Capitolul 18

Ocuparea şi şomajul

Planul temei:18.1. Ocuparea forţei de muncă

Caseta 18.1. Nivelul şomajului natural18.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare

Figura 18.1. Curba Phillips18.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj-inflaţie; curba

PhillipsCaseta 18.2. Şomajul şi ciclul economico-politic

18.4. Restructurarea economiei şi evoluţia structurilor ocupării Tabelul 18.1. Capacităţile de producţie industriale şi utilizarea lorTabelul 18.2. Ponderea populaţiei ocupate pe macrosectoare

Obiective: Analiza aspectelor metodologice ale influenţelor conjugate exercitate de

o serie de procese demo-economice, tehnico-ştiinţifice şi social-politice asupra evoluţiei şomajului.

Reliefarea efectelor social-economice ale şomajului. Prezentarea şi argumentarea sensului şi consecinţelor diverselor

politicii privind ameliorarea ocupării şi reducerea şomajului. Înţelegerea mecanismelor de formare ale ofertei şi cererii de muncă. Studierea rolului pieţei muncii în cadrul economiei de piaţă.

Cercetările economiştilor privind ocuparea şi şomajul – două concepte complementare opuse – au luat o amploare tot mai mare odată cu intensificarea abordărilor de teorie macroeconomică. Ele au loc în cadrul unor procese dinamice şi se desfăşoară sub acţiunea unui complex de factori generaţi de condiţii deferite pe etape istorice şi pe ţări.

18.1. Ocuparea forţei de muncă

Participarea populaţiei apte de muncă la realizarea activităţilor din economie constituie ocuparea forţei de muncă. Conţinutul său îl reprezintă folosirea resurselor de muncă prin angajarea ca salariaţi sau prin desfăşurarea de activităţi pe cont propriu, în exploatări de tip familial sau ca auxiliari familiali. Toţi cei care prestează efectiv o muncă reprezintă populaţia efectiv activă sau ocupată şi exprimă, în fapt, nivelul absolut al ocupării.

381

Asigurarea unui nivel cât mai ridicat al ocupării forţei de muncă constituie un deziderat pentru orice economie naţională, un factor important al creşterii economice; pe această cale se evită irosirea resurselor de muncă şi se asigură populaţiei venituri mai mari.

Legătura dintre producţie sau venit (Y), pe de o parte, şi cantitatea de forţă de muncă (L) şi productivitatea muncii (w), pe de altă parte se exprimă, după cum s-a arătat, printr-o funcţie de producţie:

Y=f(L,w)Rezultă că la un nivel dat al productivităţii muncii, volumul venitului este

funcţie de volumul muncii prestate, de numărul celor ocupaţi. Folosirea întregului potenţial de muncă al economiei reprezintă astfel un factor al creşterii economice (produsul şi venitul naţional), iar creşterea productivităţii muncii suplimentează aceste posibilităţi de creştere economică. De aceea, ocuparea de echilibru reprezintă acel nivel al ocupării resurselor de muncă, care, pentru un volum de activitate dat (produs sau venit naţional), este compatibil cu nivelul productivităţii muncii.

Pentru caracterizarea ocupării resurselor de muncă se utilizează o serie de indicatori statistico-economici, cum sunt: rata de activitate, nivelul relativ al ocupării, etc..

Rata de activitate (r) reprezintă raportul dintre populaţia activă (PA) şi populaţia totală (PT):

Ea reflectă ponderea populaţiei active în totalul populaţiei şi depinde de evoluţia demografică anterioară (structura pe grupe de vârstă şi pe sexe a populaţiei), statutul social al femeii, regimul juridic al ocupării (limitele de vârstă active), gradul de normalitate sau rata de infirmitate etc.. O rată de activitate mai ridicată caracterizează o situaţie favorabilă a procesului ocupării forţei de muncă, factor al creşterii economice.

Gradul de ocupare sau rata ocupării (ro) se determină ca raport între populaţia ocupată (Po) şi populaţia totală (PT):

Ponderea populaţie ocupate în totalul populaţiei depinde de capacitatea economiei de a crea locuri de muncă de motivaţia participării la muncă şi de toţi ceilalţi factori care determină evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Se subînţelege că mărimea şomajului este cea care corectează în permanenţă relaţia dintre rata de activitate şi gradul de ocupare a forţei de muncă.

Un concept utilizat în literatura economică, îndeosebi în perioada care a urmat crizei economice mondiale din 1929-1932, este cel de ocupare deplină, („full emplyment”, „plein emploi”). El semnifică acea situaţie a

382

economiei caracterizată prin utilizarea completă a factorilor de producţie, în primul rând a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă poate fi caracterizată prin raportul:

În practică un asemenea nivel al ocupării nu este posibil, datorită mobilităţii forţei de muncă (aşa-numitul şomaj fricţional). Astfel, economistul englez Lord Beveridge (considerat părintele protecţiei sociale în Anglia), arată că ocuparea deplină „nu înseamnă că în mod automat şomajul este exclus, nu înseamnă că fiecare bărbat şi femeie în vârstă aptă de muncă şi capabil să muncească este ocupat productiv, în fiecare zi a vieţii sale de muncă”1. După el, ocuparea deplină este asigurată dacă numai până la 3% din populaţia activă este în şomaj.

Pe baza acestei premise, nivelul ocupării se poate determina după formula:

În consecinţă, o economie se află în situaţia de subocupare dacă „ ” este mai mare de 3% şi în situaţia se supraocupare dacă „ ” tinde la zero.

J.M. Keynes consideră că ocuparea deplină este „o situaţie în care volumul global al ocupării rămâne inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia căreia îi corespunde”. El face o critică a teoriei clasice potrivit căreia „oferta îşi creează propria cerere”, elaborându-şi propria teorie cu privire la ocuparea mâinii de lucru. Sintetizată, această teorie constă în următoarele:

În economia de piaţă, procesul utilizării forţei de muncă nu numai că este mijlocit de piaţă, dar se intersectează şi cu interesele întreprinzătorilor.

Ca urmare, „atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe o unitate de ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde – atât în fiecare întreprindere şi ramură cât şi pe ansamblu – de volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma volumului ocupării la care ei scontează că va fi maximizată diferenţa cu care depăşesc costul factorial”2;

Volumul mâinii de lucru pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de cererea efectivă (D) care este egală cu suma cheltuielilor scontate pentru consum ale colectivităţii şi cele consacrate investiţiilor noi. „Mărimea lui D la punctul de pe curba cererii globale unde ea intersectează curba ofertei globale o vom denumi cerere efectivă”, acesta fiind punctul la care profiturile scontate de întreprinzători vor fi maximizate;

Ca urmare, volumul ocupării în starea de echilibru depinde, pe de o parte, de funcţia ofertei globale, iar pe de altă parte de înclinaţia spre consum

1 L.Beveridge, Full Emplyment in Free Society, Editia a III-a, London, 1954, p.182 J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970, p.61

383

şi de volumul investiţiilor. „Aceasta este – subliniază Keynes – esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru”.

Sub influenţa „Teoriei generale” a lui Keynes, o serie de economişti (reprezentanţi ai neokeynesismului) au considerat ocuparea deplină nu numai un factor principal al creşterii economice, dar şi „cea mai importantă problemă”. Alţi economişti consideră ocuparea deplină ca o stare ideală fără şanse de realizare în economia actuală, iar adepţii neoliberalismului contemporan (mai ales monetariştii) consideră ocuparea deplină ca o sursă a inflaţiei, preconizând renunţarea la conceptul ocupării depline şi la politicile bazate pe el. pe această bază şi ţinând seama de evoluţii mai recente, unii autori au ridicat valoarea lui „ ” (procentul şomajului admisibil sau rata naturală a şomajului) la circa 5-6%.

CASETA 18.1. Nivelul şomajului natural

Una din problemele critice ale politicii economice este stabilirea punctului în care economia se află în condiţii de ocupare totală – corespunde acesta unui şomaj de 5%, 4% sau 6%. Dacă rata şomajului este de 6%, politicienii şi economiştii trebuie oare să ia măsuri de amplificare a cererii pentru a reduce rata şomajulu? Această întrebare răsare mereu în perioadele de redresare, atunci când şomajul scade, iar răspunsul nu este niciodată satisfăcător. Unii susţin că reducerea şomajului sub 5% nu implică nici un fel de risc. În cel mai rău caz s-ar putea provoca o creştere a inflaţiei, dar nu neapărat. Alţii încep să se îngrijoreze imediat ce şomajul scade sub 7%, avertizând că accelerarea puternică a inflaţiei este inevitabilă ca urmare a supraîncălzirii economiei. La începutul lui1986 şomajul a scăzut sub 7% şi de atunci se tot dezbate problema punctului de ocupare totală. Un răspuns unic nu există. O soluţie pragmatică propune stabilirea unei cote de nivel. Această abordare este întrucâtva arbitrară; în majoritatea cazurilor, . . . se utilizează drept cotă de referinţă anii ’60.

Rata şomajului în condiţii de ocupare totală, rata naturală şi rata structurală a şomajului reprezintă acelaşi lucru. Estimarea ratei naturale a şomajului se face de obicei pornind de la o perioadă în care piaţa muncii este considerată a fi în echilibru, şi în care rata totală şi ratele parţiale ale şomajului se află la valorile lor naturale. . .

Până nu demult existau estimări oficiale cu privire la această problemă. În 1960 rata şomajului în condiţii de ocupare totală era de 4%. La începutul anilor '70, ea crescuse la 4,9%. Extrapolând pentru deceniile 9 şi 10, cei 4% din anii ’60 corespund unor valori situate între 5 şi 6 procente.

384

Factorii ce influenţează rata naturală a şomajului, pot fi priviţi în termeni de durată şi frecvenţă a şomajului. Durata şomajului (media de timp pentru

care o persoană se află în şomaj) depinde, pe lângă unii factori ciclici, şi de următoarele caracteristici structurale ale pieţei muncii:

- organizarea pieţei muncii, inclusiv prezenţa sau absenţa unor agenţii de plasare a forţei de muncă, serviciu de intermediere pentru angajarea tinerilor etc.;

- structura demografică a forţei de muncă;

- abilitatea şi dorinţa şomerilor de a continua să caute o nouă slujbă;

- disponibilitatea ajutoarelor de şomaj.

Frecvenţa şomajului arată de câte ori în medie, într-o anumită perioadă, muncitorii au devenit şomeri. Această frecvenţă este determinată în principal de doi factori. Primul factor este variaţia cererii de muncă din partea diverselor firme din cadrul economiei. Al doilea factor de influenţă este rata noilor intrări pe piaţa muncii.

Cei patru factori de influenţă asupra duratei şi cei doi factori ce inflenţează frecvenţa constituie elemente determinante de bază ale ratei naturale a şomajului.

Aceşti factori nu sunt daţi odată pentru totdeauna. Aşa cum spunea Edmund Phelps, rata naturală a şomajului nu este o „constantă intertemporală, ceva ca viteza luminii, independentă de orice s-ar afla sub soare”3.(Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Sedona, Timişioara, 1997, pag. 425-427).

18.1. Şomajul: concept, forme, caracterizare

Subocuparea forţei de muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea şomajului. El este un fenomen ce caracterizează piaţa muncii, afectând în proporţii diferite populaţia activă disponibilă în toate ţările cu economie de piaţă.

Şomajul constă, deci, în neocuparea unei părţi din populaţia activă datorită neconcordanţelor cantitative, structurale şi calitative dintre oferta şi cererea de muncă determinând reducerea cererii globale de bunuri, iar prin aceasta afectează într-o anumită măsură şi celelalte categorii de venit. Şomajul reprezintă o problemă deosebit de complexă, prin implicaţiile sale influenţând toate structurile (economice, sociale, politice, morale, etc.) ale societăţii.

3 E. Phelps, Economic Policy and Unemployment in the Sixties, în Public Interest din iarna lui 1974

385

Deşi fenomenul şomajului a însoţit evoluţia ciclică (fazele descendente ale ciclului economic) timp de secole, definirea acestui fenomen a fost şi rămâne o problemă controversată în literatura economică.

Frecvent se consideră că şomajul reprezintă inactivitatea totală sau parţială a unor persoane apte pentru muncă, privarea acestora de muncă. Se consideră, astfel, şomeri toţi cei care caută un loc de muncă, care au înregistrat cereri de angajare la oficiile de plasare şi care nu au fost satisfăcute până la sfârşitul lunii din lipsă de locuri de muncă.

În această situaţie şomajul apare ca rezultat exclusiv al cererii de muncă, lăsând în afară cealaltă latură a pieţei muncii şi anume oferta de muncă. Paul Heyne referindu-se la modul cum Biroul de Statistică a Muncii din SUA determină şi publică datele oficiale asupra şomajului, arată că statutul denumit “şomer” este “rezultatul alegerilor făcute de oameni, respectiv: a) decizia de a căuta activ o angajare şi b) decizia de a nu accepta şansele de angajare oferite. Ambele sunt în mod clar alegeri făcute de oameni” şi ca urmare “nivelul şomajului depinde atât de oferta cât şi de cererea de forţă de muncă”4.

Cea mai cunoscută şi larg utilizată este definiţia dată de Biroul Internaţional al Muncii, organizaţie din sistemul ONU care elaborează studii şi analize pe profil, pe baza statisticilor furnizate de ţările membre. Potrivit acestei definiţii, este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

este apt de muncă; nu are loc de muncă; este disponibil pentru o muncă salariată; caută loc de muncă.Cu toate că aplicarea acestor criterii aduce mai multă claritate în definirea

şomajului, frontiera dintre ocupare şi şomaj nu este exact determinată. Se consideră că între aceste sfere există o zonă labilă, a cărei mărime variază în funcţie de metodologia de determinare a şomajului într-o ţară sau alta. În ţara noastră legea privind ajutorul de şomaj şi a reintegrării profesionale a şomerilor (Legea nr.1/1991, republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 86/1992), se precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, înscrise la oficiile de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor.

Pe un alt plan se consideră că în analiza şomajului trebuie să se facă distincţie între şomajul voluntar şi şomajul involuntar, evidenţiindu-se faptul că numai şomajul involuntar trebuie luat în considerare în judecarea situaţiei economice a ţării.

Şomajul voluntar este determinat de refuzul unor persoane de a-şi oferi serviciile de muncă datorită mărimii salariului pe care-l consideră sub

4 Paul Heyne, Modelul economic de gândire, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991, p.327

386

nivelul minim acceptabil, a condiţiilor de muncă apreciate ca nefavorabile, etc.. În general se consideră că şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor privind ajustarea lor spre nivelul salariului de echilibru, astfel încât cererea şi oferta pe piaţa muncii să se echilibreze. Or, salariile precticate sunt în general mai mari decât salariul de echilibru, iar ajustarea lor spre nivelul de echilibru nu poate avea loc datorită acţiunii salariaţilor şi sindicatelor. În consecinţă, exigenţele pieţei nu sunt respectate, iar o parte din oferta de muncă rămâne nesatisfăcută, ceea ce are ca rezultat şomajul voluntar.

J. M. Keynes arăta că rigiditatea salariilor nu poate explica şomajul în ansamblul său, iar cea mai mare parte a acestui fenomen nu poate fi considerat ca şomaj voluntar, ci involuntar.

Şomajul involuntar se datoreşte altor cauze care ţin în principal de piaţa produselor. El există datorită neconcordanţei dintre cererea globală şi oferta globală, care pe piaţa muncii se traduce printr-un excedent al ofertei forţei de muncă. Şomajul involuntar este reprezentat, deci, de toţi acei care doresc să-şi ofere serviciile de muncă dar nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial sau total, numai în anumite momente ale dezvoltării economiei.

În funcţie de cauzele directe care îl generează se disting următoarele genuri sau forme de şomaj:

şomajul ciclic sau conjunctural, care apare în perioadele de recesiune economică sau datorită altor crize specifice unei conjuncturi;

şomajul structural, datorat schimbărilor care au loc în cadrul structurilor (de ramură, teritorială, socială) economiei, mai ales sub incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, crizei energetice, etc.;

şomajul tehnologic, format pe baza schimbărilor ce au loc prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele noi, prin centralizarea unor capitaluri şi reorganizarea unor întreprinderi, procese însoţite de restrângerea locurilor de muncă;

şomajul sezonier cauzat de întreruperi ale activităţilor puternic dependente de factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii etc.;

şomajul fricţional (intermitent) care corespunde perioadei necesare trecerii de la un loc de muncă la altul sau pentru căutarea primului loc de muncă. Unii autori consideră că şomajul fricţional are un caracter permanent, mai ales în economiile dinamice şi caracterizate printr-o mare mobilitate (industrială, geografică, ocupaţională) a forţei de muncă. Deci, spre deosebire de celelalte forme de şomaj, cel fricţional nu se poate restrânge sub un anumit nivel, acesta determinând, potrivit unor opinii, însăşi rata naturală a şomajului.

387

Caracterizarea şomajului, ca fenomen în condiţiile de loc şi de timp, se poate face sub următoarele aspecte:

nivelul şomajului, exprimat atât absolut, ca număr, cât şi relativ, ca rată a şomajului calculată ca raport între numărul şomerilor şi populaţia activă disponibilă;

durata şomajului, definită ca timp scurs din momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Nu există o durată legiferată a şomajului, însă, în majoritatea ţărilor există reglementări privind durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj (în general, cu tendinţă de creştere);

intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestuia, în funcţie de care se poate distinge: şomajul parţial, care presupune restrângerea activităţii depuse de salariat, cu diminuarea corespunzătoare a remunerării, şi şomajul total, care înseamnă încetarea totală a activităţii şi pierderea locului de muncă;

structura şomajului se referă la clasificarea lui după diferite criterii: nivel de calificare, ramurile de activitate din care provin şomerii, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, categoria de vârstă, sex, rasă, etc.. În ultimul timp se acordă o mai mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă, întrucât se constată că femeile, tinerii (până la 25 ani) şi vârstnicii (peste 50 de ani) sunt categoriile populaţiei cele mai afectate de şomaj.

Şomajul a devenit o permanenţă în economia de piaţă contemporană, deşi el diferă ca nivel şi sensuri de evoluţie pe ţări şi perioade. Caracterizarea şomajului se face în strânsă legătură cu ocuparea forţei de muncă – cele două procese complementare şi opuse care relevă relaţia dintre populaţie şi evoluţia activităţii economice. După cum s-a arătat mai înainte, ocuparea deplină presupune un anumit nivel al şomajului a cărui diminuare poate fi realizată numai prin investiţii pe seama economiilor forţate (inflaţiei), ceea ce conduce la creşterea preţurilor. Rata naturală a şomajului corespunde, deci, unei rate stabile sau inerţiale a inflaţiei.

În raport de aceasta se vorbeşte despre starea de subocupare - când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, şi respectiv, starea de supraocupare – când rata efectivă a şomajului este mai mică decât cea naturală. Consecinţele economice şi sociale vor fi şi ele diferite. Astfel, în primul caz, al subocupării, se iroseşte o parte a resurselor de muncă, apar probleme sociale, etc., iar în cel al supraocupării, forţa de muncă devine rară şi scumpă, salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii, inflaţia fiind accentuată.

Nivelurile care caracterizează aceste concepte nu au o accepţiune generală, ele fiind diferenţiate în funcţie de condiţiile de loc şi de timp. Astfel, în anii ’30, când Lord Beveridge aprecia ca normală rata şomajului de 3%, Marea Britanie se confrunta cu un şomaj mare şi permanent. Un asemenea

388

nivel ar fi părut mare în primele decenii ale perioadei postbelice în unele ţări din Europa Occidentală (Germania, Franţa, etc.) când numărul locurilor de muncă depăşea oferta internă de forţă de muncă, recurgându-se într-o anumită măsură la forţa de muncă imigrantă. În ceea ce priveşte SUA, se apreciază că rata normală a şomajului este de circa 5-6%, faţă de 1-3% în primele decenii postbelice.

18.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj – inflaţie; curba Phillips

Formarea şomajului reprezintă un proces complex, condiţionat de numeroşi factori. În general, el cuprinde două laturi: pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; creşterea ofertei de muncă prin apariţia unor noi contingente pe piaţa muncii în condiţiile în care cererea de muncă nu se adaptează operativ la această ofertă.

Între factorii care conduc la formarea şi creşterea dimensiunilor şomajului trebuie menţionat, în primul rând insuficienţa creşterii economice şi chiar restrângerea activităţii economice în diferite faze ale ciclului economic. Nivelul şi evoluţia şomajului se află, astfel, în legătură directă cu fazele ciclului economic, dimensiunile cele mai ridicate ale acestui fenomen întâlnindu-se în fazele descendente, de recesiune economică. Atât în secolul trecut, dar mai ales în secolul nostru, şomajul s-a dovedit unul din indicii cei mai relevanţi ai recesiunii economice, el atingând în aceste faze ale ciclurilor economice rate cu două cifre (peste 10%).

În al doilea rând o contribuţie importantă la formarea şomajului o au restructurările şi reconversiunea economică sub incidenţa diferiţilor factori, mai ales a schimbărilor în tehnică şi tehnologiile de producţie, în structurile de ramură, teritorială şi ocupaţională a forţei de muncă, etc..

În al treilea rând, în direcţia formării şomajului acţionează şi alţi factori economici şi sociali, cum sunt: sporirea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri demografice mai ridicate sau a unor ritmuri de pensionare mai reduse; sporirea ofertei de muncă feminine; inadaptarea ofertei la cererea de muncă, îndeosebi ca urmare a insuficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigură orientarea profesională corespunzătoare, etc..

Nivelul şi sensul evoluţiei şomajului diferă semnificativ de la o ţară la alta, în funcţie de acţiunea factorilor menţionaţi, mai ales de caracterului creşterii economice. Astfel, la începutul anilor ’90 rata şomajului era de 2,1% în Japonia, 5,1% în Germania, 5,4% în SUA, 6,9% în Marea Britanie, peste 9% în Franţa şi Italia. Recesiunea economică în ultimii ani din economia mondială a ridicat la peste 10% rata şomajului în unele ţări din Europa Occidentală (Spania, Franţa, Italia, etc.).

389

În ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană care trec la economia de piaţă, potrivit Raportului Comisiei Europene a ONU pentru Europa două împrejurări au contribuit în principal la formarea şi creşterea şomajului: refacerea echilibrelor şi stabilizarea macroeconomică procese ce necesită adoptarea unor politici restrictive în domeniul bugetar şi al creditului; trecerea de la planificarea centralizată la mecanismele economiei de piaţă, care a determinat o reducere substanţială a locurilor de muncă din multe sectoare şi ramuri economice. Printre ţările mai afectate de şomaj se află Polonia, care în primii ani a atins o rată a şomajului de 14% şi Ungaria cu o rată a şomajului de peste 10%. În România şomajul a început să fie evidenţiat şi dat publicităţii de Comisia Naţională de Statistică din februarie 1991, el înregistrând o tendinţă continuă de creştere: rata şomajului a crescut de la 3,1% în decembrie 1991, la 8,4% la finele anului 1992 şi de 10,2% în decembrie 1993. În aprilie 1994 numărul şomerilor în România era de 1.250.000 de persoane, reprezentând 11% din populaţia activă civilă scăzând ulterior astfel că: în prezent, reprezintă mai puţin de 7% din populaţia activă civilă.

Şomajul are implicaţii economice, sociale, morale şi politice importante care nu pot fi ignorate, chiar dacă formarea şomajului nu poate fi evitată. Ca urmare, de la Keynes încoace şomajul a constituit o problemă centrală nu numai de teorie economică, ci şi de politică economică. Preocupările şi măsurile de politică economică pentru prevenirea sau diminuarea şomajului sunt variate şi diferă de la o ţară la alta. Totodată, experienţa arată că problema şomajului nu poate fi tratată detaşat de ansamblul problemelor dezvoltării economiei naţionale, date fiind interdependenţele existente între creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, productivitatea muncii, evoluţia salariilor şi dinamica preţurilor, etc..

În legătură cu relaţia şomaj – inflaţie, dezbaterea teoretică a fost dominată de aşa numita “curbă Phillips”, denumită astfel de profesorul american P. Samuelson care a introdus-o în tratatul său de bază “Economics”, începând cu cea de a VI-a ediţie (1964). Analizând evoluţia şomajului în legătură cu fazele ciclului economic şi cu alţi indicatori din economia britanică, A.W. Phillips (un economist neozeelandez care a activat în Marea Britanie) printr-o combinaţie a datelor statistice referitoare la şomaj şi evoluţia salariilor, pune în evidenţă existenţa unei relaţii invers proporţionale între cele două variabile, în decursul unei perioade îndelungate de timp. Într-un articol publicat în 1958, el arată că salariile cresc şi sunt mai mari atunci când şomajul este ridicat. Continuând aceste analize empirico – statistice, Phillips şi colegii săi de la Şcoala de Ştiinţe Economice din Londra ajung la concluzia că există o relaţie şi între evoluţia preţurilor şi rata şomajului. Curba rezultată este înclinată negativ, indicând o legatură inversă între cele două variabile; cu cât şomajul este mai ridicat, cu atât inflaţia se reduce şi invers, la rate mai înalte ale inflaţiei, rata şomajului este mai scăzută ( vezi figura..).

390

Figura 18.1. Curba PhillipsÎn acest mod, vechiul ideal şi concepţia (tipică revoluţiei keynesiene) a

realizării simultane a preţurilor stabile şi a deplinei angajări (full employment) a deschis drumul aşa-numitei “înţelegeri” dintre inflaţie şi şomaj, ca şi între varietatea instrumentelor politicii economice, menite să limiteze proporţiile şomajului sau ale inflaţiei. Cu alte cuvinte, cum spune Mark Blaug, curba Phillips a fost interpretată drept limita “combinaţiilor posibile dintre ratele inflaţiei şi a şomajului de-a lungul şi deasupra căreia se pot deplasa cei ce elaborează politica” în raport cu obiectivele propuse şi “care fixează ponderile relative ale inflaţiei şi şomajului:guvernele care se confruntă mai mult cu şomajul decât cu inflaţia pot alege politici expansioniste pentru a dirija economia spre punctul nord-vestic al curbei Phillips, în timp ce guvernele care consideră inflaţia ca un rău mai mare decât şomajul pot selecta politicile potrivnice, reflectate de porţiunile sud-estice ale curbei Phillips5.

Treptat au început, însă, să apară îndoieli asupra stabilităţii curbei Phillips, întrucât s-a constatat că în alte ţări sau pentru alte perioade evoluţiile nu o confirmă. Studii empirice bazate pe datele referitoare la inflaţie şi şomaj au relevat o mare variabilitate a celor două rate, iar relaţia dintre ele se modifică în timp ca rezultat al unor influenţe ce trebuiau analizate. Astfel, în ultimii ani ai deceniului al şaptelea al secolului nostru, în multe ţări s-au înregistrat creşteri semnificative ale inflaţiei. Fără o reducere a şomajului şi chiar evoluţia ascedentă a ambelor fenomene, deschizând disputa asupra creşterii şomajului şi inflaţiei.

Un răspuns la aceste probleme l-a oferit profesorul american Milton Friedman în studiul intitulat “Rolul politiciii monetare”(1968), apreciat ca fiind “lucrarea cu cea mai mare influenţă asupra teoriei macroeconomice, publicată în perioada de după război”6. Conceptul central al acestui studiu este “rata naturală a şomajului”, care reprezintă nivelul cel mai scăzut al şomajului care se poate menţine în timp. Fără inflaţie, sau acea rată a şomajului care menţine constante nivelul preţurilor şi rata medie a salariului real, considerând creşterea productivităţii muncii egală cu zero. Ulterior Milton 5 Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1992,p.7166 Mark Blaug, op. cit., p.717

391

Ratainflaţiei

%10

86

42

0

3 6 9 11 Rata şomajului (%)

Friedman a adăugat noi teze referitoare la relaţia inflaţie-şomaj şi curba Phillips. Astfel, în celebra sa conferinţă cu prilejul obţinerii Premiului Nobel în 1976 el arată că “stagflaţia” (existenţa simultană a şomajului şi inflaţiei) a deschis ulterior cale “slumpflaţiei”, adică a creşterii simultane a şomajului şi inflaţiei. Cu alte cuvinte, curba Phillips poate deveni înclinată pozitiv, după Friedman acest lucru producându-se în perioade de tranziţie măsurate cu ajutorul jumătăţilor de secol şi a deceniilor, şi nu cu ajutorul anilor.

Aceste evoluţii ale ratelor inflaţiei şi şomajului, neconforme cu aliura standard a curbei Phillips, sunt interpretate în mod diferit în literatura de specialitate. Astfel, dacă unii economişti văd în aceasta proba faptului că formarea salariului este tot mai mult rezultatul unui raport de forţe sau a influenţelor unor factori instituţionali (existenţa sindicatelor, reglementările privind salariul minim etc.) alţi economişti, de orientare neoliberală văd în aceasta, mai ales proba ineficacităţii crescânde a politicilor keynesiste. Evidentă este complexitatea relaţiei de interdependenţă dintre şomaj şi inflaţie, a factorilor ce influenţează modificările raportului salarii-preţuri, ceea ce complică foarte mult agenda celor ce elaborează în prezent politica macroeconomică, în raport cu concepţia mai simplă a “sfaturilor” tipice revoluţiei keynesiene.

Caseta 18.2. Şomajul şi ciclul economico-politic

Politicienii care deţin anumite funcţii într-o democraţie vor alege acele soluţii care să contribuie la realegerea lor. De aceea este important pentru ei să stabilescă priorităţile alegătorilor, care sunt relaţiile şi importanţa relativă a diverselor probleme, care este eficienţa utilizării politicii macroeconomice în scopuri electorale. Teoria ciclului economico-politic susţine că evoluţia macroeconomică oglingeşte ciclul electoral. Vom trece în revistă elementele esenţiale ale acestei teorii7.Electoratul este preocupat atât de inflaţie, cât şi de şomaj. Rezultatele unor sondaje de opinie pe această temă ne permit să tragem o concluzie foarte importantă: publicul nu e atât de preocupat de nivelul şomajului pe cât este de preocupat de direcţia de variaţie. Creşterea şomajului accentuează dramatic îngrijorarea populaţiei. Atitudinea faţă de inflaţie depinde atât de previziunile de majorare a acesteia, cât şi de nivelul inflaţiei.Dovezile indică faptul că votanţii sunt preocupaţi atât de nivelul, cât şi de rata de variaţie ale inflaţiei şi şomajului. De exemplu, un şomaj înalt, dar în curs de scădere nu e considerat la fel de grav ca o rată medie, dar constantă a şomajului. Aceste fapte sunt în măsură să determine opţiunile politicienilor.Politicienii vor să se asigure că la momentul alegerilor economia va fi fost îndreptată în direcţia bună, pentru a obţine cât mai multe voturi. Inflaţia şi

7 Alberto Alesina, Macroeconomic and Policies, NBER Macroeconomics Annual, 1988; William Nordhaus, Alternative Approaches to the Political Business Cycle, Brooking Papers on Economic Activity,2,1989

392

şomajul trebuie să scadă şi să atingă nivele cât mai reduse. Singura problemă este cum să utilizezi timpul disponibil pentru a pune economia pe direcţia dorită.

Răspunsul teoriei ciclului economico-politic este că politicienii vor opta la începutul mandatului pentru o politică restrictivă, reducând inflaţia şi sporind şomajul. Adeseori se dă vina pe administraţia anterioară, care a făcut inevitabile aceste măsuri. Pe măsură ce se apropie alegerile, se trece la o expansiune economică, de natură a aduce aprobarea elecoratului. Cu această ipoteză, înseamnă că şomajul parcurge un ciclu sistematic: creşte în prima parte a mandatului prezidenţial şi scade în cea de-a doua. Desigur că există un ciclu similar al instrumentelor de politică economică. În prima parte politica va fi mai strictă, pentru a crea deflaţie; în partea a doua ea va fi înlocuită de o politică expansionistă, pentru a reduce şomajul.

Dovezile empirice despre ciclul politico-economic sunt destul de variate. (Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Sedona, Timişioara, 1997, pag. 442-443).

18.4. Restructurarea economiei şi evoluţia structurilor ocupării

Se consideră că din punct de vedere al structurilor economice, definite şi caracterizate în special pe baza raportului dintre populaţia ocupată în industrie şi agricultură, există cinci tipuri de asemenea structuri: agrară, agrar-industrială, industrial-agrară, industrială şi tehnologic-informaţională.

În legătură cu progresele deosebite ale economiei informaţionale, ale folosirii microprocesoarelor, roboţilor industriali, etc. şi cu rolul industriei în evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor există şi ideea conform căreia ţările slab dezvoltate sau în dezvoltare sunt oarecum avantajate comparativ cu ţările postindustriale, în sensul că ele pot să evite etapa industrializării şi să treacă direct la informatizare, la stadii de dezvoltare şi structuri comparabile cu cele înregistrate în cele mai dezvoltate ţări ale lumii. Raportarea acestei idei la evoluţia realităţilor economice mondiale conduce la concluzia că datorită caracterului stadial al dinamicii structurilor de ramură ale economiei naţionale, în sensul că aceasta are loc în mod treptat, nici o ţară nu poate trece dintr-o dată de la structuri agrare arhaice, înapoiate la structuri moderne, avansate. De altfel, există o strânsă legătură între nivelul dezvoltării economice şi structurile de ramură ale economiei, în sensul că odată cu progresul economic are loc reducerea continuă a ponderii agriculturii şi în general a sectorului primar în indicatorii macroeconomici rezultativi şi în populaţia ocupată şi, pe această bază, creşterea până la anumite niveluri a ponderii ramurilor din sectorul secundar, pentru ca apoi să se reducă ponderea acestui sector, crescând corespunzător ponderea sectorului terţiar.

393

Ţinând seama de calitatea tehnicilor şi tehnologiilor moderne existente pe plan mondial, se poate spune că este practic imposibil de conceput progresul economic, tranziţia către economia informaţională fără o puternică industrie care să permită modernizarea tuturor celorlalte domenii de activitate. De aceea, nu întâmplător, chiar şi terminologia mondială, folosită de Fondul Monetar Internaţional, de Banca Mondială, etc., atunci când se referă la cele mai dezvoltate ţări ale lumii, le grupează într-o categorie numită ţări industrializate, evidenţiind astfel şi principala caracteristică a acestora. Aşezarea întregului sistem de producţie naţională pe baza tehnicii maşiniste, transformarea capitalului industrial în forma conducătoare a capitalului şi a industriei în ramura conducătoare a economiei naţionale, constituie o trăsătură definitorie a complexului economic naţional-statal unitar. Industria maşinistă este „coloana vertebrală” a complexului economic naţional-statal unitar şi „ locomotiva” care trage după sine sau împinge înainte întregul ansamblu economic.8

Analiza evoluţiei economiei româneşti în perioada de după 1989 din punct de vedere al structurii alocării resurselor, conduce la concluzia că CENSU al României parcurge o traiectorie care îl îndepărtează de tendinţele moderne ale dezvoltării economice, inclusiv ale dezvoltării industriale. Se poate afirma că politicile de restructurare şi privatizare prin care urma să se înfăptuiască reforma economiei româneşti au condus nu la evoluţia pozitivă a acesteia, bazată pe modernizarea întregii economii ca urmare a continuării pe baze noi a industrializării, ci dimpotrivă, la dezindustrializarea ţării. După 1989, factorii de decizie nu au mai acordat nici o importanţă ritmurilor înalte de creştere economică, străduindu-se, dimpotrivă, să contureze perspectivele României pe baza „creşterii zero” şi a „creşterii negative”. Consecinţele nu s-au lăsat mult aşteptate, în anii `90 având loc o puternică involuţie a producţiei industriale.

8 Într-o remarcabilă lucrare consacrată problemelor tranziţiei româneşti, complexul economic naţional-statal unitar (CENSU) este definit drept “forma istorică superioară de existenţă, organizare, integrare, funcţionare şi evoluţie a economiei naţionale, care posedă o autonomie şi independenţă relativă faţă de mediile în care există şi deci şi unul faţă de altul” iar trăsăturile lui principale sunt: faptul că reprezintă o formă superioară de existenţă, organizare, funcţionare şi evoluţie a economiei naţionale; existenţa unei pieţe naţionale; constituirea sistemului diviziunii naţionale a muncii şi formarea subsistemului de cooperare la scară naţională în activitatea economică; aşezarea întregului sistem de producţie naţională pe baza tehnicii maşiniste; integrarea tot mai organică în structura CENSU a tuturor genurilor de activitate economică utilă şi realizarea unei concordanţe cât mai depline între diversele domeniii de activitate; realizarea une entităţi durabile a tuturor fazelor şi momentelor principale ale mişcării economice şi asiguararea concordanţei fluxurilor economice reale şi a celor monetar-financiare; complexitatea deosebită; caracterul dinamic; existenţa, funcţionarea şi evoluţia CENSU în cadrul unui triplu mediu încojnurător (mediul economic mondial, mediul social şi mediul natural). Vezi Aurel Negucioiu, Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999,p.147-150.

394

Tabelul 18.1. Capacităţile de producţie industriale şi utilizarea lor

CATEGORII DE PRODUSE

Capacităţi existente în 1989

Utilizarea capacităţilor

1989 1997

Producţie Utilizat

în %

Producţie Utilizat

în %

1.Ţiţei prelucrat mil.tone 34,0 30,97 91,1 15,26 44,9

2.Oţel, mil.tone 16,0 14,4 90,0 6,6 41,2

3.Utilaje explorări geologice, foraje exploatări sonde, mii to. 175 142 85,8 20 8,4

4.Motoare cu ardere internă, mii bucăţi 300 220 73,3 121 40,3

5.Strunguri, bucăţi 7944 4748 59,8 681 8,6

6.Locomotive electrice şi diesel pentru linii magistrale, bucăţi

276 152 55,0 0 0

7.Autobuze, bucăţi 2073 1404 67,7 188 9,1

8.Vagoane de pasageri pentru linii magistrale,bucăţi 601 203 33,8 17 2,8

9.Îngrăşăminte chimice, mil.to. 3500 2880 82,3 850 24,3

10.Fire şi fibre chimice, mil.to. 320 273 85,3 92 28,8

11.Ţesături, mil.m.p. 1200 1109 92,4 425 35,4

12.Conserve din carne, mii to. 80 37 46,3 14 17,5

13.Conserve legume, mii.to. 400 342 85,8 92 23,0

14.Conserve din fructe, mii.to. 215 190 88,4 48 22,3

15.Zahăr,mii.to. 800 693 86,6 243 30,3

Sursa: N.Belli, Tranziţia mai grea decât un război. România 1990-2000, Ed.Expert, Bucureşti, 2001, p.61.

Ritmurile negative ale mişcării producţiei industriale au generat pentru România pierderi uriaşe: în perioada 1990-1998, pierderile cumulate echivalează cu peste patru producţii industriale ale anului 1989, atingând o valoare de circa 527 mld. dolari, (la cursul de schimb din acelaşi an) – afectând grav nivelul economic al ţării noastre şi accentuând considerabil starea ei de subdezvoltare. „Prăbuşirea producţiei industriale a României, prin ritmurile preponderent negative din anii 90, nu reprezintă o fatalitate generată de moştenirea din perioada socialistă, aşa cum susţin unii oameni politici „români”, însă aflaţi în slujba unor interese străine. Politicile cu privire

395

la industrie, impuse de FMI şi BM şi acceptate de mulţi guvernanţi de la noi au fost menite să elimine industria românească de pe multe pieţe externe, să pună piaţa noastră internă la dispoziţia industriilor din ţările dezvoltate”9 şi să amplifice dimensiunile şomajului.

Căderea producţiei industriale a dus la comprimarea locului industriei în ansamblul economiei naţionale, atât în ceea ce priveşte eforturile (capitalul fix, forţa de muncă, volumul importului,etc.) cât şi efectele (PIB, PNB, volumul exportului,etc.). Modificările survenite în raportul dintre industrie şi agricultură din punct de vedere al structurilor forţei de muncă ocupate şi al ponderii acestor ramuri la crearea PIB evidenţiază trecerea României de la un profil economic industrial-agrar, la unul agrar-industrial. O asemenea schimbare a sensului evoluţiei structurilor economice are un profund caracter anacronic, ea însemnând de fapt involuţie, dacă ţinem seama de faptul că, după al doilea război mondial, în toate ţările dezvoltate din punct de vedere economic, raportul dintre agricultură şi industrie s-a modificat în permanenţă în favoarea ultimului sector, tocmai pe baza dezvoltării susţinute a industriei care a permis modernizarea agriculturii, creşterea productivităţii muncii naţionale şi o mai eficientă utilizare a resurselor economice.

Această dinamică a structurilor economice a condus şi la o oarecare creştere a ponderii sectorului terţiar ceea ce, la prima vedere, este un fapt pozitiv, întrucât se elimină astfel consecinţele industrializării forţate, România apropiindu-se de celelalte ţări europene. La o analiză mai atentă, se constată însă că schimbările menţionate nu constituie o consecinţă firească, logică a evoluţiei industriei şi productivităţii muncii în sectoarele primar şi secundar pentru că industria nu şi-a exercitat pe deplin rolul său de ramură principală a economiei naţionale. Dezindustrializarea şi agrarizarea economiei nu sunt compatibile cu revoluţia informaţională, România, cu o industrializare neterminată neputând accede astfel în rândul ţărilor cu economie informaţională. În acest sens nu trebuie neglijate argumentele de ordin logic şi istoric conform cărora agricultura, oricât de importantă ar fi în viaţa economică a unei ţări – şi pentru România este deosebit de importantă – ea are două mari limite: „în primul rând ea nu contribuie decât în mică măsură la creşterea productivităţii muncii sociale, rol care revine în mod hotărâtor industriei; în al doilea rând, agricultura nu poate rezolva problema forţei de muncă din cadrul său, fiindcă ea este în mod structural eliberatoare şi nu consumatoare de surplus de braţe de lucru. O analiză comparativă ne arată că, la nivelul productivităţii muncii agricole din Franţa, România ar avea nevoie de numai 750 mii persoane apte de muncă; restul de peste 2,5 milioane oameni constituie forţă de muncă subutilizată, cu alte cuvinte, şomaj mascat.”10 Istoric vorbind, cel puţin până-n prezent, economiile moderne şi

9 I.D.Adumitrăcesei, N.G.Niculescu, Pericolul subdezvoltării, vol.II, Ed.Economică,Bucureşti,2000, p.85.10 N.Belli, op.cit., p245.

396

eficiente, în care sunt prezente din plin cuceririle revoluţiei informaţionale sunt economii care au încheiat procesul industrializării şi au ajuns la un nivel înalt al dezvoltării economice, nu prin agricultură şi printr-o pondere mare a populaţiei agricole, ci prin dezvoltarea şi restructurarea industriei şi serviciilor care au devenit capabile să modernizeze celelalte domenii, inclusiv agricultura şi să asigure reducerea populaţiei ocupate în cadrul acesteia din urmă la sub 10%.

Problema industrializării a fost atât de mult neglijată de factorii politici şi de decizie din perioada postdecembristă, încât chiar şi termenul ca atare a dispărut din vocabularul uzual, ca şi când el ar ţine de vechea ideologie, de „limba de lemn”. Este important ca în fundamentarea politicii economice industriale, dacă se doreşte cu adevărat promovarea interesului naţional, să se ţină seama de faptul că industrializarea nu are culoare politică şi nu poartă amprenta niciunei ideologii, ea constând într-un proces complex de formare şi dezvoltare a industriei maşiniste, şi, pe această bază, de transformare a unei ţări agrare într-o ţară industrială dezvoltată. Nu trebuie pierdut din vedere nicidecum faptul că actualele ţări dezvoltate din punct de vedere economic, ţări cu economie modernă, avansată, în cadrul cărora sectorul terţiar şi mai ales cel informaţional au ponderi importante,sunt denumite şi ţări cu economie postindustrială tocmai pentru că au parcurs deja etapa industrializării. În concluzie, progresul economic şi prosperitatea economică sunt o consecinţă a industrializării şi informatizării şi nu a dezindustrializării şi subdezvoltării.

Analiza evoluţiei structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi macrosectoare de activitate evidenţiază, de asemenea, o serie de modificări, care, comparativ cu situaţia existentă la sfârşitul anului 1989, nu pot fi considerate pozitive, ci dimpotrivă.

Reducerea ponderii populaţiei ocupate în sectorul secundar în perioada 1992-2000 – de la 34,5% la circa 26% - ar putea fi considerată ca o evoluţie structurală pozitivă în situaţia în care mărimile procentuale s-ar fi redistribuit către sectorul terţiar şi ar fi condus deci la creşterea ocupării populaţiei în acest sector. Datele statistice reliefează însă faptul că populaţia ocupată în sectorul terţiar a rămas aproximativ aceeaşi din punct de vedere al ponderii sale în totalul populaţiei ocupate (29,96% în 1992 şi 31,3% în 2000), ceea ce înseamnă că reducerea ponderii sectorului secundar în cadrul populaţiei ocupate a condus la creşterea ocupării în sectorul primar al economiei, de la circa 36% în 1992 la aproape 43% în 2000.

Este vorba deci despre o migrare a populaţiei dinspre sectorul secundar către cel primar, în condiţiile menţinerii sectorului terţiar, din punct de vedere al structurilor ocupării forţei de muncă, tendinţe ce contravin celor înregistrate în ţările dezvoltate din punct de vedere economic.

397

Tabelul 18.2. Ponderea populaţiei ocupate pe macrosectoare1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Total e.naţ.Din care: 100 100 100 100 100 100 100 100 100I.Sectorul primara.agric.,silvic.,piscic.b.ind.extractivă

35,5332,922,61

38,4835,912,57

38,0236,432,55

37,0234,392,63

38,0735,402,67

39,5537,512,04

39,938,01,9

42,941,21,7

43,041,41,6

II.Sectorul secundara.ind.prel.(en.el.,apă,gaze)b.construcţii

34,5128,97

5,54

32,2527,54

5,71

31,8526,23

5,62

31,0025,96

5,04

32,6225,56

5,06

29,9725,11

4,86

28,824,4

4,4

26,722,7

4,0

25,721,6

4,1IIISectorul terţiara.comerţ,hotel,restauranteb.transport, telecomunic.c.activ.financ.-bancarăd.tranz.imob.,alte serviciie.învăţământ

f.sănăt.,asist.socială

g.alte ramuri

29,968,89

6,20

0,55

4,21

4,13

2,92

3,06

28,277,12

5,99

0,66

4,15

4,29

3,06

3,11

29,177,71

5,55

0,59

4,38

4,38

3,33

3,23

31,9810,41

5,86

0,75

3,41

4,60

3,52

3,43

30,319,47

5,83

0,76

2,74

4,70

3,59

3,22

30,4810,33

5,60

0,81

2,21

4,72

3,49

3,32

31,310,6

5,2

0,9

2,8

4,8

3,6

3,4

30,410,2

4,8

0,8

2,8

5,1

3,3

3,2

31,310,1

4,9

0,9

3.1

4,9

4,0

3,4

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001, Institutul Naţional pentru Statistică.

Datorită diferenţelor de productivitate a muncii şi de eficienţă a factorilor de producţie existente între diversele ramuri de activitate, schimbările structurale în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă nu s-au regăsit întocmai în ceea ce priveşte structura produsului intern brut pe categorii de resurse.

Astfel, se constată că în perioada 1992-2000, deşi ponderea agriculturii în ceea ce priveşte populaţia ocupată a crescut de la circa 33% la aproape 41,4%, contribuţia acestei ramuri la crearea PIB s-a redus de la 19% la 11%.

Pe de altă parte, dacă populaţia ocupată în industrie s-a redus de la ~29% în anul 1992 la circa 22% în anul 2000, contribuţia industriei la crearea PIB s-a diminuat de la 38,3% la aproape 25% în aceeaşi perioadă.

Dacă asemenea tendinţe vor continua, se va accelera vizibil regresul structurilor economiei româneşti de la cele industrial-agrare către cele preponderent agrare.

Erodarea caracterului industrial-agrar al economiei româneşti – tendinţă pozitivă(!) în concepţia celor care consideră, în totală discordanţă cu evoluţiile ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, că România va realiza astfel mai uşor tranziţia către economia informaţională – are la bază procese şi fenomene economice cum sunt:

- reducerea posibilităţilor ocupării cât mai depline, mai eficiente şi mai raţionale a forţei de muncă;

398

- dezarticularea organismului economic şi social, destrămarea fluxurilor reale şi monetare, orizontale şi verticale dintre diversele domenii de activitate, unităţi economice, etc.;

- descurajarea înclinaţiei spre economisire, acumulare şi investire datorată pierderii încrederii populaţiei în sistemul financiar-bancar;

- liberalizarea totală a schimburilor economice, lipsa unei protecţii minime a agenţilor economici autohtoni realizată în condiţiile impresionantei devalorizări a monedei naţionale şi eliminării subvenţiilor din economie;

- creşterea ponderii populaţiei ocupate în sectorul primar, în condiţiile menţinerii ponderii sectorului terţiar şi ale reducerii ponderii populaţiei ocupate în sectorul secundar;

- reducerea contribuţiei industriei la crearea PIB şi a venitului naţional, pe fondul diminuării mai rapide a activităţii ramurilor producătoare de prodfactori comparativ cu cele ce crează satisfactori.

Concepte fundamentale: Piaţa muncii; Efectul de venit; Efectul de substituţie; Segmentarea pieţei muncii; Şomajul; Şomajul voluntar; Şomajul involuntar; Şomajul ciclic;

Şomajul structural; Rata şomajului; Costurile şomajului; Curba Phillips; Cauzele şomajului; Efectele şomajului; Măsuri de diminuare a

şomajului.

Probleme de reflecţie: Care sunt indicatorii de măsurarea şomajului? Definiţi şomajul şi enumeraţi principalele cauze ale acestuia? Enumeraţi formele şomajului şi caracterizaţi şomajul structural? Ce este şomajul voluntar? Dar şomajul involuntar? În ce constau, în esenţă, costurile şomajului la nivel macroeconomic?

399