1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE CONSTANŢA

DISCIPLINA: MONEDĂ SI CREDIT

ANUL 3 IF

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE: CONTABILITATE SI INFORMATICĂ DE

GESTIUNE

CADRU DIDACTIC: CONF.UNIV.DR. NEGURIŢĂ OCTAV

CAPITOLUL 1 SISTEME BANCARE

1.1. Apariţia, dezvoltarea şi rolul băncilor

Activitatea principală a unei bănci constă în „comerţul" cu bani. Se poate afirma că acumularea

resurselor de creditare şi de plasarea a lor reprezintă elementul cheie, a activităţii unei bănci. Rolul băncii

este de prim-plan în viaţa economică contemporană, efectuează tranzacţiile comerciale din interiorul şi

exteriorul unei ţări, asigură realizarea plăţilor şi schimbul valutar, permite "realizarea investiţiilor fie

participând direct la finanţarea acestora, fie prin plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti. Banca

este „actorul" principal pe piaţa capitalului.

Creaţia ei este legată de punerea în circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal

preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă, este legată de crearea monedei fiduciare. Deşi în decursul

Evului Mediu au apărut, în legătură cu intensele schimburi comerciale din Bazinul Mediteranean, o

suită întreagă de bănci care să mijlocească plăţile, despre bănci, în plenitudinea termenului, nu se

poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă. În secolele

XII-XVI au apărut mai multe organizaţii bancare, ca Banca de Veneţia (1171), Banca de Barcelona

(1341), Banca de San Giorgio (1407), Banca de Milano (1593). Dar bănci autentice, moderne, pot fi

considerate Banca de Amsterdam (1608), Banca de Hamburg (1619), Banca de Stockholm (1650) şi, cu

deosebire, Banca Angliei, a cărei înfiinţare în 1694 marchează adevărata piatră de hotar pentru apariţia

băncilor moderne. În condiţiile actuale, în studierea structurii şi activităţii băncilor este necesar, cu

deosebire, să se aibă în vedere trei procese cu o profundă semnificaţie:

1.băncile apar tot mai mult ca intermediari financiari cu caracter specific;

2.se accentuează procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale şi totodată evoluţiile în direcţia

integrării economice şi monetare;

3.tranziţia de la economia planificată central la economia de piaţă implică restructurarea de

ansamblu a activităţii bancare în ţările în care ea se realizează.

În literatura de specialitate se disting trei categorii de intermediari financiari: sistemul bancar, care este

format din organisme financiare cu funcţie principală de creare de monedă; organisme financiare

specializate şi societăţi de asigurări, ce cuprind instituţiile financiare care nu au ca funcţie principală

crearea de monedă; trezoreria, adică statul implicat în activităţile sale monetare şi financiare, în tripla

calitate de creditor, debitor şi intermediar financiar. Cu toate că intermedierea financiară este de

importanţă reală pentru constituirea, creşterea volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de

finanţare, ea scumpeşte aceste resurse, multiplică intermediarii şi poate întârzia finanţarea. Finanţarea

directă a agenţilor economici prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit ocupă ponderi

destul de ridicate în ţările dezvoltate. Cu toate acestea aportul băncilor şi al altor intermediari financiari

la finanţarea agenţilor economici, în pofida unor tendinţe de dezintermediere, se menţine destul de

ridicat, reprezentând 60-70% din total.

1.2. Tipologii bancare

Băncile de emisiune

2

Societatea contemporană cunoaşte două tipuri de sisteme bancare, după cum acestea se integrează

şi servesc economia de piaţă sau economia planificată central. Astfel băncile îndeplinesc în esenţă

acelaşi rol în viaţa economică, constând în:

- atragerea de capitaluri băneşti disponibile şi acordarea de împrumuturi întreprinzătorilor. Deţinătorii de

capitaluri de împrumut nu acordă, de regulă, credite direct celor care au nevoie de ele, ci îşi plasează

disponibilităţile la bancă drept depuneri. Băncile, prin mobilizarea disponibilităţilor, devin intermediari

între deţinătorii capitalurilor de împrumut şi cei care au nevoie de aceste capitaluri;

- mobilizarea unei părţi însemnate din veniturile băneşti şi economiile diferitelor categorii ale

populaţiei şi transformarea acestora în capital de împrumut. Fără existenţa caselor de economii, a

băncilor şi sistemului financiar, aceste resurse nu ar putea fi transformate în capital şi ar rămâne

nefolosite, ca monedă pasivă;

- emiterea titlurilor de credit şi a bancnotelor. Băncile acordă credite nu numai din sumele atrase din

afară sub forma depunerilor, ci şi prin emiterea de angajamente proprii. Astfel se ameliorează calitatea

creanţelor şi angajamentelor din economie, se amplifică volumul mijloacelor de plată şi al creditelor.

- efectuarea operaţiunilor de viramente şi prestări de servicii financiare pentru întreprinzători şi în

beneficiul statului.

În cadrul sistemelor bancare, în funcţie de natura activităţii, băncile se structurează în: bănci de

emisiune; bănci comerciale (de depozit); bănci de afaceri; bănci specializate şi organisme de credit

nebancare.

Iniţial nu a existat o delimitare între băncile comerciale şi cele de emisiune. Astfel emisiunea era

realizată concomitent de un mare număr de bănci. Ulterior, în cadrul sistemelor bancare moderne s-a

produs o separare a operaţiunilor de emisiune. Emisiunea bancnotelor a fost concentrată la un număr tot

mai redus de bănci, devenind în final monopolul unei singure bănci sau al câtorva bănci integrate într-un

sistem unitar, cum este cazul SUA, unde din 1913 s-au instituit 12 bănci federale de rezerve. În decursul

timpului, potrivit naturii proprietăţii capitalului propriu, se disting mai multe categorii de bănci de

emisiune: bănci de emisiune private; bănci de emisiune ale statului; bănci de emisiune mixte.

Primele bănci de emisiune au fost private. Astfel Banca Angliei (1694) a apărut ca o societate pe

acţiuni privată, dar care, acordând împrumuturi mari statului, a primit de la acesta privilegiul emisiunii

bancnotelor. Cu timpul, băncile de emisiune cu capital integral de stat au devenit preponderente. Banca de

emisiune, ca bancă centrală, este amplu implicată în emisiunea monetară, în procesul de creditare şi de

influenţare a economiei prin monedă şi credit, în operaţiunile cu valute, în operaţiunile bursiere şi în alte

operaţiuni importante din punct de vedere monetar şi al creditului. Într-o economie de piaţă, băncile de

emisiune îndeplinesc următoarele funcţii:

- emisiunea de monedă necesară circulaţiei;

- creditare a băncilor comerciale şi a altor bănci, manifestându-se ca „bănci ale băncilor";

- gestionarea execuţiei de casă a bugetului de stat ca bănci ale guvernelor;

- păstrarea rezervelor de aur şi valută ale ţării şi influenţarea formării cursului de schimb al monedei

naţionale.

1. Băncile de emisiune pun în circulaţie cantitatea de monedă necesară.

Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de emisiune a fost reglementarea de către stat a sistemului de

emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bănci

şi, în final, unei singure bănci sau unor bănci încadrate într-un sistem federal. Astfel, legea lui Robert Peel

din 1844 a stabilit pentru Anglia un sistem în care emisiunea bancnotelor, dincolo de un anumit nivel,

trebuia să beneficieze de o acoperire în aur de 100%. Această lege s-a bazat pe principiile şcolii

„monetare", şi sistemul a durat până în anul 1931, când a fost suspendată convertibilitatea în aur a lirei

sterline.

Celelalte bănci de emisiune de pe continentul european au adoptat în general principiile şcolii

„bancare". Ele au menţinut un stoc de metal preţios de circa o treime din valoarea bancnotelor emise, care

a servit la operaţiunile de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a făcut pe baza cambiilor comerciale

3

rescontate. Aceste principii au fost adoptate şi de autorii legii de înfiinţare a Băncii Naţionale a României.

Emisiunea monetară este în prezent separată de rezerva în aur, nu doar în unele ţări, ci pe plan global. S-au

elaborat şi se aplică alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare. În acest sens banca de emisiune

apelează la o serie de pârghii monetare şi de credit specifice, urmărind prin aceasta transpunerea în practică

a obiectivelor unor politici monetare adecvate.

2. Băncile de emisiune acordă credite băncilor comerciale şi altor bănci, manifestându-se ca „ bănci

ale băncilor ". Relaţiile de credit ale băncii de emisiune cu celelalte bănci se manifestă însă şi pe linia

creditului public în cadrul operaţiunilor pe piaţa liberă, cunoscute sub denumirea de „open market". Banca

de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bănci şi în calitate de autoritate, de „for monetar", care

adoptă măsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte bănci trebuie să le deţină

la banca centrală sau al unor coeficienţi de lichiditate, nivel relativ al fondurilor proprii, coeficienţi de

dispersie a riscului etc.

3. Băncile de emisiune gestionează de regulă execuţia de casă a bugetului de stat şi sunt bănci ale

guvernului. Băncile de emisiune, prin unităţile de trezorerie, sunt îndeobşte „casierul" statului, în conturile

lor, la nivel central, reflectându-se execuţia bugetului de stat. Totodată, statul este pentru banca de

emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite. Titlurile de credit emise de către stat în postura sa de

debitor (bonuri de tezaur, titluri de rentă, obligaţiuni) ocupă un loc important printre activele băncilor de

emisiune. Constituirea de active reprezentând titluri de stat permite băncii de emisiune să intervină pe piaţa

liberă (open market) influenţând în special datoria publică şi în general politica de credit şi monetară.

4. Băncile de emisiune păstrează rezervele de aur şi valută ale ţării şi influenţează formarea cursului

de schimb al monedei naţionale. Banca de emisiune, ca centru valutar al ţării, dobândeşte atribuţii pe linia

aplicării politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare sau aplicării unor stimulente la export

de genul primelor la export, al subvenţionării exportului etc. Pe de altă parte, banca de emisiune este

depozitara aurului monetar şi a rezervelor valutare ale statului, bază de susţinere a stabilităţii monetare la

intern, ca şi a cursului de schimb în raport cu alte valute. Principala cale de acţiune, în condiţiile în care

rata schimbului se plasează în esenţă în afara influenţei băncii de emisiune naţionale, rămâne prin ratele de

dobânzi, dar şi acestea comportă încadrarea într-o marjă prestabilită, destul de restrânsă, şi nu pot fi

suficiente în cazul unor niveluri ale datoriei publice.

În activitatea pe care o desfăşoară, băncile de emisiune efectuează două tipuri de operaţiuni clasice:

operaţiuni pasive şi operaţiuni active.

Operaţiunile pasive ale băncii de emisiune constau în: constituirea capitalului propriu; depuneri;

emisiune bănească. Capitalul propriu constituit la dispoziţia băncii de emisiune are ca principală trăsătură

faptul că înregistrează o dimensiune mai redusă decât la băncile comerciale. Depunerile în conturi la banca

de emisiune sunt făcute de către celelalte bănci şi uneori de către marile întreprinderi.

Cea mai puternică sursă de lucru a băncii de emisiune o reprezintă emisiunea bănească. însăşi originea

băncilor de emisiune este strâns legată de apariţia monedei fiduciare. în prezent, când ne referim la

emisiunea bănească, ca operaţiune specifică a băncii centrale, avem în vedere punerea în circulaţie a

banilor de credit, prioritar sub forma monedei scripturale (banilor de cont), şi apoi asigurarea masei de

numerar corespunzătoare structurii monetare. În cadrul operaţiunilor active desfăşurate de către banca de

emisiune distingem: operaţiuni de creditare; decontări intra şi interbancare; operaţiuni de vânzare-

cumpărare de aur şi devize.

Principala grupă de operaţiuni active ale băncii de emisiune o reprezintă acordarea de credite atât

celorlalte bănci , prin rescontare sau refinanţare, cât şi statului, sub forma creditelor guvernamentale.

Creditarea de către banca de emisiune a băncilor comerciale şi a statului se realizează prin următoarele

forme: rescontul de cambii; creditul pe gaj de efecte comerciale; creditul pe gaj de efecte publice; creditul

guvernamental. Băncile de emisiune rescontează cambii prezentate de băncile comerciale care provin din

vânzarea pe credit a mărfurilor.

Băncile de emisiune, pe lângă rescont, pot acorda credite pe gaj de efecte comerciale. în acest caz

titlurile de credit rămân în proprietatea băncii comerciale, servind băncii de emisiune drept garanţie a

4

rambursării împrumutului. Creditul pe gaj de efecte comerciale se practică în cazul unor împrumuturi pe

perioade mai mici decât permite rescontul sau atunci când rescontul nu este convenabil din cauza

dobânzilor mai mari decât la împrumuturile pe termen scurt

În mod asemănător, banca de emisiune acordă împrumuturi băncilor comerciale şi prin intermediul

creditului pe gaj de efecte publice. Acesta se mai numeşte şi credit de lombardare. La baza acestui credit

stau titlurile de împrumut ale statului (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) cumpărate de către băncile

comerciale. Pe termene mai mici de un an, băncile de emisiune pot credita direct statul sub forma

creditelor guvernamentale. Aceste credite se acordă de regulă pe baza bonurilor de tezaur.

Banca de emisiune efectuează şi operaţiuni de decontare inter şi intrabancare. Prin compensarea

multilaterală a plăţilor ce au loc între celelalte unităţi bancare, banca de emisiune se găseşte în postura de a

gestiona fluxurile băneşti interbancare. Banca de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de vânzare-

cumpărare de aur şi devize. Prin intermediul acestor operaţiuni banca de emisiune îşi consolidează rezerva

valutară şi urmăreşte influenţarea cursului monedei naţionale faţă de valutele de referinţă.

Băncile comerciale

Băncile comerciale, în accepţiunea modernă, au apărut în legătură cu dezvoltarea comerţului şi

acumulările de capitaluri băneşti, ca expresie a dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând

la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, în mod firesc, aceste bănci au

primit apelativul de „ bănci comerciale ". Toate acestea au impus înfiinţarea acelor intermediari monetari

constituiţi în bănci de depozit sau bănci comerciale, care au devenit principala componentă a sistemelor

bancare moderne. Mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei într-un cadru

organizat, la dispoziţia băncilor, constituie o principală premisă a dezvoltării economice. Băncile

comerciale efectuează următoarele operaţiuni: operaţiuni pasive; operaţiuni active; operaţiuni comerciale şi

de comision.

1. Operaţiunile pasive constau în: formarea capitalului propriu, atragerea depunerilor şi rescont sau

refinanţare. Băncile comerciale, ca societăţi pe acţiuni, îşi constituie capitalul propriu pe seama capitalului

social, a fondului de rezervă şi a provizioanelor. Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea

de acţiuni. Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii constituite sub forma fondului de rezervă ating o

mărime egală cu cea a capitalului social. În vederea menţinerii unui anumit plafon de lichidităţi corelat cu

o stare prudenţială, adesea, băncile comerciale recurg la constituirea unor provizioane. Aceste provizioane

pot fi reglementate sau de risc. Atragerea depunerilor reprezintă principala componentă a depozitelor

bancare formate la dispoziţia băncilor comerciale. în general, băncile comerciale constituie trei categorii de

depozite: la vedere; la termen; prin cont curent.

Depozitele la vedere se caracterizează printr-o stare de flexibilitate, în-sensul că depunătorii pot

dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont. Utilizarea disponibilităţilor

provenite din depozitele la vedere necesită din partea băncilor o anumită prudenţă, deoarece antrenarea

acestor sume în proporţii exagerate ar putea genera dificultăţi privind starea de lichiditate, mai ales atunci

când clienţii ar supralicita retragerile.

Depozitele la termen se constituie potrivit unei convenţii încheiate între deponent şi bancă privind

durata şi condiţiile de depunere, în special privind nivelul dobânzilor bonificate, constituind o modalitate

sigură de justificare în procesul de creditare. Băncile comerciale din ţările dezvoltate folosesc ca principal

instrument pentru constituirea acestor depozite conturile de depozit pentru investiţii. De asemenea, băncile

comerciale pot deschide clienţilor lor conturi de economii simple sau după un anumit program de

depunere, care să asigure o stare de regularitate în procesul de economisire. La noi în ţară, instrumentele

cele mai utilizate de către băncile comerciale pentru constituirea depozitelor la termen sunt certificatele de

depozit. Pentru sume mai mari, băncile comerciale din ţara noastră folosesc ca instrument de depunere la

termen contul de depozit.

Conturile curente se deschid persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin aceea că prin

5

intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de încasări şi plăţi, folosindu-se diverse

instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile, ordinele de plată, foile de vărsământ etc. Majoritatea băncilor

să aplice un regim special de remunerare a soldurilor de disponibilităţi ce se creează în aceste conturi.

Unele bănci nu bonifică dobânzi, altele bonifică o dobândă redusă comparativ cu depunerile la termen. Cu

toate că adesea cheltuielile bancare aferente operaţiunilor prin cont curent depăşesc veniturile, titularii

acestor conturi nu au nici o restricţie în a valorifica soldurile de disponibilităţi atunci când acestea au o

anumită dimensiune şi un caracter de relativă permanenţă.

În mai multe ţări occidentale, s-a generalizat atragerea deponenţilor individuali sub forma

economiilor familiale. Din anul 1981 s-au generalizat aşa-zisele conturi NOW („negociabile orders of

withdrawal") şi apoi, din 1983, conturile SUPER NOW, care au ca trăsătură comună, pe de o parte,

practicarea unui nivel înalt al dobânzilor pentru soldul disponibilităţilor, iar pe de altă parte, utilizarea

soldului şi pentru plăţile curente. Conturile ATS („automatic transfer system"), ca alternativă a conturilor

NOW, presupun menţinerea în sold a unui depozit minim neremunerat, destinat plăţilor curente, în timp ce

sumele care depăşesc acest plafon sunt preluate automat într-un depozit pentru care se acordă dobânzi

specifice economiilor la termen, avantajoase pentru titularul de cont.

Rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin cedarea portofoliului

de efecte comerciale unei alte bănci comerciale, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune.

Esenţial este faptul că, prin rescontare, banca de depozit înregistrează un profit chiar în aceeaşi zi în care s-

a efectuat scontarea, ca diferenţă între dobânda la care se„ scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa

oficială a scontului practicată de banca de emisiune. Băncile comerciale practică şi operaţiuni de

lombardare, acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice (obligaţiuni, bonuri de tezaur),

operaţiuni prin care banca comercială obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt. Rescontul şi

lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau refinanţării.Practica bancară ne arată că numai o

mică parte a creanţelor pot fi recreditabile sau considerate a fi agreate la scontare.

2. Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de creditare şi de plasament pe baza

depozitelor bancare constituite. Acest gen de operaţiuni se grupează în principal în două categorii distincte:

creditarea agenţilor economici; creditarea persoanelor fizice.

In condiţiile actuale, băncile comerciale, pentru a răspunde exigenţelor clienţilor lor, şi-au diversificat

posibilităţile de creditare. Tot mai multe bănci comerciale au renunţat la o serie de operaţiuni tradiţionale,

pe care le-au reluat unele instituţii de credit specializate. Ca atare băncile comerciale îi creditează pe

agenţii economici, operând cu mai multe categorii de credite, cum ar fi: credite pentru constituirea unor

active fixe; credite pentru activitatea de exploatare. Majoritatea firmelor apelează la credite pentru

procurarea activelor fixe (în special pentru procurarea de echipament), adresându-se băncilor comerciale.

Aceste credite se acordă de regulă pe termen scurt.

Pentru susţinerea activităţii curente, cele mai multe întreprinderi apelează la credite pentru activitatea

de exploatare, de regulă sub forma a două produse bancare: creditarea creanţelor; creditele de trezorerie.

La rândul său, creditarea creanţelor include ca operaţiuni specifice: operaţiuni cambiale; împrumutul pe

gaj de acţiuni şi efecte publice; operaţiuni de report.

Operaţiunile cambiale, ca formă de referinţă în creditarea creanţelor comerciale, se realizează prin

scontarea titlurilor de credit comercial şi operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale.

Scontarea cambiilor reprezintă cedarea titlurilor de creanţă către o bancă comercială în schimbul obţinerii

valorii actuale (valoarea nominală mai puţin scontul). Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale.

Banca avansează solicitantului o sumă reprezentând de regulă 50-60 % din valoarea efectului comercial

sau a mărfurilor. în caz de nerambursare a creditului respectiv, băncile vor recupera., creanţele valorificând

efectele comerciale sau mărfurile ce servesc drept garanţie.

Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (denumite şi operaţiuni de lombard) se practică

acolo unde există o abundenţă de titluri de împrumut, bonuri de tezaur. Deţinătorii acestor titluri de

împrumut ale statului, preferând să le menţină în proprietate şi să obţină în continuare dobânzi, recurg la

împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul

6

de care beneficiază. Cu titluri ale pieţei financiare se efectuează şi operaţiuni de report, în sensul că banca

achiziţionează efectele publice de la posesorii acestora, cu obligaţia răscumpărării lor de către vânzător la

acelaşi curs, peste un termen scurt, de regulă de 15 zile. Reportul este pentru client o cale de procurare a

fondurilor lichide, iar pentru bancă, o modalitate de plasament al resurselor în schimbul unor dobânzi mai

mari. O formă specifică a operaţiunii de report este pensiunea. în această situaţie titlurile pieţei financiare

sunt înlocuite cu cambii pe care banca comercială le cumpără. Titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii

rămân de regulă la beneficiar, banca cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis de

beneficiar.

Creditele de trezorerie credite pe termen scurt, în general până la un an, şi se acordă agenţilor

economici în vederea acoperirii necesităţilor curente. Creditele de trezorerie se întâlnesc sub două forme:

avansul în cont curent; creditul pe termen mijlociu mobilizabil. Avansul în cont curent reprezintă o formă

simplificată de creditare a activităţii curente, în sensul că băncile continuă să facă plăţi în numele

titularului de cont şi după ce acesta şi-a epuizat disponibilităţile, în cadrul unei limite numite linie de credit

sau plafon de creditare. Prin creditul pe termen mijlociu mobilizabil se acoperă necesităţi legate de export,

de constituirea unor stocuri sezoniere în agricultură. Creditarea gospodăriilor familiale şi a persoanelor

particulare au ca destinaţie acoperirea necesităţilor legate de construcţia de locuinţe, achiziţionarea de

bunuri durabile cu valoare mare sau chiar pentru susţinerea unor cheltuieli curente.

3. Operaţiile comerciale şi de comision reprezintă un grup special de operaţii ale băncilor comerciale.

Ele privesc tranzacţii de vânzare-cumpărare de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi

internaţionale. In cazul operaţiuniulor de comision, banca acţionează în numele şi în contul clientului său.

Cele mai frecvente operaţiuni de acest gen sunt operaţiuni de remiteri, acreditive, incasso etc. Remiterile

sunt operaţiuni de transfer, la solicitarea clienţilor băncii, al unor documente, titluri, sume de bani etc. către

terţi. Acreditivul este o operaţiune de plată condiţionată, efectuată de bancă în baza documentelor de

încărcare şi expediere a mărfurilor.

Incasso-ul presupune efectuarea serviciului de încasare de către o bancă a diverselor creanţe

aparţinând clienţilor săi, creanţe sub formă de cambii, facturi şi alte hârtii de valoare. Operaţiunile de

mandat sunt operaţiuni efectuate în numele băncii, dar în contul clientului. Aceste operaţiuni se referă la

administrarea hârtiilor de valoare şi chiar la administrarea unor patrimonii. Pentru efectuarea operaţiunilor

de mandat, băncile percep comisioane.

1.4. Tendinţe în evoluţia contemporană a băncilor

În condiţiile economiilor moderne, în activitatea băncilor s-au produs câteva mutaţii semnificative

cum sunt:

• amplificarea forţei marilor bănci corelată cu intensificarea internaţionalizării şi dezvoltării inegale a

băncilor pe naţiuni;

• substituirea progresivă a specializării operaţiunilor bancare cu universalizarea lor;

• înregistrarea unor transformări sensibile în relaţia dintre stat şi băncile private;

• accentuarea modernizării tehnicilor şi tehnologiilor de informatică bancară.

CAPITOLUL 2 BĂNCILE CENTRALE ŞI ROLUL LOR ÎN POLITICILE

MONETARE ALE ŢĂRILOR

2.1. Apariţia şi dezvoltarea băncilor centrale

Instituţia abilitată să conducă politica monetară a unei ţări este banca centrală, ca parte a unui

sistem bancar modern, constituit din două niveluri. Primul nivel este cel al politicii monetare şi este

reprezentat de banca centrală (la noi, Banca Naţională a României). Al doilea nivel este constituit din

băncile comerciale, care desfăşoară activităţi specifice de creditare, de investiţii, precum şi alte activităţi

7

financiare care se adresează publicului larg.

Apariţia băncilor centrale s-a produs relativ târziu şi s-au format fie prin transformarea unei bănci

comerciale şi prin modificarea obiectivelor acesteia, fie ca instituţii nou create, având un mandat clar şi

atribuţii specifice. Prima bancă centrală în sens apropiat de cel actual a fost Banca Angliei, înfiinţată în

1694. La mijlocul sec. XIX, printr-o lege specială (Bank Charter Act), Băncii Angliei i se încredinţează

rolul de autoritate monetară, având privilegiul de a emite bancnote, de a fi împrumutător de ultimă instanţă

al sistemului bancar, precum şi de administrator al rezervelor de aur şi devize ale statului. Interesant este

faptul că Banca Angliei nu a fost, până de curând, o bancă centrală independentă, fiind subordonată

Trezoreriei (Ministerul de Finanţe al Marii Britanii). Abia în anul 1997, Banca Angliei îşi câştigă

independenţa, aliniindu-se standardelor europene. Cea dintâi bancă centrală independentă a fost Sistemul

Rezervelor Federale, creat în 1913 ca Bancă Centrală a S.U.A.

Acest model de independenţă bancară a fost adoptat şi de Banca Centrală Europeană, care si-a

consacrat deja ca o instituţie independentă de orice instrucţiuni primite la nivel naţional sau comunitar.

Funcţiile politicii monetare ale statelor Uniunii Europene au fost delegate irevocabil acesteia, stabilitatea

preţurilor devenind unicul obiectiv al politicii monetare. Banca Naţională a României se bucură, conform

statutului său (Legea nr. 101/1998 - Legea Bancii Naţionale a României) de un grad ridicat de independenţă.

Obiectivul statuat în lege este "asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea

preţurilor", iar conducerea băncii este aprobată de Parlament.

Băncile centrale se află în proprietatea integrală a statului(cele mai multe ţări), mixtă a

statului şi a sectorului privat(Austria, Belgia, Turcia, Grecia), în timp ce în altele sunt complet

privatizate (Africa de Sud, Elveţia). Atunci când băncile centrale au o componentă privată, ele varsă de

regulă un dividend acţionarilor, înainte de a vărsa restul profitului net minus fondul de rezervă la

dispoziţia bugetului de stat. O bancă este cu atât mai independentă cu cât are drept principal (unic)

obiectiv asigurarea stabilităţii preţurilor şi are discreţie deplină în utilizarea instrumentelor specifice

pentru atingerea acestui deziderat, la nevoie chiar împotriva voinţei guvernului.

În relaţiile cu exteriorul, băncile centrale sunt reprezentate de un Comitet de directori, având în

fruntea lor un guvernator. în România, Consiliul de Administraţie, compus dintr-un guvernator, trei

viceguvernatori şi alţi cinci membri, este numit de Parlament la propunerea Comisiilor de specialitate ale

Camerelor Parlamentului. Mandatul este de 6 ani, putând fi reînnoit (Legea nr. 101/1998). Din cele arătate

până acum se desprind o serie de principii care trebuie să figureze, formal sau informal, în modalitatea de

definire a relaţiilor băncii centrale cu mediul economic înconjurător. Asemenea principii ar fi:

a) banca centrală să aibă un mandat clar definit, cu cât mai puţine obiective; printre acestea,

stabilitatea preţurilor ar trebui să figureze la loc de frunte;

b) banca centrală să aibă deplină discreţie în folosirea instrumentelor de politică monetară, în vederea

atingerii obiectivelor propuse;

c) banca centrală să nu finanţeze deficitul bugetar (sau să aibă limite stricte de finanţare) şi să nu

administreze datoria publică;

d) banca centrală să îşi anunţe, în mod public, obiectivele intermediare; de asemenea,

modalitatea de atingere a acestor obiective să fie transparentă şi previzibilă;

e) banca centrală să fie răspunzătoare pentru acţiunile sale şi pentru atingerea obiectivelor

anunţate, prin explicaţii şi rapoarte prezentate organelor alese (Parlamentului) şi societăţii în general;

f) banca centrală să evite implicarea în politici structurale (privatizare, demonopolizare,

restructurare), deoarece utilizarea instrumentelor monetare pentru asemenea obiective este puţin eficientă şi

riscă să degenereze în inflaţie, contrazicând obiectivul principal pe care autoritatea monetară este menită să-l

urmărească;

2.2 Băncile şi sistemul bancar în România

Prima bancă înfiinţată în Principatele Române a fost Banca Naţională a Moldovei, cu sediul la Iaşi.

8

Banca respectivă a obţinut privilegiul emisiunii de bancnote convertibile în aur şi argint. Pentru sporirea

disponibilităţilor băneşti au fost contractate împrumuturi în Germania. Din cauza unei politici greşite în ce

priveşte plasamentele, banca respectivă a dat faliment în mai puţin de un an.

În anul 1880 a luat fiinţă Banca Naţională a României, ca societate pe acţiuni cu capital privat şi

public. În anul 1913 nouă mari bănci deţineau 61% din totalul capitalurilor şi 82 % din volumul

operaţiunilor active. Acestea erau: Banca Naţională a României, Banca Agricolă, Banca Generală Română,

Banca de Scont Bucureşti, Banca de Credit Română, Banca Comercială Română şi Banca Românească.

Activitatea bancară atinsese în preajma crizei economice din 1929-1933 nivelul său cel mai mare. În

perioada următoare evoluţia băncilor s-a caracterizat prin accentuarea centralizării capitalului bancar şi

reducerea numărului de bănci. Astfel, între anii 1928 şi 1934, numărul băncilor s-a redus de la 1122 la 873.

în perioada următoare falimentele şi fuziunile în sfera bancară vor dobândi proporţii de masă. între 1934 şi

1941 numărul băncilor a scăzut la 275, deşi capitalul bancar şi-a păstrat aproximativ neschimbate

dimensiunile. Aceasta denotă o puternică centralizare a capitalurilor băneşti. în acest proces un rol important

1-a avut statul, care a intervenit în lichidarea băncilor mici sau în fuzionarea lor cu marile bănci.

În decembrie 1946, Banca Naţională a României a fost etatizată şi reorganizată, devenind mandatara

statului, ca organ de dirijare şi control al sistemului monetar şi de credit din România. Ca urmare a unei

inflaţii galopante, prin excluderea unui mare număr de bănci comerciale de la rescontul Băncii Naţionale a

României, se instituie o barieră în alimentarea băncilor cu lichidităţi monetare. Ca atare cea mai mare parte a

băncilor comerciale au dat faliment. Ultimele bănci particulare au fost lichidate de către stat în august 1948.

În urma iniţiativelor legislative din anul 1990, sistemul bancar din ţara noastră a fost reorganizat pe

două niveluri, care delimitează atribuţiile băncii centrale de emisiune de cele ale băncilor de depozit sau

comerciale. La nivel superior se situează Banca Naţională a României (BNR), ca bancă centrală de

emisiune, având ca funcţie principală promovarea politicii monetare în economie. Ea este subordonată

parlamentului ţării. Pe al doilea nivel al sistemului bancar se situează:

- băncile comerciale sau de depozit;

- Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC).

Recent a luat fiinţă Fondul pentru Garantarea Creditelor, ca instituţie financiară pentru sprijinirea

sectorului privat, având ca atribuţie principală acoperirea parţială a riscului pe care şi-1 asumă băncile

comerciale în finanţarea unor proiecte de investiţii pe termen mijlociu şi lung.

Desfăşurarea unei bune activităţi bancare este direct determinată de mărimea pasivelor constituite pe

seama capitalurilor proprii, dar mai ales de posibilităţile de atragere a disponibilităţilor băneşti ale economiei

şi populaţiei care dau dimensiune depozitelor bancare. Aceste operaţiuni, de asemenea, sunt dependente de

mărimea dobânzilor bonificate de bănci deponenţilor. În prezent, mărimea capitalurilor proprii ale băncilor

din ţara noastră este foarte redusă, ea situându-se în jur de 3% faţă de nivelul total al activelor.

În timp ce banca centrală apare ca fiind mai mult sau mai puţin dependentă de puterea politică şi

administrativă, băncile comerciale au o autonomie deplină, promovează o politică şi o strategie proprie

potrivit intereselor acţionarilor lor.

Analizând modul de organizare şi funcţionare a băncilor centrale din majoritatea ţărilor dezvoltate, se

constată că, deşi activitatea lor diferă de la o ţară la alta, principala cale prin care băncile respective definesc

linia economică este politica monetară pe care o promovează. Astfel, se ştie că, în condiţiile sistemelor

băneşti contemporane, puterea de cumpărare a monedei depinde în principal de nivelul general al preţurilor,

ceea ce face ca sarcina primordială a băncii centrale, constă în conceperea unei politici monetare care să

asigure o anumită stabilitate a preţurilor.

În concluzie, rezultă că, în mare măsură, performanţele sistemului monetar şi autonomia deciziilor

bancare sunt direct dependente de natura sistemului social, de gradul de dezvoltare a fiecărui stat în parte

şi de politica economică pe care acesta o promovează. Stabilirea şi conducerea politicii monetare şi de

credit, a politicii valutare a statului, autorizarea, reglementarea şi supravegherea activităţii băncilor

comerciale din ţara noastră reprezintă domeniile pe care legiuitorul le-a pus în sarcina Băncii Naţionale.

9

CAPITOLUL 3 MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR

3.1. Definirea, clasificarea şi identificarea riscurilor

Obiectivul financiar major al băncii este obţinerea de profituri la nivelul scontat, acţiune a cărei

realizare presupune existenţa anumitor condiţii de incertitudine, respectiv asumarea unui risc. În activitatea pe

care o desfăşoară, banca, poate accepta numai expuneri la risc profitabile şi nu-şi asumă nici un risc

individual sau cumulat care nu poate fi măsurat. Banca monitorizează permanent riscul şi toate poziţiile din

bilanţ, în special riscul lichidităţii, riscul de credite, riscul ratei dobânzii şi riscul valutar.

Activitatea lor specifică constând în atragerea de disponibilităţi de pe piaţă, care, împreună cu

capitalul propriu, să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune că băncile vor fi în măsură să

asigure preţul resurselor atrase de pe piaţă, cheltuielile de funcţionare proprii şi să obţină şi un profit

convenabil.

Riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar să

apară o pierdere. Riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derulării operaţiunilor bancare şi

care provoacă efecte negative asupra activităţilor respective, prin deteriorarea calităţii afacerilor,

diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcţionalităţii băncii etc. Riscul bancar

poate fi provocat în interiorul băncii de către clienţi sau din cauza mediului concurenţial extern.

3.2. Clasificarea riscurilor

Din literatura de specialitate face o clasificare după mai multe criterii selectate, astfel:

A. în funcţie de piaţa care determină apariţia riscului, există două categorii:

- riscuri determinate de piaţa produsului;

- riscuri determinate de piaţa capitalului.

Riscurile de pe piaţa produsului se referă la aspectele strategice şi operaţionale ale gestiunii

veniturilor şi cheltuielilor de exploatare. Riscurile de pe piaţa produsului cuprind:

• Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piaţa produsului, el datorându-

se deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau nerambursării împrumutului. Băncile gestionează

acest risc prin:

- decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat;

- asigurarea unor debitori diverşi, aşa încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

- cumpărarea de garanţii de la terţe părţi.

În asumarea unui risc acceptabil, precum şi a unei datorii acceptabile, este important să se înţeleagă

modul în care acest risc poate fi micşorat la maximum,ceea ce presupune utilizarea unui sistem de

investigare a tuturor componentelor de risc, respectiv:

- riscul tranzacţiei - se referă la diferite aspecte funcţionale ale riscului afacerii; iar cel de credit -

se referă la profitabilitatea afacerii.

Riscul de credit presupune asumarea de către bancă a riscului că la data scadenţei clientul va putea să-şi

achite obligaţiile pe care le are faţă de bancă. Banca trebuie să evalueze toate componentele versus clientul

său, precum şi activitatea desfăşurată de acesta. Banca urmăreşte cuantificarea riscului, utilizând metode,

proceduri şi tehnici cunoscute pe plan internaţional, luând în considerare elemente principale cum ar fi:

• performanţa financiară a clientului; structura tranzacţiei; calitatea şi structura sursei de

rambursare; calitatea şi structura garanţiilor.

Garanţiile reprezintă sursa de rambursare a creditului şi sunt utilizate numai în cazul în care nu mai

există alte posibilităţi de rambursare a acestuia şi a plăţii dobânzii. Obiectivul important al analizei de

cuantificare a riscului creditului îl constituie cunoaşterea evoluţiei clientului din perioadele trecute şi

prognozarea performanţelor viitoare ale acestuia. Banca va căuta să evite riscul împrumuturilor mari, care

10

sunt determinate ca nivel de unele reglementări în vigoare, respectând standardul după care suma totală a

împrumuturilor nu poate depăşi de 8 ori nivelul capitalului propriu, iar sumele acordate unui singur debitor

nu pot depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii.De asemenea, o măsură prudenţială suplimentară poate

fi avizarea şi gestionarea acelor împrumuturi care depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii şi care vor

intra în competenţa exclusivă a Centralei.

• Riscul de strategie (de afaceri), este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită

competiţiei sau uzurii morale. Un exemplu îl poate constitui dispariţia relativă a pieţei tradiţionale de

credite mari cu risc scăzut pentru corporaţii, acestea fiind înlocuite cu hârtii comerciale.

• Riscul datorat reglementărilor bancare. Instituţiile financiare funcţionează ca centre de. profit în

baza unor licenţe care pot fi revocate, ceea ce poate să ducă la pierderea unor investiţii importante. De

asemenea, un alt risc de reglementare poate fi retragerea licenţelor de dealer de pe piaţa valutară

interbancară. Riscul de reglementare poate fi întâlnit şi când o bancă specializată într-un anumit domeniu

se transformă într-o bancă universală, urmând astfel să concureze cu celelalte bănci. În categoria riscurilor

de reglementare poate exista şi riscul adiţional ca autoritatea de reglementare să modifice politicile de

operare. Autorităţile de reglementare pot stabili prin cerinţele de adecvare a capitalului cine să rămână şi

cine să părăsească piaţa serviciilor financiare.

Riscul de operare constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcţioneze corect.

Riscul de marfă. Preţurile mărfurilor pot să afecteze uneori imprevizibil băncile, precum şi alţi

creditori, având impact general atât asupra economiilor, cât şi asupra debitorilor.

• Riscul resurselor umane. Reprezintă forma de risc cea mai subtilă, foarte dificil de măsurat, care

rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea, motivarea şi menţinerea specialiştilor. Un risc

similar este riscul de motivare neadecvată a salariaţilor, care în unele situaţii poate avea efecte mari. Se

referă la absenţa stimulentelor sau acordarea greşită a acestora.

• Riscul legal afectează banca atunci când debitorii au pretenţia că falimentul lor a fost cauzat de

faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare;

• Riscul de produs. Acesta se referă la marele risc ca produsele oferite de către o instituţie

financiară să se uzeze şi să devină necompetitive. Un astfel de risc poate fi întâlnit la ATM-uri.

Riscuri determinate de piaţa de capital.

În general, pieţele de capital şi riscurile lor afectează valoric toate companiile. Băncile furnizează

pieţelor industriale şi consumatorilor produse şi servicii financiare care preiau riscurile acestor pieţe. Din

punct de vedere al pieţei de capital, există următoarele tipuri de risc:

• Riscul ratei dobânzi, este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratelor

dobânzii. Fluctuaţia preţului activelor financiare şi pasivelor datorită schimbării ratei dobânzii într-o

perioadă de timp poate transforma diversele riscuri (ex., riscul de creditare) într-o ameninţare majoră la

adresa unei bănci.

Pentru perioada actuală riscul de dobândă aferent activităţii în monedă naţională, în cea mai mare

măsură, este de fapt preluat de clienţii băncilor. Se urmăreşte o minimalizare a riscului ratei dobânzii în

funcţie de raportul dintre activele purtătoare de dobânzi şi pasivele purtătoare de dobânzi. Valoarea

raportului trebuie să fie cât mai aproape de unu.

• Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pieţei de capital şi el constă în aceea că o banca

nu dispune de lichidităţi corespunzătoare pentru a acoperi obligaţii financiare la un moment dat.

Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate, se pot folosi atât active, cât şi pasive. Sursa tradiţională de

lichiditate o reprezintă activele lichide. Pasivele băncilor pot fi şi ele transformate în lichiditate, în sensul

că se pot emite cu uşurinţă titluri de împrumut pentru a obţine numerar la costuri rezonabile. Dacă băncile

au nevoie de numerar, fie vând active, fie cresc împrumuturile. Băncile cumpără titluri de valoare pe

termen scurt, în vederea asigurării unei lichidităţi imediate. Pentru activitatea pe termen lung, banca, în

ceea ce priveşte lichiditatea, urmăreşte o armonizare între elementele de activ şi componentele lor din

pasiv. Monitorizarea riscului lichidităţii presupune pentru lichiditatea generală asigurarea unui nivel

11

favorabil al raportului, între 2 şi 2,5, iar pentru lichiditatea imediată peste 20%.

•Riscul valutar. Riscul valutar sau riscul ratei de curs apare la orice cumpărare sau vânzare de

monedă, alta decât cea în care se evidenţiază în contabilitate. Volatilitatea cursurilor valutare poate

influenţa capacitatea debitorilor de a-şi rambursa împrumuturile. Pentru acoperirea riscului valutar, sunt

utilizate:

- contractele forward (contracte clasice la orice dată în viitor, orice valută, la un anumit termen);

- operaţiuni swap - asigură infuzie de lichiditate în moneda necesară, acoperă poziţia valutară.

• Riscul de decontare se referă la transferul de sume între băncile locale şi cele internaţionale.

Acest risc este administrat atent prin intermediul unor tehnologii sofisticate de urmărire a plăţilor. Astfel,

prin acest sistem se efectuează o singură plată la sfârşitul zilei, în locul a nenumărate plăţi prin tranzacţiile

individuale.

• Riscul de bază este o varietate a riscului ratei dobânzii. Pentru protecţia împotriva ratei dobânzii,

se pot utiliza combinaţii de tranzacţii.

Instituţiile financiare, respectiv băncile comerciale, în activitatea lor de prestatoare de servicii

financiare, îşi gestionează riscurile proprii, dar ele pot să-şi transfere riscul prin tranzacţii de hedging. Dacă

riscul pentru bancă este inevitabil, povara lui şi, respectiv, costurile pe care le determină sunt ambele

administrabile, transferabile. Swap-urile, opţiunile, contractele futures sunt modalităţi de transferare a

riscului.

B. Expunerea la risc a unei societăţi bancare este generată atât de ansamblul activităţii sale, cât şi

de fiecare tip de operaţiune (tranzacţie) efectuată. Astfel, este delimitată strict expunerea pură la risc

(riscuri pure) şi cea suplimentară (riscuri lucrative).

Riscurile pure sunt cele care apar ca urmare a activităţii bancare curente, de fiecare zi. Aceste

riscuri pot fi de mai multe tipuri:

- riscuri fizice (avarii, accidente etc)

- riscuri financiare (pierderi de date, de documente, distrugeri de arhive etc);

- riscuri criminale şi frauduloase (utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată);

- riscuri de răspundere (nerespectarea actelor normative în vigoare).

Riscurile lucrative (speculative) apar ca urmare a unor operaţiuni prin care se încearcă obţinerea

unui profit suplimentar.

C. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile se pot clasifica în:

Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societăţi bancare sunt:

- riscul de lichiditate (de finanţare);

- riscul de faliment (de capital).

Astfel, un risc sporit de creditare generează riscul lichidităţii, iar în condiţiile în care societatea

bancară în cauză nu poate atrage rapid de pe piaţă resurse, apare riscul de faliment (de capital). O politică

excesivă de creditare, corelată cu o lichiditate inadecvată, reprezintă o cauză foarte frecventă a falimentului

bancar.

Riscurile de prestare sunt cele care afectează sfera serviciilor bancare. Acestea pot fi:

- riscul operaţional, respectiv, incapacitatea băncii de a asigura servirea profitabilă a clienţilor;

- riscuri generate de introducerea de noi produse bancare;

- riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare;

- riscul strategic, determinat de probabilitatea de a nu alege strategia optimă perioadei şi

condiţiilor date (economice, monetare, financiar-bancare, valutare, sociale, politice).

Riscurile ambientale cuprind acea clasă a riscurilor care este considerată ca având un puternic

impact asupra performanţei bancare, dar asupra cărora societatea bancară are un control limitat. Această

grupă de riscuri cuprinde:

- riscul de fraudă;

- riscul economic, determinat de evoluţia mediului economic;

- riscul concurenţial, datorat în special modificării condiţiilor de pe piaţă;

12

- riscul legal.

D. O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementelor Internaţionale, astfel:

a) Riscuri financiare

• riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia nivelului ratelor dobânzii);

• riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar şi/sau modificarea marjei dobânzii

bancare, datorită variaţiei cursului valutar pe piaţă);

• riscul de lichiditate (incapacitatea societăţii bancare de a-şi finanţa operaţiunile curente, datorită

necorelării scadenţelor operaţiunilor de pasiv cu plasamentele sub forma creditelor);

• riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacţionării titlurilor pe pieţele financiar-

bancare).

b)Riscuri legate de parteneri:

• riscul clientelei (probabilitatea ca, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-şi poată onora

obligaţiile către bancă);

• riscul apărut pe piaţa interbancară (în operaţiunile pe piaţa monetară, ca urmare a variaţiei

ratelor dobânzilor);

• riscul de ţară (posibilitatea ca un stat să nu dorească sau să nu-şi poată onora obligaţiile

financiare faţă de un alt stat sau faţă de instituţiile financiar-bancare internaţionale);

• riscul de credit (furnizor, piaţă).

c)Riscuri comerciale:

• riscul de produse (care poate apărea atât din punctul de vedere al producţiei, transportului,

livrării, dar şi din cel al preţului);

• riscul serviciilor (atât din punctul de vedere al prestării serviciului în cauză sau/şi din cel al

tarifelor);

• riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al preţurilor, al cursului de schimb);

riscul de imagine (care apare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal

mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă).

d) Riscuri legate de forţa de muncă (ca număr, structură ori ca pregătire profesională, eficienţă,

imagine).

e) Riscuri operaţionale şi tehnice, legate de calitatea operaţiunilor, de nivelul de informatizare etc.

f)Riscuri ale gestiunii interne:

• riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidenţă numai asupra reglementărilor

interne proprii societăţii bancare în cauză);

• riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului);

• riscul resurselor umane (număr, componenţă, pregătire profesională, educaţie etc);

E. în funcţie de elementele afectate de producerea riscului, literatura de specialitate deosebeşte:

a)Riscuri financiare, de lichidităţi (afectează elemente de activ şi pasiv):

- riscul de credit;

- riscul titlurilor guvernamentale;

- riscul cursului de schimb (valutar);

- riscul ratei dobânzii;

- riscul de preţ;

- riscul de lichiditate a pieţei;

- riscuri tehnice, organizatorice (afectează fluxul de numerar).

b)Riscul tranzacţional:

- riscul tranzacţional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină;

- riscul tranzacţional în cazul obligaţiilor de plată în monedă străină;

- riscul tranzacţional al contractelor în monedă străină.

13

CAPITOLUL 4 BĂNCILE ŞI INSTITUŢIILE DE CREDIT SPECIALIZATE

4.1. Caracteristici generale ale sistemului bancar

Sistemul bancar naţional este format din ansamblul instituţiilor financiare şi de credit care îşi desfăşoară

activitatea la nivelul unei ţări. De asemenea, totalitatea sistemelor naţionale alcătuiesc sistemul bancar

internaţional. Funcţiile principale ale sistemul bancar sunt:

-vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare şi cu metale preţioase;

-emiterea de instrumente de plată şi de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente;

-efectuarea de operaţiuni între conturile clienţilor şi de transferuri de sume în conturile deschise la alte

bănci;

-acordarea de credite pe anumite termene;

-atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor prin conturile deschise acestora.

Banca reprezintă o instituţie care mobilizează mijloacele băneşti disponibile, finanţează şi creditează

persoanele fizice şi juridice, organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale

şi în relaţiile cu celelalte state, în scopul de a obţine profit.

O clasificare a societăţilor bancare poate fi făcută în funcţie de mai multe criterii. Astfel, în funcţie de

rolul pe care banca îl îndeplineşte în cadrul sistemului bancar naţional, pot fi întâlnite următoarele tipuri de

bănci: bănci centrale, bănci de emisiune, bănci comerciale, bănci de afaceri, bănci universale, bănci de

depozit, bănci ipotecare, bănci mutualiste, bănci trust, bănci specializate, bănci corespondent şi bănci off-

shore. Băncile centrale reprezintă instituţii guvernamentale care asigură funcţionarea şi supravegherea

sistemului bancar la nivel naţional prin responsabilităţile şi puterile prevăzute în actul de înfiinţare a

acestora. Băncile de emisiune sunt acele bănci care au autoritatea unui stat de a emite bancnote. Este banca

centrală a fiecărui stat care are şi alte atribuţii privind reglementarea şi controlul activităţii bancare, în afara

emiterii de bancnote. Băncile comerciale deţin, în general, cea mai mare pondere în sistemul bancar al unei

ţări. Aceste bănci gestionează titlurile financiare ale clienţilor, efectuează operaţiuni de depozitare,

acordare de credite, încasări şi plăţi cu şi fără numerar, în lei şi valută, în ţară şi străinătate, plasamente de

portofoliu şi activităţi de consultanţă. Băncile de afaceri reprezintă intermediari financiari care asigură

servicii profesionale specializate în mobilizarea altor resurse financiare decât creditele bancare. De

asemenea, băncile de afaceri efectuează operaţii de finanţare a afacerilor, direct sau indirect, nu constituie

depozite, ci îşi oferă serviciile profesionale pentru mobilizarea fondurilor din diverse resurse (cu

preponderenţă altele decât cele din sistemul bancar). Băncile universale efectuează toate tipurile de

operaţiuni pe care le fac băncile comerciale, la care se adaugă operaţiunile cu valori mobiliare privind

emisiunea, subscrierea, plasamentul sau negocierea lor. Aceste bănci integrează activitatea băncii

comerciale cu cea a băncii de afaceri, permiţând astfel obţinerea de economii la costuri şi stimulând

activitatea financiară prin pătrunderea operatorilor bancari în alte domenii financiare. Activitatea

principală a băncilor de depozit constă în efectuarea operaţiunilor de credit şi primirea din partea

publicului a depozitelor la vedere sau la termen. O categorie aparte din cadrul băncilor de depozit o

prezintă băncile de credit pe termen lung şi mijlociu care acordă credite pe termen mediu şi lung, ele

primind depozite numai pentru termen mediu şi lung. Băncile ipotecare acordă împrumuturi pentru

locuinţe garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile (construcţii, imobile). Băncile mutualiste au ca scop

principal efectuarea de operaţiuni pentru populaţie. Băncile trusty se ocupă de forfetarea creanţelor pe care

le transformă în bani. Operaţiunea constă în vânzarea unei creanţe de către creditor asupra unui debitor,

vânzare care i se face băncii trusty, aceasta urmărind debitorul pentru recuperarea creanţelor, operaţiune

pentru care încasează un comision. Băncile specializate acordă credite pe termen mijlociu şi lung în

ramurile pentru care este specializată (industrie, servicii) banca procurându-şi fondurile prin depozite pe

termen lung. Băncile corespondent reprezintă acele bănci la care îşi deschis conturi curente băncile din alte

ţări sau din oraşe mai mici, pentru o gamă largă de asistenţă şi servicii. Aceste conturi se deschid în

14

moneda ţării băncii corespondent. De asemenea, băncile din oraşele mari îşi păstrează conturile de depozit

la bănci mai mari, existente în principalele centre financiare. Băncile off-shore sunt bănci care există în

aşa-numitele „zone libere” (Singapore, Luxemburg) şi realizează doar operaţii cu persoane nerezidente,

menţinând în anonimat identitatea clienţilor.

În funcţie de apartenenţa naţională, societăţile bancare pot fi clasificate în felul următor: bănci

autohtone, bănci multinaţionale şi bănci mixte. În cazul băncilor autohtone, capitalul acestora aparţine

persoanelor fizice sau juridice din statul unde funcţionează. Acestea fac parte din sistemul bancar naţional

şi funcţionează sub supravegherea Băncii Centrale din ţara respectivă. Din categoria băncilor

multinaţionale fac parte Organismele Monetare şi Financiare Internaţionale, care se caracterizează prin

faptul că managementul lor este asigurat de guvernatorii ţărilor membre, iar capitalul acestora este

constituit prin subscrierea Băncilor Centrale din ţările membre. De asemenea, băncile multinaţionale

acordă asistenţă şi credite statelor membre şi supraveghează funcţionarea pieţelor financiar-bancare

internaţionale. Capitalul băncilor mixte este constituit prin aportul a doi sau mai mulţi parteneri din state

diferite, aceste băncii funcţionând pe baza legislaţiei din ţara unde îşi au sediul. Activitatea băncilor mixte

este supravegheată de Banca Centrală a ţării pe teritoriul căruia îşi are sediul şi funcţionează sub forma

societăţilor pe acţiuni.

De asemenea, forma de proprietate a dus la următoarea clasificare a societăţilor bancare, şi anume: bănci

private, bănci de stat şi bănci mixte. În cazul băncilor private, capitalul lor aparţine unei persoane sau unui

grup de persoane. Principala formă pe care o îmbracă băncile private este cea de societate pe acţiuni, al

cărei capital este împărţit într-un număr mare de acţiuni. Băncile de stat au ca trăsătură definitorie

deţinerea întregului capital de către statul pe teritoriul căruia se află. De cele mai multe ori, băncile de stat

sunt întâlnite sub forma unor bănci specializate. Băncile mixte funcţionează sub forma societăţilor pe

acţiuni, statul fiind unul dintre acţionari

4.2. Funcţiile băncilor

a)Funcţia comercială presupune următoarele:

-emiterea efectelor de comerţ: bilete la ordin, cambii, cecuri, în beneficiul unor clienţi din ţară sau din

străinătate;

-derularea operaţiilor de schimb valutar şi de arbitrare pe pieţele monetare internaţionale;

-efectuarea de încasări şi plăţi, în lei şi devize, generate de activităţi de export şi import, prestări de servicii

şi turism intern şi internaţional;

-vânzarea şi cumpărarea, în ţară şi străinătate, de aur şi metale preţioase, monede;

-operaţiuni de vânzare-cumpărare cu titluri emise de stat;

-lansări de obligaţiuni, mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligaţiuni, plasarea obligaţiunilor

pe piaţa secundară.

b)Funcţia de investiţii constă în:

-achiziţionarea de active financiare în nume propriu;

-acordarea de credite în lei şi în devize persoanelor fizice sau juridice din ţară sau din străinătate;

-înfiinţarea unor instituţii bancare sau nebancare, atât în ţară cât şi în străinătate.

c)Prin funcţia de depozit o bancă derulează următoarele activităţi:

-derularea de operaţiuni de trezorerie şi depozitare pentru obiectele de valoare deţinute de alte persoane

fizice sau juridice;

-derularea unor operaţiuni de depozit la vedere şi la termen, cu numerar, în cont, cu titluri, cu scopul de a

atrage resursele băneşti de la persoane juridice sau fizice.

4.3. Structura băncilor

Una din activităţile principale ale băncilor este cea de creditare, care reclamă o organizare adecvată şi

15

eficientă. Conform strategiei şi principiilor manageriale, banca stabileşte competenţele ierarhice,

funcţionale şi configuraţionale, în domeniul apropierii, avizării şi acordării creditelor. În funcţie de

dimensiunea băncii, ofiţerii de credite realizează diferenţiat setul de operaţiuni implicate în acordarea

creditului. De asemenea, în perspectiva configuraţională, sunt constituite compartimente sau organisme

distincte implicate în etapele procesului de creditare, cum ar fi: serviciul de credite, comitetul de credit,

departamentul de credit, comitetul de risc.

a)Structura pe orizontală

În general, în cadrul unei bănci comerciale, pe orizontală, putem distinge patru direcţii distincte, şi

anume:

Direcţia financiară de piaţă şi afaceri derulează tranzacţiile cu titluri şi efecte comerciale atât pe plan

intern, cât şi internaţional. Astfel, în cadrul acestei direcţii se disting următoarele servicii operative,

respectiv: serviciul operaţiilor financiare naţionale, serviciul operaţiilor financiare internaţionale, serviciul

de portofoliu şi serviciul de comerţ exterior.

Direcţia comercială este structurată pe 2 niveluri, şi anume direcţia comercială tradiţională şi direcţia

comercială specializată. Direcţia comercială tradiţională derulează contracte cu agenţii economici sau cu

persoane fizice, române sau străine. Direcţia comercială specializată deserveşte un segment al clienţilor ce

prezintă particularităţi, cum sunt agenţii economici străini, alte bănci aflate în postura de client şi angajaţii

băncii.

Direcţia de execuţie are rolul de a realiza operaţiile iniţiate de primele două direcţii bancare. De

asemenea, în cadrul acestei direcţii, putem deosebi următoarele servicii, respectiv serviciul de execuţie

naţională, serviciul operaţiilor cu străinătatea, inspectoratul bancar şi serviciul de titluri.

Direcţia de intendenţă are ca responsabilitate, în principal, asigurarea unor condiţii normale de

funcţionare a primelor trei direcţii din cadrul unei bănci şi cuprinde, în general, următoarele servicii:

serviciul administrativ, serviciul personal, serviciul juridic, serviciul de prelucrare a datelor şi serviciul

financiar-contabil.

b)Structura pe verticală

Conform Legii bancare nr. 58 / 1998, o bancă comercială presupune următoarea structură pe verticală, şi

anume: centrala bancară, sucursale, filiale, agenţiile bancare şi puncte de lucru.

Centrala bancară are, aproape exclusiv, atribuţii de coordonare. Această unitate bancară are în subordine

toate verigile inferioare şi are rolul de a analiza, îndruma şi controla întreaga activitate a unei bănci.

Sucursala se remarcă prin calitatea sa de coordonator al activităţii celorlalte unităţi operaţionale, dar şi

de operator în domeniul creditării şi decontării. De asemenea, sucursala dispune, în general, de o largă

autonomie de gestiune şi operativă, adecvată dimensiunii teritoriale.

Filialele sunt unităţi teritoriale operative ale băncii cu o relativă autonomie de gestiune, fiind

subordonate sucursalei sau centralei bancare. Agenţiile bancare reprezintă unităţi bancare fără personalitate

juridică, au un rol exclusiv operativ şi funcţionează în general în zonele unde sucursalele sau filialele nu

acoperă volumul de operaţii. Punctele de lucru sunt unităţi bancare operative care funcţionează în locuri cu

afluenţă mai mare de public.

CAPITOLUL 5 CREDITUL ŞI DOBÂNDA

5.1.Creditul - conţinut şi trăsături

Creditul este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de

rambursare viitoare însoţită de plata unei sume suplimentare numită dobândă ce remunerează pe

împrumutator. Esenţa operaţiunii de creditare constă în aceea că o parte numită creditor transmite o valoare

16

actuală unei alte părţi numită debitor care se angajează în anumite condiţii şi la un anumit termen să

ramburseze valoarea împrumutată şi să plătească o anumită dobândă pentru a-l remunera pe creditor.

În literatura economică, definiţia creditului şi accepţiunile sale sunt foarte diferite, însă toate au un

element comun, ce exprimă raportul de credit. Astfel, elementele constitutive ale creditului sunt

următoarele: 1. subiectele raportului de credit (creditorul şi debitorul); 2.promisiunea de rambursare;

3.termenul de rambursare; 4.dobânda.; 5.tranzacţia sau acordarea creditului; 6.transferabilitatea şi

consemnarea.

Subiectele raportului de credit prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile

social-economice, motivele angajării şi durata angajării. Principalele categorii de participanţi ca debitori şi

creditori în cadrul procesului de creditare sunt întreprinderile, statul şi populaţia. În calitate de creditori,

întreprinderile manevrează importante disponibilităţi monetare care, în anumite perioade pot fi angrenate

în procesul de creditare. De asemenea, aportul populaţiei la formarea resurselor de creditare tinde să-l

ajungă pe cel al întreprinderilor. În proporţie foarte mare, alături de aceşti doi participanţi, se înscriu

intermediarii financiari, şi în special băncile. Alături de populaţie şi întreprinderi, în calitate de debitori, se

afirmă puternic statul.

Promisiunea de rambursare presupune riscuri şi necesită, de multe ori, angajarea unor garanţii. În

activitatea de creditare, riscurile cele mai des întâlnite sunt cele de rambursare şi cele de imobilizare.

Riscul de rambursare reprezintă probabilitatea întârzierii plăţii sau incapacităţii de plată datorită unei

situaţii de moment, unor dificultăţi sectoriale sau deficienţe ale celui care este împrumutat. Riscul de

imobilizare survine la banca sau la deţinătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile

titularilor de depozite ca urmare a unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate. În general, creditele care se

acordă prin intermediul băncilor angajează fonduri care nu aparţin băncii. Astfel rezultă necesitatea ca

banca să-şi consolideze poziţia sa de creditor prin solicitarea şi obţinerea de garanţii reale şi personale.

Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul. Ipoteca reprezintă actul prin care debitorul

acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare şi cu publicitate. Ipoteca acordă

creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire şi aceasta poate fi legală, convenită (prin contract)

sau juridică (acordată de organele judecătoreşti). Garanţia personală este angajamentul luat de o persoană

(girant) de a plăti, atunci când debitorul este în incapacitate de plată. Garanţia personală este de două

feluri: simplă şi solidară.

Termenul de rambursare prezintă o mare varietate, de la termene foarte scurte (24 ore, termen practicat

în general între bănci, pe pieţele bancare), până la termene de 30-50 ani şi 100 ani (pentru construcţia de

locuinţe). Creditele pe termen scurt sunt rambursate integral la scadenţă. Creditele pe termen mijlociu şi

lung implică deseori rambursarea eşalonată, la termene stabilite lunare, trimestriale, odată cu plata

dobânzii.

Dobânda reprezintă remuneraţia acordată creditorului, fiind principala caracteristică a creditului. În

acordurile de credit, se pot stabili dobânzi fixe (pe toată durata împrumutului) sau variabile, care se

modifică periodic (în general, semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţa naţională şi internaţională.

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice, prin acordarea unui împrumut, vânzarea unei

obligaţiuni sau prin angajarea unui depozit. Recent, s-a dezvoltat sensibil şi sistemul de credit deschis, prin

care împrumuturile efective intervin la perioade liber alese de debitor. Modalităţile cele mai des întâlnite

pentru această formă sunt reprezentate de cărţile de credit.

Prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanţei, prin care suma

înscrisă în instrumentul de credit şi veniturile accesorii trebuiau încasate în condiţiile stabilite prin acordul

iniţial de credit. Negocierea instrumentelor de plăţi şi a creanţelor poate avea loc direct, între investitori,

sau în cadrul pieţelor de capital şi financiare.

5.2.Funcţiile creditului

Creditul are un rol esenţial pentru buna funcţionare a mecanismului economic şi în reluarea pe o scară

17

lărgită a proceselor de producţie, repartiţie şi consum. Astfel, principalele funcţii ale creditului sunt:

funcţia de mobilizare a disponibilităţilor băneşti şi de redistribuire a acestora, funcţia de reflectare şi

stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici şi funcţia de emisiune.

Funcţia de mobilizare a disponibilităţilor băneşti şi de redistribuire a acestora are ca principală

caracteristică faptul că disponibilităţile băneşti latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor,

populaţiei, statului, surplusul unor astfel de disponibilităţi sunt concentrate de bănci şi alte instituţii

financiare şi de credit şi ulterior distribuite celor care au nevoie de ele, sub forma oricărui tip de credit.

Funcţia de emisiune a creditului se manifestă prin crearea de noi mijloace de plată în economie şi

sporirea masei monetare. Orice acordare de credit de către bancă constituie în fapt o emisiune de monedă,

o sporire a masei monetare în circulaţie. Totuşi, acest fenomen trebuie controlat astfel încât, prin emisiune,

să se asigure o dimensionare corectă a creditului care să satisfacă nevoile reale ale economiei.

Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici

În activitatea agenţilor economici ce desfăşoară o activitate eficientă, creditele ocupă un loc marginal în

asigurarea resurselor de finanţare a activităţii acestora. Există un raport invers între eficienţa în activitatea

economică şi necesarul de fonduri. Gradul şi nivelul eficienţei economice se exprimă în mărimea

fondurilor totale necesare. Cu cât nevoia de credit este mai mare, cu atât eficienţa economică este mai

scăzută. Creditul este deci, un barometru al eficienţei economice al agenţilor economici şi un instrument de

influenţare în direcţia stimulării activităţii profitabile, eficiente.

Prin funcţiile pe care le realizează, creditul poate induce o serie de efecte favorabile, cum sunt: sporirea

capacităţii productive a agenţilor economici prin redistribuirea capitalurilor, concentrarea capitalului prin

mobilizarea disponibilităţilor latente, reducerea cheltuielilor pe care le generează circulaţia masei monetare

şi adaptarea masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.

5.3.Formele creditului

Creditele se pot clasifica având în vedere mai multe criterii. Astfel, după natura lui economică şi în

funcţie de participanţii la relaţia de creditare, creditele se clasifică în: credite comerciale, credite bancare,

credite obligatare, credite ipotecare şi credite de consum. După calitatea debitorului, creditele se împart în

credite acordate persoanelor fizice şi cele acordate persoanelor juridice. În funcţie de scopul acordării

creditului, creditele se clasifică în credite pentru producţie, pentru investiţii şi pentru comerţ. În raport cu

natura garanţiilor, creditele pot fi reale şi personale. După termenul la care trebuie rambursat, creditele sunt

grupate în credite pe termen şi fără termen. În funcţie de fermitatea scadenţei, întâlnim credite denunţabile

şi credite nedenunţabile. De asemenea, după calitatea lor, credite se împart în performante şi

neperformante. În conformitate cu modul de stingere al obligaţiilor de plată, putem avea credite

amortizabile sau credite neamortizabile.

Creditul comercial reprezintă creditul pe care îl acordă întreprinzătorii în momentul vânzării mărfurilor

sub forma amânării plăţii. Această formă de credit se manifestă atât în relaţiile de vânzare-cumpărare

dintre întreprinzătorii productivi şi cei din comerţ, cât şi între producători. Credit comercial poate fi întâlnit

în practică sub două forme: creditul cumpărător şi creditul vânzător. Creditul cumpărător se manifestă sub

forma plăţilor în avans. Acest tip de credite este utilizat cel mai des în procesele de exploatare cu ciclu

lung de fabricaţie, respectiv în agricultură şi construcţii. Creditul vânzător are ca obiect vânzarea

mărfurilor cu plata amânată.

Creditul bancar reprezintă angajamentul de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului de

rambursare a sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau

orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează

o creanţă sau a altui drept la plată unei sume de bani. Băncile pot acorda clienţilor credite în lei şi în valută,

pe termen scurt, mediu şi lung.

Dintre cele mai importante credite pe termen scurt, putem enumera următoarele tipuri: credite globale de

exploatare, credite factoring, credite de scont, credite pentru prefinanţarea exporturilor, credite de

18

trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor

temporare şi sezoniere, linii de creditare. Creditele pe termen lung şi mediu se împart în: credite de

forfetare, credite pentru activitatea de leasing, credite ipotecare, credite promotorii, credite pentru

cumpărarea de acţiuni şi active şi credite pentru echipament în completarea surselor proprii.

Creditul obligatar se referă la relaţiile de credit între instituţiile statului sau întreprinderile economice în

calitate de debitori, care emit obligaţiuni, şi subscriptorii şi deţinătorii acestor obligaţiuni în calitate de

creditori, care îşi angajează în acest fel capitalurile în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă de

dobândă. Există patru modalităţi de rambursare a creditului obligatar: rambursare sub forma cuponului

unic (dobânzile nu sunt plătite anual, ci sunt capitalizate şi plătite odată cu suma împrumutată la finele

duratei de viaţă), rambursare prin anuităţi constante (în fiecare an se rambursează o sumă constantă),

rambursare în serii constante (în fiecare an se rambursează o rată constantă din creditul obligatar, iar

dobânda se calculează la suma rămasă nerambursată) şi rambursare la finalul perioadei (dobânda se

plăteşte anual, iar întregul împrumut se rambursează la finele duratei de viaţă a creditului).

Creditul ipotecar desemnează acel tip de credite acordate de instituţii financiare autorizate, destinat să

finanţeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie

locativă, industrială sau comercială. Creditele ipotecare pot fi acordate de către bănci, Agenţia Naţională

pentru Locuinţe, Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi alte instituţii financiare abilitate (fondurile

ipotecare). Acest tip de credit este garantat prin ipoteci sau privilegii asupra terenului, construcţiei sau

imobilului pentru care se acordă creditul. Valoarea unui credit ipotecar nu poate fi mai mare de 75 % din

valoarea imobilului care face obiectul creditului, astfel încât valoarea garanţiilor să nu fie mai mică de 133

% din valoarea utilizată a creditului ipotecar. Creditele ipotecare se acordă pe o perioadă de minim 5 ani

pentru persoanele juridice şi de minim 10 ani pentru persoanele fizice. Dobânzile utilizate pentru acest tip

de credit au, în general, o rată fix, şi în anumite condiţii, rate variabile. Beneficiarii unor credite ipotecare

pot fi persoanele fizice care au cetăţenia română şi domiciliul în România şi persoanele juridice române.

Creditul de consum reprezintă creditul pe termen scurt sau mediu, acordat persoanelor individuale şi

destinat pentru a acoperi costul bunurilor şi serviciilor de care beneficiază, prin reţeaua de comercializare

şi servicii sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest sens. Acest tip de credit este reglementat

prin Legea nr. 289/24.06.2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate

consumatorilor persoane fizice. Prin această lege, instituţiile care acordă credite de consum au fost obligate

să calculeze şi să afişeze dobânda anuală efectivă. Această dobândă trebuia calculată astfel încât să

cuprindă toate costurile unui credit, exprimate într-un procentaj anual din valoarea creditului total.

5.4.Dobânda

Dobânda reprezintă suma ce revine proprietarului la rambursarea unei sume împrumutate sau preţul

folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv. Dobânda este

o formă de remunerare a creditorului de către debitor pentru folosirea capitalului de împrumut.

În general, în activitatea derulată de către bănci, există două categorii de dobândă, şi anume dobânda

bonificată şi dobânda percepută. Dobânda bonificată este renumerarea disponibilităţilor băneşti ale

titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă. Nivelul acestui tip de dobândă este calculat în funcţie

de rata inflaţiei, de rata dobânzi de refinanţare şi de ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci

comerciale. Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la clienţii lor în calitate de

debitori, în raport cu creditele acordate. Nivelul dobânzii percepute este calculat în funcţie de rata inflaţiei,

de nivelul cheltuielilor cu operaţiuni bancare, de gradul de risc, de profitul bancar şi de rezerva minimă

obligatorie.

În cadrul activităţii economice, se pot întâlni o mare varietate de tipuri de dobânzi. Dintre acestea, cele

mai importante sunt: taxa oficială a scontului, taxa privată a scontului, dobânda practicată între

întreprinzători, dobânda practicată de diferite institute speciale de credite, dobânda bonificată la depunerile

bancare, dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de societăţile comerciale pe

19

termen scurt, mijlociu şi lung.

Nivelul dobânzii, ca element al unui contract de credit, poate fi influenţat de mai mulţi factori cu

acceptabilitate generală, cum sunt: productivitatea capitalului, lichiditatea, riscul rambursării şi raportul

dintre oferta şi cererea de credite. În economia de piaţă, dobânda este exprimată în mărimi relative prin

intermediul ratei dobânzii, astfel:

100d

Dr

C unde: dr = rata dobânzii anuale, D = dobânda plătită(încasată) la un credit pe timp de un an, C

= suma împrumutată.

Nivelul ratei dobânzii se formează, în cadrul unei economii, pe baza raportului dintre cererea şi oferta de

capital împrumutat. În general, se întâlnesc trei posibilităţi de calculare a dobânzii: la depuneri, la credite şi

la conturile curente.

În privinţa depunerilor şi a creditelor, există două modalităţi de calcul a ratei dobânzii, şi anume

dobânda simplă şi dobânda compusă. Dobânda simplă este folosită atunci când depunerile şi creditele au o

perioadă de până la un an şi este calculată după următoarea formulă:

360 100

ds

C n rD unde sD = dobânda simplă, C = capitalul împrumutat, n = perioada de creditare (în număr

zile), dr = rata dobânzii.

Dobânda compusă este folosită în situaţia atunci când depunerile şi creditele au o perioadă mai mare de

un an, iar perioada de timp poate fi exprimată în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un an. Acest

tip de dobândă este calculat în felul următor:

(1 )

(1 )

c f i

n

f i d

n

c i d i

D C C

C C r

D C r C

unde cD = dobânda compusă percepută sau bonificată, fC = capitalul fructificat, iC = capitalul iniţial,

1+ dr = k (coeficient de fructificare), n = numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea.

În cazul conturilor curente, calcularea dobânzii ţine cont de faptul că pot exista anumite situaţii în care

băncile pot efectua un volum de plăţi mai mare decât disponibilităţile existente în contul curent, situaţie în

care contul curent apare cu un sold debitor la bancă. Pentru aceste solduri debitoare, societăţile bancare

percep o rată a dobânzii mai mare faţă de cea pe care o bonifică pentru disponibilităţi.

Perioada actuală, caracterizată printr-un proces inflaţionist generalizat, influenţează în mod sensibil

procesul de acordare a creditelor. Astfel, pentru a-şi proteja capitalul împrumutat faţă de o eventuală

deteriorare cauzată de inflaţie, creditorul va proceda la creşterea nivelului dobânzii practicate. În acest

context, procesul inflaţionist implică existenţa a două ipostaze ale ratei dobânzi, şi anume rata dobânzii

nominale şi rate dobânzii reale. Dobânda nominală este exprimată ca atare, prin rata curentă de piaţă.

Dobânda reală este calculată ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune a capitalului,

influenţat de procesul inflaţionist. În acest fel, dobânda reală este direct proporţională cu dobânda

nominală şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară. Rata dobânzii reale este calculată după

relaţia:

11

1

nr

i

rdrd

rd unde rrd = rata dobânzii reale, nrd = rata dobânzii nominale, ird = rata inflaţiei.

CAPITOLUL 6 MECANISMELE ŞI INSTRUMENTELE DE CREDIT SPECIALIZATE

O bancă poate acorda credite clienţilor şi salariaţilor proprii cu condiţia respectării legislaţiei în vigoare

20

şi a normelor proprii de creditare pentru acea societate bancară. Sucursala unei bănci are competenţa de a

acorda credite conform aprobării Comitetului de Direcţie şi Risc în limitele maxime, cu respectarea

condiţiilor de creditare prevăzute în normele actuale.

Creditele ce se în cadrează în limita de competenţă a sucursalei vor fi aprobate de Comitetul de Credit

constituit la nivelul sucursalei respective, comitet constituit, în general, din 3 persoane, şi anume cei doi

directori şi şeful departamentului de credit. Înlocuirea membrilor Comitetului de Credit absenţi în anumite

perioade de timp se poate face conform unei decizii emise de conducerea sucursalei implicate. O

documentaţie de credit se consideră aprobată numai dacă toţi cei trei membri ai Comitetului de Credit îşi

dau acordul scris în acest sens.

Agenţiile bancare înfiinţate în ţară pot analiza documentaţiile de credit primite de la clienţi, însă au

obligaţia de a întocmi şi prezenta referatele de credit (inclusiv propunerea agenţiei) Departamentului de

Credite din cadrul sucursalei. Departamentul Credite este, în acest context, obligată să întocmească un

referat ce va conţine propunerea de aprobare a creditului, inclusiv condiţiile de acordare a creditului sau

propunerea de respingere. Referatul prezentat de agenţii, însoţit de referatul întocmit de Departamentul

Credite, este în continuare supus spre aprobare Comitetului de Credit, în limitele de competenţă aprobate

pentru acesta. În cazul în care facilitatea solicitată depăşeşte competenţa de aprobare a Comitetului de

Credit al sucursalei, referatul aprobat de Comitetul de Credit este înaintat spre aprobare Comitetului de

Direcţie şi Risc al centralei băncii.

În general, etapele ce trebuie parcurse pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţii de creditare

sunt următoarele:

-primirea cererii de împrumut din partea solicitantului conform modelului băncii şi obţinerea informaţiilor

necesare pentru analizarea solicitării;

-elaborarea referatului cu propunerea de aprobare sau respingere a solicitării primite;

-verificarea documentaţiei de garantare prezentate de client şi întocmirea contractului de credit în vederea

acordării efective a creditului;

-urmărirea modului de derulare a creditului acordat, achitarea la termen a dobânzilor şi a comisioanelor

aferente, urmărirea rambursării la scadenţă a creditului acordat;

-contactarea clientului, în cazul neachitării la termen a dobânzilor şi a creditului, în vederea aflării cauzelor

care au condus la înregistrarea de dobânzi şi credite restante şi pentru a găsi o rezolvare pe cale amiabilă a

situaţiei create.

În cazul creditelor neachitate la scadenţă, după epuizarea tuturor posibilităţilor de a-l determina pe

debitor de a plăti, banca poate începe executarea silită pentru recuperarea creditelor şi a dobânzilor

restante.

a)Primirea cererii de împrumut din partea solicitantului

Solicitantul de credit trebuie să prezinte băncii o cerere scrisă din care să rezulte cel puţin următoarele:

numele solicitantului, tipul de facilitate cerut, suma solicitată şi perioada pentru care se solicită creditul,

graficul de rambursare, destinaţia creditului şi modul de garantare a creditului. Solicitantul va prezenta

anexat la cererea de împrumut documentaţia solicitată de bancă în vederea analizării cererii de credit.

Cererea de împrumut se prezintă la registratură, care o prezintă conducerii în vederea repartizării

Departamentului Credite. Departamentul Credite înregistrează cronologic cererile primite într-un registru

special, care va conţine următoarele coloane, data primirii, nume solicitant, suma, salariatul căruia i s-a

repartizat lucrarea.

Investigaţiile cu privire la solicitantul de credit vor fi efectuate pe baza informaţiilor furnizate de client,

a informaţiilor din evidenţele băncii şi a celor din surse exterioare.

b)Elaborarea referatului cu propunerea de aprobare sau respingere a solicitării de credit

Referatul cu privire la creditul solicitat de client se va redacta conform modelului impus de centrala

băncii (cu excepţia creditelor garantate cu depozite colaterale) şi se va supune spre aprobare organului

competent: Comitetul de Credite al sucursalei sau Comitetul de Direcţie şi Risc al centralei bancare.

Garanţiile materiale oferite de către client sunt evaluate de către Evaluatorul propriu sau cel agreat de

21

bancă. În baza deciziei organului competent, clientul este înştiinţat cu privire la condiţiile în care a fost

aprobat creditul solicitat sau cu privire la respingerea solicitării.

c)Verificarea documentaţiei de garantare prezentate de client şi întocmirea contractului de credit

În cadrul acestei etape sunt verificate toate documentele prezentate de client care condiţionează

acordarea creditului, conform aprobării organului competent. Contractul de credit este întocmit în trei

exemplare originale şi este semnat de către persoana autorizată din partea clientului la ghişeele băncii, în

prezenţa salariatului bancar din cadrul Departamentului Credite care îl va contrasemna.

În continuare, este întocmit un referat care va specifica prezentarea de către client a documentaţiei care

condiţionează acordarea creditului. Acest contract este prezentat conducerii, în vederea semnării, însoţit de

referatul privind îndeplinirea condiţiilor de acordare al creditului şi de cererea de deschidere a unui cont

debitor pe numele clientului, în limita sumei aprobate. Creditul este acordat efectiv clientului numai după

îndeplinirea tuturor condiţiilor menţionate în referatul de aprobare.

d)Urmărirea modului de derulare a creditului acordat, achitarea la termen a dobânzilor şi comisioanelor

aferente, urmărirea rambursării la termen a creditului acordat

Pe perioada de valabilitate a creditului, pentru fiecare contract se vor întocmi 2 dosare, astfel: un dosar

ce va cuprinde un original al contractului de credit împreună cu originalele contractelor de garanţie,

originalele poliţelor de asigurare şi alte documente originale, după caz; un dosar ce va cuprinde al doilea

original al contractului de credit, o copie a referatului de aprobare, documentaţia prezentată pentru

acordarea creditului, copii ale contractelor de garanţie, ale poliţelor de asigurare şi a altor documente legate

de acordarea creditului respectiv.

În fiecare lună se va verifica prin sondaj corectitudinea dobânzilor şi a comisioanelor calculate de

sistemul informatic, urmărindu-se permanent achitarea la timp a comisioanelor şi dobânzilor datorate

băncii, calculate şi evidenţiate conform extraselor de cont. În cazul neachitării comisioanelor şi dobânzilor

până cel mai târziu 5 ale lunii următoare, salariatul care se ocupă de creditul respectiv va lua legătura cu

clientul, pentru a-l determina să alimenteze contul cu sumele datorate cu titlu de comisioane şi dobânzi. În

cazul în care, până la sfârşitul lunii următoare, dobânzile nu sunt achitate, acestea vor fi contabilizate la

dobânzi restante, cu data de ultima zi lucrătoare a lunii pentru care sunt datorate şi se va percepe dobânda

penalizatoare. În cazul în care sunt indicii că debitorul nu poate achita dobânda în intervalul de timp

imediat următor, înregistrarea la dobânzi restante se poate face oricând în timpul lunii.

De asemenea, se verifică dacă utilizarea creditului este făcută conform condiţiilor de aprobare, precum

şi dacă ratele datorate sunt achitate la scadenţă. În caz contrar, în maxim 7 zile de la data scadenţei, ratele

neachitate la scadenţă vor fi trecute la restante. În cazul creditelor acordate cu o anumită perioadă de graţie,

se va atenţiona în scris, debitorul cu privire la scadenţa primei rate, cu o lună înainte de scadenţa acesteia.

În cazul creditelor cu scadenţă unică şi cu valabilitate mai mare de şase luni, se va atenţiona în scris

debitorul, cu privire la data scadenţei, cu două luni înaintea acesteia, în vederea stabilirii posibilităţii

rambursării sau prelungirii valabilităţii creditului acordat. În vederea respectării indicaţiilor B.N.R.,

rescadenţarea creditelor se va efectua numai înainte de scadenţă.

e)Recuperarea creditelor pe calea executării silite

În cazul în care creditul este scadent, iar debitorul încetează plăţile şi se epuizează toate mijloacele avute

la dispoziţie în vederea recuperării creditului şi a dobânzilor şi comisioanelor datorate, este obligatorie

întocmirea unui referat, în atenţia conducerii băncii, care va cuprinde: condiţiile în care a fost aprobat

creditul, condiţii şi scadenţe; data încetării plăţilor; situaţia financiară a debitorului în cadrul filialei la data

întocmirii referatului; garanţiile constituite la dispoziţia băncii; propunerea de începere a executării silite.

În baza referatului prezentat conducerii de către Departamentul Credite, conducerea băncii va aproba

începerea executării silite şi va desemna persoanele ce se vor ocupa în numele băncii de recuperarea, pe

calea executării silite, a creditului restant. Departamentul de credite va lua legătura periodic cu persoana

împuternicită cu executarea silită pentru a urmări modul cum se desfăşoară acţiunea de recuperare a

creditelor restante.

22

CAPITOLUL 7 OPERAŢIUNI BANCARE PRIVIND ACORDAREA DE CREDITE

PENTRU PERSOANE JURIDICE

În general, nevoia de creditare apare din lipsa fondurilor proprii pentru a face faţă în întregime

cheltuielilor ocazionale de desfăşurare normală a activităţii complexe a fiecărui agent economic (producţie,

investiţii, comercială etc.). La orice agent economic apar dezechilibre, disfuncţionalităţi în cazul

trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul

creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar când activul circulant din bilanţ nu poate fi acoperit

integral din încasări şi din fondul de rulment. Se poate afirma că, în cadrul creditelor de exploatare,

creditul de trezorerie deţine primul loc. Orice agent economic deţine active circulante importante

determinate în primul rând de activitatea de producţie şi în al doilea rând, de creanţele asupra clientelei. La

orice agent economic, sursele de finanţare trebuie să fie suficiente pentru a face faţă nevoilor de acoperire

a activului circulant.

În ţara noastră, fondul de rulment are în general un volum mai mare decât în ţările cu o economie

dezvoltată, ca urmare a vitezei mai mici de rotaţie a mijloacelor circulante în general şi a ciclului de

fabricaţie mai lung. De aceea, având în vedere şi faptul că mijloacele proprii de finanţare sunt limitate,

putem afirma că la noi, necesitatea creditelor bancare este mai mare. Adăugăm la cauzele de mai sus şi

stocurile mai mari de produse finite care nu se vând (ca urmare a nefolosirii marketingului vânzării) şi

încasărilor restante care au ajuns la un nivel de nesuportat. Necesarul total de fonduri şi, deci de credite,

este determinat şi de modul de gestionare al agentului economic. Dacă printr-o gestionare eficientă a

fondurilor se poate asigura rotaţia stocurilor, recuperarea mai rapidă a creanţelor nemobilizate, obţinerea

prelungirii creditului furnizorilor, creşterea avansurilor primite de la partenerii de afaceri, putem vorbi de o

reducere a necesarului de credite al agenţilor economici.

Există mai multe clasificări de credite bancare acordate agenţilor economici în funcţie de varietatea şi

complexitatea raporturilor de creditare, de gruparea operaţiunilor de credit. În economia de piaţă există

cinci mari feluri de credite şi anume:

- creditul bancar;

- creditul comercial;

- creditul obligatar;

- creditul ipotecar;

- credit de consum.

1. Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice şi juridice pe termen scurt, mijlociu sau

lung. Aceste credite se pot acorda cu sau fără înscrisuri, cu garanţii reale sau fără pe obiecte ale

creditării sau global.

2. Creditul comercial se acordă sub formă de marfă. El satisface atât interesul producătorului (deci agentul

economic producător) de a vinde mai repede marfa, cât şi pe cel al comerciantului care nu are fonduri

să le elibereze direct la primirea mărfii.

3. Creditul obligatar apare în raporturile dintre instituţiile de stat şi agenţii economici în calitate de

debitori, pe de o parte şi creditori, pe de alta parte. Aceste raporturi se concretizează în faptul că primii

emit obligaţiuni, iar creditorii sunt subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni.

4. Creditul ipotecar este destinat activităţii imobiliare şi se bazează în principiu pe proprietatea privată. El

presupune o convenţie între creditor şi împrumutat, care cuprinde în esenţă proprietatea (ca garanţie a

rambursării împrumutului), condiţiile şi scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde

proprietatea.

5. Creditul de consum se acordă pe termen scurt sau mijlociu, persoanelor individuale, pentru acoperirea

valorii mărfurilor şi serviciilor procurate din comerţ sau pentru recreditarea creanţelor contractate în

acest scop.

Băncile comerciale din ţara noastră acordă următoarele tipuri de credite, în funcţie de scopul pentru care

sunt solicitate:

23

- credite pe termen scurt cu durata de rambursare de până la doi ani;

- credite pe termen mediu cu durata de rambursare de 1 – 5 ani;

- credite pe termen lung cu durata de rambursare de peste 5 ani.

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate eforturile pentru a-şi încasa debitorii.

În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit pentru care există premisele rambursării şi plăţii

dobânzilor.

Evaluarea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite are dimensiuni calitative şi cantitative.

Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obţinerea de informaţii legate de responsabilitatea

financiară a clientului, determinarea scopului real al cererii de credit şi de estimarea eforturilor reale ale

clientului în vederea rambursării. Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza

atentă a istoricului datelor financiare ale clientului şi proiectare viitoarelor rezultate financiare. În general,

pentru evaluarea unei solicitări de credit sunt urmărite analiza bonităţii clientului şi evaluarea

perspectivelor financiare pe bază de cash-flow.

7.1.Analiza bonităţii clientului

Ratingul reprezintă o metodă modernă de evaluare a bonităţii clienţilor potenţiali. Aceasta constă într-o

notaţie de apreciere a atributelor solicitantului în vederea acordării creditului, care sunt apoi agregate într-o

notă totală. Construirea unui sistem de rating presupune rezolvarea următoarelor probleme:

- alegerea criteriilor de evaluare;

- stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respectiv notarea fiecărui criteriu;

- elaborarea metodologiei de agregare a notelor obţinute pentru fiecare criteriu în parte;

- stabilirea punctajului minim pentru continuarea analizei solicitării de credit.

Aplicarea sistemului credit scoring are în vedere compararea punctajului obţinut de solicitant cu limita

stabilită pentru acordarea creditului. Acest rezultat constituie numai o bază pentru decizia de creditare,

aceasta din urmă revenind Comitetului de Credite.

7.1.1.Stabilirea punctajului minim pentru acordarea creditului

Aceasta se realizează pornind de la o bază de date ce cuprinde clienţii băncii care au beneficiat de

credite în trecut. Pentru stabilirea ierarhiei debitorilor, banca utilizează 1.000 dosare de credit din trecut,

care cuprind 900 clienţi solvabili şi 100 clienţi insolvabili. Convenţional se consideră că un client aduce o

unitate profit, iar un client nesolvabil 9 unităţi pierdere. Punctajele care s-ar obţine, pe o scală de 100

puncte, sunt:

Note obţinute 0-10 10-20 20-30 30-40 40-50 50-60 60-70 70-80 80-90 90-100

Nr. clienţi solvabili 0 23 35 86 153 225 114 100 102 62 Nr. clienţi insolvabili 11 15 21 14 13 8 8 6 4 0

Se stabileşte punctajul minim de la care clienţii pot obţine credite. Vom calcula pentru fiecare punctaj

rezultatul obţinut de bancă şi se va considera ca prag minim acel nivel peste care banca înregistrează profit:

Note

obţinute

Nr. clienţi

solvabili

(cumulat)

Nr. clienţi

insolvabili

(cumulat)

Rezultatul băncii

Col.1 Col.2 Col.3 Col.4 = 1 Col.2 - 9 Col.3

0-10 0 11 -99

11-20 23 26 -211

21-30 58 47 -365

31-40 144 61 -405

24

41-50 297 74 -369

51-60 522 82 -216

61-70 636 90 -174

71-80 736 96 -128

81-90 838 100 -62

91-100 900 100 0

Pentru clienţii ce au punctaj de până la 40 de puncte, banca ar suferi o pierdere de 405 u.m. Renunţând

la aceşti clienţi, banca obţine 405 u.m. profit. Renunţând la clienţii cu punctaj sub 50 de puncte, profitul ar

fi de doar 369 u.m. Se observă că dacă banca creşte plafonul de puncte peste 40, atunci profitul înregistrat

se reduce. Deci, profitul maxim este de 405 u.m. şi se obţine prin creditarea clienţilor cu un punctaj

superior limitei de 40 de puncte.

7.1.2. Alegerea criteriilor relevante de evaluare şi stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare

dintre criterii, respectiv notarea fiecărui criteriu

Alegerea criteriilor relevante de evaluare are în vedere trei categorii de informaţii: financiare, economice

şi cele nefinanciare privind clienţii (situaţia juridică, tipul de proprietate, conducerea societăţii, afacerea,

piaţa, etc.).

Criteriile ce stau la baza evaluării performanţelor financiare ale clientului şi capacităţii acestuia de a-şi

onora datoria la scadenţă se stabilesc de fiecare bancă în parte şi se aprobă de către B.N.R. – Direcţia de

Supraveghere (conform art. 7 din Regulamentul nr. 5 din 23 august 2002). În urma acestor evaluări,

performanţa financiară va fi inclusă în una dintre următoarele categorii:

-categoria A: performanţe foarte bune, care permit achitarea la scadenţă a datoriei, cu menţinerea acestor

performanţe;

-categoria B: performanţe foarte bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie;

-categoria C: performanţe financiare satisfăcătoare, cu tendinţe de înrăutăţire;

-categoria D: performanţe financiare scăzute şi ciclice;

-categoria E: pierderi şi incapacitatea rambursării.

Analiza financiară a clienţilor se bazează pe informaţiile financiare furnizate de client: bilanţ şi raport de

gestiune, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare. Prin această analiză, banca urmăreşte să identifice

şi să cuantifice riscul performanţei clientului, riscul de lichiditate, riscul de insolvabilitate şi riscul legat de

managementul activelor.

Pentru încadrarea agenţilor economici în una din categoriile de mai sus este folosit un sistem complex

de indicatori. Se au în vedere mai multe criterii, pentru fiecare stabilindu-se un punctaj, iar pe baza notei

totale se realizează clasificarea performanţei financiare. Indicatorii folosiţi de către bănci în analiza

financiară a agenţilor economici sunt: lichiditatea generală, lichiditatea curentă, gradul de îndatorare,

acoperirea dobânzilor, rotaţia stocurilor, termenul de recuperare a creanţelor, termenul de plată a datoriilor,

rotaţia activelor fixe, rotaţia activelor totale, rata profitului, puterea de câştig şi rentabilitatea financiară.

Pentru fiecare indicator în parte, se obţine o anumită valoare, în funcţie de care se stabileşte punctajul care

este acordat agentului economic analizat. În ceea ce priveşte situaţia indicatorilor de lichiditate şi a

gradului de îndatorare, situaţia este următoarea:

25

Indicator Formula Intervale Punctaj

Lichiditatea generală G

ACirculanteL

PCirculante

1

1 0,8

0,8 0,6

0,6 0,5

0,5

G

G

G

G

G

L

L

L

L

L

1

2

3

4

5

Lichiditatea curentă C

ACirculante StocuriL

PCirculante

0,8

0,8 0,65

0,65 0,5

0,5 0,3

0,3

C

C

C

C

C

L

L

L

L

L

1

2

3

4

5

Gradul de îndatorare Datorii

GATotale

0, 4

0, 4 0,5

0,5 0,7

0,7 0,8

0,8

G

G

G

G

G

1

2

3

4

5

Evaluarea rezultatelor economice urmăreşte să evalueze puterea economică a solicitantului prin

cuantificarea creşterii reale a cifrei de afaceri şi a profitului net, modificarea procentuală a activităţii în

raport cu media sectorului de activitate şi dimensiunea economică a activităţii. Principalii indicatori

utilizaţi în cadrul evaluării economice sunt: creşterea cifrei de afaceri în termeni reali, creşterea profitului

net în termeni reali, mărimea companiei şi creşterea cifrei de afaceri în raport cu evoluţia sectorului

economic.

Relevanţa analizării aspectelor financiare este dată de necesitatea aprecierii moralităţii comerciale şi a

capacităţii manageriale a potenţialului client. Dintre criteriile nefinanciare de analiză a bonităţii clientului

se detaşează prin importanţă situaţia juridică. În cazul în care clientul se află într-una din următoarele

situaţii, el este eliminat imediat din analiză: dizolvare, faliment, înmatriculare, respinsă, lichidare şi

radiere. Cel mai bun punctaj este obţinut de firmele care prezintă următorul status juridic: funcţiune şi

fuziune prin contopire. De asemenea, firmele cu o activitate sub 2 ani au punctajul cel mai slab, iar cele cu

o vechime a afacerii de peste 12 ani prezintă cel mai bun punctaj din acest punct de vedere. În acest

context, societăţile pe acţiuni şi cotate la BVB sunt cel mai bine cotate la obţinerea unui credit, spre

deosebire de societăţile cu răspundere limitată, care deţin cel mai slab punctaj pentru obţinerea unui

eventual credit. Stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respectiv notarea fiecărui

criteriu are la bază analiza discriminantă.

Construirea metodologiei de agregare a rezultatelor obţinute are în vedere stabilirea importanţei fiecărui

criteriu în parte în ansamblul indicatorilor consideraţi. Cel mai adesea, sistemele de rating folosesc metoda

de agregare a rezultatelor, apreciindu-se că aceasta aproximează cel mai bine toate situaţiile posibile.

7.2.Analiza perspectivelor financiare pe bază de cash-flow

Analistul de credite trebuie să folosească decizia de creditare nu numai pe situaţia financiară istorică a

clientului, ci şi pe capacitatea acestuia de a genera în viitor fluxuri băneşti şi deci de a rambursa creditul şi

a plăti dobânda. Instrumentul folosit în acest scop este fluxul de numerar, adică o situaţie a intrărilor şi

ieşirilor de numerar (încasări şi plăţi) într-o perioadă dată. Rezultatul poate fi pozitiv (disponibil de

numerar) sau negativ (necesar de numerar).

În realizarea unui flux de numerar, trebuie avut în vedere că prognozele clientului pot avea la bază o

proiecţie exagerat pozitivă a evoluţiei viitoare, deci se impune o corectare a acestora.

26

În linii mari, structura unui flux de numerar este următoarea:

Intrări de capital – Ieşiri de capital + intrări din vânzări – ieşiri pentru aprovizionări – salarii – alte

cheltuieli – impozit pe profit = flux net al perioadei

Flux net al perioadei + disponibil din perioada anterioară = disponibil / necesar de lichidităţi curent

CAPITOLUL 8 OPERAŢIUNI BANCARE PRIVIND ACORDAREA DE CREDITE PENTRU

PERSOANE FIZICE

În sectorul bancar, creşterea a devenit un atribut esenţial al performanţei bancare. Ea nu este un scop în

sine, ci este impusă de rentabilizarea investiţiilor în tehnologii noi, posibilă doar în condiţiile "producţiei

de masă". Procesul de creştere în sectorul bancar are două componente: creşterera în domeniul serviciilor

bancare tradiţionale (creditarea clienţilor, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului) şi cresterea în

zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operaţiuni pe piaţa de capital, servicii informatice şi

de informare, asigurări). El este caracterizat de faptul că are loc într-un context concurenţial şi are drept

rezultat prestarea de către instituţia financiară a unei game largi de servicii.

Prin diversificarea produselor şi serviciilor, băncile comerciale contribuie din plin la înfăptuirea politicii

financiar-monetare şi valutare a ţării. Astfel, diversificându-se instrumentele de plată utilizate la băncile

comerciale, poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar. Prin participarea la licitaţiile valutare,

băncile comerciale contribuie la stabilirea zilnică a raportului dintre moneda naţională şi valutele străine

(deci a cursului valutar).

Temperând cererea de credite (fie măcar pentru faptul că nu există destule resurse), băncile comerciale

contribuie la limitarea inflaţiei. La aceasta reducere a inflaţiei contribuie şi faptul că băncile acordă

diferenţiat credite, în funcţie de gradul de bonitate al agenţilor economici. Cooperarea mai mare între bănci

faciliteaza operaţiunile de investiţii şi de împrumut, realizându-se studii de fezabilitate şi participând la

elaborarea şi punerea în aplicare a proiectelor de investiţii şi de creditare. Tot în cadrul relaţiilor de

cooperare se poate aprecia că se va pune un accent mai mare pe problemele de intermediere financiară şi

bancară.

Băncile comerciale se sprijină în activitatea de creditare, nu atât pe capitalul propriu (care are o pondere

mică), cât mai ales pe capitalul de piaţa financiar-monetară. Sub acest raport, se poate afirma că banca este

o instituţie ce lucrează cu banii altora. Cererile de credite sunt aşa de mari, încât capitalul propriu şi fondul

de rezervă nu pot face faţă. Considerând că banca este numai o instituţie care împrumută, ea trebuie mai

intâi să-şi asigure resursele de alimentare cu fonduri care, ulterior, să fie utilizate drept credite.

Preocuparea de a constitui resurse este tot atât de importantă ca aceea de a le plasa, deci de a acorda

creditele.

Conform normelor emise de B.N.R., instituţiile de credit sunt obligate să încadreze creditele acordate

persoanelor fizice în categoriile următoare: credite pentru investiţii imobiliare şi credite de consum.

Creditele pentru investiţii imobiliare sunt acele credite contractate de o persoană fizică, inclusiv credite

ipotecare, având ca destinaţie dobândirea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren şi/sau

construcţii, realizate sa care urmează să de realizeze. În această categorie de credite sunt încadrate şi cele

acordate în scopul consolidării sau extinderii unei construcţii sau pentru reabilitarea unui teren. Creditele

de consum reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică, în vederea satisfacerii nevoilor personale

ale solicitantului şi/sau familiei acestuia sau pentru cumpărarea de bunuri, altele decât cele care se înscriu

în categoria investiţiilor imobiliare.

Creditele acordate pentru studii, vacanţă şi călătorii, efectuarea de tratamente medicale, participarea la

conferinţe şi simpozioane organizate în străinătate, precum şi cele acordate prin intermediul cardurilor care

nu au asociat un cont de depozit se încadrează în categoria creditelor de consum. Creditele de refinanţare

sunt încadrate în funcţie de categoria creditului iniţial a cărui rambursare este finanţată în acest fel.

Acordarea, garantarea şi derularea creditelor de consum şi a celor pentru investiţii imobiliare se

realizează pe baza reglementărilor interne ale împrumutătorilor. Aceste reglementări sunt aprobate de

27

organele competente conform actelor constitutive, în cazul instituţiilor de credit persoane juridice române,

şi de către organele statutare, în cazul sucursalelor instituţiilor de credit străine. Contractul de credit va

cuprinde, în mod obligatoriu şi fără a fi limitative, clauze referitoare la condiţiile de scadenţă, dobândă,

neonorarea la scadenţă a creditului şi a dobânzii şi la constituirea de garanţii, dacă este cazul.

Documentele pe care un solicitant trebuie să le prezinte în vederea obţinerii unui credit sunt următoarele:

- documente care atestă capacitatea solicitantului (şi/sau a familiei) de a dispune de venituri certe cu

caracter de permanenţă şi considerate eligibile;

- declaraţie pe propria de răspundere privind valoarea angajamentelor de plată ale solicitantului şi ale

familiei acestuia la data solicitării creditului. Creditorii pot solicita informaţii cu privire la gradul de

îndatorare a solicitantului şi a membrilor familiei acestuia;

- declaraţie pe propria răspundere privind litigiile cu terţii, existente la data solicitării creditului.

Pentru construirea, consolidarea, extinderea imobilelor sau reabilitarea unui teren, solicitantul de credit

este obligat să prezinte un deviz estimativ al lucrării şi un plan de finanţare, convenit cu constructorul, care

să prevadă eşalonarea în timp a sumelor ce urmează să fie avansate. Dacă lucrările asupra imobilului se

execută în regie proprie, termenele de utilizare a creditelor se stabilesc de comun acord cu persoana

împrumutată.

Un credit este aprobat pe baza unui referat care este întocmit şi semnat potrivit reglementărilor interne

ale împrumutătorului. Creditele de valoare mare se acordă cu avizul structurilor existente în instituţia de

credit. Referatul trebuie să conţină, fără a fi limitative, următoarele elemente: datele de identificare a

solicitantului, informaţii referitoare la creditul solicitat (valoarea creditului de rambursare, scadenţa,

moneda, destinaţia, avansul depus de solicitant şi garanţiile prezentate), informaţii privind bonitatea

solicitantului şi situaţiile speciale în care se află solicitantul de credit în raport cu terţii.

Atunci când creditul de consum are ca destinaţie achiziţionarea de bunuri, solicitantul trebuie să prezinte

garanţii reale şi personale la nivelul creditului solicitat sau să achite un avans de minim 25 % din valoarea

respectivelor bunuri. În situaţia în care creditul de consum are altă destinaţie decât achiziţionarea de

bunuri, solicitantul trebuie să prezinte garanţii reale şi personale la nivelul creditului solicitat.

Poliţele de asigurare, având ca obiect garantarea/preluarea riscului de neplată, încheiate fie de către

împrumutător, fie de către debitor, se încadrează în categoria garanţiilor personale. Pot face excepţie de la

obligaţia de garantare, facilităţile de creditare prin trageri în descoperiri de cont, precum şi creditele

acordate prin intermediul cardurilor de credit, a căror valoare nu depăşeşte de trei ori veniturile nete lunare.

Valoarea unui credit pentru investiţii imobiliare nu poate depăşi 75 % din valoarea imobilului pentru

achiziţionarea căruia se solicită creditul şi/sau din valoarea devizului estimativ. Acordarea creditelor pentru

investiţii imobiliare este condiţionată de prezentarea de către solicitant a unor garanţii reale şi personale.

Valoarea garanţiilor nu va fi mai mică de 133 % din valoarea creditului.

La evaluarea bonităţii solicitantului, se va avea în vedere ca angajamentele totale de plată lunare,

respectiv creditul şi dobânda aferentă, ale solicitantului şi ale familiei acestuia, decurgând din contractul de

credit, precum şi din alte contracte de aceeaşi natură (alte contracte de credit, contracte de leasing,

contracte de cumpărare de bunuri în rate), indiferent de creditor, să reprezinte cel mult 40 % din veniturile

nete ale solicitantului şi, după caz, ale familiei acestuia.

În plus faţă de această condiţie, la acordarea creditelor de consum şi a altor contracte de natura creditului

de consum, indiferent de creditor, angajamentele de plată lunare, respectiv creditul (principalul) şi

dobânda, nu vor depăşi 30 % din veniturile nete ale solicitantului şi familiei acestuia. De asemenea,

angajamentele de plată lunare, decurgând din credite pentru investiţii imobiliare şi din alte contracte de

natura creditului pentru investiţii imobiliare, indiferent de creditor, nu vor depăşi 35 % din veniturile nete

ale solicitantului şi familiei acestuia. Veniturile nete lunare vor fi calculate ca diferenţă între veniturile

totale certe, cu caracter de permanenţă, ajustate prin aplicarea unor coeficienţi, şi angajamentele de plată

de altă natură decât cele decurgând din contracte de credit. Prin familia solicitantului se înţelege soţul/soţia

şi rudele şi finii acestuia, care locuiesc şi gospodăresc împreună cu solicitantul. Prin reglementările interne,

împrumutătorii pot stabili o sferă de cuprindere mai restrânsă a noţiunii de familie.

28

Contractele de credit/finanţare încheiate de bănci cu societăţi comerciale, în baza cărora sunt acordate

linii de credit pentru achiziţionarea fondului de marfă, trebuie să includă clauze potrivit cărora în situaţia

vânzării în rate sau pe credit a respectivelor bunuri, aceste societăţi comerciale vor impune condiţii de

acordare, derulare şi garantare a creditelor destinate persoanelor fizice asemănătoare cu cele folosite de

către instituţiile de credit. Acest lucru este valabil şi în cazul contractelor de credit/finanţare încheiate de

instituţiile de credit cu alte categorii de creditori, care acordă credite destinate persoanelor fizice.

Pe durata derulării creditului pentru persoane fizice, băncile au obligaţia să urmărească îndeplinirea

condiţiilor prevăzute în contractul de credit, precum cele referitoare la plata la scadenţă a ratelor

reprezentând creditul şi dobânda aferentă şi, eventual, la situaţia garanţiilor şi la destinaţia creditului. În

cazul creditelor acordate în scopul construirii, reabilitării, consolidării sau extinderii unei construcţii sau

pentru viabilizarea unui teren, verificarea încadrării în graficul de execuţie a lucrărilor se va realiza în

conformitate cu reglementările interne ale creditorului.

CAPITOLUL 9 RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

Riscul în activitatea de creditare reprezintă riscul pierderilor determinate de încălcarea obligaţiilor

debitorilor prevăzute în contractul de credit, respectiv probabilitatea ca dobânda, creditul sau ambele să nu

fie rambursate la scadenţă sau să fie rambursate parţial. Întârzierea plăţii dobânzilor sau ratelor reprezintă

manifestări ale unui asemenea risc. Riscul de credit, în forma sa finală, aduce băncii pierderi prin

falimentul debitorului, situaţie în care pierderile sunt irecuperabile.

Falimentul unui client reprezintă un rezultat al unei evoluţii care s-a degradat în timp şi ale cărei etape

iniţiale sau ulterioare, mai lente sau mai rapide, trebuie să fie percepute şi considerate optime de orice

creditor normal. În mod necesar, banca, pentru a evita riscul de credit, este obligată să ia măsuri de

prevenire din timp printr-o selecţie strictă a debitorilor.

Gestiunea riscului are ca obiect limitarea pierderilor în cazul degradării situaţiei debitorilor şi evitarea ca

slăbiciunile unor debitori să genereze dificultăţi semnificative pentru împrumutaţi. Acest tip de gestiune

implică două etape independente. O primă etapă presupune o gestiune anterioară momentului luării

deciziei de angajament, bazată pe criterii calitative şi cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind

acordarea creditului, care depinde de solicitarea financiară a solicitanţilor.

În a doua etapă, respectiv gestionarea a posteriori, se realizează urmărirea şi estimarea riscurilor

portofoliului de active. Gestionarea este cantitativă, pe baza statisticii situaţiei debitorilor fiind estimate

expunerile la risc şi pierderile în cazul înrăutăţirii situaţiei clienţilor şi portofoliilor acestora. Aceste

pierderi depind în mod real de expunerile la risc şi de eventualele garanţii.

Expunerile se concretizează în profile temporare ale expunerilor la risc, pentru fiecare din perioadele

viitoare ale acestor profile pierderile depinzând de: expunere, profitabilitate, înrăutăţirea situaţiei

debitorului, rata de recuperare a obligaţiilor etc. Acoperirea expunerii la risc presupune determinarea

prealabilă a ratei medii şi ratei maxime de depreciere în funcţie de volatilitatea portofoliului. Expunerea

totală la risc se acoperă secvenţial prin garanţii (derivându-se expunerea netă), prin provizioane, pentru

rata medie de depreciere, şi prin fonduri proprii ale băncii, pentru rata maximă.

Profilele temporale ale expunerilor depind de natura angajamentelor, constituind, deci, baza de calcul a

pierderilor medii sau maximale. Pentru un portofoliu de angajamente, calculul expunerilor este efectuat în

câteva etape, după cum urmează: 1)determinarea profilurilor temporale ale expunerilor de operaţie;

2)consolidarea angajamentelor pentru portofoliul de operaţiuni al unui credit; 3)luarea în considerare a

garanţiilor şi clauzelor contractuale şi a ratelor de recuperare a riscului net; 4)consolidarea angajamentelor

pe toate contrapartidele portofoliului implicat (pe funcţionar bancar, pe centru de profit, global).

Garanţiile sunt de tipuri multiple, fiind grupate pe două mari categorii, reale şi personale, şi au ca scop

reducerea pierderilor sau eliminarea pierderilor în cazul riscului de creditare. Clauzele contractuale asigură

o protecţie suplimentară a împrumuturilor, prin fixarea unor praguri ale unor indicatori sau prin limitarea

tuturor operaţiunilor contrapartidei (debitorului) care deteriorează situaţia sa financiară. Pentru garantarea

29

portofoliului instrumentelor de piaţă, o modalitate adecvată este aceea a sistemului de „colaterale” (sub

forme de lichidităţi sau titluri).

Determinarea pierderii totale a unui portofoliu, ca sumă a pierderilor pe fiecare portofoliu specializat, se

poate face utilizând metoda corelaţiilor. În acest sens, corelaţiile între deprecierile situaţiilor individuale

pot fi măsurate prin corelaţii între datele privind deprecierile sectoarelor cărora le aparţin, stabilite pe baza

unor serii statistice temporale. Expunerile la risc depind de durata de depreciere aleatorie în timp, de

speranţa realizării deprecierii şi de volatilitatea variabilelor aleatoare. Variaţiile expunerilor şi pierderilor

pe sectoare se consideră corelate cu cele ale firmelor individuale.

Unul din cele mai utilizate instrumente de prevenire a riscurilor este în domeniul bancar, respectiv

sistemul de delegare a deciziilor de acordare a creditelor în funcţie de riscurile asociate. Acest sistem

permite descentralizarea deciziilor, angajarea responsabilităţilor personale în anumite limite (în general,

minore), angajarea responsabilităţii colective prin comisii, comitete şi alte grupuri constituite ca atare şi

abilitate de a decide asupra acordării creditului, potrivit unei scări graduale stabilite.

De regulă, creditele sunt acordate întreprinderilor numai în urma unei analize complexe şi multilaterale a

proiectelor, a eficienţei economice şi a posibilităţii de a asigura prin potenţialul lor rambursarea creditului

în anumite condiţii. De asemenea, aprecierile fundamentate asupra motivaţiei profesionale,

comportamentului moral şi credibilităţii echipei de conducere a întreprinderii, cât şi rezultatele analizei

financiare a situaţiei globale într-o perioadă de referinţă sunt absolut obligatorii. În mod deosebit, trebuie

luate în considerare şi elementele de asimetrie a informaţiilor şi hazard moral, elemente care pot fi decisive

în anumite situaţii.

Spre deosebire de împrumuturile acordate persoanelor juridice, creditele pentru persoane fizice, privind

necesităţile casnice sau familiale, sunt acordate, în general, prin utilizarea metodelor informatice. Cele mai

utilizate metode informatice sunt cele de credit scoring, în care un rol important îl deţin criteriile de

selecţie. Acestea trebuie să fie restrânse ca număr, dar de mare semnificaţie, pentru a se asigura o

departajare în alegerea posibililor clienţi. În acest caz, evaluarea creditului constă în determinarea şi

negocierea cu solicitantul a volumului maxim al creditului, ce poate fi acordat în funcţie de punctajul

(scorul) realizat de acesta. Se negociază, de asemenea, nivelul dobânzii, garanţiile, termenele de

rambursare etc. Determinarea punctajului se face utilizând mai multe criterii, cum sunt: premisele

materiale ale realizării creditului, garantarea creditului, condiţiile de desfăşurare a exploatării investiţiilor

(obiectul creditului), situaţia financiară a solicitantului, perspectivele pieţei etc. Metoda scoring presupune

reconstituirea periodică a datelor statistice şi prelucrarea acestora prin analiza discriminatorie multiplă.

Decizia de creditare se adoptă pe baza prelucrării informatice a datelor şi informaţiilor economico-

financiare şi determinarea indicatorilor privind situaţia patrimonială a solicitantului. În gestiunea financiară

a firmei se înregistrează pe parcursul anului decalaje între necesarul şi existentul de disponibilităţi băneşti,

datorate fie diferenţei dintre imobilizările totale ale firmei şi fondurile proprii, fie dereglărilor în încasarea

veniturilor.

Având în vedere aceste fenomene, banca reacţionează prin acordarea de credite pe termen scurt adecvate

decalajelor dintre activele curente, pe de o parte, şi resursele proprii şi pasivele stabile, pe de altă parte.

Pornind de la necesităţile firmei şi de la oferta băncii, se procedează la fundamentarea şi adoptarea deciziei

de creditare, procesul decizional cuprinzând următoarele etape: analiza managerial şi economico-financiară

a firmei solicitante de credit, analiza solicitării de credit, adoptarea deciziei de creditare şi analiza periodică

a calităţii portofoliului de credite.

Analiza firmei presupune depunerea la bancă a unei documentaţii economice şi financiare complexe.

Firma trebuie să deruleze o activitate economică, cu riscuri minime în perioada de utilizare a creditului, şi

să prezinte performanţe economice şi financiare acceptabile acordării creditului. Acordarea creditului

implică astfel o analiză concretă a bonităţii agentului economic pe baza indicatorilor de lichiditate,

solvabilitate, rentabilitate şi echilibru, exprimată prin ratele financiare specifice, determinate prin

raportarea diferenţiată a elementelor de bilanţ, dar şi a elementelor din contul de rezultate.

Analiza solicitării creditului se concretizează în identificarea scopului şi a nivelului creditului solicitat,

30

identificarea surselor de rambursare a creditului şi identificarea garanţiilor creditului. În cazul creditelor cu

risc redus, banca solicită o singură sursă de rambursare, pentru cele cu risc ridicat solicitând şi o a doua

sursă de rambursare, colaterală, de regulă garanţii depuse de firmă. Valoarea maximă a garanţiilor

acceptate de către bancă va fi în toate cazurile cel puţin egală cu datoria cea mai mare a debitului, formată

din creditul acordat plus dobânda datorată până la rambursarea primei rate. În acest context, adoptarea

deciziei de creditare presupune corelarea creditului cu disponibilităţile de resurse proprii ale băncii sau

procurate pe piaţa internă şi externă, adoptarea şi comunicarea deciziei de creditare, precum şi analiza

realizării deciziei de creditare pe parcursul perioadei de utilizare a creditului, vizând evoluţia stării

economico-financiare a debitorului, precizându-se nivelul riscului de rambursare.

Experienţa societăţii bancare demonstrează necesitatea dezvoltării unui portofoliu de informaţii cu

privire la toţi clienţii băncii şi a unei baze de prelucrare a informaţiilor de referinţă, ca o cale principală de

consolidare a poziţiei băncii în raporturile sale cu clienţii, independent de talia lor, şi o modalitate de

prevenire şi evitate a riscului de credit.

Având o continuitate deosebită în selectare clienţilor, actualizarea permanentă a bazei de date permite

urmărirea condiţiilor de utilizare a creditului până la rambursare, sesizându-se din timp orice schimbări în

patrimoniul şi evoluţia activităţii clientului ce ar putea afecta îndeplinirea, de către debitor, a obligaţiilor

contractuale. Orice modificare a calităţii creanţelor trebuie sesizată (inclusiv contabil) în gestiunea băncii.

În mod necesar, se schimbă optica şi procedeele de lucru faţă de clientul respectiv, căruia i se acordă o

asistenţă sporită pentru a parcurge o etapă mai dificilă, care se speră a fi cu caracter trecător.

Principalul factor al perturbărilor în activitatea unei bănci sunt creditele neperformante, adică dificultăţi

ale achitării creditului de către debitor, ceea ce va genera pierderi băncii, care va trebui să le suporte din

profit. Pentru a evita acest risc de credit, din ce în ce mai pregnant pe măsura intensificării activităţii de

creditare, statul, prin legi, şi comunitatea bancară, prin norme precise, încearcă să creeze băncilor un

sistem de protecţie (prin sistemul de control intern şi extern asupra băncilor), care trebuie promovat

permanent, cu deosebire de către instituţiile bancare. În general, băncile s-au orientat în două sensuri în

vederea diminuării riscului de credit, şi anume fie prin abordarea unor domenii de angajare cât mai

diversificate în scopul limitării riscurilor, fie prin specializarea în câteva segmente de piaţă bine definite,

unde se poate exercita o presiune de prevenire şi evitare a riscurilor prin intermediul unui sistem precis şi

practic. Principalele norme prudenţiale promovate de sistemul bancar se referă la: limitarea creditării unui

singur debitor, stabilindu-se o normă de expunere a băncii faţă de un singur client; limitarea

împrumuturilor mari acordate expunerea maximă acordată pentru împrumuturile mari fiind de cel mult 8

ori nivelul fondurilor proprii ale băncii; constituirea provizioanelor, nivelul acestora depinzând de clasa

creditului, clasă stabilită conform unor criterii de clasificare, şi încadrarea creditelor într-o categorie

anume.

În urma evaluării financiare a clienţilor, creditele vor fi plasate într-una din cele cinci categorii

delimitate (standard, în observaţie, substandard, îndoielnic, pierderi), serviciul datoriei (bun, slab,

necorespunzător) al clientului depinzând de categoria de credit. La determinarea provizioanelor, expunerea

debitorului poate fi micşorată doar cu valoarea angajamentelor apărute: depozite gajate, colaterale, credite

acceptate de bancă etc.

Riscul de credit aferent persoanelor fizice şi juridice reprezintă fie rezultatul unui decalaj între venituri şi

cheltuieli, ca urmare a probabilităţii diminuării sau dispariţiei venitului viitor al împrumutatului, fie a

voinţei debitorului, care este un risc mai greu de apreciat de către banca ce nu a adunat suficiente

informaţii pentru a evita un astfel de comportament. Riscul insuficienţei venitului viitor reprezintă un risc

mai dificil de anticipat, cu deosebire în condiţiile unei rate oscilante a inflaţiei, care impune, de cele mai

multe ori, creşterea dobânzilor bancare şi în consecinţă scumpirea creditului.

În cazul creditului acordat persoanelor juridice, incapacitatea de rambursare a împrumutului poate fi

determinată de o serie de factori, cum sunt: timpul în care se încasează creanţele de la beneficiari (ce poate

determina blocaje financiare, şi în consecinţă probleme de producţie şi în activitatea întreprinderii),

incapacitatea firmei de a se adapta pieţei în materie de brevete, invenţii, inovaţii (incapacitate dată de

31

tehnologie şi mentalitate), calitatea şi moralitatea managementului firmei (greu de apreciat de către bancă).

Riscul de ţară reprezintă o categorie de risc specific impus de operaţiuni financiar-bancare (credite,

garanţii, asigurări) cu operatorii de peste frontieră şi constă în probabilitatea nerecuperării creanţelor de

către banca creditoare.

Pierderile depind, în general, de valoarea instrumentelor de piaţă şi de gradul lor de lichiditate pe piaţă.

Măsurarea riscului de creditare este relativ simplă pentru instrumentele cotate, pentru că acestea sunt

lichide şi negociabile. Însă, pentru instrumentele derivate (options, swaps etc.) măsurarea este mai

complicată, pentru că acestea sunt instrumente a căror lichiditate nu este asigurată, deoarece operatorii îşi

conservă angajamentele pe perioade lungi. Pentru instrumentele de piaţă se disting două tipuri de riscuri, şi

anume riscul curent, aferent valorii de piaţă curente (calculată pe baza valorii prezente a parametrilor

pieţei) şi riscul potenţial, legat de valorile posibile pe care le poate lua instrumentul pe parcursul existenţei

sale. Riscul total este suma celor două riscuri, măsurându-se astfel riscul de credit total al instrumentului

respectiv.

Bibliografie:

Basno C., Monedă. Credit. Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

Dardac N.,

Floricel C.

Basno C. Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

Dardac N.

Bratu A. Monedă. Credit. Bănci, Ed. ExPonto, Constanţa, 2005

Diaconescu M. Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

Ilie M. Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Ed. Expert, Bucureşti, 2003

Manolescu Gh. Monedă şi credit. Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003

Manolescu Gh. Bănci şi credit, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006

Neguriț ă O. Monedă. Credit. Bănci, Ed. Terra Nostra, Iaș i, 2009

Stoica V., Banii şi credit. Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica

Deaconu P monetară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

Stoica M. Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

.