tabelul de mai sus poate sugera existenţa confuziei şi tensiunii la nivelul UE, cu efecte directe asupra eficienţei procesului decizional. Pe de o parte, confuzia este creată de complexitatea sistemului UE, de diversitatea rolurilor jucate de Uniune în raport cu statele membre, entităţile sub-naţionale şi agenţii privaţi. Pe de altă parte, tensiunea apare datorită decalajului dintre obiective (menţionate în Tratate) şi mijloace (de pildă, cele bugetare), decalaj generat de caracterul politic al UE.


În categoria factorilor care pot explica ineficienţa anumitor măsuri de guvernare decise la nivelul UE se pot include:

o alocarea ineficientă a unor politici între UE şi statele membre în ceea ce priveşte obiectivele de atins (pe fondul unei centralizări sau descentralizări necorespunzătoare);

o în cazul unor alocări corespunzătoare, incapacitatea statelor membre de a atinge obiectivele stabilite din cauza neîmplinirilor transferate dinspre o altă politică;

o o politică poate fi corespunzător alocată dar designul sau aplicarea ei pot fi deficiente fie din motive instituţionale, fie din lipsa unor instrumente potrivite. În cazul nivelurilor intermediare (angajamentul sau coordonarea), eşecurile pot deriva din procedurile legate de coordonare;

o eşecurile pot fi generate şi de neîmplinirile din spaţiul economic naţional, urmare fie a unor scopuri insuficient precizate, fie a unor strategii sau instrumente politice nepotrivite.

Alocarea optimă a responsabilităţilor rămâne încă o problemă dificil de gestionat de vreme ce riscul inerţiei este extrem de ridicat, derivând din faptul că instituţiile şi reglementările comunitare menţionate în Tratate nu pot fi modificate decât prin unanimitate. În plus, chiar şi amendamentele aduse legislaţiei secundare cer tot atât de mult consens şi capital politic cât ar necesita o reformă constituţională într-un stat unitar. În acelaşi timp, nu trebuie uitat faptul că regiile şi instituţiile răspund gândirii politice din perioada în care au fost concepute (aşa cum demonstrează, de pildă, politica agricola comună). Pentru a nu cădea în aceeaşi capcană, trebuie acţionat astfel încât să fie nu doar înlocuite paradigmele unei perioade trecute cu paradigme actuale ci, mai degrabă, să fie găsit un mod optim de a construi politici astfel încât ele să poată răspunde cât mai bine nu numai problemelor de astăzi, ci şi provocărilor de mâine.

4.2.2 Stabilitate macroeconomică versus coeziune economică şi socială

De la 1 mai 2004, UE numără 25 de ţări, are o populaţie de circa 450 milioane locuitori şi participă cu circa un sfert la PIB mondial. Tabelul următor (tabelul 4.4) include câteva informaţii menite să descrie locul pe care-l ocupă în prezent UE în plan global.

Politici ale UE

Poziţia UE în plan mondial la nivelul anului 2000 Tabelul 4.4

Populaţia PIB PIB/loc în PPC

Rata de dependenţă faţă de vârstnici

milioane Miliarde euro Euro (60+/15-59)% UE -25 452 8.935 17.694 34 Vecinătatea UE Ţări candidate şi Balcanii de Vest AELS Belarus, Moldova, Rusia, Ucraina

339 124 12 203

1.064 289 445 330

4.994 6.185 24.667 3.103

26 20 33 30

Vecinătatea mediteraneană

154

388 3.852 11

Restul lumii Africa China America Latină Japonia SUA Restul lumii

5.188 671 2.310 520 127 286 1.261

23.628 345 1.686 2.315 5.163 10.806 3.313

5.250 1.377 2.683 6.854 21.738 30.371 4.060

14 9 15 13 38 26 13

Total mondial 6.133 34.015 6.118 17 Sursa: Sapir Report, 2003, p.117

Încă de la mijlocul anilor 1980, Uniunea Europeană a cunoscut un salt important în procesul integraţionist, odată cu stabilirea unei Pieţe Unice în 1993 şi cu introducerea monedei euro în 1999. Judecând după progresul realizat în acest domeniu, nu există nici o îndoială asupra faptului că această perioadă a constituit un adevărat succes instituţional. Cu toate acestea, din punct de vedere economic, lucrurile nu sunt la fel de simple.

Dacă stabilitatea macroeconomică a cunoscut, pe ansamblu, o îmbunătăţire semnificativă – reflectată, spre exemplu, în reducerea substanţială a ratei inflaţiei şi a deficitului bugetar – iar gradul ridicat de coeziune a fost menţinut, nu acelaşi lucru se poate spune despre performanţa sistemului economic, care nu a reuşit să furnizeze creşterea economică aşteptată.

Această evoluţie negativă este şocantă, deoarece contrastează nu numai cu aşteptările Uniunii, ci şi cu performanţele înregistrate de aceasta în trecut şi cu recentele realizări ale SUA7.

7 În UE s-a înregistrat o scădere constantă a ratei medii de dezvoltare deceniu după deceniu,

în timp ce PIB / locuitor s-a menţinut la un nivel egal cu 70% din cel al SUA încă din 1980. Disparităţile dintre SUA şi UE s-au adâncit în ultimii ani. De exemplu, în perioada 1995-2001, economia SUA a contribuit cu peste 60% la creşterea PIB mondial, în timp ce UE, cu o economie doar puţin mai mică, a contribuit cu mai puţin de 10%.


Figura 4.1 Diferenţa între UE –15, SUA şi Japonia în PIB per capita

Sursa : http://europa.eu.int/comm/eurostat/ Nota : Datele sunt calculate la Paritatea Puterii de Cumpărare, datele după 2004 sunt previziuni

Motivul principal al acestei situaţii dezamăgitoare rezidă în modul în care economia Uniunii a reacţionat în faţa şocurilor generate de procese, fenomene precum: revoluţia informaţională, reunificarea Germaniei, trecerea la economia de piaţă a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, globalizarea – care au impus noi forme de organizare a producţiei. S-a simţit astfel nevoia unor firme mai puţin integrate pe verticală, a unei mai mari mobilităţi atât în interiorul, cât şi între firme, a unei flexibilităţi sporite a pieţelor forţei de muncă, investiţii ridicate nu numai în cercetare şi dezvoltare, cât şi în educaţia superioară, dar şi a unui sprijin susţinut în cazul pieţelor financiare. Cu alte cuvinte, au fost şi sunt în continuare necesare schimbări masive în organizaţiile şi instituţiile economice, schimbări care, în marea lor majoritate, sunt în plină evoluţie.

Trecerea în revistă a principalelor momente în evoluţia economică a Uniunii în perioada postbelică ne poate ajuta să înţelegem mai bine problemele cărora trebuie să le facă faţă astăzi.

http://europa.eu.int/comm/eurostat/

Politici ale UE

4.2.3 Evoluţii caracteristice perioadei postbelice Intervalul 1945–1975 este cunoscută sub numele de cei „treizeci de ani glorioşi”, în care Europa a cunoscut o perioadă fără precedent pentru creştere, stabilitate şi coeziune. Nu trebuie să uităm că, în vreme ce stabilitatea economică şi coeziunea socială reprezintă condiţii esenţiale pentru asigurarea creşterii, prezenţa creşterii economice este la rândul ei, crucială pentru susţinerea stabilităţii economice şi a sistemului de protecţie socială.

Condiţiile economice şi sociale înregistrate în această perioadă au fost remarcabile:

• Ritmul anual de creştere a PIB la nivelul UE a fost de 4.6% (3.8% pentru PIB/locuitor);

• Standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în UE, în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973;

• Inflaţia (măsurată prin deflatorul consumului privat) şi rata şomajului au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2%.

Urmare a acestor condiţii, costul bunăstării sociale a fost gestionat în condiţii foarte bune. Deşi a cunoscut creşteri considerabile în timp, ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB era în 1970 relativ modestă, de circa 36%. Cea mai mare parte a cheltuielilor publice se orientau către: consum guvernamental (15%), transferuri (14%, incluzând 12% pentru transferuri sociale şi numai 2% pentru subvenţii) şi investiţii publice (4%).

Acest triunghi magic a început să nu mai funcţioneze în anii ’70, odată cu declanşarea celor două şocuri petroliere. Din acest moment presiunea a crescut continuu, ca rezultat a trei procese profunde şi interconectate din plan socio-economic, respectiv:

• demografice; • tehnologice; • globalizarea.

Începând cu 1973, după cei 30 de ani glorioşi, a urmat o perioadă de creştere încetinită şi de instabilitate macroeconomică, sistemul de protecţie socială conceput anterior fiind tot mai greu de gestionat.

Perioada 1974-1985 este perioada „eurosclerozei”, când:

• Ritmul anual de creştere a PIB al UE atinge cu greu 2%, iar PIB/loc 1.7%;


• Ca urmare, procesul de convergenţă a veniturilor dintre UE şi SUA

nu numai că a fost stopat ba chiar oarecum inversat; • Media inflaţiei a urcat la 11%, iar rata şomajului a crescut de la mai

puţin de 3% în 1974, la 10% în 1985.

Combinaţia de creştere încetinită şi şomaj ridicat, pe fondul îmbătrânirii populaţiei, a dus la creşterea cheltuielilor cu protecţia socială, cu serioase consecinţe asupra finanţelor publice. Ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a crescut rapid după 1973, atingând 46% în 1980 şi 49% în 1985 (o creştere de 13 p.p. faţă de 1970). Această creştere a implicat în principal două poziţii: consumul guvernamental, care a crescut în PIB cu 4 p.p. între 1970 şi 1985, şi transferurile guvernamentale, care au crescut cu 7 p.p. (6 p.p. pentru transferuri propriu-zise şi 1 p.p. pentru subvenţii). Pe de altă parte, ponderea investiţiilor publice în PIB a scăzut cu circa 1 p.p. Creşterea spectaculoasă a cheltuielilor publice a fost finanţată parţial prin venituri publice suplimentare (care au crescut cu până la 8 p.p.) şi, parţial, prin împrumuturi (care cresc între 1970 şi 1985 cu 5 p.p).

La mijlocul anilor ’80, Europa se înscrisese pe o spirală negativă: ritmul redus de creştere al PIB şi al ocupării însemna o creştere a cheltuielilor publice, ceea ce implica necesitatea unor venituri publice în creştere, care, în schimb, solicitau contribuţii sociale mai mari (între 1970 şi 1985, acestea au crescut în PIB cu circa 5 p.p.) dar şi impozite directe mai mari (o creştere de aproape 3 p.p între 1970 şi 1985). Pe fondul acestor evoluţii s-a înregistrat reducerea înclinaţiei spre investire, consecinţele directe fiind reducerea producţiei şi a gradului de ocupare.

Factorii care au contribuit la înscrierea Europei pe această spirală negativă pot fi departajaţi în două categorii mari:

1. şocurile cărora sistemul economic european trebuie să le facă faţă în mod continuu, de vreme ce, după cele două şocuri petroliere (din 1973 şi 1979), Europa s-a confruntat cu un proces de îmbătrânire a populaţiei, cu o revoluţie în domeniul tehnologiei informaţionale şi cu efectele generate de globalizare, toate aceste procese punându-şi amprenta asupra creşterii cererii pentru protecţie socială.

2. sistemul de guvernare economică europeană care pare a fi, din punct de vedere politic, incapabil să se reformeze şi să stabilească un nou contract social care să permită atât o creştere mai rapidă, cât şi o menţinere a bunăstării sociale. Ca atare, problema este cum se poate ieşi din următoarea dilemă: menţinerea actualului model european social, implică un ritm mai ridicat de creştere a PIB, dar asigurarea unui ritm mai ridicat de creştere impune adaptarea, respectiv modificarea, modelului social, în funcţie de condiţiile specifice noului mediu socio-economic.

Politici ale UE

În perioada 1986–2000 Uniunea a făcut unele progrese:

• inflaţia a fost redusă la nivelurile anterioare anului 1973, media fiind de 3.5%, iar după 1994, ea nu a mai depăşit 3%;

• rata şomajului a rămas ridicată, peste nivelul din 1973, media fiind de 9%;

• creşterea economică a fost modestă: 2.5% pentru PIB şi 2.2% pentru PIB/locuitor. Cu aceste ritmuri, PIB/locuitor din UE a rămas la nivelul de 70% din cel atins în SUA, ceea ce înseamnă că procesul de convergenţă a standardelor de viaţă, specific celor „30 de ani glorioşi”, a rămas numai de domeniul trecutului.

Ritmul redus de creştere şi rata ridicată a şomajului s-au reflectat în creşterea cererii pentru protecţie socială şi într-o continuă deteriorare a finanţelor publice. În 1993, cheltuielile guvernamentale totale la nivelul UE au atins cel mai înalt nivel, de 51 % din PIB. Deoarece şi veniturile publice au reprezentat 45% din PIB, asta înseamnă că anul 1993 a fost de asemenea anul în care împrumuturile publice au atins cel mai ridicat nivel, de 6% din PIB. Procesul de consolidare fiscală convenit la Maastricht şi lansat în 1993 a pus capăt procesului de deteriorare continuă a finanţelor publice, început cu circa 20 de ani în urmă. Până în 1999, anul în care a fost introdus euro, împrumuturile publice au reprezentat mai puţin de 1%. Această cotitură a fost consecinţa unor acţiuni combinate, de reducere a cheltuielilor guvernamentale şi de creştere a veniturilor. În 1999, cheltuielile guvernamentale totale au scăzut la 48% din PIB (cu 3 procente sub nivelul din 1993, dar cu 12 procente peste nivelul din 1970). În acelaşi timp, veniturile guvernamentale au atins cel mai înalt nivel, de 47% din PIB (cu 10 procente peste nivelul din 1970).

În anul 2000, UE pare a fi reuşit să realizeze consolidarea fiscală. Pentru prima dată după 1970, consolidarea bugetară a statelor membre a atins un nivel pozitiv. De asemenea, cheltuielile guvernamentale par şi ele a fi sub control, în 2000, ponderea lor în PIB fiind de mai puţin de 46%, cel mai scăzut nivel de după 1981. În realitate însă, spirala ritmului redus de creştere şi a cheltuielilor publice ridicate a rămas intactă. Anul 2000 a fost unul excepţional, ritmul creşterii fiind de 3.5%, 1 procent peste trendul perioadei 1986-2000. În 2001 însă, ritmul a scăzut, cheltuielile publice şi împrumuturile au crescut la loc. În 2002, cheltuielile guvernamentale totale reprezentau iarăşi 48% din PIB, iar împrumuturile publice aproape 2% din PIB.


4.2.4 Eficienţa modelului european

După cei treizeci de ani postbelici în care „triunghiul magic” a făcut din Europa o economie remarcabilă, începând cu 1970, odată cu cele două şocuri petroliere, acesta începe să-şi arate slăbiciunea. Presiunea din ce în ce mai crescută asupra acestuia s-a datorat, în principal, schimbărilor profunde din mediul economic şi social care au avut loc pe continent şi în lume: trendul demografic, tehnologia şi globalizarea.

Dacă în perioada numită în literatură „les trente glorieuses”, creşterea economică rapidă, stabilitatea macroeconomică şi sistemul de protecţie socială s-au sprijinit reciproc, după 1973 creşterea lentă, instabilitatea economică şi sistemul social conceput în circumstanţe profund diferite s-au dovedit a fi greu de manevrat. Astfel, la mijlocul anilor ’80 Europa se zbătea într-un cerc vicios: creşterea lentă a PIB şi a ratei ocupării a însemnat creşterea cheltuielilor publice, care la rândul lor au necesitat venituri suplimentare la buget şi o creştere a contribuţiilor sociale şi fiscale, reducându-se astfel facilităţile pentru investiţii şi pentru crearea de locuri de muncă, cu efect asupra perspectivelor de creştere şi ocupare.

Motivul pentru care Europa părea prinsă în această capcană avea două determinări majore. În primul rând, şocurile suferite de sistem au fost de durată. După cele două crize petroliere din 1973 şi 1979, Europa s-a confruntat cu fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, cu revoluţia IT şi cu globalizarea, toate având drept efect creşterea nevoii de protecţie socială. În al doilea rând, sistemul părea incapabil de a se autoreforma pentru a determina creştere economică şi a păstra nivelul de trai. Trebuia găsită soluţia la următoarea dilemă: păstrarea costisitorului model social european necesita o creştere mai mare a PIB care, la rândul său, presupunea adaptarea modelului social la noul mediu socio-economic.

Astăzi, după progresele înregistrate în anii ’90 – reîntoarcerea la stabilitatea preţurilor şi la consolidarea fiscală – Europa încă se mai zbate în capcana creşterii lente şi a cheltuielilor bugetare ridicate. Ca atare, Uniunea Europeană se vede constrânsă să afle cât mai rapid răspuns la cele mai importante problemele care ameninţă economia comunitară: îmbătrânirea populaţiei, decalajul tehnologic care o separă de economiiile competitive, şi în principal de SUA, precum şi provocările generate de globalizare şi extindere.

Trendul demografic După 1960, populaţia europeană a cunoscut un puternic proces de îmbătrânire. Astfel, între 1960 şi 2000, rata medie de dependenţă (definită ca numărul de persoane peste 60 ani raportat la 100 de persoane între 15-59 ani) a crescut de la 26 la 35. În acelaşi timp, rata de dependenţă

Politici ale UE

în SUA s-a menţinut la aproape 25. Acelaşi trend negativ îl cunoaşte şi rata fertilităţii şi cea a migraţiei, acestea aflându-se la polul opus celor din SUA. Combinaţia periculoasă între îmbătrânirea populaţiei şi sistemul de pensionare timpurie, instituit în Europa pentru a diminua şomajul, a fost unul din principalele motive ale creşterii cheltuielilor publice începând cu 1970. Acestă situaţie nu pare însă a-şi schimba evoluţia, Divizia pentru Populaţie a Naţiunilor Unite (2002) estimând o creştere a ratei de dependenţă la 47 până în 2020 şi la 70 până în 2050. De asemenea, Comisia Europeană se aşteaptă ca între 2000 şi 2050 îmbătrânirea populaţiei să ducă la creşterea cheltuielilor bugetare cu aproximativ 8% din PIB.

Evoluţii tehnologice Există opinia generală, conform căreia Europa a rămas în urma SUA în ceea ce priveşte asimilarea şi dezvoltarea tehnologiei comunicaţiilor şi informaţiei. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în a doua parte a anilor 1990 Comunitatea a înregistrat o creştere atât de lentă comparativ cu SUA. Mai mult, asimilarea acestor tehnologii a avut efecte diferite pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. În SUA, unde piaţa muncii este în general mai flexibilă, schimbările în domeniul tehnic au permis menţinerea sau chiar scăderea veniturilor reale ale forţei de muncă necalificate şi creşterea veniturilor pentru cea calificată. Efectul a fost creşterea decalajelor între venituri. În Europa, unde piaţă muncii este mai rigidă, iar plafonul veniturilor este fix, aceste schimbări au dus la creşterea şomajului în rândul muncitorilor necalificaţi. În acelaşi timp însă, mecanismele de redistribuire au împiedicat înregistrarea unor inechităţi prea mari la nivelul veniturilor.

Conform Raportului Sapir (2003), performanţa nesatisfăcătoare a creşterii economice în ultimele decenii reprezintă un simptom al nereuşitei UE de a se transforma într-o economie bazată pe inovaţie, de vreme ce „un sistem construit în jurul asimilării tehnologiilor existente, a producţiei de masă generatoare de economii de scară, cu o structură industrială dominată de firme mari, cu scheme de angajare a personalului pe termen lung, nu mai este eficient în lumea de azi, caracterizată prin globalizare economică şi competiţie externă puternică. Acum este necesar mai mult decat oricând să fie create noi oportunităţi pe piaţă, o mai mare mobilitate a angajaţilor în cadrul firmei dar şi între firme, calificare şi recalificare permanente, mai multe investiţii în cercetare-dezvoltare, dar şi în educaţie. Toate acestea necesită o urgentă şi masivă modificare a politicilor economice ale UE”.


Globalizarea Deşi lumea cunoscuse o experienţă similară în perioada 1870-1914, când nu numai bunurile şi capitalurile, dar şi forţa de muncă, au început a avea o liberă circulaţie pe glob, noua fază a globalizării este radical diferită de etapa anterioară. La începutul anilor ’70 economia mondială a intrat într-o etapă de liber schimb şi de mobilitate a capitalului fără precedent.

Încă din perioada 1870-1914 s-a format un tipar în ceea ce priveşte comerţul între Nordul industrializat şi ţările în dezvoltare din Sud (Sudul exporta materie primă Nordului în schimbul produselor manufacturate produse de acesta). Această diviziune tradiţională a muncii a rezistat până în a doua parte a secolului al XX-lea. În 1970, ponderea importurilor (extra) UE de bunuri manufacturate oferite de ţările din Sud era de abia 10%. În următorii 30 de ani, ponderea s-a triplat: la 25% în 1985 şi 36% în 2000, cea mai mare parte a creşterii datorându-se statelor din Asia de Est şi, în special, Chinei. China a pătruns relativ târziu pe piaţa internaţională, dar evoluţia ei a fost spectaculoasă. Ponderea produselor manufacturate importate de UE din China a crescut, de la mai puţin de 1% în 1970, la 2% în 1985 şi 10% în 2000.

După 2000, evidenţierea Sudului ca un important producător şi exportator de produse manufacturate a ridicat inevitabila întrebare privind efectele sale asupra ocupării, salariilor şi redistribuirii veniturilor în ţările industrializate cu care acesta era acum în competiţie. Se poate spune, în aceste condiţii, că procesul de globalizare a avut aceleaşi efecte ca şi revoluţia ICT (Information and Com Techonologics). În SUA, unde pieţele funcţionează eficient, aceasta a generat mai multă bogăţie, dar şi o mai pronunţată inechitate socială. Dimpotrivă, în UE, unde sistemul de protecţie socială este mai generos şi pieţele mai puţin eficiente, globalizarea a creat mai puţină bogăţie, dar şi o inechitate socială mai redusă(A. Sapir, 2001)8.

Extinderea Extinderea UE se constituie, comparativ cu elementele deja menţionate, ca un factor endogen determinant al creşterii şi stabilităţii economice. Poate şi din acest motiv, problemele ridicate de acest proces şi implicaţiile lui sunt extrem de variate. În primul rând, lărgirea este susceptibilă de a aduce beneficii economice atât pentru vechile state membre cât şi pentru cele nou intrate în Uniune. În funcţia de metoda utilizată, se estimează că procesul va contribui la creşterea cumulativă a PIB-ului UE-15 în perioada 2000-2010 cu 0,5-0,7%, iar pentru noile state, această creştere va varia între 6% şi 19% (European Commission, iunie 2001). În al doilea rând,

8 A. Sapir, Who’s afraid of Globalization? Domestic Adjustment in Europe and America,

2001

Politici ale UE

în literatura de specialitate sunt formulate şi efectele negative care ar putea apărea. Între acestea amintim : riscul migrării în masă a populaţiei din noile state membre, riscul relocării industriei către noii membrii (inclusiv reorientarea investiţiilor străine directe), probabilitatea unei reduceri semnificative a fondurilor structurale alocate vechilor membri prin programul de coeziune şi mai ales, riscul adâncirii inechităţii sociale pe ansamblul UE. Astfel, UE se vede pusă în situaţia de a realiza nu numai o reformă instituţională, ci şi pe cea a politicilor structurale şi de convergenţă9.

Pentru toate aceste probleme şi mai ales pentru dezvoltarea economiei comunitare şi reducerea decalajului între Europa şi America s-a simţit nevoia elaborării unei strategii pe termen mediu care s-a concretizat în anul 2000, în Agenda Lisabona.

4.2.5 Echitate versus eficienţă

Întrebarea la care se caută în mod obsedant un răspuns este: „Care este explicaţia creşterii economice lente în Europa ultimului deceniu, în special comparativ cu SUA?”. Cea mai evidentă explicaţie rezidă în faptul că SUA realizează un PIB/locuitor mai mare decât UE, atât printr-o productivitate a muncii mai mare cât şi printr-o rată mai ridicată a ocupării forţei de muncă. Aceasta înseamnă că UE ar putea înregistra ritmuri superioare de creştere faţă de SUA prin asimilarea tehnologiilor existente şi a practicilor organizaţionale, fără a fi nevoie de un compromis între ocupare şi productivitate. Cu toate acestea, după o fază de recuperare rapidă a decalajului în perioada de după război, convergenţa în ceea ce priveşte nivelul PIB/locuitor în preţuri curente şi în paritatea puterilor de cumpărare a stagnat din 1980 la aproape 70% din nivelul SUA.

În spatele acestor evoluţii se află profundele discrepanţe între cele două puteri în termeni de productivitate a muncii şi ocupare a forţei de muncă, diferenţe perpetuate de-a lungul ultimilor 30 de ani. Dacă, în SUA, era automatizării a generat noi locuri de muncă în condiţiile menţinerii timpului mediu de lucru, în UE, rata ocupării a scăzut, iar timpul de lucru s-a diminuat considerabil. Prin urmare, scăderea dramatică a numărului mediu de ore de muncă/locuitor în UE comparativ cu SUA a compensat creşterea productivităţii relative a muncii/oră. Această corelaţie negativă între productivitatea muncii şi rata ocupării măsurată în număr de ore per capita nu este numai structurală, ci şi temporală. Se pare că ţările UE au fost incapabile să îmbunătăţească rata ocupării fără a sacrifica productivitatea, 9 Amintim aici despre accesul la fondurile de coeziune, despre reforma PAC şi adaptarea

organizării şi funcţionării instituţiilor la un număr aproape dublu de membrii.


şi invers. O astfel de situaţie demonstrează limita potenţialului de creştere al UE într-o perioadă în care aceasta încă se mai zbate pentru a atinge nivelul SUA şi în care rapidele transformări în domeniul tehnologiei ar trebui să reprezinte un vector al potenţialului de creştere.

După război, strategia Europei de recuperare a decalajului faţă de SUA a constat în investiţii şi acumulare de factori şi în imitarea tehnologiilor de vârf. Producţia standardizată, de masă, a făcut posibilă atingerea economiilor de scală, care au generat o structură industrială dominată de întreprinderi mari. În cadrul acestora, procesul de inovaţie a constat în exploatarea descoperirilor fundamentale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu timpul însă, cererea a fost saturată de producţia industriilor de vârf, iar absorbţia tehnologiilor pe scară largă a făcut ca aceste industrii să fie susceptibile de delocalizare în noile ţări industrializate. La această erodare a avantajelor lor competitive, firmele europene au reacţionat prin diverse strategii, cum ar fi abordarea calităţii ridicate, a segmentelor cu o rată marginală a profitului ridicată, substituirea muncii prin capital şi externalizarea. Costul acestora a fost reducerea semnificativă a gradului de ocupare. Mai mult, acest sistem a fost subminat şi de modificările în obiceiurile de consum şi producţie, respectiv orientarea acestora către produse personalizate, mai puţin standardizate.

Contrar perioadei postbelice, în care creşterea economică se putea realiza prin acumularea de factori şi imitare, odată cu apropierea ţărilor europene de frontiera tehnologică şi cu apariţia unei noi revoluţii tehnologice în domeniul informaţiei şi comunicaţiilor, inovaţia a devenit principalul motor al creşterii. Aceasta însă necesită noi forme organizaţionale, întreprinderi mai puţin integrate pe verticală, o mai mare mobilitate intra şi inter firme, o flexibilitate sporită a pieţei forţei de muncă etc. Multe dintre aceste schimbări nu au avut însă loc, acest lucru explicând în mare parte deficitul de creştere economică al UE.

Stabilitate macroeconomică Stabilitatea macroeconomică este privită ca un set de reguli sau comportamente menite să garanteze stabilitatea monetară şi disciplina fiscală. Menţinerea stabilităţii preţurilor – reflectată în rate scăzute ale inflaţiei – facilitează pe termen mediu obţinerea de rate ridicate de creştere economică şi contribuie la reducerea fluctuaţiilor ciclice. Un sistem fiscal sănătos este necesar pentru a preveni neconcordanţele între politicile economice şi pentru a contribui la stabilitatea economiilor naţionale, generând astfel investiţii private şi, în final, creştere economică. În consecinţă, se poate spune că efectele benefice ale stabilităţii preţurilor şi ale disciplinei fiscale asupra performanţelor economice se potenţează reciproc. Pe de o parte, disciplina fiscală sprijină Banca Centrală în rolul său de a asigura stabilitatea preţurilor. Pe de altă parte, printr-o politică

Politici ale UE

monetară şi fiscală prudentă pot fi evitate şocurile provocate de politicile economice adoptate, precum şi impactul lor asupra fluctuaţiilor economice, asigurându-se în acelaşi timp un spaţiu suficient de manevră în cazul unor dereglări ce ar putea interveni şi influenţa fluctuaţiile ciclice.

Studiile realizate în ultimii ani (J. Andres, 2000) au demonstrat că pe termen mediu există o relaţie invers proporţională între inflaţie şi creşterea economică. Astfel, în cazul ţărilor industriale care se confruntă cu un proces inflaţionist, chiar în cazul unor rate moderate ale inflaţiei, nu se înregistrează progrese în ceea ce priveşte rata de creştere sau a venitului pe locuitor, ci, mai degrabă, evoluţii negative. O comparaţie sugestivă între evoluţiile înregistrate în SUA şi UE (în termeni de PIB real şi rată a inflaţiei) în ultimii 30 ani este redată în tabelul următor.

Evoluţia PIB şi a ratei inflaţiei în SUA şi UE

Tabelul 4.5 SUA 1961-1970 1971-1980 1981-1990 1992-2000

Creşterea reală a PIB Media anuală Deviaţia standard

4.2 2.0

3.3 2.5

3.2 2.2

3.6 0.6

Inflaţia Rata medie a inflaţiei Deviaţia standard

2.8 1.7

7.9 3.1

4.7 2.2

2.6 0.5

UE-15 1961-1970 1971-1980 1981-1990 1992-2000 Creşterea reală a PIB Media anuală Deviaţia standard

4.8 0.9

3.0 1.7

2.4 1.2

2.1 1.1

Inflaţia Rata medie a inflaţiei Deviaţia standard

3.9 0.8

10.8 2.8

6.7 2.9

2.4 0.9

Sursa : European Commission, 2002 Notă: PIB-ul Germaniei unite a fost înregistrat începând cu anul 1991, lucru evidenţiat în ultima

coloană.

După cum se poate observa, dacă în termeni de rată a inflaţiei evoluţia celor două economii a fost asemănătoare, în termeni de creştere economică diferenţa în termeni relativi este semnificativă. În SUA, menţinerea unei rate de creştere relativ ridicate a fost însoţită de o reducere a inflaţiei şi a volatilităţii PIB nu doar comparativ cu „instabila perioadă” a anilor ’70, ci şi comparativ cu anii ’60. La polul opus, în UE


nu numai că rata de creştere este mai mică decât în SUA10, dar a scăzut vizibil începând cu 1960. Mai mult, în Europa, reducerea ratei inflaţiei a avut loc pe fondul unor rate mari ale şomajului.

În concluzie, politica monetară eficientă pare să stea în spatele unei rate a inflaţiei reduse şi relativ stabile, atât în SUA cât şi în Europa, în timp ce un ansamblu de strategii manageriale, politici, şi mai puţine acţiuni negative din mediul extern, au dus la o volatilitate mai scăzută a PIB în SUA.

Coeziune economică Articolul 2 din Tratatul Uniunii Europene prevede că unul dintre obiectivele UE este cel de „a promova progresul economic şi social şi un nivel înalt al ocupării, în principal prin întărirea coeziunii economice şi sociale”. Conform teoriei economice, dacă diferenţele în nivelul venitului sunt rezultatul unor premise diferite, atunci, în timp, producţia ar trebui să crească mai rapid în regiunile şi ţările cu un venit mediu mai mic, decât în cele cu venit ridicat, deoarece capitalul se mişcă din ultimele spre primele, iar comerţul stimulează specializarea în sectoarele în care există avantaje comparative. În realitate însă, în UE se constată o polarizare din ce în ce mai pronunţată a producţiei atât între, cât şi în interiorul statelor membre. Astfel, instrumentele politicii de coeziune sunt menite să asigure egalitatea nivelului de dezvoltare între regiunile geografice ale Europei, fără însă a transfera pur şi simplu resurse regiunilor sărace (aşa cum ar face o politică de redistribuire a veniturilor).

În aceste condiţii, atribuirea fondurilor structurale devine dificilă din cel puţin trei motive:

• legătura între fondurile comunitare alocate şi nevoile regionale reale este afectată de inevitabila tendinţă de a echilibra aceste transferuri între statele membre (care, oricât de bogate ar fi, pretind o parte din aceste fonduri pentru propriile regiuni aşa-zis subdezvoltate). Această situaţie este perpetuată de însăşi

10 În literatura de specialitate stabilitatea macroeconomică a SUA este explicată prin prisma

a trei viziuni: eficienţa managementului („good practices”), eficienţa politicilor („good policies”) sau doar noroc („good luck”) (A. Sapir, 2003):

eficienţa managementului se referă la strategia „just-in-time” folosită pe scară largă pentru managementul stocurilor, ştiut fiind faptul că stabilitatea macroeconomică este determinată în principal de scăderea volatilităţii producţiei (în special de bunuri de folosinţă îndelungată) comparativ cu cea a vânzărilor;

cadrul politic macroeconomic s-a dovedit eficient în ambele economii, deşi „filosofiile” sunt diferite: în timp ce Europa subscrie politicilor reglementate, SUA este mai degrabă adepta politicilor monetare şi fiscale discreţionare;

cât priveşte a treia explicaţie, aceasta se referă la diferenţele între factorii exogeni care au afectat cele două economii.

Politici ale UE

modalitatea de decizie utilizată în planificarea fondurilor structurale şi /sau de coeziune;

• statele membre au tendinţa de a solicita, în schimbul renunţării la aceste fonduri, alte tipuri de resurse, cum ar fi cele administrate prin PAC, care nu presupun îndeplinirea atâtor condiţii pentru alocare;

• statele membre au propriile lor politici de dezvoltare regională, care sunt, la rândul lor, constrânse de reglementări supranaţionale menite să reducă distorsiunile comerciale.

Cât despre inegalităţile interpersonale în ceea ce priveşte venitul disponibil, acestea s-au redus în ultimii 30 de ani. La rândul lor, aceste inegalităţi interpersonale se pot descompune în inegalităţi între şi intra ţări, ultimele reprezentând circa 90-95% din total (Sapir Report). Capacitatea de a reduce aceste inechităţi în cadrul statelor pare direct legată de creşterea economică, fiind mai mare în perioadele de boom economic (1960-1980), şi redusă, chiar inexistentă, în perioadele de creştere moderată (1980-2000). Aceasta nu implică faptul că dezvoltarea reduce în mod automat inechităţile, ci că este mult mai uşor să le reduci în perioadele de creştere ridicată decât în cele de stagnare. În mod simetric, diminuarea „inegalităţilor între ţări” depinde de modul de implementare a politicilor comunitare, cum ar fi cele de coeziune şi privind Piaţa Unică.

Pentru fiecare stat membru, redistribuirea veniturilor prin taxe şi alte instrumente, care interferează cu sistemul „laissez-faire” al pieţei, joacă un rol extrem de important. Pentru a putea compara impactul sistemului de redistribuire a veniturilor asupra celor două economii analizate, se consideră veniturile brute şi cele nete (după impozitare). Astfel, estimările arată că inegalităţile între veniturile brute sunt mai mari în SUA decât în UE şi, de asemenea, că sistemul de impozite şi taxe corectează aceste inechităţi mai puţin în SUA decât în UE. În UE sistemul reduce aceste inegalităţi în proporţie de 25-30%, în timp ce în SUA, cu cel mult 20%. Sistemul comunitar dublează veniturile pentru 20% din populaţia din segmentul inferior, în timp ce sistemul american creşte aceste venituri cu aproximativ 70%. Atât în UE, cît şi în SUA, creşterea veniturilor pentru segmentul inferior de 80% al populaţiei se face pe seama diminuării veniturilor a 20% din populaţie (C. Morrison, F. Murtin, 2003). Astfel, se poate concluziona că SUA redistribuie cu mult mai puţin decât UE la un nivel de dezvoltare aproximativ egal, ceea ce înseamnă că la nivel comunitar preocupările privind coeziunea socială sunt mult mai pronunţate.


4.3 Agenda Lisabona - un proiect în plină evoluţie

Consiliul European de la Lisabona, martie 2000, a stabilit ca obiectiv strategic, pentru următorii 10 ani, transformarea UE în „cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe cunoaştere, pe asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă şi a unei mai mari coeziuni sociale (growth, stability, cohesion)”. Scopul acestei strategii este de a permite recuperarea decalajul economic care separă SUA de UE, prin accentul pus pe economia bazată pe cunoaştere, concept cuprinzător, care include inovaţia, societatea informaţională şi capitalul uman.

În absenţa unor competenţe şi instrumente posibil de utilizat pentru atingerea acestor obiective, un accent tot mai important este pus pe coordonarea politicilor naţionale. Lisabona a adus sub aceeaşi umbrelă abordări anterioare, cunoscute sub denumirea de „procesele” Luxemburg, Cardiff şi Koln privind politicile de ocupare a forţei de muncă, pieţele produselor şi legăturile dintre politicile micro şi macro-economice. Instrumentul politic propus poartă numele de „metoda deschisă de coordonare” (open method of coordination). Strategia Lisabona a identificat un număr de obiective politice, împărtăşite într-o măsură mai mare sau mai mică de toate statele Uniunii. S-a luat şi decizia ca fiecare Consiliu European de primăvară să monitorizeze procesul prin evaluarea performanţelor atinse de către statele membre.

Deşi Strategia Lisabona a identificat un număr important de obiective politice, în cazul majorităţii acestora, responsabilităţile rămân la nivelul statelor membre şi multe din acţiunile necesare depind de comportamentul agenţilor economici naţionali. În fapt, Strategia Lisabona se aplică unor domenii care au rămas pana acum în afara procesului integrării europene, precum educaţia, cercetarea, inovarea, crearea de noi firme, piaţa muncii, bunăstarea populaţiei. Obiectivele Strategiei Lisabona (SL): • dezvoltarea unei economii dinamice, bazate pe cunoaştere; • intensificare ratei de creştere economică; • creşterea gradului de ocupare al forţei de muncă; • modernizarea sistemului de protecţie socială; • promovarea dezvoltării durabile şi a protecţiei mediului. Strategia are opt componente, fiecare cu efecte semnificative asupra competitivităţii naţionale:

1. crearea unei societăţi informaţionale, accesibile tuturor; 2. crearea unei arii europene a inovării, cercetării şi dezvoltării; 3. liberalizarea pieţei unice şi întărirea politicii în domeniul concurenţei

şi a ajutoarelor de stat;

Politici ale UE

4. construirea unor reţele industriale (de infrastructură) în domeniul telecomunicaţiilor, utilităţilor şi transporturilor;

5. crearea unor servicii financiare eficiente şi integrate; 6. îmbunătăţirea politicii sociale prin creşterea gradului de pregătire a

forţei de muncă, scăderea şomajului şi modernizarea mecanismelor de protecţie socială;

7. asigurarea unei dezvoltări durabile.

4.3.1 Modalităţi (instrumente) de intervenţie în plan comunitar.

De la Strategia Pieţei Unice la Strategia Lisabona

Dorinţa de a îmbunătăţi performanţele economice a fost esenţială în elaborarea politicii pe termen lung a UE încă din 1980. Nevoia de a combate efectele „euro-sclerozei” la mijlocul anilor ’80 a determinat elaborarea Programului Pieţei Unice şi a Raportului Padoa-Schioppa (1987).

Acest raport a avut un impact deosebit deoarece a pus bazele teoretice ale creşterii economice durabile, prin delimitarea celor trei piloni pe care se sprijină economia europeană:

• Piaţa Unică, cu rolul de a îmbunătăţi eficienţa economică; • un sistem monetar eficient, care să asigure stabilitatea monetară; • un buget comun extins, pentru sprijinirea coeziunii economice.

O percepţie similară a stat ulterior la baza elaborării Agendei Lisabona, la începutul acestui deceniu. In principal, diferenţele între Programul Pieţei Interne (1985) şi Strategia Lisabona (2000) au în vedere deplasarea din zona obiectivelor intermediare clar stabilite, a mijloacelor şi instrumentelor precis determinate, către obiective mai largi şi instrumente “soft”.


Analiză comparativă Piaţa internă – Strategia Lisabona

Tabelul 4.6 Piaţa Internă Strategia Lisabona

Scop final Integrare şi creştere Creştere, coeziune socială, ocuparea forţei de muncă

Obiective intermediare

Reducerea costurilor tranzacţiilor dintre statele membre pentru bunuri şi servicii

Avans în procesul de educaţie şi inovare; creşterea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea; liberalizarea serviciilor industriale, creşterea gradului de ocupare etc.

Mijloace Eliminarea barierelor de oricefel; armonizare legislativă

Definirea unor sarcini comune, evaluarea performanţelor în raport cu unele jaloane stabilite anterior, monitorizare reciprocă

Instrumente Directive, aplicarea în urma unor decizii ale instanţelor.

În cea mai mare parte sunt naţionale (fiscale, juridice, bugetare)

Sursa: Sapir Report, 2003 Metoda deschisă de coordonare Metoda deschisă de coordonare reprezintă instrumentul folosit pentru a coordona acţiunile decidenţilor politici din statele membre în vederea asigurării coerenţei cu obiectivele comune. Se porneşte de la premisa că în timp decidenţii vor stabili un dialog fructuos, de coordonare deschisă (în sensul că nu se urmăreşte atingerea unui singur tip de rezultate). Noul instrument se caracterizează prin: • determinarea unor ghiduri pentru politicile naţionale; • stabilirea unor indicatori care să măsoare performanţele naţionale în raport cu

cele mai bune evoluţii; • solicitarea adresată statelor de a adopta planuri naţionale de acţiune prin care

să fie implementate aceste ghiduri; • monitorizarea şi evaluarea rezultatelor.

Rezistenţa către viitoare transferuri de competenţe se va reflecta în noi modele de cooperare voluntară, reţele şi alte forme de coordonare „soft”, ceea ce reprezintă o depărtare semnificativă de alegerea tradiţională dintre delegare şi autonomie. În măsura în care, Strategia Lisabona necesită mai degrabă forme de intervenţie prin intermediul stimulentelor (decât a interdicţiilor), reuşita implică şi acţiuni paralele ale autorităţilor naţionale, drept care, tot mai mult se aşteaptă de la nivelurile intermediare ale metodelor de guvernare, respectiv angajamentul şi coordonarea.

Politici ale UE

4.3.2 La jumătatea drumului sau bilanţul Agendei Lisabona

La patru ani după lansarea acestui proiect extrem de ambiţios, rezultatele aşteptate întârzie să apară. Publicat în noiembrie 2004 şi intitulat „Înfruntarea provocărilor. Strategia Lisabona pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă”11, raportul a fost realizat de un grup de specialişti, coordonat de fostul prim-ministru olandez Wim Kok. Documentul amintit ajunge la concluzia că rezultatele obţinute până în acest moment de statele membre sunt relativ dezamăgitoare şi că apare ca necesară adoptarea unei noi Agende Lisabona. Raportul trece în revistă atât provocările externe (competiţia internaţională, provocarea Asiei – în special, cea venită dinspre China şi India, dar şi a SUA), cât şi pe cele interne (îmbătrânirea populaţiei, pe fondul scăderii natalităţii şi creşterii speranţei de viaţă), precum şi provocarea reprezentată de extinderea spre est.

Cauzele rezultatelor dezamăgitoare înregistrate în aceşti patru ani sunt multiple, decisivă fiind însă lipsa unor acţiuni politice determinante, existenţa unei coordonări insuficiente şi a unor priorităţi conflictuale. Economia UE, care creşte mult mai lent decât economia SUA, înregistrează şi o productivitate a muncii mult mai redusă, cauzele fiind considerate a fi atât investiţiile insuficiente pentru cercetare-dezvoltare şi educaţie, cât şi incapacitatea cercetării europene de a transforma inovaţiile în produse comercializabile, persistenţa unor tehnologii industriale medii, dar şi a unui număr de ore lucrătoare pe persoană în continuă scădere.

Conform Raportului W. Kok, depăşirea acestui moment de criză se poate realiza numai prin acţiuni convergente şi interconectate, susţinute de toate statele membre şi îndreptate în următoarele cinci domenii (Facing the challanges, 2004):

1. societatea cunoaşterii: gradul de atractivitate al domeniului cercetării trebuie să crească, prin transformarea C+D într-o prioritate de prim rang şi prin promovarea intensă a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie;

2. piaţa internă: definitivarea pieţei interne pentru bunuri şi capital şi acţiuni urgente pentru crearea unei pieţe unice a serviciilor;

11 Consiliul European de la Bruxelles, din martie 2004, a invitat Comisia să conducă

realizarea unei analize privind evoluţiile înregistrate în intervalul 2000-2004. Comisia a încredinţat aceasta sarcină lui Wim Kok, fost prim-ministru al Olandei, care a coordonat activitatea grupului la nivel înalt. Grupul s-a reunit de şase ori şi şi-a prezentat concluziile în noiembrie 2004. Raportul a fost menit să devină un instrument în pregătirea Mid Term Review, realizată în cadrul Consiliului European din primăvara anului 2005.


3. climatul de afaceri: reducerea barierelor administrative,

îmbunătăţirea calităţii legislaţiei, facilităţi pentru înfiinţarea de noi firme, crearea unui mediu de afaceri mult mai încurajator;

4. piaţa muncii: aplicarea rapidă a recomandărilor făcute de European Employment Traskforce; dezvoltarea de strategii pentru învăţarea continuă şi creşterea duratei de viaţă active; realizarea de parteneriate pentru creştere şi ocupare a forţei de muncă;

5. susţinerea măsurilor de protecţie a mediului: răspândirea eco-inovaţiilor şi susţinerea eco-industriei; promovarea de politici care permit îmbunătăţiri pe termen lung şi susţinute ale productivităţii prin eco-eficienţă.

De asemenea, Raportul Wim Kok atrage atenţia asupra rolului important care revine politicilor naţionale, dar şi asupra faptului că, atât politicile naţionale cât şi cele ale UE, trebuie să reflecte mai bine obiectivele Lisabona.

Pentru a asigura respectarea responsabilităţilor asumate de către statele membre, noua abordare va avea în vedere următoarele trei axe:

• mai multă coerenţă şi predictibilitate între politici şi participanţi; • îmbunătăţirea procesului de transpunere a obiectivelor prin

implicarea parlamentelor naţionale şi a partenerilor sociali; • o mai clară comunicare asupra obiectivelor şi realizărilor.

În acest sens, Raportul propune o mai mare implicare din partea instituţiilor comunitare, dar şi naţionale, recomandând următoarele:

• Consiliul European să preia conducerea în monitorizarea strategiei Lisabona;

• Statele membre să pregătească programe naţionale prin care să se asigure angajarea efectivă a cetăţenilor şi agenţilor economici în acest proces;

• Comisia Europeană, prin politici şi acţiuni concrete, să susţină tot acest proces prin revizuirea, realizarea de rapoarte şi stimularea progreselor;

• Parlamentul European va trebui să joace un rol mai activ prin monitorizarea performanţelor;

• Partenerii sociali europeni vor trebui să-şi asume responsabilităţi şi să participe activ în implementarea strategiei.

Conform Raportului, numai prin măsuri hotărâte, modelul economic şi social propus de UE, care combină productivitatea, coeziunea socială cu un angajament susţinut în direcţia măsurilor de protecţie a mediului, precum şi accentul pus de strategia Lisabona asupra creşterii şi ocupării forţei de muncă, se va putea dovedi viabil.

Politici ale UE

Trecând dincolo de concluziile şi recomandările acestui document, trebuie totuşi reamintit faptul că la nivelul UE există o mare diversitate în materie de eficienţă economică, de vreme ce unele state membre au realizat chiar mai mult decât a propus strategia Lisabona (exemplul statelor nordice fiind cel mai elocvent), în vreme ce alte state europene au rămas considerabil în urmă. Fără a exista o formulă miraculoasă, principiile Agendei Lisabona (investiţii în capital uman, în cercetare-dezvoltare, în inovare, în consolidarea pieţei interne etc.), reprezintă totuşi ingrediente de nelipsit în asigurarea creşterii şi prosperităţii economice.

Ierarhia competitivităţii statelor membre ale UE în funcţie de criteriile Agendei Lisabona Conform unei recente analize realizată de Forumul Economic Mondial (World Economic Forum, 2004), asupra actualelor şi viitoarelor state membre ale UE, cu accent asupra celor 15 vechi state membre. Evaluarea a avut ca element de comparaţie performanţele înregistrate de SUA în cele opt domenii definitorii pentru Strategia Lisabona.

Tabelul 4.7 prezintă ierarhia celor 15 vechi state membre, din datele prezentate rezultând performanţele mixte înregistrate de statele UE, de la punctaje foarte mari în statele nordice, la unele modeste, în statele sudice.

Ierarhia statelor membre ale UE în funcţie de realizarea criteriilor Lisabona Tabelul 4.7

Indice final Indici parţiali UE-15 Loc Scor Inform.

societăţii Inovare + C-D

Liberaliz Reţele inds

Servicii financare

Firme Incluziune socială

Dezv. durab.

Finlanda 1 5.80 5.78 5.87 5.36 6.33 6.13 5.48 5.46 5.97 Danemarca 2 5.63 5.68 4.87 5.14 6.51 5.96 5.60 5.52 5.78 Suedia 3 5.62 5.71 5.57 4.91 6.37 5.80 5.29 5.46 5.89 Marea Britanie

4 5.30 4.96 4.67 5.11 5.78 6.10 5.62 4.86 5.30

Olanda 5 5.21 4.99 4.46 4.94 6.04 5.87 4.71 5.29 5.57 Germania 6 5.18 4.95 4.90 4.64 6.36 5.82 4.64 4.37 5.90 Luxemburg 7 5.14 4.98 3.57 4.96 6.22 5.72 5.17 5.19 5.28 Franţa 8 5.03 4.52 4.68 4.65 6.10 5.08 4.68 4.72 5.20 Austria 9 4.94 4.09 4.27 4.54 5.76 5.48 4.28 4.88 5.64 Belgia 10 4.88 4.08 4.45 4.63 5.74 5.39 4.69 5.12 4.91 Irlanda 11 4.69 4.14 4.18 4.47 4.89 5.59 5.30 4.62 4.35 Spania 12 4.47 3.71 3.93 4.50 5.34 5.14 4.32 4.38 4.48 Italia 13 4.38 3.94 3.87 4.40 5.30 4.92 3.64 4.24 4.74 Portugalia 14 4.25 3.88 3.44 4.10 5.35 4.90 3.89 4.15 4.29 Grecia 15 4.00 3.16 3.44 3.96 4.99 4.74 3.78 3.90 4.00

Sursa: World Economic Forum, The Lisbon Review 2004: An Assessment of Policies and Reforms in Europe, 2004


După cum se poate observa şi din acest tabel, cele mai competitive state europene sunt cele trei state nordice, Finlanda, Danemarca şi Suedia, care înregistrează cele mai ridicate scoruri în cazul a trei criterii: reţele industriale, servicii financiare şi dezvoltare durabilă. Marea Britanie, ţara care ocupă a patra poziţie în acest clasament, a obţinut locul doi în sectorul serviciilor financiare şi primul loc la calitatea mediului de afaceri şi reglementărilor din sectorul antreprenorial. Poziţia sa este totuşi determinată de scorurile înregistrate în cazul politicii sociale, sectorului inovării şi cercetării-dezvoltării.

Analizată în funcţie de criteriile Lisabona, SUA ocupă a patra poziţie, după ţările nordice. SUA înregistrează cele mai ridicate scoruri în cazul inovării şi mediului de afaceri, domenii esenţiale în cazul creşterii economice şi competitivităţii, cu punctaje mai mari decât cele obţinute de statele nordice.

În tabelul 4.8 poate fi mai bine sesizată comparaţia dintre UE, SUA şi ţările OCDE. Comparaţia cu statele OCDE este mult mai realistă, de vreme ce printre statele membre OCDE se află membri aflaţi în stadii economice şi de performanţă diferite.

Analiza comparativă între performanţele UE-15, SUA şi OCDE Tabelul 4.8

Indicator SUA Media OCDE Media UE-15 Societatea informaţională 5.86 4.53 4.61 Inovaţie, cercetare şi dezvoltare 6.08 4.31 4.41 Liberalizare

Piaţa unică Politica din domeniul concurentei şi ajutoarelor de stat

5.11 5.60 4.52

4.52 4.98 4.06

4.69 5.13 4.25

Infrastructura în telecomunicaţii în utilităţi şi transporturi

5.85 5.60 6.10

5.52 5.62 5.42

5.81 5.96 5.65

Mediul de afaceri 5.71 4.66 4.74 Servicii financiare 5.82 5.30 5.52 Îmbunătăţirea politicii sociale 5.04 4.68 4.81 Dezvoltare durabilă 4.96 4.96 5.16 Punctaj mediu 5.55 4.81 4.97


În fine, comparaţia realizată faţă de noile şi viitoarele state membre (România, Bulgaria şi Turcia) demonstrează decalajul de competitivitate care le separă de UE. În acest clasament, liderul este Estonia, care obţine

Politici ale UE

chiar un punctaj în cazul mediului de afaceri care depăşeşte media UE-15. De asemenea, Estonia obţine un punctaj foarte bun şi în cazul societăţii informaţionale şi un punctaj mediu final care o plasează în faţa unor state membre vechi, precum Irlanda, Spania, Italia, Portugalia şi Grecia.

Ierarhia noilor state membre şi ale celor în curs de aderare Tabelul 4.9

Indice final Indici parţiali UE-15 Loc Scor Inform.

societăţii Inovare + C-D

Liberaliz Reţele inds

Servicii financiare

Firme Incluziune socială

Dezv. Durab.

Estonia 1 4.64 4.92 3.82 4.40 4.98 5.43 4.90 4.20 4.44 Slovenia 2 4.36 4.38 3.92 4.06 5.21 4.69 3.76 4.24 4.00 Letonia 3 4.34 3.62 3.86 4.44 4.35 4.84 4.87 4.47 4.29 Malta 4 4.20 4.42 2.99 4.03 4.81 5.27 4.00 4.83 3.24 Cehia 5 4.16 3.62 3.34 4.01 5.19 4.03 4.18 4.40 4.48 Ungaria 6 4.12 3.24 3.47 4.10 4.57 4.87 4.41 4.19 4.09 Lituania 7 4.05 3.36 3.57 4.10 4.51 4.67 4.38 3.69 4.17 Slovacia 8 3.89 3.29 3.34 3.84 4.50 4.39 3.43 3.83 4.53 Polonia 9 3.68 2.95 3.53 3.75 4.00 4.26 3.56 3.42 3.99 Turcia 10 3.45 2.61 2.72 3.68 4.01 3.99 3.84 3.45 3.33 România 11 3.35 2.91 2.88 3.04 3.48 3.77 3.65 3.74 3.33 Bulgaria 12 3.25 2.66 2.94 3.26 3.54 3.64 3.81 3.07 3.08 Media UE-15

4.97 4.61 4.41 4.69 5.81 5.52 4.74 4.81 5.16


Revizuirea Strategiei Lisabona. Propunerile Comisiei Barroso

Deşi fostul preşedinte al Comisiei, Romano Prodi, nu a ezitat să numească strategia Lisabona drept un „mare eşec”, noul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, şi-a fixat ca prioritate lansarea unei noi Strategii pentru creştere economică şi ocupare a forţei de muncă, document care a fost prezentat la 2 februarie 2005.

Abordarea propusă are în vedere nevoia de a reinstaura dinamismul economiei europene şi de a crea condiţii pentru relansarea pieţei muncii. Preşedintele Comisiei a subliniat nevoia urgentă de schimbare în contextul concurenţei globale şi a îmbătrânirii populaţiei. Creşterea economică, a subliniat Barroso, se ridică la 2%, în timp ce în aceeaşi perioadă SUA au înregistrat un ritm de 3.5% iar economiile emergente, precum China şi India, continuă să progreseze extrem de rapid (Buletin Integrare Europeană, 9 februarie 2005).


Principalele zece puncte ale programului prezentat de preşedintele Comisiei, Jose Manuel Barroso, pentru relansarea Strategiei Lisabona: renunţarea la obiectivul ca UE să devină cea mai competitivă economie din

lume, bazată pe cunoaştere; numirea în fiecare stat membru a unui „domn/doamne Lisabona”; alocarea a 3% din PIB pentru cercetare-dezvoltare; asigurarea unor pieţe competitive şi deschise în interiorul UE; îmbunătăţirea flexibilităţii pieţei muncii prin înlăturarea obstacolelor în calea

mobilităţii forţei de muncă; crearea unui adevărat „Institut European al Tehnologiei”, pentu atragerea celor

mai importanţi cercetători din lume; acţiuni în direcţia desăvârşirii pieţei interne; extinderea şi îmbunătăţirea infrastructurii europene; înregistrarea de progrese în instituirea unei taxe corporative; modalităţi mai simple de raportare – anual se va publica numai un raport

Lisabona, la nivel UE şi, respectiv, la nivel naţional.

La întrebarea „de ce ar trebui să funcţioneze de această dată Strategia Lisabona”, Barroso a arătat că ea reprezintă „diagnosticul corect şi medicamentul potrivit” şi că nu există o altă alternativă credibilă, însă, pentru a fi obţinute rezultate credibile este esenţial ca toţi actorii europeni şi naţionali să conlucreze (Buletin Integrare Europeană, 9.02.2005).

Agenda Lisabona a reprezentat răspunsul pe care UE a încercat să-l ofere sfidărilor competitive venite dinspre acele state ale economiei mondiale care oferă produse de calitate ridicată şi la costuri reduse. O componentă importantă a acestei strategii a reprezentat-o desăvârşirea pieţei interne (în special cea a serviciilor), cu scopul declarat de a dinamiza economia europeană. În plus, Agenda Lisabona a fost completată prin reforme structurale realizate la nivel naţional, în special în domeniul fiscal sau al pieţei muncii. După primii cinci ani, rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare. Deşi, în ultimii ani, guvernanţii au acţionat în sensul reducerii ponderii fiscale sau a restricţiilor de pe piaţa muncii, măsurile luate nu au fost suficiente pentru a determina o creştere semnificativă a PIB. În aceste condiţii apare riscul ca insuccesul înregistrat în implementarea Strategiei Lisabona să ducă la o resurecţie a politicilor protecţioniste în spaţiul UE, care poate duce însă la reducerea eficienţei economice.

Politici ale UE

Anexa 4.1

The World Competitiveness Yearbook

IMD Lausanne (International Institute for Management Development) este una dintre cele mai importante şcoli de afaceri din lume, cu o experienţă de peste 50 de ani în dezvoltarea competenţelor de leadership ale managerilor companiilor internaţionale. Participanţii la programele institutului de management provin din mari corporaţii orientate spre internaţionalizarea afacerilor. The World Competitiveness Yearbook este unul dintre cele mai renumite rapoarte anuale privind competitivitatea naţiunilor, care analizează condiţiile oferite de mediul economic şi de afaceri din fiecare ţară pentru sustenabilitatea competitivităţii firmelor.

Raportul anual analizează 60 de ţări şi regiuni economice competitive pe baza a 323 de criterii, în funcţie de patru factori competitivi: performanţa economică, eficienţa guvernamentală, eficienţa afacerilor şi infrastructura. Datele agregate existente pentru perioade de cinci ani permit efectuarea unor analize comparative şi desprinderea unor tendinţe globale şi regionale. Lista celor 323 de criterii de evaluare a competitivităţii naţiunilor cuprinde următorii indicatori, grupaţi conform celor patru factori esenţiali:

Performanţa economică Economia naţională: produsul intern brut, PIB raportat la paritatea

puterii de cumpărare, consumul privat, cheltuielile guvernamentale, investiţiile autohtone, rata economisirii, ponderea principalelor sectoare economice (producţie, servicii, agricultură) în PIB, PIB/ locuitor raportat la paritatea puterii de cumpărare, previziunile privind evoluţia PIB, a consumului, investiţiilor, economisirii, inflaţiei, şomajului şi balanţei de cont curent.

Comerţul internaţional: balanţa de plăţi externe (de cont curent), balanţa comercială (schimbul de produse şi servicii comerciale), exportul de produse şi servicii, importul de produse şi servicii, schimburile comerciale internaţionale raportate la PIB, încasările din turism.

Investiţiile internaţionale: investiţiile străine directe, investiţiile de pe piaţa de capital, relocalizarea producţiei, serviciilor, cercetării şi dezvoltării.


Piaţa muncii: numărul de salariaţi raportat la populaţie, numărul de

salariaţi pe sectoare economice, angajaţi cu fracţiuni de normă şi muncă temporară, rata şomajului, şomajul pe termen lung, şomajul în rândul tinerilor.

Preţurile: rata inflaţiei, costul vieţii (valoarea coşului de produse şi servicii de bază pentru cetăţenii din localităţile urbane), chiriile pentru spaţii de locuit (apartamente), chiriile pentru birouri.

Eficienţa guvernamentală Finanţele publice: deficitul bugetar, datoria publică internă, datoria

publică externă, totalul datoriei publice, dobânzile plătite în contul datoriei publice, managementul finanţelor publice, rezerva valutară şi de aur, cheltuielile guvernamentale.

Politica fiscală: veniturile totale din taxe şi impozite, impozitul pe venit, impozitul pe profit, contribuţia de asigurări sociale, nivelul taxelor corporative şi măsura în care acestea descurajează iniţiativa antreprenorială, taxele indirecte colectate (TVA, accize), nivelul evaziunii fiscale.

Cadrul instituţional: rata dobânzii pe termen scurt, costul capitalului pentru dezvoltarea afacerilor, rata dobânzii la credite raportată la rata dobânzii la depozite, ratingul de ţară pentru împrumuturile externe, politica băncii centrale, stabilitatea ratei de schimb valutar, coerenţa politicilor publice guvernamentale, cadrul legal al desfăşurării afacerilor, flexibilitatea şi adaptabilitatea politicilor guvernamentale, gradul de înţelegere a provocărilor unei competiţii globale la nivelul clasei politice, transparenţa instituţiilor publice, birocraţia, corupţia.

Legislaţia comercială şi de afaceri: reglementările vamale, politicile protecţioniste, licitaţiile publice de atribuire a contractelor de lucrări publice, accesul la credite şi asigurări pentru export, subvenţiile guvernamentale, legislaţia în domeniul concurentei şi protecţia împotriva monopolurilor, controlul preţurilor, economia paralelă, uşurinţa de a face afaceri (durata înfiinţării şi desfiinţării unei firme), legislaţia muncii, legislaţia privind migrarea forţei de muncă, accesul la finanţări şi la pieţele de capital, stimularea investiţiilor străine şi tranzacţiilor transfrontaliere (scheme de protejare a investiţiilor, facilităţi pentru investitori).

Cadrul social: funcţionarea eficientă a justiţiei, protecţia proprietăţii private şi a siguranţei cetăţeanului, riscul de instabilitate politică, coeziunea socială, rata criminalităţii, disparităţile sociale (bogăţia şi sărăcia extremă), discriminarea împotriva femeilor şi grupurilor minoritare.

Politici ale UE

Eficienţa afacerilor

Productivitatea afacerilor: productivitatea muncii, PIB/oră salariat, productivitatea în industrie, agricultură şi servicii.

Resursele umane: costul orar al forţei de muncă în sectoarele manufacturiere, remunerarea serviciilor profesionale, remunerarea posturilor manageriale, numărul de zile şi ore de muncă/an, relaţiile de muncă, motivaţia şi atitudinea forţei de muncă, investiţia în training şi formare profesională, aptitudinile şi competenţele forţei de muncă calificate, fuga creierelor în străinătate, forţa de muncă înalt calificată disponibilă, existenţa senior managerilor cu experienţă de muncă internaţională.

Finanţare: accesul la credit bancar, numărul de carduri de credit emise de bănci, volumul tranzacţiilor efectuate cu carduri de credit, evaluarea riscului investiţional, accesul la capital de risc (venture capital), dezvoltarea reţelei de servicii financiar-bancare (retail banking), capitalizarea bursieră, valorile de tranzacţionare şi numărul de companii autohtone listate la bursă, indexul bursei de valori, drepturile şi obligaţiile acţionarilor, transparenţa instituţiilor financiare, utilizarea de informaţii din interior pentru afectarea tranzacţiilor, cash-flow-ul pentru auto-finanţarea companiilor, datoriile corporaţiilor (blocajul financiar), utilizarea serviciilor de factoring.

Practicile manageriale: adaptabilitatea şi flexibilitatea în decizii, etica afacerilor, credibilitatea managerilor, capacitatea consiliilor de administraţie de a supraveghea şi controla directorii executivi, valoarea şi importanţa acordată acţionarilor, preocuparea pentru satisfacţia clientului şi orientarea de marketing, responsabilitatea socială corporativă, preocuparea pentru protecţia mediului, sănătatea consumatorului şi protecţia muncii.

Atitudini şi valori: atitudinea faţă de globalizare, imaginea externă a ţării, deschiderea spre interculturalitate, flexibilitatea, adaptabilitatea, reacţia faţă de schimbare şi reforme.

Infrastructura Infrastructura fizică de bază: suprafaţa de teren, teren arabil, gradul de

urbanizare, dimensiunea pieţei interne (populaţia ca potenţial consumator), populaţia în vârstă sub 15 ani, populaţia peste 65 de ani, densitatea reţelei rutiere, densitatea reţelei feroviare, transportul aerian, accesul la utilităţi (apă, energie), importul şi producţia de energie şi combustibil, intensitatea energetică (consumul energetic pentru generarea unei unităţi de produs), costul energiei pentru consumatorii industriali.


Infrastructura tehnologică: investiţiile în telecomunicaţii, numărul de

posturi de telefonie fixă/1.000 de locuitori, costul telefoniei fixe internaţionale, numărul de utilizatori de telefonie mobilă şi costul telefoniei mobile, numărul de calculatoare deţinute, numărul utilizatorilor de Internet, abonaţii de servicii broadband, abilităţile IT în rândul forţei de muncă, cooperarea tehnologică între companii, finanţarea dezvoltării tehnologice, exportul de produse high-tech, securitatea informaţională, protecţia proprietăţii intelectuale.

Infrastructura ştiinţifică: cheltuielile bugetare pentru cercetare şi dezvoltare, cheltuielile companiilor pentru R&D, numărul cercetătorilor salariaţi, cercetarea fundamentală pentru dezvoltarea pe termen lung, numărul de articole ştiinţifice publicate, predarea ştiinţei în şcoli, interesul pentru ştiinţă şi tehnologie în rândul tinerilor, înregistrarea de patente (invenţii, inovaţii), utilizarea patentelor pentru generarea de profit.

Sănătate şi mediu: cheltuielile pentru sănătate, speranţa de viaţă la naştere, durata medie de viaţă, numărul de medici şi asistente raportat la numărul populaţiei, infrastructura de servicii medicale disponibile, indicele dezvoltării umane, abuzul de alcool şi droguri, reciclarea ambalajelor, tratamentul apelor uzate, emisiile de bioxid de carbon, calitatea vieţii, poluarea şi legislaţia de mediu.

Educaţie: cheltuielile pentru educaţie, raportul dintre numărul de profesori şi numărul de copii de vârsta şcolară, numărul de absolvenţi cu studii superioare şi secundare, calitatea învăţământului superior, gradul de analfabetism, înţelegerea noţiunilor economice şi financiare în rândul populaţiei, oferta de ingineri calificaţi pentru nevoile investitorilor, transferul tehnologic şi de know-how.

Sursa: www.imd.ch / documents / WCC/ – site-ul oficial al IMD World Competitiveness Centre, Lausanne, Elveţia

http://www.imd.ch/

Politici ale UE

Anexa 4.2

Despre „modelul social european” Există un „model social european”? Experienţele istorice ale ţărilor europene sunt extrem de diferite. Totuşi, în ciuda diferenţelor intraeuropene se face ades referire la existenţa unui model social european (diferit de cel american sau japonez). Elementele care diferenţiază multe din ţările vest-europene din punct de vedere al politicii sociale par mai puţin importante decât cele care delimitează aceste tip de intervenţii de cele specifice altor zone geografice. În prezent, politica socială comunitară se elaborează mult mai repede decât înainte de 1992, în relaţie cu noul model social european, adaptat la noile date ale economiei UE, marcată de mondializare, apariţia societăţii informatice, introducerea monedei unice.

Acest model social european se conturează în jurul unui obiectiv inspirat de modelul social-democrat scandinav, care vizează utilizarea la maximum a potenţialului uman şi implicarea puterii publice, dar şi a partenerilor sociali în atingerea acestui obiectiv şi prezintă ca trăsături comune următoarele:

1. Nivel de impozitare relativ ridicat: în SUA, impozitarea veniturilor : circa 30%, în UE, impozitarea veniturilor: circa 45%;

2. Asigurări sociale relativ generoase şi un sistem universal de servicii publice în special în domeniul educaţiei şi sănătăţii: în SUA, contribuţiile sociale: circa 15%, în UE, contribuţiile sociale: circa 30%;

3. Sindicate relativ puternice, respectarea drepturilor angajaţilor; 4. Angajament privind respectarea stabilităţii macroeconomice prin

intermediul pârghiilor fiscale şi monetare. În ciuda trăsăturilor comune, există totuşi foarte multe particularităţi şi trăsături specifice fiecărei ţări, fapt care i-a determinat pe analiştii să descrie existenţa a cel puţin patru modele diferite, respectiv: 1. Modelul liberal sau anglo-saxon (Marea Britanie, Irlanda),

caracterizat în principal prin:


• Încasări fiscale relativ mici în raport cu restul UE (impozitarea

veniturilor în Irlanda: 26%, Marea Britanie: 28%, UE: 45%); • Asigurările sociale sunt modeste şi concentrate asupra celor

cu venituri foarte mici (total contribuţii sociale, Irlanda: 15%, Marea Britanie: 15.5%, UE:30%);

• Economia este o „economie de piaţă necoordonată”, caracterizată prin reglementări minimale ale mediului de afaceri, dar reglementări puternice anti-trust plus accent pe flexibilitatea pieţei muncii – relativ neprotejată.

2. Modelul conservator/continental/renan (Austria, Belgia, Franţa,

Germania, Olanda) cu următoarele trăsături definitorii: • Niveluri medii sau ridicate de taxare a veniturilor care susţin

sistemul de asigurări sociale; • Participare relativ redusă a femeilor pe piaţa muncii (59% fata de

70% în statele nordice); • Trăsături corporatiste puternice: negocierea salariilor este foarte

importantă; • Economia este o „economie de piaţă coordonată”; • Existenţa unei legislaţii foarte protectoare în domeniul muncii, alături

de prezenţa unor contribuţii sociale ridicate, ceea ce generează o piaţă a muncii relativ rigidă.

3. Modelul mediteranean sau sudic (Italia, Spania, Portugalia, Grecia)

în cadrul căruia se regăsesc trăsăturile modelului continental, principala particularitate fiind: • Rolul ineficient al statului în gestionarea sistemului bunăstării –

tendinţa unor grupuri de interes organizate, în special a partidelor politice, de a interfera în sistem, ceea ce generează inechitate în alocarea beneficiilor.

4. Modelul nordic/universal/social-democrat (Danemarca, Suedia,

Finlanda) caracterizat prin: • Nivel ridicat de impozitare (Suedia: 49%); • Grad ridicat de participare pe piaţa muncii, în special pentru femei; • Rolul jucat de stat este acceptat de societate şi considerat necesar

pentru susţinerea dezvoltării – sectorul public reprezintă societate şi nu este considerat distant sau elitist, ci apropiat de cetăţeni: Majoritatea populaţiei susţine rolul puternic jucat de stat: 46% din

populaţie nu este de acord cu formularea „cu cât statul intervine mai puţin în economie, cu atât mai bine pentru ţară” (European Social Survey 2002/2003);

Politici ale UE

Se consideră că protecţia socială favorizează piaţa muncii, 70% din decidenţii mediului de afaceri consideră protecţia socială ca vitală pentru asigurarea creşterii economice.

• Învăţarea continuă este considerată o cheie pentru mobilitatea pieţei muncii – au cel mai ridicat nivel de educaţie, 25% din populaţie a absolvit sistemul terţiar faţă de 215 în ţările continentale, 11% în cele sudice şi 13% în ECE;

• Competitivitatea este susţinută prin niveluri ridicate ale investiţiilor în cercetare-dezvoltare: statele nordice sunt leaderi în domeniul CD, cu 4.27% din PIB în Suedia, 3.49% în Finlanda în 2002, faţă de 2% la nivelul UE.

Sursa: Prelucrare după studiul: Lisbon Revisted – Finding a new path to European

grouth, Chairman P. N. Rasmussen, EPC Working Paper, march 2004

Niveluri A B Ge D Sp Fl Fr Gr Irl It Lux Ol P Su UK UE-25 UE-15 SUA PIB7loc (ppc)

111.4 106.6 98.8 112.9 87.3 100.6 103.8 73.0 121.7 97.8 194.6 109.9 68.3 105.6 108.9 91.2 100.0 140.3

W/lucr (ppc)

96.4 118.4 94.3 97.8 94.8 98.6 113.7 90.3 119.7 103.6 132.2 95.2 63.5 96.5 101.9 93.1 100.0 121.6

Gradul ocupare (%)

69.2 59.6 65.0 75.1 59.7 67.7 63.2 57.8 65.4 56.1 62.7 73.5 67.2 72.9 71.8 62.9 64.4 71.2

Grad ocupare femei (%)

62.8 51.8 59.0 70.5 46.0 65.7 57.2 43.8 55.8 42.7 52.0 65.8 60.6 71.5 65.3 55.1 56.0 65.7

C-D (% PIB)

2.2 2.2 2.5 2.5 1.0 3.4 2.2 0.6 1.2 1.1 1.7 1.9 0.9 4.3 1.9 1.9 2.0 2.8

Rata şomajului termen lung (%)

1.1 3.7 4.6 1.1 3.9 2.3 3.5 5.1 1.5 4.9 0.9 1.0 2.2 1.0 1.1 4.0 3..3

Emisiunile de gaze seră (2002 = =100%)

108.5 102.1 81.1 99.2 139.4 106.8 98.1 126.5128.9 109 84.9 100.6 141 96.3 85.1 91.0 97.1 113.1

Sursa: Facing the Challenge. The Lisbon strategy for growth and employment, report from the High Level Group chaired by Wim Kok, 2004

Anexa 4.3 Performanţele relative ale vechilor state membre ale UE în conformitate cu indicatorii structurali propuşi de Agenda Lisabona (anul 2003) – prezentare selectivă

Politici ale UE

Anexa 4.4

Indicele competitivităţii macroeconomice 2004 comparativ cu 2003


Sursa: World Economic Forum

Anexa 4.5

Indicele competitivităţii macroeconomice 2004 analizat pe componente

Politici ale UE


Anexa 4.6

Indicele competitivităţii mediului de afaceri

Sursa: World Economic Forum

Capitolul 4- Agenda Lisabona Despre Competitivitate and Co

Documents

Transcript of Capitolul 4- Agenda Lisabona Despre Competitivitate and Co