Cap. 5 Divortialitate, Recasatorie Si Alternative Nonmaritale

Cap. 5 DIVORTIALITATE, RECĂS Ă T O RIE ŞI ALTERNATIVE NONMARITALE

Cap. 5 DIVORTIALITATE, RECĂSĂTORIE ŞI ALTERNATIVE NONMARITALE

5.1. Divorţialitate şi cauzele ei

5.1.1. Creşterea disrupţiei conjugale în societatea contemporană

Se face distincţie între:- destrămarea oficială (Juridică) adică „de drept” a cuplului familial- destrămarea neoficială (informală) adică „de fapt” (nu mai există viaţă comună)

Principalele tipuri de disoluţie maritală:- despărţirea în fapt, dar cu locuinţă comună (ţări slab dezvoltate, locuinţa o

problemă)- separarea totală (şi în ce priveşte locuinţa), dar fără divorţ (ţări dezvoltate în

care divorţul prezintă consecinţe negative)Disrupţiile nondivorţiale

- sunt difuze, greu de circumscris prin date concrete.- sunt, de regulă, etape anterioare divorţului

Obs.1: în trecut erau multe cupluri destrămate (informal) dar care, datorită constrângerilor de tot felul, nu divorţau.Obs.2 deşi disrupţiile nondivorţiale nu se ridică la proporţia divorţurilor, ele au crescut în societatea modernă faţă de cea tradiţională.

Rata divorţului a crescut începând din secolul XIX, dar mai de la cel de-al doilea Război Mondial până în zilele noastre. În S.U.A. la 1,000 de căsătorii, numărul de divorţuri era în 1890 de 55.6, în 1910 de 87.4, în 1930 de 173.9, în 1950 de 231.7, în 1959 de 259, în 1980 de 486,9.În Franţa (2000) rata divorţului a ajuns la aproape 40% în Anglia peste 40% iar în Suedia la peste 50%.În România,

- în 1990, la 192.652 căsătorii, s-au înregistrat 32.966 divorţuri (17,1%) iar - în 2003, la 133.953 căsătorii, s-au înregistrat 33.072 divorţuri (24,7%)

Obs.: O legislaţie mai severă sau mai permisivă faţă de divorţ afectează rata divorţialităţii şi are multe consecinţe sociale.Trei tipuri principale de divorţ discernem după modalitatea desfacerii căsătoriei:

- divorţ sancţiune - unul, sau amândoi parteneri sunt culpabilizaţi; - divorţ constatare - sentinţa exprimă faptul că cei doi nu mai convieţuiesc în fapt- divorţ prin consimţământ reciproc (declaraţia ambii soţi e suficientă pentru

pronunţarea sentinţei)Idee: Tipul de divorţ are mari implicaţii psihosociale, mai ales dacă există copii.

5.1.2. Cauze generale; o nouă mentalitate a divorţului

Întrebare: de ce astăzi atât de mulţi oameni divorţează? Explicaţiile cotidiene se intersectează ce cele ale specialiştilor, dar nu se suprapun.

O explicaţie generală care sfidează, oarecum, simţul comun: indivizii din societatea contemporană, care se aleg liber ca soţ şi soţie pe temeiul dragostei

1


adevărate, dezinteresate, ajung să divorţeze chiar datorită acestui fapt.Explicaţie: dacă mariajul e centrat pe nevoile expresive (afecţiune, confort psihologic) şi nu pe cele instrumentale (economico-productive, creşterea şi “aranjarea” copiilor, presiunile grupului şi a familiei extinse etc.), divorţul pare firesc dacă dispare dragostea.2. Emanciparea economică a femeii îi permite acesteia să divorţeze dacă nu consideră viabil mariajul (nu mai e dependentă de soţ, spre deosebire de trecut).Emanciparea femeii s-a produs odată cu industrializărea, modernizărea, urbanizărea, automatizărea, creşterea nevoii de forţă de muncă în sfera serviciilor care au generat:

- distanţarea dintre habitat si locul de muncă . - apariţia, pentru soţi, a reţelelor de sociabilitate distincte (posibile fixaţii

afective)- rezolvarea problemei locuinţei (care putea împiedica divorţul)

3. Democratizarea si liberalizarea vieţii sociale de ansamblu a mărite permisivitatea în ce priveşte divorţul:

- scăderea influenţei Bisericii şi a religiei, - “îndulcirea” legislaţiei în raport cu divorţul- micşorarea considerabilă a presiunilor normelor şi obiceiurilor tradiţionale

Între creşterea ratei divorţului şi factorii de mai sus există o circularitate cauzală:- liberalizarea juridică, religioasă şi a opiniei publice cresc rata divorţului- rata în creştere duce la mai multă toleranţă şi la oglindirea juridică a acesteia

S-a schimbat mentalitatea despre divorţ: el nu mai este apreciat ca un eşec ci ca o soluţie, un răspuns pozitiv la o situaţie critică.Respectiva schimbare s-a produs:

- prin mecanismul contaminării (observarea rezolvării conflictelor maritale)- centrarea pe nevoi expresive în dauna celor instrumentale- emanciparea femeii- mărirea speranţei de viaţă (soţii ce nu se înţeleg ar mai avea mulţi ani de

convieţuit)

5.1.3. Violenţa în familie

Violenţa în familie apare ca o variabilă explicativă intermediară a divorţului:- sumează efectele incompatibilităţii în plan psiho-socio-cultural - potenţează disoluţia maritală

În studiile din România (1985-1989) violenţa este invocată de respondenţi (mai ales femei) pe primele locuri ca şi cauză a divorţului (Bejan şi Buruiană, 1989).Problemă: în prezent violenţa în familie a crescut sau a devenit doar mai vizibilă datorită renunţării la autoritatea absolută a tatălui. (în anii 70 nu există cercetări).Studiile de debut asupra violenţei (în S.U.A.) au vizat trăsături de personalitate / comportamentale şi s-au rezumat la a blama persoanele implicate:

- soţi beţivi, - mame necorespunzătoare, - soţii ameninţătoare şi rele.

Cercetări mai recente arată că violenta familială e un răspuns complex la unele condiţii:- sărăcia,

2


- lipsa de putere socio-politică, - promovarea în mass-media a violenţei faţă de femei, - ideologia dominanţei şi agresivităţii masculine şi altele.

La aproximativ aceleaşi condiţii sociale, oamenii se comportă diferit şi în privinţa violenţei. Într-o abordare mai concretă a violenţei din grupul familial, şi cu deosebire în munca de asistenţă socială, alături de factori macrosociali sunt imperios operante şi variabilele de personalitate.în S.U.A., şi în Occident în general, continuă să fie o alarmă publică violentarea şi abuzul faţă de copii (child abuse). Când e vorba de abuzul în context domestic, acesta este asociat, la scară statistică, cu situaţia de mamă izolată, săracă şi lipsită de suport din partea soţului sau a rudelor. De asemenea, e în cauză un copil nedorit sau care a fost născut la o vârstă la care mama nu poate avea singură grijă de el. Este evident şi aici că, comportamentul agresiv al mamei faţă de copil este explicabil prin condiţiile sociale. Nu e însă şi de justificat moral.Cele mai multe acte de violenţă domestică au loc între soţi. Potrivit unei anchete, în 16% din toate cuplurile americane soţii ajung să se lovească (Straus şi alţii, 1980). în general, “atacatorii” sunt bărbaţi, la violenţele cărora tot mai multe soţii răspund cu violenţa. Totuşi, femeile sunt de departe în mai mare măsură victime ale agresiunii în familie. Mai mult chiar decât copiii. Datele arată că atât variabile economice cât şi psihologice intervin în hotărârea soţiilor de a rămâne sau nu în abuzul conjugal (Strube şi Barbour, 1983).Privitor la cauzele violenţei domestice, mulţi sociologi preferă să o considere o reflectare, un rezultat al toleranţei şi chiar încurajării agresivităţii din viaţa socială de ansamblu: violenţa din stradă, din stadioane, din locuri publice, din mass-media, luptele armate. Dar, nu sunt oare aici în loc factori care răspund de agresivitate în general (deci şi în familie), printre care cei de natură biologică nu pot fi ignoraţi ?Oricum, ceea ce în consensualitate studiile au arătat este că violenta nu rezolvă tensiunile din familie, ci le amplifică. Mai mult, violenţa naşte violenţă şi o transmite prin socializare şi învăţare socială. Deşi există cercetări care o contrazic, cele mai multe date validează teoria “transferului generaţional a violentei familiale” (Stacey şi Shupe, 1983). Văzând şi simţind pe propria piele bătaia din partea părintelui, copilul o va practica şi el când va fi părinte.

5.1.4. Factori specifici explicativi

Şi în problematica divorţului răspândite sunt teoriile de nivel microsocial, care practică individualismul metodologic, pornesc adică de la interesele, informaţiile şi strategiile actorilor individuali. G. Levinger (1979) oferă un model explicativ al disrupţiei conjugale cu trei dimensiuni: atractivitatea maritală, alternativele existente şi barierele ce împiedică disoluţia. Indivizii iau decizii în funcţie de recompensele şi costurile percepute. Se includ factori de natură economică şi îndeosebi psihosocială (constrângerile religioase, presiunea rudelor, satisfacţii atitudinale şi simbolice).Asumpţia centrală a teoriei lui G. Becker (1991) este că prin căsătorie indivizii încearcă să maximizeze valoarea bunurilor şi comodităţilor pe timpul vieţii ce urmează, să obţină beneficii, fie direct economico-materiale, fie de alt gen (în

3


terminologia lui, “monetare” şi “nonmonetare”). Disrupţia maritală are loc pentru că informaţia (despre partener) a fost incompletă sau pentru că schimbări fundamentale au survenit în valoarea partenerului. Divorţurile au loc preponderent în primii ani de căsătorie, deoarece, pe de o parte, după căsătorie informaţia devine mult mai bogată, iar pe de altă parte, odată cu trecerea anilor se acumulează capital marital specific, cum sunt copiii şi proprietăţi, a căror valoare scade prin disoluţie.

5.1.4.1. Amândouă teoriile mai sus menţionate au fost confirmate la nivelul datelor empirice doar parţial. Aceasta şi datorită faptului că există serioase dificultăţi În stabilirea raportului cauzal dintre variabile şi în cazul divorţialităţii.

De exemplu, o asociaţie statistică ridicată între statutul căsătorit-divorţat şi valoarea bunurilor materiale, nu spune aproape nimic despre relaţia de cauzalitate dintre ele, chiar dacă controlăm efectul altor variabile (cum ar fi vârsta şi şcolaritatea). Analiza longitudinală este un pas înainte, fiindcă ne indică legăturile dintre cele două variabile la nivel individual.

Tot astfel, se ştie, că femeile care au slujbe sunt mai predispuse la divorţ. Printr-o cercetare obişnuită transversală vom constata o diferenţă semnificativă după această caracteristică între femeile divorţate şi cele căsătorite, în sensul că primele sunt cu mult mai mare pondere angajate în câmpul muncii. Numai că s-ar putea să se fi angajat după divorţ. Şi în acest caz e nevoie de analize longitudinale.

Dificultatea majoră survine în aceea că nici analiza longitudinală nu dă siguranţa relaţiei cauză-efect. Chiar dacă prin studii longitudinale se identifică anterioritatea temporală faţă de divorţ a intrării în serviciu a femeilor, se ridică întrebarea dacă nu şi-au căutat slujbă tocmai pentru că despărţirea se profila.

Numai investigaţii de mare complexitate pot ajunge la date ferme, dar acestea intra sub incidenţa dilemei cantitativ-calitativ (vezi Cap.2). Cele mai sus arătate nu trebuie să ne conducă la un scepticism distructiv faţă de datele existente, ci la evaluarea prudentă a lor.

5.1.4.2. Una dintre variabilele de ordin premarital semnificativă în divorţialitate este şcolaritatea. Studiile au arătat că şcolaritatea sensibil egală a soţilor descreşte disoluţia maritală. În ce priveşte gradul de şcolaritate al femeilor, o legătură nonliniară există între şcolaritate şi divorţ: soţiile cu studii superioare divorţează în mai mare măsură decât celelalte, dar, în acelaşi timp, cel puţin în S.U.A., şi soţiile care nu au reuşit să termine un anumit nivel şcolar, au, de asemenea, o probabilitate de divorţ mai mare (Thornon, 1978).

Şcolaritatea corelează foarte puternic cu statutul social al individului (ţăran, muncitor, intelectual etc.) aşa încât analizând şcolaritatea ne referim şi la statutul social. Pentru divorţialitate contează extrem de mult, statutul social al părinţilor şi mediul de provenienţă. Cercetări şi de la noi din ţară au relevat că, la instrucţie egală, distanţa mare dintre mediile sociale de provenienţă produce instabilitate maritală (Mihăiescu, 1983; Bejan, Buruiană, 1989).

Cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât probabilitatea de divorţ este mai mare. Aceasta s-ar explica prin: dacă s-au căsătorit timpuriu, înseamnă că au întrerupt şcoala; lipsa de maturitate şi informaţii suficiente unul despre altul; capitalul material

4


adus în căsnicie este mai mic; G. Becker (1991) crede că motivul principal este acela că divorţând la o vârstă tânără posibilitatea de a găsi ceva mai bun este mai mare.

Etnia contează în sensul că la scară statistică există tendinţa ca mariajele interetnice să fie mai puţin stabile. În general, cu cât distanţa culturală dintre partenerii conjugali este mai mare, cu atât şi şansele de despărţire sunt sporite. Distanţa culturală înseamnă şcolaritate, capital cultural, dar bineînţeles şi etnie. S-au constatat diferenţieri în disoluţia maritală şi comparând grupurile etnice între ele. În S.U.A., cuplurile negre sunt mai predispuse la destrămare. Controlându-se variabile cheie (şcolaritatea, statutul social-economic, vârsta etc.) s-a evidenţiat determinaţia factorului etnic. Femeile negre divorţează mai mult, dar mai ales trăiesc separate de soţ (fără a divorţa). Întrucât ele se căsătoresc mai puţin, rezultă familia matrifocală. Comparativ cu negrii, alte grupuri etnice nonalbe din S.U.A. divorţează mai puţin.

5.1.4.3. Cercetările concrete ce au urmărit efectul variabilelor de investiţie, s-au concentrat în jurul capitalului domestic (locuinţă, bunuri), copii şi investiţii de ordin psihologic.

Existenţa copiilor în căsnicie afectează fundamental hotărârea de a divorţa sau nu Constituind un capital marital specific, a cărei valoare scade prin despărţire, copii favorizează stabilitatea cuplului. Unele date ale investigaţiilor empirice confirmă însă şi celălalt efect al prezenţei copiilor, anume scăderea calităţii vieţii de familie, mai ales când sunt copii-problemă (Waite şi alţii, 1985). Naşterile premaritale măresc riscul divorţului, dar gravidia premaritală nu (Teachman, 1983).

Investiţiile monetare în locuinţă şi alte bunuri de îndelungă folosinţă - capitalul marital specific de proprietate - este o variabilă relevantă în divorţialitate. Cuplurile ce nu au divorţat au o proprietate comună mult mai valoroasă decât cea a cuplurilor care s-au despărţit (comparaţia se face în momentul În care cuplul a divorţat). Probabil că interpretarea lui Becker (1991) că dacă ai investit mai mult, te desparţi mai greu este principala explicaţie. El arată, de altfel, că parteneri cu riscul de despărţire, nici nu investesc prea mult în căsnicie. S-ar putea să existe, totuşi, şi alţi factori, în afara calculelor raţional-economice, care să determine o mare stabilitate conjugală, concomitent cu acumulare de capital marital (factori de personalitate, de pildă).

Investiţiile psihologice în mariaj (ataşament, sentimente, grija faţă de ceilalţi membrii ai familiei etc.) au mecanisme şi efecte asemănătoare investiţiilor economico-monetare: angajându-te mai mult intelectual şi emoţional, te costă mai mult despărţirea; atunci când percepi neînţelegeri grave şi o eventuală ruptură, nu te angajezi psihic în prea mare măsură.

Se pare că o variabilă independentă importantă pentru mărimea investiţiilor psihologice este atitudinea fată de divorţ. Dacă ea este restrictivă, atunci investiţiile vor fi mari. Astfel, atitudinea faţă de divorţ contează atât direct - cei cu atitudine negativă vor divorţa mai greu - cât şi indirect, prin efectul ei asupra investiţiilor materiale şi psihologice. La rândul ei, respectiva atitudine este puternic corelată cu religia şi sociali-zarea. Cercetări printre grupurile religioase arată că la americani rata divorţialităţii este mai scăzută la catolici (Teachman, 1983). Divorţul părinţilor induce o atitudine pozitivă faţă de divorţ la copii (Greenberg şi Nay, 1982).

5


5.1.4.4. Factorii vieţii (forţei de muncă şi maritale), reflectaţi în primul rând în statutul socio-economic al soţilor, reprezintă o clasă importantă de variabile în înţelegerea divorţialităţii. Numeroase studii arată că divorţul are o mai mare incidenţă în cazul cuplurilor unde soţia este angajată în muncă. Determinaţiile sunt multiple şi aici: independenţa dată de câştig, schimbarea rolurilor tradiţionale în familie, orele de muncă ale soţiei pot afecta nivelul de satisfacţie al soţului. -

Referitor la statutul socio-economic al soţului, cercetările indică faptul că nu atât nivelul absolut al acestui statut afectează divorţul, cât mai ales schimbări rapide ale lui. Cuplurile în care soţul devine pentru o perioadă mai lungă şomer, sau în care soţul câştigă în mod neaşteptat mult mai puţin ori mult mai mult decât obişnuit sunt semnificativ mai dispuse la divorţ. Schimbările pozitive în condiţia socio-economică a soţului pot avea consecinţe contrarii. Câştigând mai bine şi având un prestigiu social mai mare, valoarea bărbatului creşte pe piaţa maritală, ceea ce incită la divorţ. În acelaşi timp, el este mai atractiv pentru propria soţie, ceea ce consolidează familia.

5.1.4.5. În mod tipic, ruptura divorţială este punctul final al unui proces de disoluţie maritală. El nu poate fi surprins prin date oficiale statistice, aşa cum se întâmplă cu divorţialitatea. Studiile pe această temă fac apel la intervievarea subiecţilor implicaţi, adică la percepţia lor asupra fenomenului. Multe cercetări s-au întrebat în ce măsură şi din ce motive parteneri conjugali se gândesc la divorţ. J. Huber şi G. Spitze (1980) au constat că împărţirea sarcinilor casnice afectează gândul la divorţ la femei, dar nu la bărbaţi. Alţi cercetători (Udry, 1981; Booth, 1985) au urmărit corelaţia dintre percepţia alternativelor maritale şi resursele obiective (materiale şi psihosociale) ale partenerilor, constatând o toleranţă mai mare faţă de disoluţie, când resursele sunt mai mari.

Sintetizând rezultatele unei cercetări proprii efectuate în anii 1984-1985 privitor la percepţia surselor de satisfacţie şi insatisfacţie maritală, am arătat că se poate vorbi de un sindrom al incapacităţii de convieţuire, în centrul căruia se situează “lipsa sentimentelor de dragoste”, consumul exagerat de alcool, asociat cu cheltuiala banilor, distribuirea inechitabilă a sarcinilor gospodăreşti, violenţa verbală şi fizică, gelozia, infidelitatea. Într-o cercetare asupra tinerei familii, alături de aceste motivaţii, A. Bejan şi D. Buruiană (1989) găsesc ca şi foarte importantă şi “preferinţe diferite în petrecerea timpului liber”.

Investigarea mai îndeaproape a procesului de disoluţie conjugală şi familială presupune combinarea unor indicatori ai subiectivitătii (percepţiei) cu indicatori obiectivi (comportamentali şi caracteristici socio-economice şi de altă natură). Ceea ce implică cuplarea studiilor calitative cu date statistice demografice şi economice de mare anvergură.

6


5.1.5. Consecinţe ale divorţialităţii

Deşi divorţul începe să fie privit şi ca un început pentru o viaţă mai bună, consecinţele sale negative nu pot fi ignorate.La nivelul celor doi parteneri efectele psihologice depind:

- de existenţa copiilor- de investiţiile afective făcute în căsnicie- de cine a iniţiat divorţul- de valoarea partenerilor pe piaţa erotică şi maritală - de densitatea reţelei de rude şi de prieteni a fiecăruia

Divorţialitatea afectează diferenţiat femeia şi bărbatul. Dacă există copii (care rămân cu mama de obicei) şi dacă nu se produce recăsătoria:

- costurile psihologice sunt mai mari pentru bărbaţi, - costurile materiale pentru femei

Consecinţele asupra copilului:- în trecut copilul cu părinţi despărţiţi era stigmatizat (acum nu prea contează)- există efecte psihologice vizând identificarea de rol de sex, formarea unor

atitudini faţă de familie şi muncă.Mai ales pentru băiatul rămas cu mama poate apărea supraprotectia maternă: toată dragostea se îndreaptă spre copil, e crescut ca într-o seră, cu obligaţii casnice minime.Comportamentul e justificat şi de dorinţa de a nu putea fi blamată de fostul soţ, etc.Supraprotecţia poate avea consecinţe negative asupra copilului privitor la:

- viitorul statut marital - distribuirea sarcinilor domestice în familia pe care o va avea

E fectele divorţului asupra copilului . Patru principale constatări apar concludente:1 - Dacă copilul după divorţ continuă să interacţioneze cu celălalt părinte, diferenţele psiho-comportamentale faţă de copii din fam. biparentale sunt nesemnificative 2 - Stima de sine a copilului, este afectată mai mult (negativ) la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale.3 - Comportamentul social (antisocial) al copilului şi performanţele sale şcolare nu sunt afectate semnificativ de lipsa unui părinte, în particular a tatălui. (comparaţia trebuie făcută la venituri egale).4 - Impactul negativ al divorţului asupra copilului depinde în principal de:

- gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat, - sănătatea mintală a părinţilor, - densitatea reţelei sociale a actualei familii a copilului- vârsta care a avut-o copilul la divorţ.

Divorţul are în general influenţe negative asupra părinţilor celor ce divorţează:- se perturbă relaţiile bunici-nepoţi- în cazul femeii rămase singură cu copii, părinţii trebuie să o ajute material

7


- percepând divorţul ca un eşec, părinţii celor divorţaţi suferă din cauza presiunii psihologice a rudelor şi cunoştinţelor.

5.2. Recăsătoria şi problemele ei

5.2.1. Disparitatea bărbat-femeie

În S.U.A. 80% din divorţaţi intră într-un nou mariaj. În 1982, din totalul populaţiei de interval marital,

- 6,5% persoane erau divorţate, - 60,5% erau căsătorite, - 26% singure şi - 7% văduve

În România în anul 1991 din totalul de 179.000 de căsătorii, - 163.211 erau căsătorii de prima dată, - 2.354 căsătorii ale persoanelor văduve şi - 13.435 ale persoanelor divorţate (după Trebici, 1993).

Se constată o diferenţă accentuată între bărbaţi si femei vizavi de recăsătorie.Bărbaţii se recăsătoresc proporţional mai mulţi decât femeile.În 1982, în societatea americană:

- 83% din bărbaţii divorţaţi erau recăsătoriţi şi - 75% din femei

Din totalul cuplurilor maritale, 1/5 includeau un soţ divorţat. Din acestea, - în 35% din cazuri soţul fusese căsătorit, - în 30%, soţia, iar - în 35%, amândoi (Cherlin şi McCarthy, 1985).

Disparitatea mai accentuată constă în vârsta la recăsătorie, în sensul că - după 40 de ani femeile îşi găsesc mai greu un partener, - bărbaţii după această vârstă se recăsătoresc în general cu femei mai tinere

Explicaţia e legată de valoarea pe piaţa maritală: situaţia materială şi prestigiul social al bărbaţilor creşte pe când la femei capitalul erotico-estetic scade.

5.2.2. Avantaje şi dezavantaje ale recăsătoriei

Avantajele: beneficii materiale, de confort, sexual-erotice, emoţionale, procreere etc. Pentru femeia singură cu copil, recăsătoria înseamnă şi îmbunătăţirea situaţiei materiale şi ieşirea de sub spectrul stigmatizării.Dezavantaje şi riscuri. 1 Probabilitatea de divorţ e mai mare la recăsătoriţi (în SUA cel puţin). Explicaţii:

- volumul mic al capitalului marital specific- trăsături de personalitate ale subiecţilor care-i predispun la divorţ- tensiuni şi constrângeri generate de existenţa copiilor din căsătoria precedentă

2. E xistenţa copiilor din altă căsătorie la unul sau ambii parteneri, creează probleme. În familiile reconstruite copiii au mai multe probleme nu numai faţă de familiile normale (biparentale, cu părinţi proprii) dar şi în comparaţie cu cele monoparentale.

8


Părinţii vitregi au dificultăţi, datorită faptului că:- propriul copil e copil vitreg pentru partenerul lui- simt o criză de autoritate.

Pe termen mai lung recăsătoria aduce beneficii şi copiilor şi părinţilor pe linia:- acumulării de capital marital- identificării de rol- lărgirii relaţiilor sociale prin noi rude (Furstenberg şi Spanier, 1984).

5.2.3. Către un nou tip de familie

Creşterea ratei divorţialităţii şi remariajului face tot mai răspândită fie familia monoparentală, fie cea de tip reconstituit. Societatea va trebui, prin legislaţie şi politica familială, să găsească soluţii la aceste noi configuraţii, care, prin ponderea lor, sunt o problemă socială.Concepte cum ar fi „familie de orientare” sau „consanguină” îşi pierd semnificaţia pentru familiile recompuse.

5.3. Alternative nonmaritale

5.3.1. Persoane singure (celibatul)

În special în ţările puternic industrializate occidentale o parte tot mai mare a populaţiei formează gospodării cu o singură persoană deoarece:

- numărul văduvelor este ridicat (durata medie de viaţă e ridicată, mai ales pentru femei, iar la căsătorie, bărbaţii au câţiva ani în plus)

- tinerii se căsătoresc mai târziu şi un timp locuiesc singuri- tot mai multe persoane preferă însă să nu se căsătorească niciodată

Stilul de viaţă de persoană tânără singură este destul de răspândit acum în occident. Acest stil reflectă creşterea independenţei economice şi socio-culturale a femeii, ceea ce îi asigură securitate şi în afara mariajului. Accesul nelimitat la contraceptive permite activitate sexuală fără costurile căsniciei. Multe tineri optează pentru o carieră profesională în locul celei familiale, carieră ce le procură şi un stil de viaţă mai independent (timp liber, călătorii, cheltuieli personale).Opinia publică a devenit mai tolerantă faţă de un asemenea comportament. Societatea şi statul (inclusiv prin taxele pe venituri) îndeamnă la căsătorie.

Dar chiar din punct de vedere al intereselor personale, dacă avem în calcul o perioadă mai mare de timp, situaţia de celibat are, pe lângă avantaje, şi dezavantaje. Să ne gândim numai la consecinţele pentru bătrâneţe.

5.3.2. Coabitarea sau concubinajul

Coabitarea presupune relaţii sexuale / afective dar şi de faptul a gospodări împreună.În SUA (1981) existau 1.8 milioane de cupluri coabitante (4% din totalul cuplurilor).Pentru cei sub 25 ani) procentul este de circa 7.4%.În Suedia rata coabitării e de 12% iar în Franţa (1977) era de 9,7% pt. cei de 18-29 ani.

9


Mai mulţi factori contribuie la creşterea accentuată a modelului coabitaţional. 1. Explicaţie generală: coabitarea întruneşte în mare măsură avantajele mariajului, înlăturând costurile eventualului divorţ.Factorii mai specifici:

- şcolaritatea prelungită creşte implică necesitatea satisfacerii unor nevoi (sexuale)- în timpul studiilor tinerii se ajută nu numai în menaj, ci şi profesional- Mulţi tineri trăiesc împreună necăsătoriţi din cauza locuinţei

Societatea devine tot mai permisivă faţă de coabitare, fapt relevat şi de sondajele de opinie cu privire la atitudinea faţă de activitatea sexuală premaritală.În Franţa, % celor care cred că libertatea sexuală a tinerelor fete e regretabilă scade:

- pentru bărbaţi de la 52% în anii 1960 la 34% după 1965- pentru femei în aceeaşi perioadă, de la 54% la 33%

În S.U.A., numărul celor care au răspuns “da” la întrebarea dacă e ceva rău în a avea relaţii sexuale înainte de căsătorie a scăzut între anii 1970-1975 de la 55% la 35%.În România (1989), 24% din respondenţii sub 35 de ani afirmau că pentru bărbat nu are importanţă dacă a avut sau nu relaţii sexuale premaritale, iar pentru femei, 15% .Obs.: Situaţia de coabitare nu reprezintă un bun predictor pentru stabilitatea maritală.

5.3.3. Alte cazuri

Discutând despre alternative nonmaritale se poate face disocierea între- nonmaritalitate intenţionată şi una - impusă, conjuncturală (văduvia)

Noi am tratat despre prima întrucât situaţiile de divorţialitate au fost tratate mai pe larg în celelalte subcapitole, iar o altă formă nonmaritală (impusă), văduvia, a fost expusă în legătură cu ciclul familial.Literatura americană de specialitate consacră un spaţiu relativ larg homosexualităţii, examinând-o ca alternativa diadică netradiţională (Hubert şi Spitze, 1988). S-a constatat că frecvenţa coabitării, atât printre homosexualii masculini cât şi la lesbiene, este, proporţional, mai ridicată decât la heterosexuali. Ca aspiraţie şi ca realitate, homosexualii tind spre relaţii stabile (Blumstein şi Swartz, 1983).Cu privire la cauzele homosexualităţii, cercetările nu au dat încă răspunsuri concludente. Factorul biologic contează, dar o legătură directă între nivelul hormonic şi comportamentul homosexual nu s-a evidenţiat nici la bărbaţi, nici la femei. Explicaţia psihologică (de nuanţă psihanalitică), a unui tată slab şi a unei mame puternice şi autoritare, nu s-a verificat nici ea. Într-o cercetare, experţilor în sănătate mentală (psihologi şi psihiatrii) li s-a dat să analizeze răspunsuri la teste de personalitate, pentru a distinge între homosexuali şi heterosexuali. Identificările lor au avut slabă validitate şi nu au diferit semnificativ de cele ale nespecialiştilor (Jay şi Young, 1979).Oricum, dacă facem comparaţii pe scara istoriei şi între diferite culturi, apare clar că homosexualitatea este în primul rând un fenomen socio-cultural, înscriindu-se, în mare, în acelaşi complex factorial ca şi magnitudinea divorţialităţii, rata mică a fertilităţii, coabitarea heterosexuală.

10

Cap. 5 DIVORTIALITATE, RECĂS Ă T O RIE ŞI ALTERNATIVE NONMARITALE 11

Cap. 5 Divortialitate, Recasatorie Si Alternative Nonmaritale

Documents

Transcript of Cap. 5 Divortialitate, Recasatorie Si Alternative Nonmaritale