CANDI REA

P E U R M E L E D R A M E I D E

ION MARIN SADOVEANU

. A r t a celor ce nu ştiu de cât cu greu să urmărească înfiorarea sufletului pe un vers sau pe o frază muzicală, arta eliberării celor mulţi, simplă şi totuş atât de compli­cată, teatrul în înţelesul cel mai larg al cuvântului, azi este primejduită aproape pretu­tindeni. O alta, făcută din tr'o iluzie mai uşoară dar înjumătăţită, îi râvneşte locul. îngrijo­rările sunt mari. Totuş echilibrul nu se va strica, fiindcă cinematograful, artă parazitară şi nouă, nu cunoaşte nici una din legăturile trainice cari leagă cuvântul mimat cu publicul său din totdeauna. Oricând teatrul a găsit o punte de salvare. Se înfăptuia câte odată minunea aceasta a nepieirii definitive, pornind din cele mai nobile daruri ale sale, din poezia sa. De cele mai multe ori însă, salvarea a venit din fermentul acela clocotitor de viaţă, umil şi trivial, care a păstrat şi a dospit în el, şi încă în timpurile cele mai greu încercate, arta aceasta, subt forma exhibiţionismului popular.

După moartea clasicei tragedii greceşti, trecută prin palidă imitaţie romană; după ce însăşi comedia se stinge la Roma, din tiparele ei cele mai pure, mimusul, gen vulgar, încărcat de satiră, superstiţii şi grosolănii, stăpâneşte din Hlexandria, prin Bizanţ, până în flpus. Teatrul se salvează în lumea veacurilor cu civilizaţia năruită, prin gluma mimată, primitivă şi neorganizată, ca şi publicul căreia i se adresează, de pe o piatră sau câteva scânduri, la o răspântie de drumuri. Poezia dramatică a dispărut, pentru veacuri lungi, aşteptând un nou răsărit, mai întâi glacial şi didactic, în şcolile latinizate ale Evului Mediu, cu Tcrenţiu, şi mai în urmă, renaşterea religioasă, în mistere.

201

Teatrul însă, înţelegând prin aceasta numai partea spectacolului din el, va dăinui mai departe, liber, lăsat în grija fanteziei şi a improvizaţiei, hrănit de acest mimus, care va împrumuta noilor năvălitori răsăriteni, turcilor, pe Kara-Gbioz, iar lumii apusene, mai târziu, pe calea unor complicate înrâuriri, filiaţiuni pentru personagiile principale din Commedia dell'Hrte.

Altădată, însă cealaltă parte din alcătuirea acestui fenomen complex, se menţine în ciuda spectacolului care slăbeşte, şi anume poezia lui, opera poeţilor dramatici, desprinsă pen­tru o vreme din capricioasele coterii ale publicului, şi integrată, ca realizări de o netă­găduită valoare, în afară de specificul lor, în tradiţia culturală a unei epoci sau a unui popor. Rcesta pare a fi cazul unei anumite Germanii de astăzi. Intr'adevăr în afară de dibuirile şi nebulozităţile artei scenice, nelipsite, preşte, de sclipiri, dar care fac totuş să oscileze spectacolul şi valoarea lui; în afară de aceleaşi încercări ce se întind pe o bună parte din literatura dramatică, astăzi în Germania, se mai pune chestiunea uneî poezii dramatice de tradiţie, argumentată şi susţinută cu exemplele multor creaţiuni autentice, şi anume a dramei gotice.

Hr fi, această dramă gotică, după cum o defineşte chiar dl. Otto Heuscbele, teore­ticianul ei, (Schicksale des gotischen Dramas): „acea dramă de spirit nordic, neviolentată de înrâurirea anticilor şi a Renaşterii, crescută din pământul Germaniei, şi pătrunsă de un spirit identic cu acel ce se întâlneşte în plastica şi arhitectura gotică". E drama în căutarea unui nou mit religios, plăsmuitoare de noi simboluri ale comunităţii, drama creatoare a unui teatru festiv, ce se poate urmări dintr'unele tendinţe şi fragmente ale lui Goethe, prin Mombert, până la Fritz v. Unrub.

Iată două pilde, cu totul diîerite şi nelegate în timp şi în spaţiu, în care teatrul face faţă crizelor prin care trece, fie cu unul, pe cu celait din cele două elemente cari îl alcătuiesc: spectacolul (în înţeles cât mai cuprinzător, şi cel mai frecvent) sau poezie dramatică (teoretic cel puţin, în cazul dramei gotice).

Hstăzi, şi mai ales în viitor, când criza poate va creşte — căci teatrul românesc nu a cunoscut încă această situaţie, până la desnădăjduitoarea ei limită desvăluită teatrului în alte ţări — prin care din cele două mijloace se va salva arta aceasta, la noi, unde acum are o realitate de netăgăduit, integrată fiind în curentul cel mare de cultură citadină ?

Cetatea, sau urmele vieţii de cetate, pentru inpuenţile vremurilor de mijloc, oraşul pentru cele de azi, a fosl întotdeauna cadrul în cuprinsul căruia s'a putut pune şi dis­cuta problema. Din veacul al XIX-lea cadrul acesta l-am creat şi noi şi în el a răsărit fenomenul care ne interesează. Deacum, cred, că destinele ne sunt depnitiv legate de acelea ale spectacolului de pretutindeni, dacă cumva pe această cale, în viitor, teatrul îşi va găsi mântuirea. Cu privire la înfăptuirile scenice, şi mai ales dacă aceste înfăptuiri vor p la un moment dat singure reprezentative pentru întregul teatru, toaiă lumea civi­lizată de astăzi, prezintă un atât de mare caracter de omogenitate datorit unui gust comun, creat prin circulaţia rapidă a realizărilor şi imitaţilor, încât nu mai poate fi vorba ca pecare neam să se apere prin creaţiunea sa proprie, întrucât priveşte spectacolul. Exemplul cel mai convingător este genul revistei. Practicat la început cu oarecare fabulă şi structură ; cu două tipizări : comperul şi commera, în foarte puţini ani. subt alte înrâuriri, acest gen popular se delestează din ce în ce de elementul său literar: satiră, scenete, situaţii, pentru a intra într'o anumită plastică fastuoasă, ritmată şi decorativă. De îndată ce ten­dinţa aceasta s'a manifestat şi s'a accentuat la Londra, de pildă, Parisul, Berlinul, Viena, şi pe urmele lor Bucureştii adoptă. Variaţiunile, schimbarea accentului în viaţa acestui gen, mimus-ul modern, dacă am îndrăsni să-1 numim astfel, se înregistrează de îndată pretutindeni, dovedind tocmai stricteţea structurii lui, general valabilă, şi generalizarea unui acelaş gust, crescut în oraşe, asemănătoare peste tot locul.

Drama, însă trece prin criza refacerilor ei fundamentale. Nu numai ca material dar şi ca tehnică ea răsfrânge instabilitatea ideilor generale, încă neturnate în depnitivele lor tipare.

Dramele naţionale au dispărut, şi numai în teorie şi parţial se mai vorbeşte de o dramă gotică, în Germania; iar în Franţa, un Claudel sau Ghéon, cari se leagă şi ei de acesta dramă, sunt produse livreşti pentru marele public, alături de realitatea scenei.

202

Patrimoniul comun al teatrelor este alcătuit din toate literaturile ale tuturor timpu­rilor, barocizate, cu intenţie, de o suprastructură a regiei. •

O dramă a epocei, pornită dintr o literatură şi care să se impună tuturor, cum a fost cândva cazul clasicismului din veacul al XVII-lea, n'a răsărit şi nu sunt încă semne că se va arăta.

Fiecare, în aceste vremi îndoelnice în care sunt indicii că iarăş teatrul va face legă­tura prin spectaculosul său, cultivă eclectismul şi o tradiţie estetică în poezia dramatică.

întrucât ne priveşte, eclectismul nostru, astăzi, e mai puţin o necesitate şi mai mult un program analitic, la care şi — corectivul acesta e un fenomen cu totul modern de cul­tură naţională, — veghează Statul. Din tradiţie, avem doar un fir, şi nu în poezia dramatică ci în înfăptuirea ei. E ritmul şi atmosfera caragialescă, ce tind să pe lăsate şi trecute ca o succesiune, prin generaţiile noastre de actori.

Nou e izvorul dramei româneşti, care începe în veacul al XIX-lea, nepornit din inima neamului acesta, ci numai mânat după alte modele.

Dacă există punţi ce se pot lăsa, pentru împrumuturile literaturei culte, din motivele populare, în lirică şi epică, motive care trec din creaţiunea lor primitivă şi anonimă, încărcate de un polen estetic, aceste căi sunt rupte, pentru dramă.

Căci lăsând la o parte Vicleimul, un embrion de dramă liturgică şi împrumutată de curând, şi care nu contează nici măcar ca influenţă în viaţa teatrului nostru, nimic nu ne leagă cu trecutul, unde domnesc, miraculoase, doina şi basmul.

Tot ce găsim dincolo de această prăpastie şi ceeace am numit cândva dramă ma­gică românească, de la celula ei primitivă a cuvântului rostit, întovărăşit de tiparul său spaţial, gestul, până la marea frească a unei pompe festive, deşi nu poate intra în linia de continuitate şi de influenţe, mai ales a unor creaţiuni estetice, alcătueşte singurul şi autenticul tezaur dramatic al poporului românesc, precumpănit după cum s'a întâmplat întotdeauna în sânul unor societăţi cu o organizare mai puţin severă şi mai ales necu­noscătoare de viaţa de cetate de către elementul spectacolului iar nu de acel al poeziei dramatice.

Din marele crater magic, astăzi stins, care a clocotit odinioară pretutindeni, topind, zei informi şi nevăzuţi încă de imaginaţia oamenilor, laolaltă cu elemente, spaimă şi curiozitate ; au mai rămas încă nervuri vii, pierdute în carnea altor credinţe, al căror lanţ se încheie cu creştinismul. Strălucite epoci religioase au reeditat începutul dramei, ca pe un fir rupt şi reluat apoi, în acelaş desemn. Intensitatea lor atrage întotdeauna fenomenul acesta al poeziei dramatice, care se organizează pe ceremonial fie păgân, fie creştin. Lumea ma­gică, amorfă încă în tot cuprinsul ei, dar profund mistică, cu un limbaj împleticit încă şi naiv, dând astfel măsura adâncimei ei (experienţa mistică fiind excepţională, întrebuin­ţează ca mijloc de expresie resfrângerea identică, dar infinit variată a imaginei prin care ia contact misticul urmăritor cu idealul său) a creat mari procesiuni dramatice, pe care mai târziu, fie cronologic, fie pe baza unei înrudiri ideologice, marile religii le-au învest­mântat cu fastul şi prestigiul lor. Vechile aşezăminte s'au uitat de mult şi totuş în noile liturghii sunt urme ciudate, practici neexplicabile de multe ori, cari nu se pot lămuri, în cele din urmă, decât urcând până la acest foarte îndepărtat izvor magic.

Discuţiile aprinse ale veacului trecut în jurul naşterei tragediei greceşti, fie purtate cu sobrietatea savantă a lui Willamowitz, fie cu patosul nietzscheian, sunt luminarea unei răscruci relativ recente din drumul dramei, care a cunoscut o mare amploare în lumea magică, deşi lipsită de valoarea estetică pe care o dobândeşte abia în urmă.

Ritmul vieţii vegetaţiei — moarie şi reînviere — cu toate epocile de tranziţie, ceeace face dintr'o bucată de vreme — anul, o privelişte atât de uimitoare şi variată, şi totuş unitară şi Uniformă în succesiunea anilor, a isbit imaginaţia omului primitiv încât acesta a cinstit cu cea mai însemnată a sa dramă magică revenirea vieţei, simbolizată prin reînvierea unui demon al vegetaţiei. In lumea greco-romană târzie, când elementele dra­mei magice de odinioară îşi desfăcuseră mănunchiul căpătând alte valori în mai multe festivităţi, aspectele practicelor acestea păstrate mai unitar în Orient, EU impresionat atât de mult, în cât Sir I. G. Frazer construeşte o ipoteză, cu privire la răspândirea mai lesnicioasă a creştinismului în Orient, tocmai prin identificarea de către orientali a lui Isus cu demonul însuş al vegetaţiei, a cărei trăsătură principală, în carierea sa pămân­tească era reînvierea aceasta anuală. * *

203

Dacă organizaţia noastră religioasă şi socială ne-a interzis o dramă de valori este­tice, în care s'ar fi putut resfrânge genul creator al poporului românesc, drama noastră magică — bun dintr'un comun depozit milenar — se apropie prin multe laturi ale sale de modelele cele mai complete, păstrate încă de popoare vechi intrate în hotărâte faze de civilizaţie, cum ar fi grecii sau romanii.

De la descântec (pentru care, tipic, ar fi pusul, întorsul şi scosul cuţitelor; v. Tocilescu) până la ritualul desfăşurat în cinstea demonului vegetaţiei, totul se cuprinde în tradiţia românească

Pentru cele două mari drame magice de pretutindeni: reînvierea demonului vege­taţiei şi izgonirea demonilor, cred a recunoaşte două echivalente: în Capră şi Căluşari, deşi sunt încă multe elemente cari nu pot fi armonizate, şi există o oarecare neinden-titate în timp.

Totuş. întrucât priveşte Capra — jocul păpuşii de lemn, împodobite cu panglici şi zurgălăi, de către flăcăii satelor, păstrat mai ales în toată amănunţimea lui pentru o identificare fructuoasă în ţinuiul Hunedioarei (Tudor Pamfilie : Crăciunul) — avem cele mai sigure indicii, cu ajutorul cărora putem urmări această problemă.

De curând, un joc magic, studiat la Viza, fosta capitală a Traciei, şi raportat într'o lucrare de dl. R. Winterstein: Der llrsprung der Tragedie, dovedeşte a putea face legă­tura între vechia dramă magică, despre care am vorbit şi Jocul Caprei, de pretutindeni, în locurile locuite de români.

In faimosul „Carnaval" din Viza, după cum se numeşte, demonul este dedublat şi personificat prin doi călugări, mascaţi, cu zdrenţe şi piei de animale îmbrăcaţi, şi pur­tători de multe podoabe răsunătoare: zurgălăi.

Capra, ea însăşi e o mare mască, purtată de cel care o joacă. E o mască construită din lemn, cu un plisc, împodobită cu fel de fel de panglici şi zdrenţe şi cu un orna­ment ce nu lipseşte niciodată : clopoţeii.

Mannhardt crede a recunoaşte sigur, după aceste două atribute : mască şi clopoţei, pe demonul vegetaţiei în cinstea căruia are loc jocul magic. Găteala răsunătoare ar avea rolul simbolic aci, de a se înfăţişa ca vocea demonului.

Şi la Viza şi la noi precum şi odinioară în marea dramă magică, demonul este sacrificat. Dar semnul cel mai precis — simbol al belşugului şi fructificării în asemenea procesiuni este phallusul. Pballoforii au întovărăşit întotdeauna personagiul principal, pe demon — după cum Satirii vechiului joc grecesc, cari nu erau primitiv de cât un corp de phallofori, îl întovărăşiau pe Duonisos.

Atributul acesta, la Viza, este dat unuia dintre cei doi călugări. La noi, lipseşte. Totuş există o anumită stilizare, o anumită transmutare de simbol în mentalitatea ma­gică, ce trebuie urmărită. Forma conică însăşi a acestei măşti uriaşe, care este capra, reaminteşte pălăriile conice ale altor demoni ai vegetaţiei : (Pfingstl, în Bavaria; Loup vert, în Normadia) şi cari nu sunt altceva decât o stilizare simbolică a phallusului, întovărăşind pretutindeni pe demonul vegetaţiei.

Hşezat în linia tuturor celorlalte neamuri, întrucât priveşte patrimoniul său de dra­mă magică, dramă rămasă rudimentară ca pretutindeni, în afară de greci la cari în faza religioasă alcătueşte începuturile tragediei, poporul românesc nu reia motivul acestei poezii, altoindu-1 pe ritualul său religios.

Doar fragmentele acestea de dramă pâgână vor suferi, cu vremea o creştinească înrâurire, sfinţii venind să stea alături în diferite practici, cu viaţa sau cu minunile lor, de elemente confuse păstrate încă din lumea şi vremea negurilor-

Peste această întreagă epocă, forfotitoare de gânduri naive şi înjumătăţite, cade o umbră deasă, răsărind, de abia de câteva decenii, teatrul românesc în toată plinătatea lui, într'o lumină mare dar poate, încă, prea neegal împărtăşită.

Rampa faclelor ne lipseşte. Teatrul nostru, legat definitiv de soarta teatrului de pretutindeni, va face şi el faţă

în lupta pe care o duce cu cinematograful prin aceiaş putere astăzi în luptă: prin spec­taculosul său, ajutat de miraju cuvântului. Cât va ţine aceaslă luptă nimeni nu se poate rosti.

In ziua însă în care întrecerea se va deplasa pe un alt plan, şi fiecare naţiune va

204

trece la armele mult mai nobile ale poeziei sale dramatice- cum vom putea ţine piept? Va trebui să împrumutam delà vecini tiparul cel mai înrudit sufletelor noastre? flr

p o soluţie desnădăjduitoare, dacă am fi siliţi să o adoptăm. Căci, prin drama de mâine— ca şi prin drama de totdeauna, viguroasă şi luptătoare — nu înţelegem numai o furmulă estetică cu un anumit procedeu tehnic, ci expresiunea realizată dramatica unor puteri şi năzuinţi supeteşti, definitiv organizate.

Să nădăjduim că, până în clipa marei bătălii —stăpâni pe meşteşugul acesta de curând deprins şi care oglindeşte astăzi atât de palid supetul nostru — vom isbuti să supraconstruim drama albă de astăzi, pe care o practicăm, făcând eforturi să ne ţinem la înălţimea unei onorabile tehnici, cu silueta gândului nostru, care să închidă, ca un chivot, lamura supetului acestui neam, cristalizat şi într o dramă, de o reală valoare estetică.

R Ă Î N T Â R Z I A T A D E

V. V O I . C U L E S C U

In iezere de miere se cufundase Seara Şi drojdii de lumină cădeau la fund, subţiri.-Dar clipa'n care Noaptea pe lume-şi pune gbiara Tărăgănia, lungită cu'ntoarceri şi opriri...'

Pioase mai de vreme şi codrii, grei de apă, Se scuturau cu ropot şi n'aţipiau curând ; Evlavia tăcerii nu cuteza să 'nceapă, Căci păsările 'n cuiburi tot mai cântau, în gând.

Din umbra ce-şi vărsase mireasma ei jilavă On brad, bătrân şi pustnic, privea cum, sus, stingher, Qrcând către lumina ce se'ncbidea în slavă Cu largi rotiri un vultur se 'nşuruba în cer...

A 'nvineţit deodată văzduhul tot... Din partea Uitatei Nopţi un crainic împrăştia fiori: Urcat pe-un munte galben şi-aidoma cu moartea Cosia pe zări Hmurgul livezi de roşii flori.

A M U R G D E

V. V O I C U L E S C U

Amurg de zmeură pe munte, vara... In poala Serii, înroşite, Toţi rugii cerului şi-au scuturat povara : Mormanele răscoapte, zac strivite.

Stă'n zare ciucur pârga sângerie... Hdulmecând din umbra lor adâncă Ies urşii nopţii, plini de lăcomie, Şi zmeura amurgului mănâncă.

DEZERTAREA LUI T O A D E R D E

CEZAR PETRESCU

M ă, băiatule! Pssst! Toader Mânzu se opri petrificat, cu mâna arcuită la capelă. Cum n'uvusese timp

să rectifice poz.ţia, cu drumul retezat din goană, înnemerise cu trupul plecat înainte, ca o rudimentară eboşă de statuie desprinsă din soclu, gata să se prăvale la cea mai uşoară atingere cu degetul. O statuie şuroind de sudoare. Dublă sudoare: de arşiţa încropită şi de emoţie. întâia oară îi vorbea direct un domn general. Şi încă un domn general de corp de armată.

Generalul, întinse scuturând cu două degete pe fereastra vagonului, o hârtie des­păturită de cinci sute şi porunci cu simplitatea oamenilor deprinşi să dispună de timpul, de viaţa şi de voinţa muritorilor în uniforme de rând:

— Hscultă, băiatule! Dă fuga şi cumpără o cutie de ţigarete Regale R. M. S. Nu uita : lipite ! Ia seama la rest. Mişcă !

Soldatul se supuse ordinului şi mişcă — în direcţie opusă debitului de tutun. — Stai! Tôader Mânzu frână brusc, ciocnind catastrofal o doamnă, un copil şi un hamal. Doamna suspină un reproş, copilul scânci, hamalul înjură. Toader Mânzu nu auzi,

cum nu văzuse. Pe tot peronul forfotind de lume precipitată, urlând de fluerături şi gemând de duruitul vagoanelor de bagaje, nimic nu exista, nimeni nu mai exista, decât ua general de corp de armată, care-i ordonase: „stai!" — şi stătuse, după cum adineura îi poruncise «mişcă!" — şi el se mişcase.

— încotro o iai rasna? se încruntă generalul cu severitate. Nu ştii unde e Regia? — Ştiu, să trăiţi! gâfâi într'o singură răsuflare Toader Mânzu, care nu ştia unde

e debitul de tutun, dar învăţase din continuă şi aspră experienţă, că unui soldat nu-i este îngăduit să nu ştie, să nu poată când superiorul dă ordin.

— Htunci, circulă! în cinci minute porneşte trenul. Soldatul se deslănţui iar, tropăind cu bocancii potcoviţi în asfaltul peronului, ghion­

tind, deschizând drum în piepturi moi şi inofensive, cu pumnul de fier asudat, în care strângea hârtia de cinci sute, strigând : — Păzeşte ! — cu aerul important şi fatal al unei ştafete, purtând un ordin secret, urgent şi decisiv. In urmă-i, calea era semănată de ocări, de schiopătăturile picioarelor strivite şi de vagi aluzii la ascendenţa curierului de la Maraton.

— Il a l'air trop bête, papa! îl compătimi fata generalului, aruncând în plasă pălăria de pai uşor şi scuturându-şi zulufii blonzi. Rr fi nostim să rămâi fără rest şi fără ţigări...

Generalul duse degetul inmănuşat la tâmpla sură, indice de adâncă şi experimentată înţelepciune:

MÂNZU

208

— Uite aci, fetiţo ! fim albit învăţând să cunosc oamenii. Ăsta, e dintre cei care aleargă pe jos jumătate de ţară să ţi aducă o batistă pierdută.

— Bine, papa! încuviinţă fără convingere, copila alintată. Numai să nu mi devastezi pe drum ţigaretele mele — ştii că sunt subţiri şi parfumate. Insuportabile l întări, cu o undă de înveselire în ochi, scomptând dinainte satisfacţia clipei, când omul cunoscător de oameni, are să arunce priviri desnâdăjduite şi lacome, la tabachera ei de email roşu, cu dispreţuite ţigări: subţiri, parfumate şi insuportabile.

— Vom vedea! spuse cu blândeţe generalul, mai mult pentru el însuşi, ca să-şi întărească siguranţa, puţin, imperceptibil, clătinată.

— Vom vedea! aprobă ameninţător odrasla, trântindu-se picior peste picior pe bancheta de pluş şi aprinzând ostentativ, cea dintâi ţigaretă-supliciu.

Generalul o admiră cu înduioşare paternă, netezindu-şi mustaţa căruntă, fipoi crezu necesar să şi impună o nepăsare distrată, despăturind un ziar. Dar ochii căutară îndată fără voe, peste rânduri, spre fereastră. Treceau pe dinainte ghilotinate de rama neagră, tot soiul de capete, câte îşi dau întâlnire într'o gară cu trei noduri de drum de per : civili, doamne, opţeri, soldaţi; soldaţi din toate armele, în afară de cel cu ţigările.

Regretă că n'a reţinut numărul regimentului. Nici nu l-ar recunoaşte de altfel după vre'un semn sigur: n'a luat seamă, e negricios, bălan, înalt, scurt? — un soldat anonim ca zece mii alţii; număr de matricolă. Ca întotdeauna, nici nu s'a gândit că poartă un nume, că sub uniformă e un om. Când spusese adineaori că a albit învăţând să cunoască oamenii, generalizase sumar, pindcă e un fel de a vorbi. Soldaţii, da ; nu oamenii. Pe-un soldat îl cântărea de la cea diniâi ochire, cu o diagnoză întotdeauna fără greş. Dar civilii constituiau pentru generalul de corp de armată, o lume necunosjută, anarhică şi nebuloasă, care-1 interesa prea puţin şi ale cărei norme le dispreţuia cu brutală sinceritate.

II împingea acum îndemnul să se înalţe şi să privească, peste bara ferestrei. II reţinea însă calmul ironic al fetei, spionându-1 cu coada ochiului ştrengăreşte micşorat de fum şi scuturând cu încetineală calculată, scrumul fragil cu vârful arătătorului. Cum de-a uitat ţigările pe masa restaurantului? De altfel tot vina unui civil. Individ impertinent şi fără nici o cuviinţă ; vecinul care n'a contenit toată vremea să-şi desfacă foşnind ziarele sub nas. La plecare tipul a aruncat şervetul peste cutie- ficum îşi aminteşte bine, el 1-a măsurat din creştet până în tălpi, cu o privire fulgurantă, încât civilul a coborât ochii intimidat şi ca să-şi găsească de lucru, a început să încbee şi să deschee nasturii hainei. Dar în enervare, a uitat cutia sub şervet, a rămas fără ţigări şi trenul plecă.

Stâlpii peronului începură să lunece îndărăt. Plecarea era lină, fără puerături şi semnale inutile, cum orânduise cel mai recent regulament de C- F. R.

îşi birui demnitatea şi se plecă nerăbdător să privească, scoţând mâna gata să facă semn, pindcă nu încăpea nici o îndoială că soldatui nu mai nimereşte vagonul.

Nici urmă de soldut. Un hamal întovărăşi fereastra vecină în pas crescend, cu şapca în mână, să primească bacşişul. Ultimii stâlpi. Magazia de bagaje Discul semna­lelor; acarul cu piciorul apăsând în macaz- Mai privi încă, sincer convins că soldatul întârziat aleargă în urma trenului cât îl ţin bocancii, ca un căţel pdel. Iar când nu se mai văzură de cât casele strâmbe ale mahalalelor mărginaşe, îşi dădu drumul în jilţ, declarând pocăit:

— ficeasta nu mi s'a mai întâmplat niciodată! fim dat pe semne peste cel mai teribil hoţoman din armata românească.

Fumătoarea de ţigarete subţiri, parfumate şi insuportabile, aruncă trei maestre inele concentrice de fum şi lărgi ochii cu cea mai perpdă şi nevinovată mirare:

— Ciudat, părea un prost atât de onest! — Dacă îmi cade vre-o dată în mână — ameninţă generalul, vai de oasele lui ! Iţi

declar pe onoare: am dat peste cel mai teribil hoţoman. Ochii generalului - fumător nesăţios cu raţia şaizeci de ţigări pe zi — râvniră hip­

notizaţi la porţigaretul deschis pe măsuţa de sub fereastră, aşa ca din întâmplare, ca să resfeţe privirei cele două rânduri de ţigarete, din care nu lipsea decât una. Pumnul strâns în mănuşă ameninţă în urmă soldatul fără nume, fără unitate şi fără cinste, care

209

/

desonorase in cinci minute, oştirea româna. Şi trenul scăpat în câmpuri largi, chiui voiniceşte aşternându-se cu nădejde la drum lung.

In vremea aceasta, Toader Mânzu, hoţomanul, \)o\ba ochii cât discurile de semnal, la şinele goale.

Lăsase un tren, un vagon şi la fereastra vagonului, un general de corp de armată, aşteptând o cutie de regale R. M. S. ; — acum nu mai era nici tren, nici vagon, nici general. Lucrul îl umplu de uimire, cum rămăsese cu gura căscată, acum doi ani la bâlciul delà Fălticeni, când scamatorul făcuse să dispară prin drăcească minune, dinlr'o pălărie ca toate pălăriile, un epure, o ţigare şi o sticlă de vin. Toate fuseseră sub ochi, scamatorul îl Invitase să le pipăe — cât ai număra până la trei, pălăria rămăsese goală. Goală, cum i s'a făcut gol în capul lui, acum, stând prostit, cu ţigările şi restul asudat în palmă.

— Trap, Mânzule! Te aşteaptă domnul colonel. S'a făcut cucoana foc! Tună şi fulgeră.

Toader Mânzu căzu din al noulea fund al Infernului, în cel mai afund. Cealaltă ordonanţă, încărcată cu geamantane şi cutii cu pălării, umbrele şi pleduri,

ca o ambulantă reclamă de obiecte de voiaj, apăruse vârtej, cu maximum de compas. Se răsuci, săltând subsuoară un vraf de pelerini şi măntăli.

• — Hi oprit locuri? — Mihuţ, ascultă! bâlbâi Toader Mânzu, neştiind cum să istorisească toată întâm­

plarea grozavă, cu minimum de cuvinte. On domn general... general de corp de armată. Era în vagon, colea... Dă ordin : «Mânzule, cumpără o çutie de ţigări. Regale R. M- S., lipite..." Eu dau fuga, caut ţigări R. M. S. lipite—

— Lasă ţigările. Te întreb dacă ai oprit locurile? — Inţelege-mă, omule ! imploră Toader Mânzu, sdrobit de avalanşa catastrofelor.

Dă ordin un domn general de corp de armată, ezecut ordinul... când colea, mă întorc cu ţigările şi domnu general nicăiri.

— Mă, nu pi nărod! Lasă generalu şi lasă ţigările. Te întreb atâta: ai ezecutat ordinu Iu don colonel? Hm venit cu bagajele.

Toader Mânzu, mărturisi că n'a executat ordinul domnului colonel, deşi sunase lămurit şi concis: „Mânzule! Hştepţi în gară trenul de Constanţa. Ocupi două locuri în clasa întâi. Hştepţi, dacă întârziem şi nu te mişti nici mort." Crenul de Constanţa sosise în gară, el nu ocupase cele două locuri, şi nu era mort. Nu-1 înghiţise pământul. Era viu şi nevătămat, cu o cutie de ţigări în mână şi cu restul delà cinci sute de lei, cău­tând un general de corp de armată, pierdut fără urmă.

Mihuţ, cealaltă ordonanţă, clătină în semn de urâte presimţiri, toată arhitectura de dromader din spate.

— Htunci, dragă Mânzule, are să te potcovească cucoana, să pomeneşti câte zile-i mai sburda tu.

Şi răsucindu-se pe călcâie, goni pe scările subpământene, la celălalt peron, unde aştepta trenul de Constanţa. Toader Mânzu îl urmă cu resemnare. Tot astfel, cei dintâi martiri, păşau cu simplitate modestă, să înfrunte supliciul armelor. Poate nădăjduia un miracol absurd ca în unele visuri unde totul se rezolvă agreabil şi prompt: să existe un vagon gol, dinainte rezervat, să-1 întâmpine acolo, cu vorbe de laudă domnu general de corp de 'armată şi domnu colonel, amândoi înfrăţiţi într'o comună admiraţie pentru vrednicia şi iscusinţa soldatului Toader Mânzu ; sau poate aştepta o minune înfricoşată dar uşurătoare : să se surpe scările peste el, să i-a foc trenul, s'o apuce pe doamna colonel leşinul care-o cearcă de câte ori domnu colonel, pleacă singur, la Bucureşti. Hr da fuga după apă, toţi ar uita de grija lui, s'ar aduna lume. Câte nu se pot întâmpla? îşi făcu de trei ori cruce cu limba în cerul gurii şi chemă ajutorul sfântului Mina, făcă­torul de minuni. Dar când văzu de departe, în faţa unui vagon, pe doamna colonel şi pe domnu colonel, lângă movila de geamantane, îl bătu o clipă gândul să o facă înapoi pe scările de şub pământ Măcar de-ar duce scările până în fundul pământului. Hcù i-acù — îşi rosti în minte, oferind gâtul tăietoarei.

— Hşa ne-a fost vorba Mânzule? începu colonelul răfuiala, ca întotdeauna, moale-

210

Dar n'avu când să sfârşească. Doamna colonel, îl dădu de oparte şi-i tăie mustrarea prea blândă. Ea comanda aci, de altfel, ca şi la regiment.

— Tâmpitule! Lasă că te răfuesc eu, îndată ce ajungem. Te plimbai bai? Şi printre dinţi: — Hi noroc de lumea de aci, altfel ţi aş pocni vre-o două, să-ţi treacă pofta de

plimbare! Toader Mânzu, apelă desnădăjduit la mărturia cutiei de ţigări şi restului din mână. — Să mă trăsnească sfântul, cuconiţă... Un domn general de corp de armată, dă

ordin delà fereastră : Mânzule, trap şi adă o cutie de ţigări R- M S. lipite. Era sigur, că generalul îi spusese ca toată lumea: Mânzule! şi tot ca toată lumea: trap. — Ce general şi ce ţigări ? Hi început acum să şi minţi ? Htâta îţi mai lipsea dd-

bitocule ! Dobitocul, ridică fără grai, mâna cu ţigările şi restul, aşteptând să vorbească aceste

dovezi pentru el. Dar doamna Colonel, nu vedea nici cutie, nici rest ; vedea verde înaintea ochilor.

— Dacă n'ar fi fost domnul locotenent Săndulescu, rămâneam pe culoare cu toţi... cu toţi jidanii! găsi doamna colonel la întâmplare, ameninţarea celei mai degradatoare companii

Toader Mânzu, răsuflă uşurat. Dacă se afla aici, domnu locotenent Turei Săndu­lescu, nu mai purta nici o grijă. Scotea el locuri şi din piatră seacă.

Intr'adevăr, domnul Locotenent Turei, făcu de la o fereastră un semn francmasonic. Găsise două locuri. începu să clădească acrobatic bagajele în plasă. Doamna Colonel se instala cu Lolica pe genunchi- Domnu Colonel îşi revărsă corpolenţa între braţele jâlţului, scoţând batista şi tamponându-şi chelia cu broboane de sudoare. Îndemânatic şi autoritar, locotenentul Turei, aghiotantul domnului colonel, făcu o demonstraţie promptă, cum se poate orândui, ca în sacul unui soldat, maximum de efecte în mini-mium de spaţiu. Ceilalţi pasageri, asistau cu desarmată pasivitate, la invazia care le deplasa geamantanele să le clădească după o orânduială nouă. Vrednic aghiotant şi Mibuţ vrednică ordonanţă! Operau rapid, fără şovăială, trecându-şi unul altuia peste

» capete, toată zestrea de vilegiatură a domnului şi mai cu seamă a doamnei comandant de regiment.

Colonelul aproba, ca întotdeauna, lânced. Hproba, cu sinceră admiraţie şi Toader Mânzu, redus la rolul de spectator. Doamna Colonel, îşi reparase în oglingioară, cu puful şi cu roşul de buze, ravagiile celor 38 grade la umbră. Hcum, o pusese pe Lo­lica pe măsuţă şi îi potrivi funta mototolită. Un domn roşcat, cu ochelari, privi cu in­sistenţă răutate căţeluşa. Lolica îl mârâi. Domnul îşi impuse calm, silindu-se să întoarcă ochii spre inscripţiile de pe tăbliile de porţelan: „Ne pas se pencher en dehors. Nicbt hinausbeugen. Non spargesi..."

— Ri recipisa delà bagajele cele mari, Puiule? — Da, Piciule ! îşi pipăi colonelul, la piept, buzunarul unde se afla portbiletul cu

recipisa. Cele patru perechi de ochi străini din compartiment, îşi schimbară priviri umflate

de râs Puiule! Piciule! Hlintatele nume desmierdătoare şi le schimbau două maldăre de osânză cântărind la olaltă un sfert de tonă - anacronice mărturii ale unei înde­părtate tinereţi când poate au fost svelţi, frumoşi, încântători şi când Piciu şi Puiu, vor fi alcătuit cea mai delicioasă şi invidiată pereche a seratelor de la Cercul Militar al garnizoanei. Hcum Piciu se lăsa linsă pe nas de limba roşie a Lolicăi şi Puiu, se sco­bea îngândurat în urechea păroasă cu degetul mic.

Locotenentul Curei îşi sfârşise misiunea. Bagajele stăteau tixite, ca în rafturile unui magazin bine asortat. îşi arcui mijlocul strâns în tunică, să sărute mâna grăsună a D-neî Colonel, ură comandantului vilegiatură plăcută. Lolica, păşi peste genunchii domnului roşcat, cu ochelari, să-şi ia ziua bună, delà cel mai frecvent mosafir al casei. Domnul îşi scutură perii nevăzuţi, cu bobârnace indignate.

Doamna Colonel porunci: — Mibut, tu rămâi aci, pe culoar. Dobitocul celălalt să se urce în clasa treia. Şi

pune-i în vedere să caşte ochii, unde se dă jos. Cât e de tâmpit, nu m'aş mira să a-jungă la Severin ori la Dorohoiu!

211

Lolica mirosi impudic, pantalonii domnului roşcat, cu ochelari, cuprinsă de o su­bită simpatie. Domnul o împinse scandalizat. Lolica reveni agitând sfârcul cozii. Colo­nelul înţelese că prezenţa Lolicâi, însemna o permanentă ameninţare pentru liniştea vo­iajului, pe care şi-1 făgăduia consumat într'un somn reparator, după noaptea pierdută la club. Se hotăra pentru un act de autoritate; spasm rar al placidităţii lui adormite, înşfacă de pielea cefei, căţeluşa care-şi agită în aer labele lipsite de reazăm şi o trecu pe uşa vagonului.

— Mânzule, o iai cu tine. Dar bagă de seamă: căţeluşa şi ochii din cap! Doamna Colonel — Piciu — nu-şi găsi cuvintele de stupefacţie. Lolica, în clasa a

treia! In tovărăşia mitocanilor! Şi în seama celei mai nătângi ordonanţe pe care a furnizat-o vreodată armata românească.'

Ridică braţele către cerul incandescent de dincolo de plafonul vagonului, încât mă-necele subţiri lunecară până la subsuori, desvelind rotunzimi albe şi mult cărnoase, de odaliscă din belşug făcută cu miez de nucă şi baclava. Gata să cadă într'un leşin din cele de pomină, dacă n'ar fi cetit în ochii domnului roşcat, cu ochelari, o mare înve-selire batjocoritoare, şi în ochii colonelului — Puiu, — începutul de furie oarbă şi ne­stăpânită, care preface câteodată, cel mai blând dresat elefant, într'o fiară dezlănţuită ca un cataclism al na.urei pornit să prăbuşească tot înainte-i. De aceia cedă, cu glas dintr'o dată devenit mieros:

— Dacă zici tu, Puiule! Numai să aibă destulă grijă, idiotul! Şi să-i dau măcar paneraşul...

Cu sprinteneală neaşteptată la cărnurile-i abundente, doamna Colonel — Piciu scotoci în complicata arhitectură de bagaje, pacheţelele cu bunătăţi destinate Lolicăi : bucăţele de zahăr şi de şocolată, le aşeză cu maternă solicititudine în panerul cu cul­cuş capitonat şi întinzându-1 pe fereastră ordonanţei, porunci şuerător printre dinţi, ful-gerându-1 cu privirea încărcată de teribile ameninţări:

— Bagă de seamă, Mânzule! Dacă se întâmplă ceva. nici să nu mai dai ochii cu mine... Vezi să nu sufere de sete. Na! Pune-i cureluşa. Caută apă proaspătă şi s'o plimbi în gară, unde stă terenul mai mult. Pa! Lolicuţa! Nu dai pa, mămicuţei?

Lolica, din braţele lui Toader Mânzu, se frământă cu ochi lăcrimoşi de înduioşarea despărţirii şi scânci uman.

— Acum plecaţi, că porneşte trenul ! se nelinişti doamna colonel. Vezi să nu cadă. Cuminte Lolicuţa! Cuminte fetiţo! ameninţă dulce cu degetul scurt şi gras.

Toader Mânzu şi Lolica, dispărură, absorbiţi vai! pentru totdeauna — de mulţi­mea anonimă şi trivială a gărei, spre vagonul plebeu de clasa III-a.

Mulţi drumeţi, amestecaţi drumeţi şi necăjiţi drumeţi, într'un asemenea vagon, cu bănci de lemn văpsite galben şi cu duhoare de tutun prost, de încălţări dospite de su­doare şi de coji de pepene verde înăcrite. Lolica strâmbă din nas, mârâind indispusă de un mediu atât de vulgar. Toader Mânzu o strânse de labe duşmănos—căci în exis­tenţa lui plină de amănunte mizerii şi obscure umilinţi, rolul de paznic al mofturoasei jigodii, însemna paharul cel mai amar.

Amestecaţi drumeţi, dar oameni de treabă şi îndată prietenoşi. Ii făcu loc, strângându-se pe un colţ de bancă, un soldat bălan de tot, cu păru

de culoarea cânepei : 1 — îndrăzneşte, camarade- Vând loc bun, numai pe cinci ţigări, din ăştia boiereş-

tele; arătă glumeţ, spre cutia de ţigări scumpe, pe care Toader Mânzu o uitase încă strângând-o. în mână. Iar amintirea întâmplării rămasă fără deslegare, cu generalul de corp de armată, răsuci în inima soldatului Toader Mânzu, un vârf de cuţit oţărit. Răs­punse cu încuntare de sprincene la pofta de vorbă a camaradului, şi aşezând coşul împletit între picioare, îşi îndeplini cea dintâi datorie cum sunase porunca : să prindă cureluşa de zgarda Lolicăi.

— Boeresc căţel, ca şi ţigările boiereşti ! îi dădu gbies, soldatul cânepiu la păr, scuipând printre dinţi un rotacal alb, cât o piesă de doi lei.

Lolica, cu o viţioasă şi nebănuită dispreţuire a celor mai elementare reguli de bună-cuviinţă şi de higiena, în care a fost educată, întinse cureluşa şi linse servil scuipatul. Ceia ce, pe camaradul bălan şi deşirat, îl umplu de înveselire, căci lungindu-şi picioa­rele înţepenite, hohoti, apelând la mărturia vecinilor:

212

— Căţel boieresc, învăţat cu lucru bun, după cum aţi avut onoarea să constataţi. — Rogu-te, camarade, lasă-mă în plata Domnului şi nu-ţi râde de mine. Mi-e inima

fiartă de necazuri, şi dumitale îţi arde a veselire ! împloră Toader Mânzu, căutând un loc cutiei fatale de ţigări.

Soldatul decolorat, îl privi o clipă serios. Pe urmă reveni la prea lui glumeaţă şi fără de grijă, pe care n'o putea schimba nici necazurle lui, nici ale altuia:

— Şefule, dacă ai poftă de spovedanie şi nevoie de alinare, ai greşit adresa. Iată ai aici, un om sfânt, închinător la toate mănăstirile şi cu mare trecere la Dumnezeu şi la toţi spnţii! arătă în faţă, un om pipernicit şi negricios, cu obrazul mâncat de o barbă stufoasă. De asta stătea aici şi nu spunea nici o vorbă, se vede că te aştepta.

— Celui ce pare că stă, să ia aminte să nu cadă! rosti enigmatic omul cu barbă, clipind din ochii morţi, în scobiturile de sub fruntea osoasă.

— fli auzit? Ia aminte. Rcesta este om sfânt şi cuvântul lui arde mai grozav decât şliboviţa aceasta, din care avem să tragem amândoi câte un gât, ca să-ţi uiţi necazurile şi să legăm prietenie.

Hcestea zicând, soldatul scoase din sacul delà şold un şip de rachiu, îl destupă, şterse gâtul cu podul palmei şi îl întinse camaradului să cinstească.

Omul sfânt oftă şi se răsuci pe bancă, vorbind cu asprime: — Vai lumii pentru smintele, dar mai vai de aceia prin care vin smintelile. — Hdevărat grăeşti. încuviinţă a batjocură soldatul, astupând sticla şi ştergându şi

gura. Fiecare cu smintelile lui. Omul cu barbă, clătină din cap cu amărăciune: — Iată că a venit vremea când oamenii să se înnebunească şi când văd pe cineva

că nu se înnebuneşte ca dânşii, se scoală asupra lui zicându-i că el este nebun că nu este asemenea lor.

— Şi asta-i drept! recunoscu soldatul, aprinzând o tigare groasă şi aruncând fumul în ochii omului sfânt.

— Fugi, smintitorule! se feri omul de duh.nele ierbei spurcate ; fugi pară plină de duh diavolesc.

Soldatul suspendă pentru un moment ostilităţile şi se întoarse spre Toader Mânzu: — Camarade, să lăsăm sfântul acesta Ia spnţeniile lui, şi să ne întoarcem la cele

pământeşti Vorbim şi nu ştim cine suntem şi de unde venim şi unde mergem. flflă delà mine că mă cblamă flxente Sava, din compania a cincea, regimentul 48 de infan­terie şi că mă întorc din permisie. Htn, aşa dară aci, un sac de bunătăţi de acasă, delà bătrâni, şi ne am înfrupta amândoi, să ne treacă vremea şi să ni se pară drumul mai scurt, dacă-i p mai întâi bun să-mi spui cu cine am onoarea.

Soldatul flxente Sava. aşteptă, încântat de felul cum o întorsese cu „onoarea", pind înainte de toate mândru de isteţimea pe care o punea în vorbire şi care îi făcuse faimă în companie, de om cu care nu ţi se urăşte, rău de clanţă, şi preţuit foarte de toţi gradaţii. Toader Mânzu, intimidat de volubilitatea camaradului îşi destăinui numele şi amărăciunile de nevrednică ordonanţă, decăzut din fecior de oameni gospodari, la rolul de paznic al căţeluşei cu funtă roz.

— îmi dai voie, să-ţi soun că eşti un prost, dacă te plângi de atâta noroc — se minună Hxente Sava. Ca să pi ordonanţă la comandantul regimentului, înseamnă să scapi de toate corvezile, să te înfrupţi de mâncărică bună. nu de la cazan, să te plimbi toată ziua pe uliţi. ba la târgueli, ba la cumpărat jurnalele, în vreme ce ceilalţi camarazi, fac culcaţi sculaţi, până li se moaie oasele.

-- Hşa ar p, dacă n'ar p cucoana Iui domnu colonel, se plânse Toader Mânzu. — Şi ce e cu cucoana lui domnu colonel?... Mănâncă oameni? Toader Mânzu, făcuse semn desnădajduit cu mâna: ceva mai rău încă! — Ei, ce-ţi face atunci? întrebă cu mare interes Hxente Sava. E-o sgripţoroaică

bătrână? — De unde ai mai scos-o şi asta! se indignă Toader Mânzu, pentru care doamna

colonel Piciu, era aprigă şi cumplit de rea, dar frumoasă, rotundă şi plină de nuri, care nu se mai apa. De unde sgripţoroaică bătrâna? Dealtfel, ştie mai bine decât mine domnu locotenent Săndulescu Turei, care-i cel mai fercheş domn opţer din toată gar­nizoana şi nu s'ar uita el la o sgripţoroaică bătrână...

213

— Hşa dar cucoana lui domnu colonel şi locotenentul Săndulescu Turei? se bucură Hxente Sava că a înţeles, complectându-şi gândul, cu două degete încârligate.

— Hă-bă! făcu Toader Mânzu. Dar cine poartă biletele, altul decât mine? — Şi te mai plângi, Mânzule! Mai ai fraţi? Câţi? — Cinci, răspunse Toader Mânzu, neînţelegând unde vrea să ajungă cu aceasta.

Cinci, două surori şi trei fraţi. — Apoi dacă toţi mânjii ceilalţi or fi ca tine. proastă herghelie are taică-tu. Coader Mânzu se mâhni. Până şi numele lui, era prilej de râs şi de ocară în viaţa

lui ostăşească: „Trap, mânzule! am să te potcovesc eu, Mânzule! Te-oi da la umblat, Mânzule!" Şi acum, prietenul acesta nou, abia îl cunoscuse şi nu-1 răbda inima să nu-şi râdă la fel cu ceilalţi.

— Ştii că asta-mi place! nu putea uita soldatul Axente Sava. Va să zică, cucoana lui domnu colonel şi locotenentul Turei... Ei, brava!

— Femeia frumoasă şi fără de minte este ca inelul de aur pus în râtul porcului, cum spune înţeleptul Solomon! se amestecă în vorbă omul sfânt, adânc scârbit de ticăloşiile omeneşti.

— Nu te am întrebat, dar adevărat ai răspuns, recunoscu Axente Sava. Lucru care mă bucură şi pentru care am să te cinstesc cu o bucată de brânză, iară noi ca nişte păcătoşi ce suntem avem să cinstim câte o înghiţitură de rachiu. Adevărat inel de aur în râtul porcului şi prostul acesta pe care cică-1 chiamă Mânzu, în loc să folosească întâmplarea că poate trage cât vrea din inelul cel de aur. să capete bacşiş şi porţie îndoită de mâncare, ca să nu spună la nimeni câte le ştie şi câte le vede, el tace ca un prost şi se teme de păruială şi de mustru. Să fi dat peste mine aşa noroc şi să fi văzut atunci! Bine ţi-am spus: din proastă herghelie eşti Mânzule!

Dar văzându-şi camaradul mâhnit şi privind în neştire, pe fereastră rotirirea câm­purilor îndărăt, se gândi să-1 îmbuneze, căci avea inima fără răutate şi înduioşarea uşoară.

— Haide,, că nu ţi s'au înecat doar corăbiile, Mânzule. Au să treacă şi acestea, şi ai să te liberezi. Hi să te întorci la herghelia lui taică-tău şi ai să sburzi ca mai îninte, până când ţi-i găsi şi tu o noatenă pe gustul tău, şi-i face alţi mânji să nu se stingă neamul mânzesc. Până atunci mai trage un gât de şliboviţi de aceasta cumplită, delà domnu Ştrul şi om gusta o felie de brânză şi o bucată de plăcintă.

Zicând, Hxente Sava dădu la lumină din fundul sacului, legătura cu brânză şi plă­cinte, destupă iarăşi sticla cu rachiu şi gâlgâi mai mult de cât îi era măsura, pincă de două zile de când i se isprăvise concediul o pornise în cinstire fără măsură. întinse şi omului sfânt o felie de brânză şi o plăcintă ; dar omul sfânt se feri ca de atingere păcătoasă. Scoase din sân un sfert de pâine neagră şi o ceapă veche pe care o sfarmă în pumn; mestecând miezul aspru şi înecăcios cu voluptate amară, ca anahoreţii pustiului. Hxente Sava, îl pofti să întingă măcar în sare. Omul sfânt nu vroi, pindcă sarea era spurcată de apropierea fruptului:

— Bună este sarea, spuse cu gura plină, dar dacă sarea se va împuţi, cu ce se va îndulci? Nici în pământ, nici în gunoi, nu este de treabă, afară o leapădă pe ea.

Toader Mânzu, crescut în „teama Iui Dumnezeu şi în învăţarea celor spnte după ce mâncase plăcintă şi băuse sdravăn rachiu, avu conştiinţa propriei sale ticălăşii, în faţa omului încins cu curmeiu şi brănindu-se cu pâine amară. Camaradul se îndeletnicea cu îndoparea Lolicăi, trezită din somn de sonoritatea clefăelilor. Printr'o aberaţie inex­plicabilă a gustului, căţeluşa mofturoasă cu cele mai savant pregătite pateuri, după ce-şi făcuse intrarea în vagonul plebeu ca o regină detronată, mânca acurn lacom feliile de brânză, prea repede acomodată acestei decăderi, cerşindu-le, spre înveselirea vagonului, cu toate acrobaţiile unei subtile educaţii de curte. Mergea în două labe, ducea una la piept, netezea cu unghia genunchiul soldatului Hxente Sava, sărea cu inedite figuri de concurs ţjipic Hxente Sava îşi descoperi la rându-i aptitudini de dresor şi pătat de admiraţie, risipea prodig, toată provizia din sac. Toader Mânzu o privea cu scârbă si cu duşmănie. Din pricina acestei vietăţi cât un pumn îndura ocări acasă, râsul copiilor când o plimba legată cu curea până la grădina publică şi îndărăt, batjocura camarazilor de trupă, când îl întâlneau aşteptând-o să-şi facă nevoile ori să se lase mirosită de dulăi de cinci ori mai mari de cât ea. Şi acum jigodia năzuroasă se linguşea fără ruşine şi fără demnitate ca o potaie de rând pentru o bucată de brânză înăcrită. îşi aduse

214

aminte deodată, recomandaţia aspră a doamnei colonel, să o ferească de toate ispitele contactului proletar şi o apucă de ceafă, trecând-o pe genunchi şi aducând-ô la simţul demnităţii. Lolica, pornită pe bună dispoziţie, îl linse prin surpriză, linguşitoare, pe gură. Toader Mânzu scuipă, ştergându-şi îndesat buzele cu mâneca tunicei şi o lovi peste bot Căţeluşa întâi scbelălăi. Apoi mârâi ofensată. Pe urmă se smuci şi fugi cu cureluşe cu tot, sub o banchetă, de unde îl latră a desfidare. Hazul fu general. Toader Mânzu se simţi roşu sfeclă, de ruşine. Fu silit să se plece printre picioarele oamenilor, să o fugă­rească în tot vagonul, printre saci, panere şi cisme, până o prinse să o aducă îndărăt. O închise în coşul de pai împletit; Lolica se sbătu. O luă în braţe, răsucind cureluşa în jurul manei, s'o aibă sigur prizonieră ; se întoarse şi-şi mustre camaradul, că din neca^ zurile lui îşi găsise prilej de înveselire şi de batjocură. Dar soldatul Hxente Sava, toro­pit de căldură şi de spirt, adormise cu gura deschisă, cu aceea binecuvântată şi senină uşurinţă a oamenilor guralivi şi fără astâmpăr, cari trec subit delà cea mai nepomenită agitare la somnul vecin cu moartea. Toader Mânzu se simţi singur, părăsit cu jivina duşmană în braţe, călătorind spre un necunoscut unde numai locurile îi sunt necunoscute, dar pentru el, ştie prea bine că vor începe aceleaşi şi aceleaşi bucurii ştiute. Privi afară. Trenul spinteca ogoarele Bărăganului, rotindu-se până în zarea încinsă de arşiţă. Locuri pustii, uscate, duşmănoase. Cât de streine erau de umbra umedă şi răcoroasă a pădu­rilor din munţii de acasă! Câte odată, în lucirea de ape jucăuşe ale văzduhului încropit, i-se părea că vede aceşti munţi, aproape de tot, pe urmă nălucirea se risipea: erau numai şi numaî aceleaşi întinderi, arse de seceta sfârşitului de vară; mirişti aspre, po-rumburi cu foile sfârlogite, drumuri prăfoase şi deşarte, cumpene încremenite, funduri de ape sleite.

Toţi în vagon dormeau doborâţi de căldură, ştergându-şi sudoarea prin somn, apă-rându-se somnambulic de muşte- Numai omul din faţă, închinătorul, îl privea cu luare aminte, cu cei doi ochi mărunţi, înfundaţi sub fruntea osoasă.

— Hi suferinţă şi nu cauţi alinare în cuvântul Domnului, vorbi închinătorul târziu, punându-i mâna noduroasă, ca rădăcina de viţă, pe genunchi-

— Cred... Hm crescut în teama lui Dumnezeu şi în învăţăturile părinţilor, se grăbi să răspundă cu un fel de scuză Toader Mânzu, căruia de mult nu-i mai vorbise nimeni cu blândeţe. Dar domnul m'a părăsit.

Omul păros, clătină capul cu întristare: — Cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu, iară pe fratele său îl urâşte, mincinos

este, pentru că nu poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-1 vede, atunci când pe fratele său pe care îl vede, îl urăşte. Hdineoarea, cu tovarăşul acesta al dumitale plin de sminteală şi de duh diavolesc, v'aţi râs de mine şi râsul e ura celor cari nu înţeleg.

Toader Mânzu nu înţelegea nici el. Omul vorbea un grai străin, în parabole întu­necoase. Dar glasul lui bun, îi făcea bine.

— Sînt un păcătos, mărturisi. M'a ticăloşit viaţa între oameni care au pierdut te­merea de Dumnezeu şi trăesc numai în pierzanie.

închinătorul făcu semn că înţelege prea bine aceasta. Pe urmă rosti : — Iată, se­curea Ia rădăcina pomilor zace, deci tot pomul care nu face roadă bună se taie şi în foc se aruncă.

Pomul sortit să nu facă roadă, se simţi cu totul nevrednic şi Toader Mânzu nu mai aştepta acum decât securea care să-1 taie şi focul care să-1 mistuie.

Dar fiindcă se afla însfârşit cineva să-1 asculte, povesti întâmplarea din gară, banii şi cutia de ţigări a generalului de corp de armată de care nu ştia cum să scape, pe­deapsa pământească înfricoşată care îl aşteaptă, când nimeni n'are să-1 înţeleagă şi n'are să-i dea ascultare; toate acestea, ca să pună capăt altor dureri şi ticăloşii mărunte, din fiecare zi. Ca să dovedească mai bine adevărul celor spuse, desfăcu sacul cu rufe, unde vârâse cutia de ţigări, neatinsă. O scoase în aceiaşi vreme cu o cămaşe împăturită.

închinătorul îşi făcu deodată cruce, strigând plin de spaimă: „Vai ţie! Vai ţie!" atât de tare, încât prin somn, soldatul Hxente Sava întinse picioarele şi mormăi un în­ceput epic de sudalmă.

Toader Mânzu, rămase cu cutia în mână, înfricoşat. — Hsta. Ce e asta? întrebă închinătorul, arătând cu degetele cifrele negre ale

matricolei, scrise cu cerneală păcurie pe cămaşa de pânză groasă: B. 666.

215

Soldatul nu înţelegea. închinătorul îşi prinse cu desnădejde barba stufoasă în pumni şi îl plânse cu cea

mai mare milă: — Vai ţie! Porţi semnul ca-1 poartă caprele lui Antéchrist, a două fiară- Cum scrie

Sfântul Ion Evanghelistul în Apocalips, să le dea lor semn peste mâna lor cea dreaptă sau peste frunţile lor, ca să nu poată nimenea cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul sau numele fiarei, sau numărul numelui şi numărul ei este 666, pecetea lui Hntecrist Şi înţelesul peceţii este: mă lepăd de făcătorul cerului şi al pământului, mă lepăd de Sfântul Botez, mă lepăd de împărăţia cerului şi iubesc muncile veşnice, mă lepăd de sfânta cruce şi primesc pecetea ta : 666, numărul peceţii tale, numărul nu­melui. Vai ţie, om pierdut, oaie rătăcită de turmă şi duşman al Sfintei Cruci!

Omul sfânt se închina înaintea semnului ce-1 poartă caprele lui Hntecrist, iar Toa­der Mânzu nu înţelegea decât că o întâmplare mai înfricoşată decât toate, îl scotea din din rândul oamenilor. Hcum pricepea într'o străfulgerare de cumplit adevăr legătura tainică a tutulor întâmplărilor; ce diavolească putere îl adusese în mijlocul oamenilor acestora fără nici o teamă de păcat, îl depărtase delà credinţa cea dreaptă în care crescuse acasă, îl amesteca în viaţa celor plini de păcătoşii şi ca să-1 deosibească de toţi, ca să nu-1 scape cumva pierzaniei, îl însemnase pe deasupra şi cu pecetea lui flntecrist. Poate şi în privirea această fără astâmpăr, care îl făcuse de atâtea ori să cârtească împotriva Domnului, se ascundea pitit un duh diavolesc; dracul viu, care îşi luase chip de câine, să-i stea mereu alături şi sâ-1 piardă mai repede şi mai sigur. Hcum îi înţelegea momelile. Pricepea pe ce drumuri întortoebiate, când linguşindu-se când scoţându-1 din sărite, îl făcea zi de zi să păcătuiască deopotrivă cu fapta şi cu gândul. Hcum Ie înţelegea toate şi toate se legau pline de înspăimântătoare înţelesuri. Pentru el nu mai putea fi scăpare. Trenul îl ducea numai delà un iad la alt iad. Din puterea necuratului, când şi-a înfipt gbiara, cum poate oare scăpa un şubred om şi o păcătoasă pricepere?

Omul sfânt işi pregăti legătura Trenul se apropia de o staţie. Toader Mânzu îl privi rugător, ca şi cum 1 ar p implorat: «Cui mă laşi?"

Această disperare o înţelese omul sfânt, căci îi vorbi cu mare blândeţe, ca unui osândit la moarte apropiată, fără nădejde.

— Ca să scapi de aceasta şi să te râscumperi, trebuiesc rugăciuni multe. Să lepezi toate şi să mergi la casele Domnului, să ceri îndurarea celui mare şi a tot puternic ca să te izbăvească de pecetea lui Hntecrist. Mergi şi Domnul pe cu tine. Te plâng şi am să mă rog pentru sufletul tău.

Toader Mânzu se înduioşa de propriul lui destin şi nu găsi cuvinte să mulţu­mească omului sfânt şi bun. Omul târî, abia săltând subsuoară, desaga cu cărţi spnte. Soldatul Hxente Sava prin somn mângâie gâtul sticlei aproape deşarte şi tot prin somn lovi cu cotul căţeluşă. Toader Mânzu îşi aminti deodată porunca Doamnei Colonel Piciu: «Vezi, s'o plimbi pe Lolica!»

Ordinul e ordin. Hlt Toader Mânzu se trezi în el, pentru care nu exista nimic al-ceva decât porunca ce aşteaptă supunere. Şi se dădu jos, să plimbe întruparea diavo­lului şi pricina pierzărilor.

Căţeluşa îşi întinse mădularele ostenite de şedere. Lătra, strănută, căută un Ioc a-dâpostit unde sâ-şi ascundă nevoile Coader Mânzu nu-şi desprindea ochii delà omul sfânt, care se urcase în alt tren, printre călătorii nevoiaşi căţăraţi pe scări. Hcela îi făcea un semn neînţeles cruce ori altceva. Nu pricepea. Ce mai spune? Ce mai vrea? Câni întoarse privirea, după ce omul sfânt dispăru amestecându-se cu oamenii păcătoşi şi de rând, îi fu dat însă, să vadă grozăvia grozăviilor.

La capătul cureluşei nu mai era nici Lolica, nici întruparea demonului. Un boţ de came strivită de roţile vagonului care începuse să se mişte- Htât- Carne, sânge, oase şi piele, strivite fără nici o schelălăitură, înaite poate de-a p simţit ceva.

Crenul îşi iuţi marşul Sa aşterni pe goană cu o stranie sprinteneală, în încropeala aceasta care potopea toite şi juca năluci de apă înaintea ochilor, peste mirişti uscate, peste oorumburi cu foile spârlogite, peste albii secate. Cu el ducea şi pe Doamna Co­lonel Piciu şi cutia cu ţigări care n'au fost să pe ale generalului de corp de armată şi pe soldatul Hxente Sava şi tot dirtr'o viaţă întreagă a soldatului rămas în gara

216

pustie, cu un capăt de cureluşe însângerată. Coader Mânzu. mai rriult decât spaimă, mai mult decât uimirea acestori întâmplări năpădite una după alta, fără să-i dea timp să le înţeleagă, simţi o destindere de eliberare. Şi răsuflă ca şi cum trenul ar p dus cu el, tot iadul cu draci urâţi şi chinuri fără de nume.

Coti în dosul gărei. De acolo pornea înainte, un drum prăfos, printre porumburi cu foile răsucite de secetă şi cu mătasea timpuriu ruginită. De jur împrejur, câmp ne­sfârşit. Fără nici un hotar al zărilor vinete. Satul lui era încotro? Dar cine mai ştia, la ce i-ar mai p folosit să ştie încotro e satul lui, cu munţii şi irealele lui şuvoaie repezi ?

îşi aduse aminte că mai ţine cureluşa în mână. Ii dădu drumul în praf. Cureaua se răsuci ca o viperă toropită de arşiţă. Toader Mânzu iuţi paşii sub soarele vertical

a

E L E G I E

Hm oprit în luncă apa curgătoare La un scoc de moară printre verzi arini; Rm oprit pe ape lin-tremurătoare Zilele de vară, razele de soare, Nopţile senine, stelele şi luna Pentru totdeauna — Vremea care curge n'am putut s'o ţin.

Am închis în palmă pui de rândunele, Le-am simţit bătaia inimii în chin ; Hm închis în braţe dragostele mele... Pasăre de-o toamnă, dragoste cu jele, Le-am cules ca frunza moartă când dă bruma Pentru totdeauna — Vremea care sboară n'am putut s'o ţin.

Hm păstrat în suflet gânduri, vorbe, glume, Zâmbetul ce iartă, plânsetul hain; Hm păstrat în minte feţe fără nume Intâlnite'n cale şi pierdute'n lume, Le am cuprins în mine una câte una Pentru totdeauna — Vremea, vremea însă, n'am putut s'o ţin.

D E

I O N P I L A T

T R U I C À Ş E F U D E

N. M. CONDIESCU

.^^cum vre-o treizeci de ani. într'un teatru de provincie, mucegăit de vecbiu, cu păreţii în paiantă, cu scena

mică cât o scoică, cu decoruri, — făcute ferfeliţă, — ale căror uşi se desfăceau în beznă, de unde erau anunţaţi, — după cum era cazul: „Domnul Marchiz" — „Dogele" sau „Regele!".

Se jucase: „Cerşetorii în haine negre". In sala goală, un bec anemic, schimbă în pulbere de aur, praful autohtonizat în

aerul acru şi greu de suflarea spectatorilor, cari se îngbesuesc, acum, la eşire. De sub scenă, răzbate cu înăbuşeală, o voce răguşită, tăbăcită par'că n spirt : „Mi-

alache!... treci la lumină!.." Dincolo de cortină, lucrul e în toiu. Se ridică decorul. Echipa de „monteri" e 'n rol. Opt braţe, plus patru spinări muncitoare şi un co-

mandir: Truică Şefu. — Haide haa !... Daţii-i zor, că ne-apucă ziua... Treceţi la covor ! — Uşor cu fotelul

Iancule, că nu-i al lui tat'tău !... Şi Truică Şefu, răsuflă din adânc: — O 'nodarăm şi 'n seara asta!... Un zâmbet naiv îi lumină chipul osos şi supt, cu fălci de lup şi urechile pleoştite.

Roti o ultimă privire cercetătoare şi mulţămit, ţâşni printre dinţi, cu măestrie, un scuipat. Trecu apoi în sala cabinelor, şandramale de brad, îmbâcsite de mirosuri tari, cu

mobilier înfirm şi redus: mese pătate cu tot soiul de vopseli, oglinzi de han, în parte ciobuite, scaune betege şi ligbiane cu smalţul ciuruit şi îngroşat de grăsimi.

De-acolo, s'aud voci, râsete, clăpoceală în apă. Prin crăpăturile uşilor se strecoară miros de eter şi de sudoare parfumată eftin.

Răzimat de granitul unei stânci de tinichea, cucăie de-a 'npicioare Naie Gardero­bierul, cu buzele întredeschise şi băloase. încă un şef, mai marele peste magazia cu costume.

— Naie! — Mă Naie, măăă! Naie tresare din moţăît, crapă puţin un ochiu şi mormăie: — C e i ? — Haidem. — Unde vrei s'o răzbim?

219

— La ceai, la Jupânu. M'a pricopsit Dom' Miijale cu-o băncuţă. Băgăm burta în draci, ia seară!...

— S'o băgăm, — măi frati-meu, — c' auzi, cum că mâine iar dăm pe brânci... Se joacă „Două Orfeline".

— Păi! — Cinci acte şi 14 tăblăuri-.. Sărăcuţ de maica mea!... Puţin, —'a i? — Puţin, Truică neică, pentru o spinare ca~a ta. — Omul fără de noroc, rămas ne­

pricopsit, nu trebue să-şi blesteme munca care-i dă bucătura... Dacă bunioară, ai fi fost ljamal în port şi-ai fi cărat la saci, toată ziulica... 'ai? zi bogdaproste şi nu mai cbelălăi...

— Nu mă plâng, măi vere, — dar, — mă ia, aşa, cu acreală câteodată... Eu n'am fost croit pentru meserii ca d'aldeastea...

— Măi, al dracului!— Dar pentru care? — Hucat poate.'? — Eu, era să pu sub-prug, boule! — Ce-ai bleojdit ochii aşa? Făcusem practica pe jumătate... Dar, când e scris omului să calce strâmb, n'are

încotro... Din rău în mai rău... Hm avut 6 dambla afurisită... Din ea mi s'au tras toate, până ce m'a cocoşat, şi-am ajuns cum am ajuns...

— Beţia? — Nu. — Hmurul ! — Boală grea, măi frati-meu, te usucă pe picere— Hctorii încep să iasa. Siluete înfăşurate în paltoane soioase şi jerpelite, din ale căror

gulere ridicate, răsar feţe de oameni necăjiţi, cu obrajii crestaţi de sbârcituri, cu rictusul plictiselii şi cu mucul ţigării pe buze.

— Nu mai e nimeni. Stinge becul Naie şi bai!... Hfară ninge cu fulgi mari. Prietenii calcă alături, în cadenţă, cu paşi greoi în ză­

pada afânată. — Şi-aşa cum îţi spuneam, frate Naie... Pârdalnica de dragoste m'a nenorocit.

Când am intrat eu, întâi şi întâi în teatru, a fost la Bucureşti. Hcolo, mă, să vezi mi­nunăţii!... Muncă însă la cataramă, ocsirvaţii şi palme, mai abitir ca la cazarmă.

Era un director, dat dracului, — care făcea şi pese... Când se jucau ale lui, era prăpăd... Crezi că se mulţămea numai cu o încăpere? Ţi-ai găsit! — Impărţia scena ca pe-o casă, cu odăi, cu sală, cu scări care dau în grădină... Toate le căram şi le orânduiam după comandă:

— Gata baeţi? — Gata! — E, — la posturi, — marş! Hcuşica, dacă cumva greşai, te smintea în palme!... Şi eu, cam greşam, măi

Naie, — pentru că-mi picase mucul după o actriţă... — 'Hi în moaş'ta, că eşti nebun 1... — De bună seamă, eram nebun, — că tare mi-era dragă, măi frate Naie. Hşi p răb­

dat orice, numai s'o pot vedea, s'o pot apropia şi să-i sorb parfonul... Când juca, uitam de toate. Nu făceam alta, de cât să mă 'nvârtesc pe lângă cabina

ei. Toate serviciile cătam să i le fac. încaltea, când începea să ciripească din glasu-i, ca o mozică, nu mai ştiam pe ce lume sunt...

— Da, — ea ce zicea? Ocsirvase? — Ba vezi că nu ! — De câte ori mă chema să-i fac câte ceva, mă privea măi, —

cum să-ţi spun, — de, — aşa ca un sfredel de-mi găurea inima... Dar muerea, tot muere... dată dracului! — Se ţinea cu un opţer. După riprizintaţie, pleca cu el, iar eu i duceam legătura cu dualetă, acasă, perbând în mine ca un cremenal! — Şi şti de ce i-o du­ceam? Pentru-că, odată cu bacşişul, imi da să-i sărut mâna...

— Hi fost fermecat rău, şefule! — Multă vreme, m'aşi fi părpălit aşa, dacă 'ntr'o seară, vrăjit de-abinelea, uitând

şi de sirvici şi de toate, nu mi-aşi p pironit ochii într'o gaură a fondalului, pe când juca... Nam mai ştiut nici de mine, nici de ce se petrece împrejur. M'a strigat, — pe semne, — unul din regisori, dar eu, n'aude n'a vede...

Şi m'am pomenit apucat de ceafă şi croit cu un picior, taman pe când eşea ea din scenă... E, — şti tu ce-a făcut, măi Naie?

— Ţi-a dat o băncuţă...

220

— Nu! — s'a uitat la mine, aşa 'n caragbiozlâc, — şi-a pufnit-o râsul... Am crezut că se scufundă pământul—

Din seara aceia, catran mi-a fost sufletul De câte-ori o vedeam, simţiam că, trebue s'o strâng de gât... Mă furnica în deşte şi simţiam palmele încleştându-se cu svâcneli pe grumazul ei de iapă ticăloasă— De spaima ocnei, am plecat— Şi-am nemerit-o la pricopseala de-aicea—

— Las'că-i bine! — Aici, cu cât cari mai mult cu spinarea, cu atât te dovedeşti mai la locul tău, nu bai-bui—

— La locul meu? — Să fi învăţat eu carte, măi nene!.. Atunci, ai fi văzut tu, care-i locul meu...

— Menestru, 'ai? — Adicătelea, de ce nu? — Puţintică carte şi cântecul ursitoarei celei bune la

născare... — Până una alta, vezi de ce te-aşteaptă mâine seară... — Ba că să zici! — Dar lasă, — peste două zile vin Talienii cu opera... Şi să vezi

atunci, cum se 'ntinde Truică în culcuş, sub scenă, şi ascultă cum cântă Talienii, şi-ascultă... până-1 fură somnul.

Au ajuns la Jupanul. Prin geamurile aburite ale cafenelii, se prelinge afară, lumina palidă a lămpilor şi

răsbate larma sdrenţuroşilor. — Ai mai văzut-o de-atunci, şefule? — Nu. Dar am auzit că nu mai e actriţă. Cică; are căşi mari pe calea Griviţei şi

c'a îmbătrânit. S'a vestejit măi vere— Trecăreaţă ca toate celea.. Şi amândoi prietenii intrară în cafenea, scuturând de pe tovaluri bermina dumne­

zeiască a iernii, albă ca şi unele ascunzişuri necercetate ale sufletului lor...

C R I S O A R D E

Z A H A R I A S T A N C U

Cum fetele desculţe culeg în coşnicioare Gherghinele din branişti şi smeura din codrii Pe unde urşi roşcaţi şi-au înjghebat bârloage

. Eu am cules în suflet din câmpu-acesta soare Să am ce-ţi duce 'n dar în târgul tău de piatră Când şerpii s'or ascunde să doarmă 'n văgăuni, Când strânsă în butoaie podgoria va geme, Când ploile vor curge belşug peste ogoare... '

C R O N I C I

I D E I , O A M E N I & F A P T E T I B E R I U B R E D I C E A N U

J r R I N T R ' O anche t ă—nu demul t î nche ia t ă în pag in i l e z ia ru lu i „Politica" — s'a redeschis ialr vechea d i s c u t e a s u p r a „specif icului nos t ru na­ţ iona l " : o p r e o c u p a r e ca r e f r ă m â n t ă as tăz i neli­niştit a p r o a p e toa te min ţ i l e epocei, ca un semn înna l t a l vremii .

P r o b l e m a fusese a m p l u de l imi t a t ă — de re­dac to ru l rub r i ce i — p r i n t r u n impres ionan t şir de semne d e î n t r e b a r e : ca mişte câr l ige g a t a să t â r a scă r a p i d l a l u m i n ă remorca , b ă n u i t ă grea d e l ămur i r i , a u n u i e v e n t u a l r ă s p u n s edif icator

D a r aş tep tă r i l e a u fost î n t r u to tu l înşelate. N u s'a înf ip t n ic i un steag de gând nou în i n i m a problemii . Nici un pas inedi t dincolo d e b ă t ă t o ­ri tele ei ho ta re . D in toa t e r ă s p u n s u r i l e anchete i n u s'a p u t u t închega deloc — vizibi l şi de­finitiv — r â v n i t a ei rea l i t a te : usca tu l îi ră­m â n e a m a i d e p a r t e acoper i t sub aceleaşi a p e cocli te de nedumer i re , ca un t ezau r zvâr l i t de p e bordu l t r ecu tu lu i nost ru , sp re o m a i s igură păs ­t ra re , în adâncu r i .

D e b u n ă seamă, luc ru r i l e nu se po t rezolva a b ­stract . Ad ică teoretic. Specif icul na ţ iona l este fără îndoia lă , un adevăr . Viabi l şi negreşit se-zizabil . D a r m a i t â rz iu : când d u h u l lu i va fi fost î ncăpu t şi închis în t r u p u l u n o r m a r i crea-ţ iunj de a r tă . Ab ia a tunc i recons t i tu i rea lu i teo­retică, de b i rou, v a fi posibi lă .

Vom recunoaş te , to tuş , u n b u n rezu l t a t an­chetei în t repr inse . F a p t u l de a fi s tabi l i t cert su r sa p r imă , necesară p e n t r u l impez i rea discu­ţ iei : a r ta , poez ia şi m u z i c a popu l a r ă . A s u p r a a-cestui p u n c t to ţ i în t reba ţ i i a u fost d e aco rd : nu­mai c â n d toa t e aceste trei i zvoa re vor fi împle ­t i te în t r 'o cunoaş te re depl ină , se va p u t e a seri, cu şanse d e adevăr , despre o a p r o p i a t ă preciza­re a presona l i tă ţ i i specifice româneş t i .

Des igur că, în această direcţie, a v e m m u l t e de făcut . Sun tem ab i a la î n c e p i In faza d e c a p ­t a r e a v i i toare lor noas t r e elementet du rab i l şi dist inct , c rea toare .

Or i ce efort — p e aceas tă ca le — t r e b u e sub­

liniat . Şi, m a i ales, a ju ta t . A tâ t p e n t r u rezu l ta ­tele lui imedia te . Cât , deopot r ivă , p e n t r u sensul p e ca r e ele îl c u p r i n d : ia tă , p r in u r m a r e , dece p r emiu l na ţ i ona l aco rda t acest an d-lui T ibe r iu Bred iceanu — p e n t r u ac t iv i ta tea d ă r u i t ă p e câm­pur i l e muzice i româneş t i — t r e b u e cons idera t şi în l u m i n a a l tor i n t e rp re t ă r i ; m u l t d e a s u p r a inevi tabi le lor i n s inuă r i veninoase de cafenea.

C ă c i d a c ă despre o imag ine a ar te i vechi ro­mâneşt i , p u t e a fi oa recum vorba . Şi la fel des­p r e poez ia p o p u l a r ă . In nici un caz n u se pu tea face aceiaş cons ta t a re despre muz i ca bă t r â ­nească.

E a a r ă m a s m u l t m a i î nde lung ignora tă . Lă­sa tă n u m a i în gri ja a rch iva i sonore a l ău te lo r : ca şi c u m o melodie — o d a t ă c â n t a t ă — s'ar fi i m p r e g n a t p e n t r u veşnicie în lemn şi a r fi r ă m a s să h iberneze acolo, a d ă s t â n d p lac idă lec tura pos­t u m ă a a l to r arcuse .

N a t u r a l că, î,n b u n ă pa r te , s i tua ţ i a aceasta a fost p rovoca t ă şi d e î m p r e j u r ă r i , cu to tu l im­p rop r i i u n o r colectăr i . Căc i cu legerea folcloru­lui muz ica l cons t i tue o ope ră e x t r e m de dificilă. E a necesita, egal, p r i cepere şi a p a r a t e speciale : două însuşi r i ca re ne -au lipsit m u l t ă vreme.

D- lu i T ibe r iu Bred iceanu îi revine, aşa dar , mer i tu l p r imei colecţi i de cân tece popu la re . î n ­tâ ia înce rca re de desci f rare p r in muz ică a su­fletului au toh ton . De în reg i s t ra re sonoră a lui . Pr in Jocurile şi Doinele româneşti — fier care în câ te cinci v o l u m e — d. Brediceanu, a tă­iat c u neobosi te p u t e r i personale , pâ r t i i de cerce­t a re p e n t r u me lod i smul p o p u l a r românesc ; a p roec ta t a s u p r a lui interesul con t emporan i lo r săi.

Deşi m a j o r i t a t e a colecţi i lor d-lui Brediceanu au un p r o n u n ţ a t ca rac te r regionalist . Apa r ţ i n u -nu i s ingur ţ inu t . Aceas ta n u le scade deloc va­loarea. Căc i M a r a m u r e ş u l şi. B a n a t u l păs t r ează poa te şi azi cel m a i p u r cântec p o p u l a r r omânesc : nede fo rmată p r in in f luen ţe s t ră ine, vu lga re sau orăşeneşt i , m u z i c a acestor ţ i n u t u r i păs t r ează cu adevă ra t nea l t e r a t ă co lo ra tu ra sa v iguros româ­nească. Sune tu l ei p r imi t iv . î n t r e a g a g a m ă de a rmon i i na tu ra l e . F ă r ă înf lor i tur i sau efecte

223

lăutăreş t i . T r ă d â n d toa tă f răgezimea ş ipotului iniţ ial , pe ca r e slabele sale cont ingente cu muzi ­ca sâ rbă sau m a g h i a r ă s'au izbuti t să-1 t u l b u r e Echi l ibrul însuşir i lor lu i specifice a s tă ru i t pr in vreme. Mai mu l t : au const i tui t un fericit exa ­men de rezis tenţă al pu ter i i de as imi lare şi per­sonal izare a muzice i româneş t i — c u m însuşi d. Brediceanu o a f i rmă :

„Pe baza cercetărilor de nuzică popo­rală făcute până acum putem constata to­tuşi cu mulţumire şi satisfacţie ca în mul­te ţinuturi din partea locului despre care vorbim, avem muzică poporală foarte ori­ginală românească, adică lipsită de influ­enţele străine. Muzică de aceasta se află mai ales în ţinutul Haţegului, al Orăştiei, al Sebeşului, al Săliştei şi în comunele de sub poalele Carpaţilor, continuativ, până pe ţara Oltului; apoi pe Târnime şi în u-nele părţi din munţii apuseni. Cea mai mare parte din muzica poporală a acestor ţinuturi poate servi de model pentru ceea-Ce înţelegem noi sub numirea de: muzică româneasca adevărată".

Pen t ru această muzică , d. Brediceanu a scris adesea r â n d u r i de pas inoa tă ado ra r e şi gr i jă :

„E prea firesc că de această originală şi frumoasă muzică a poporului a fost atra­să şi legată sufleteşte, din nechiine, şi tag­ma intelectualilor noştri. Doinele, cânte­cele şi baladele satelor au străbătut şi la oraşe, unde, într'o atmosferă de viaţă pa-triarhalăj, care au existat până de curând în multe din centrele noastre bănăţăneşti şi ardeleneşti, vechii cântăreţi de profe­siune le cântau pe la ocazii mari familia­re sau de sărbătoare naţională. Iar jocu­rile ţărăneşti au trecut, de pe struna lău­tarului primitiv delà sate. la taraf ele or­ganizate ale lăutarilor orăşeni, cari zeci de ani au fost susţinătorii şi propagatorii cre­dincioşi ai muzicei noastre poporale alese.

Durere, timpul cântăreţilor şi al lăutari­lor de odinioară, pe cari îi întâlneai pre­tutindeni, astăzi aproape nu mai este. Lu­mea şi gustul muzica], au evoluat; cânte­cul bătrânesc şi jocul naţional se cere tot mai rar'1.

Ceiace diferenţ iază p e d. Brediceanu d e toţi ceilalţ i culegător i este obiect ivi ta tea în t r ans ­cr ierea ma te r i a lu lu i folcloric muz ica l ; e l iminând in tegra l orice prefer in ţă estetică personală , d. Brediceanu a fost în tâ iu l ca re a va lor iza t flora muz ica l ă românească , p e temeiu ştiinţific. In acest sens, a p remers ch i a r in i ţ i a t iva oficială. A real izat-o cu un sfert de veac m a i de v reme : ideia „archivelor fonografice" — p e ca re se s tră-dueşte să le organizeze astăzi Minis terul Ar te ­lor — îi revine, ca u n u i a ca r e a exper imen ta t -o mul t ma i înainte .

D a r d. Brediceanu este şi compozitor . Unu l d in t re cei ma i bun i p e care-i avem: o sumă de poeme simfonice şi m i n u n a t a scenă l ir ică „Sea­ra cea mare" sunt b u c ă ţ i dovedind o adâncă insp i ra ţ ie şi un pu te rn ic simţ de const rucţ ie a r -ch i tec tu ra lă ; alese pe un mot iv religios sau epic, compoziţ i i le au to ru lu i „Colindelor" t rebuesc so­coti te modele de b roda re a ma te r i a lu lu i de fol­clor muz ica l p e o t emă cultă . . .

* * *

F i x â n d p r i m u l fonografic muz ica noas t ră po­pu la ră , d. Brediceanu a făcut s ingur ma i mul t decât toa te r ă spunsur i l e anchete lor a supra „spe­cif icului românesc" , din u l t ima vreme. In locul florilor de stil, anemic colorate l i terar , l aurea­tu l na ţ iona l din acest an a cules de p e paj iş t i le vechei sensibil i tăţ i au t o h t o n e — ut i l şi viu — cele m a i b u n e cântece popu la re : p l an t e sonore a le sufletului nostru, în ca re u rechea v a dist inge uşor m u l t e f ibre caracter is t ic româneşt i .

P remi inâu-1 , Ministerul Artelor a ţ inut , deci, să r ă s p u n d ă şi el indirect la anche ta z iaru lu i „Politica".

AL. BADAUŢA

ZILELE DE PRIMIRE ALE CĂRŢII LA LIPSCA

ASA a m găsit-o, des făcând pe l a col ţur i de s t r a d ă h a r t a m e a de buzuna r , i a r uşa aceasta, n u m ă r u l 36, î n t r ebând p e cor idoare şi pe scări oameni grăbi ţ i în m a n t a l e albe, ca r i t r ebue să fie s tudenţ i ai Academie i de Sta t pen t ru ar te le grafice şi indus t r i a căr ţ i i din Lipsea. Şi s tau a-c u m d ina in tea uşii şi nu -mi vine să in t ru Ci­tesc p a r c ă ar fi scrisă în l i tere cu nodur i j a p o ­neze t ăb l i ţ a cu numele profesorului . Mi se spu­sese că e în atelier. E r a să-1 găsesc s ingur sau în t re douăzeci de băe ţ i şi de fete, c a r e aveau să-şi în toarcă toţi c apu l cu încre ţ i tu r i în t re sprâncene, unu l de p e o p i a t r ă l i tografică şi al­tul delà un şevalet?

Cheia e t recu tă p r in t r ' un inel şi de inel spân­z u r ă a l tă cheie, c a r e se mişcă fără pr ic ină . C h i a r a c u m t r ebue să fi i n t r a t cineva. Aş înt in­d e m â n a , să opresc în tâ iu cheia Şi de t eamă să nu se î n t âmp le ceva, să se deschidă pe neaş tep­t a t e uşa şi să fiu pr ins acolo s tând aiuri t , bat repede.

Aşa a m a juns la George A l e x a n d r u Matei, scris cu or tograf ia ţ ă r i i u n d e s'a înce tă ţeni t Georg Alexander Mathéy , ar t is t pictor, m a r e i-lus t ra to r grafic şi profesor l a această Academie de a r t e frumoase, cu ca rac te r special, un ic în G e r m a n i a şi v rednic d e oraşul cărţ i i , ca re o în­treţ ine. L a George A l e x a n d r u Matei, ca re e cu toa te acestea şi, p e l ângă ele, şi român , cel pu ţ in de tu lp ină .

Văzusem în Expoz i ţ i a căr ţ i i sala anume , cu lucrur i le lui. Avusesem deoda tă nevoia să-1 cu­nosc. O m u l nu e ra n u m a i un meşter în a r t a p e care o mânu ia . ci tot a tâ t un aducă to r de p ro ­b leme de tehnică sau p rob leme de mai mult . In-ş i rarea d e f rumuseţe a a t â to r pereţi , r a f tu r i şi vi t r ine, din a t â t ea ţ ă r i şi şcoli, câ tă aduce L ip ­sea i a ră în acest domeniu, d u p ă 1914, se lega pen t ru mine d e un om şi se înv iora de o a l tă v ia ţă . Pr in aceasta ea se sch imba în t r 'un fapt personal . II c ă u t a m ca pe fo rmula unei cristal i­zări , c a r e nu t r ebue să ştie t o t d e a u n a la ce con-

224

strucţ i i , d e ferigă, d e fagure sau de fulgere as­t ra le , d ă naş tere .

Graf ica , a r t a aceas ta scrisă, r u d ă şi t ova ră şă a ar te i scr isului , c u m o a r a t ă delà începu t nu ­mele şi, p r in s tudiu, desvol tarea , a re as tăz i două sarcini . E negreşi t v o r b a de sarc inele d e atel ier şi n u de acelea fă ră loc şi t i m p ale medi ta ţ ie i .

Cre ionu l ei, fie că luc rează cu dă l ţ i pen t ru lemn, ca în zile p regu tenbergh iene , cu a p ă ta re , cu tuş sau cu văpse le de apă , ia p a r t e Ia o împo­dob i re î n ă u n t r u , a t e x t u l u i în sine, m a i fan te­zistă şi m a i l iberă, sau t r e b u e să p rez in te volu­mul , să d e a o coper tă . Nu copertai, c a r e e încă un desen şi poa te să r e p r o d u c ă p u r şi s implu o foae î n t r e b u i n ţ a t ă la i lus t rare , ci l e g ă t u r a însăş . în ca r ton sau în piele. I n t r ' u n loc a r t i s tu l graf ic se mi şca p r i n t r e su lur i le cu cernea lă a le t ipo­grafu lu i , d incoace p r i n t r e teascur i le şi cuţ i tele legătorulu i , M â n a e aci rob i t ă ma te r i a lu lu i . Pe p l a n u l aces ta geometr ic e firesc să p r e c u m p ă ­nească mo t ivu l d e a d r e p t u l l inear sau s t i l izăr i le f lorale geometr ice. Gra f i ca e m a i a p r o a p e de scris decât o r iunde . Nu e n u m a i o p rec ip i t a r e a unu i scris în imagini , p â n ă a-1 face d e prisos, ad ică tot una , ca î n t r ' u n fel d e ch ipu r i cu tâlc, de scr iere eg ip teană l ă sa t ă fă ră canoane , în voia a r t i s tu lu i , ci e scrisul scris, u n t i t lu sau uin n u m e a r u n c a t negru sau d e au r pe fa ţa fără în­ţeles şi c a să-i dea unu l , mul t ip lu , de oglinzi pa ­ra le le sau de cr is ta le cu m u l t e much i , unei îm-b r ă c ă m i ţ i de car te . C â t e v a l i te re t rebue , p r in tă-e t u r ă sau p r in aşezare, sau p r in a m â n d o u ă , să c u p r i n d ă a t â t a in te r io r i za re şi să răs f rângă a tâ­t a vo in ţă explos ivă , încâ t t r a n s p u n ia ră a p r o a ­p e de mis t ic ismul delà obârş i i a l în tâ i lo r oameni şi al în tâe lor semne zgâr ia te pe cel m a i a d â n c pere te d e peş teră . Ar t i s tu l ia scrisul, îl p re lu ­c rează şi scoate din el a co rdu r i neaş tep ta te , une­ori nedor i t e d e cit i tor, şi poa t e nu n u m a i d e ci­t i tor ca o s u r p r i n d e r e şi s i lu i re a celei m a i dis­cre te re t ră i r i . El a j u n g e l a o intensf icare , la o v izua l i t a te şi la un d inamism d e acelaş ca l ib ru cu ale pu i t o ru lu i în scenă p e n t r u o d r a m ă T e x ­tu l e n u m a i ae ru l vieţi i făcu te posibile, în care se mişcă to tu l d u p ă l inii da te .

C u aceste p r e o c u p ă r i p ă t r u n d e m la George A l e x a n d r u Matei , s t â rn i t e de p a r t e a lui din ex­poz i ţ i a ar te i căr ţ i i . V r e a m să-1 în t reb şi să le a-dâncesc m a i depar t e . în i zvoare teoret ice şi u r ­m ă r i prac t ice . De là în tâ i i paş i a m înţeles că n 'a-vea rost şi că v o m vorb i d e cu to tu l a l tceva.

Cred că d in t r ' o î n c ă p e r e l a rgă îşi făcuse, p r in p a r a v a n e f ixe şi pe re ţ i despăr ţ i to r i t re i : aceas tă t i ndă d e i n t r a r e : o d a i a din faţă, p a r c ă o locuin­ţ ă de t recere , deschisă, fără uşă, ca un cort de rege shakespea rean l a r a m p ă şi a r ă t ându - ş i tot l ă u n t r u l ; şi l a d r e a p t a , o sa lă m a r e cât p a t r u cele a m â n d o u ă , b iu rou şi atelier, năvă l i t ă ele lu­mină . In p ic ioare l a masă , m ă aş t ep ta s ingur, cu l inii a lbas t r e de i m a g i n e v ă z u t ă împo t r i va soa­relui , o m u l meu.

A m fost de là începu t ca niş te vechi cunos­cuţ i . Nici n u se p u t e a altfel c â n d m ă găseam d i n J

t r ' o d a t ă amesteca t în toa tă v i a ţ a lui. fia se vedea scl ipi toare , ca pusă î n t r ' un v i t ra l iu b ă t u t în p l in de o zi d e acele ca r e nu a p u n n ic iodată . In ţ a r a aceas ta ea a t recu t c â n d v a p r in fereas t ra medie­va lă şi a l umina t oda ia bo l t i t ă d e luc ru a Iui Faus t . T o a t e atel ierele î m p r u m u t ă poa­t e de-a tunc i ceva din r â v n a ascunsă şi ne­săţioasă, îtf l u p t ă cu mic imea zilei şi cu

secolele, adică cu toa te legile vieţii, a a lh i -mis tu lu i în ca re i-a p lăcu t m a i t â rz iu Iui Goe the să se t r anspue . Vi t ra l iu lu i m e u nu- i l ipseşte n i ­mic ; nici panou r i în t regi decora t ive , cu câ te o p r i m ă v a r ă în roch ie d e fa tă de ţa ră \ r id ica tă peste un genunch iu , d e o p o v a r ă în poală , c a r e t r ebue să fie de flori sau de a l t e d a r u r i dulc i a le p ă m â n t u l u i , şi p e c a r e o văzusem a d i n e a u r i a iu­rea, micşo ra t ă în t r 'o cope r t ă delà înă l ţ imea de-aici, de două ori cât o m u l ; idei p â n z e în uleiu, de un a lbas t ru norvegian , cu efecte r o t u n d e de co roane d e copaci în în tâ iu l p l an şi cu vedenia u n u i oraş de case perfect pr i smat ice , î n a i n t â n d în p i r amidă , în fund. E r a u n or izont d e Ce ta t e de Sfânt G r a a l modern , fă ră oameni , ca r i a u p leca t în legendă, pe a l te p l anur i , şi era şi ceva pr ie ten şi de-acasă, p e n t r u un ardelean, de Sighişoara st i l izată. Şi nu- i lipsesc v i t ra l iu ­lui nici schiţele p e toa t e colţuri le , unel te le lor, ra f tu r i le d e căr ţ i , c lasoare le de hârtii., omul a-ces ta ca r e le s t ăpâneş t e delà o p a r t e cu t r ă s ă t u r i h o t ă r î t e şi amer ican iza te , c u m nu- i l ipseşte nici p r iv i to ru l opr i t în fa ţa lui şi scă lda t d e lumin i mul t icolore .

Matei a p leca t d e mic din ţa ră , iar ţ a r a se c h e m a a tunci Ardea lu l sub a l tă s tăpâni re , şi o-raşul Sibiu. P o a r t a sp re G e r m a n i a se l ămureş t e şi u ş u r i n ţ a rupe r i i de l egă tură , deopot r ivă . Nici a r t ico lu l dini „Lucea fă ru l " delà 19t3, scris de T ă s l ă u a n u . şi nici e x p o z i ţ i a delà Bucureş t i tot din acea vreme, n u m a i p u t e a u face mul t . I lus­t r a ţ i a căr ţ i i , sp re ca r e se î n d r e p t a p ic toru l , şi c a r e i-a da t v a z a pub l i că şi ros tul academic de azi, î n t r ' un loc de dâ r j ă în t recere în a r t a l u i ca Lipsea, la noi ab ia îl a j u t a să moară p e Pie-k a r s k y . F s imbol ic însă p e n t r u omul ca r e a c u m a r e o n o u ă ce tă ţen ie şi r o m â n e ş t e n ' a mai vorb i t d e c incisprezece ani . p e n t r u c ă de cincisprezece an i n ic iun B o m â n până la m i n e n u 1-a c ă u t a t ; c a r e din nevoia poa t e a creăr i i une i genealogii ştie, şi a făcut să se ştie, că se t r a g e din pă r in ţ i macedonen i ; t a t ă grec, eu c red cel m u l t greco-main sau, şi m a i pu ţ in , p r i c e p â n d greceşte, şt el nu se împot r iveş te : i a r ca soţ ie a r e o m a r e p ia­nistă g reacă ; e s imbol ică p e n t r u el, c a r e e acesta, şi p e n t r u noi, ca r i n ' a v e m d e ce să-1 făgăduim, că l a d a cu l uc ru r i l e în tâe i lui expozi ţ i i delà Bu­cureş t i a r ă m a s acolo. E a a r t r e b u i să se găseas­că în v reun pod de m u z ă u . l a A m a n . poate . P ro ­p r i e t a ru l păs t r ează încă adeve r in ţ a d e l u a r e în p r imi re .

A u t recu t pes te om şi pes te l a d ă anii , b i a t ă Iadă de iluzii ca o cu t ie de p ă p u ş a r p u r t a t ă p e umer i , o r in v i a ţ a de a r a m ă şi fără zâmbe t de toa te zilele, d a r c a r e o cere şi o a ş t eap tă ! Or i câ t ă l ipsă de înţe legere ai fj î n t â m p i n a t a t u n c i sau p roas tă expe r i en ţă vei fi făcut la noi d u p ă a-ceea, ţ a ra , vezi. Matei, p r in aprop ie r i m a i t a i ­nice te ţ ine încă la sân, în t ine re ţea t a eroică, de po rn i r e în lume, în cea la l tă ţa ră , a aventur i i şi a comor i lo r n ibe lunge . Ea inu v ine d u p ă t ine nen t rucă eşti c ineva, ca să t e a d a u g e zestrei sale. F a a r e t i pa ru l fraged de a r t ă din c a r e te-ai des-lipit , aşa cum a r e în t r 'o cu tă d e p i a t r ă a ha ine i , o raşu l cu c lonotn i ţe şi amin t i r i feudale, u n d o te-ai născut . Cu f run tea ei d e veacur i , d e a s u p r a or izontului , u r m ă r e ş t e t ă c u t ă p e toţ i copii cari- i s 'aşează în u m b r ă sau roiesc sn re a l t e ţ ă r m u r i . Lasă-mă, d e aceea, să dau, şi să cred că a r e un înţeles de simbol, r ămâner i i acelei l ăz i cu luc ră ­rile expozi ţ ie i t a l e d in tâ i în vreum pod u i ta t de

225

muzeu bucureş tean ! Şi tu păs t rează m a i depar ­te adever in ţa ! Ui tă t r ep ta t româneşte , în t re rupe , din v ina noastră , legătur i le cu noi, r id ică- te tot ma i sus, da r păs t rează adever in ţa ! E a adevereş­te şi a l tceva decât efemera exis tenţă a unu i de­pozit, i a r depoz i tu l însuş poa t e să se facă sacru. Păs t reaz 'o ! E u ml m 'aş învoi .niciodată la un schimb.

Vorbim câ tva t imp de Car t ea Ceaiului , pe ca re Matei a i lus t ra t -o în t r aduce rea g e r m a n ă a casei de ed i tu ră „Insula" . O văzusem în t reagă , şi-i văzusem şi foile colorate în coloarea de floa­re de cireş, ceva m a i t a r e îmbu jo ra tă , "până la acel pembè cu care ne-au obişnui t al ţ i Răsăr i -teni, m a i de l ângă noi, Turci i . Stă în cu t i i de cleştar sau sub pere ţ i de sticlă, în expozi ţ ie . In-tr 'o fereastră, care poa te să fie deschisă în t r ' un nor ;, sub s t reaşină cu clopoţei a unei pagode sau n u m a i în odăi ţa unei case a ceaiului cu geamur i de hâr t ie , stă o femee japoneză . Nu zâmbeşte din gură , ca Europeni i , ci a r e acea luminozi ta te a feţei, care e toa tă un zâmbet , deşi buzele ră­m â n ap rop ia t e şi nempăr tăş i t e . E poa te spir i tu l ţăr i i de ostroave, însuş : celelalte desene se înşiră îna in tea ei, ca în t r 'o supunere şi pen t ru lua re de cunoşt inţă , în pe te m a r i d e soare t ă i a t e pă ­t ra t sau î n închegăr i t ipice, ca re au şt iut să se ape re de i sp i ta cal igraf iei j aponeze . I lus t ra ţ i a n u se ia la în t recere cu ceeace a r fi real izat o a r t ă locală, J I U j aponizează , ci scoate din fântâ­na de motive, c a r e e r a ca r t ea lu i Kakuzo, o eflorescentă propr ie , d ia fană şi t r e m u r ă t o a r e ca nişte pe ta le ieşite peste n o a p t e şi sper ia te de în­tâ ia rouă .

O ca r t e cu un capi tol c u m e al florilor, nici că p u t e a să nu s târnească în t r 'o înch ipu i re d e ar­tist grafic, altfel de icoana, decât d a c ă acea în­ch ipu i re n ' a r fi cunoscut sau ş i -ar fi p i e rdu t frăgezimea. Matei o a re şi n u se gândeş te s'o p ia rdă . O simt, când a m toţi fiorii şi toa tă bucu­ria, t r ecând p e d ina in tea i lus t ra ţ i i lor lui p l ine de cântecul vieţii, pe care i -am avu t când t r adu ­ceam pe scri i torul japonez , p e un tex t englezesc al Bucure i D u m b r a v ă , cu r ep roducer i or iginale d u p ă opere de a r t ă din colecţiile lu i Brit ish Muséum.

Mă ui t d u p ă gazda m e a c u m cau tă p r in săl­ta re desenul făcut pen t ru O' coper tă l a „ C â n d pleacă berzele" lui Minulescu. Scri i torul a u i ta t să i-1 m a i ceară şi a u i ta t poa t e şi de desenator . Poa te a a runca t acel ex l ibr is l uc ra t în amin t i ­rea ar t icolelor de z ia r scrise, ca să facă şt iut p e conaţ iona lu l de depar te . Aştept să văd dese­nul , ca re t r ebue să a ibă ceva nu n u m a i din sigu­r a n ţ a de condeiu, da r şi d in t r 'o a s e m ă n a r e d e soartă , p lecată în cău t a r ea pr imăver i i şi călă­toa re de-a tunci mereu, a ar t is tului . Cău ta rea ţ ine, ş i . e u revăd, p r i n t r e p lanşe şi î ncepu tu r i de lucru , în t reaga expoziţ ie, cu săli nenumăra te , cu i lus t ra tor i din toa te ţăr i le , cu legă tur i de ar tă , cu ediţ i i de bibliofilii, cu desenele ca re se aleg t r ep ta t d in t r 'un fir l u n g întors în loc şi scămo-şatj, ca la meşteşugar i în tâmplă to r i , m a i cunos­cuţ i în alt domeniu, cum sunt L iebermann şi Slevogt, sau Cor in th şi Ka lckreu th , cu profi lu­rile lui Gulbransson, umoris t şi t ragic , sau cu dârdâel i le seismografice a le lu i Kubin , cu fineţa v isă toare franceză a Măriei Laurencin , cu ne­grul şi a lbul l impede, a tâ t de frumos şi de apa r ­te lucrat , al Belgienilor şi Olandezi lor , cu Su­edia l inişti tă, cu Angl ia mărea ţă , cu Spania pă­

t imaşă, cu Rusia parox is tă . Tată-1 pe Doin Qu i -xo t e în noui şi noui încercăr i . Lup te le cu mori le de vân t au t recut şi în b razde le graficei, şi ace-iaş sete de a jungere a idealului . Iată-1 p e O m a r K h a y a m cu Ruba iu r i l e lui, l ua t şi reluat , c a o p o a r t ă cu stele a Răsăr i tu lu i , pe ca re a r desehi-de-o şi ar inchide-o Ja î n t âmp la r e vântul , făcând a c u m bol tă de zi, acum bo l t ă de noapte , deasu­p r a cusă toru lu i de cor tur i persan, cu îmbă tă toa ­rele poezii din p a t r u versuri . Şi i a t ă sa la ro tun­dă a căr ţ i i copilului , p l ină de jocul cu z ă p a d a rusesc sau nev inovă ţ ia pr ivi r i i adânc i a an ima­lelor de casă, abecedare vesele, cu închieturi le r u p t e ale li terelor, din ca re t r ebue să se lege cu­v â n t u l ca o păpuşe , sau cu căr ţ i le cu v ignete co­lora te ale cit ir i lor de Dumin ică . P e n t r u vârs ta basmulu i şi a poeziei, pensu la şi da l t a s'au făcut şi ele n u m a i b a s m şi poezie.

C a u n popas e sala lui G e r h a r d H a u p t m a n n , cu ediţi i le în tâe lor volume, sărace, şi cu s t ră lu­cirea celor din u r m ă , cu seriile de opere com­plete, de opere alese, de că r ţ i de l ux , de _ căr ţ i pen t ru popor , cu t r aduce r i în a tâ tea l imbi, din ca re lipsea a noastră,, cu pune r i în scenă ale dra­melor, cu studii despre scriitor, cu afişe, cu por­trete. C a un popas, şi pen t rucă min tea u lu i tă p â n ă acum de ope ra in tegra lă a cărţ i i , în care a tâ tea ac t iv i tă ţ i converg, e r a tocmai fura tă să u i te p e cea dintâi , început şi sfârşit al ra re i cre­aţii . Scri i torul îşi reia deoda tă d rep tu r i l e şi a-r a t ă că, la u r m a urmei , toa tă p o d o a b a acestui cupr ins , s teaguri le alb-verzi şi galben-roşu-ne-gre fâlfâite la acoperiş , ca şi scutur i le cu l e i coroane, soiuri, cer cu stele, seceră şi ciocan pe fund roşu, b ă t u t e ca o sa lbă f rumoasă la p iep tu l muzeu lu i din P ia ţa lui August , el le-a făcut cu pu t in ţă . î ş i re ia acele d r e p t u r i cu prof i lu l ap roa­pe goethean al sep tuagenaru lu i . Templul poa te fi oricât de găti t şi mu l ţ i meşter i fenicieni sau din insule t rebue , ca să-1 î m b r a c e în lespezi şi în a u r ; fără D u m n e z e u nimic n u înseamnă. I a t ă p e Dumnezeu , în l iniş tea lui de gând şi de ori­zont!

D a r Matei a cău t a t berzele lui fără folos. Se în toarce râzând , şi toa tă vedenia se risipeşte. El c rede că o Ca r t e a Ceaiului , cu aceleaşi i lustra­ţii, s 'ar p u t e a foarte b ine t ipă r i şi în româneş te la Lipsea, în ch i a r t ipograf ia Academiei . Acea t ipograf ie e în atelierele lui, şi p l e c ă m a c u m înt r 'acolo p e cor idoare şi pes te scări, zori ţ i şi de o s tudentă care avea nevoe p e n t r u nişte luc ră r i tocmai isprăvi te , de j u d e c a t a profesorului . Văd în sfârşit p i a t r a l i tografică şi omul care-şi r idi­că de p e ea capul , adevăra te le p a r a v a n e de hâ r ­tie cu schiţe de figuri, su lur i le si roţ i le negre ale t ipografiei în t r 'o sală deosebită, cu mecanicu l care se aprop ie de p rag , să- se uite. ce e; da r nu m ă m a i tem. Şi făcându-ine loc p r in t r e o mie de luc ru r i a jungem în t r ' un colţ, pus b ine în lu­mină , îna in tea capetelor de operă a le căifiţei sfioase.

Călf i ţa e ea însăş o f igură prerafael i tă , făcută n u m a i din bă la iu şi a lb. Stă şi a ş teap tă l ângă cele două lucrăr i , un mot iv decorat iv în că ră ­miziu şi a lbas t ru tare , cu u n b ă r b a t şi o femee de pastel , î m p r e j u r u l u n u i coşuleţ de poame, şi un f ragment de tapet , îin dung i argint i i şi albe, din ca re ies f runze şi flori subţ ir i , p e o s ingură va rga de-adreapta , depăşind apo i cadrul , în ' i n ­finit. Profesorul e în tâ iu mul ţumi t . Apoi îi a u d observaţ i i le de a m ă n u n t : o n u a n ţ ă mai t rebuia

226

în tă r i t ă , o codi tă de f loare n u se tine. Că l f i ţ a zâmbeşte . P a r c ă nu c rede to tdeauna . C â n d e p r insă cu ceva, se apleacă , p a r c ă o t r age în jos sângele greu care-i năvă leş te sub pie l i ţa p re ra fae l i t ă .

Sun t m a r t o r u i t a t în aceas tă clasă d e a r t ă . Mă ui t şi m ă îmb ib de tot ce m ă înconjoară . F ieca­

re şi-a i n t r a t în ros tu l d e toa te zilele. Mecanicul a da t d r u m u l maşinelor , s t uden tu l de là p i a t r ă îşi duce cu î n c o r d a r e pane ta , profesoru l şi eleva cercetează luc ru l zilei. E u sun t n u m a i p e un al t p lan , d e aceea t rec p r i n t r e cei lal ţ i f ă ră să fiu văzut , d a r n u - m i împl inesc m a i pu ţ i n ros­tu l meu.

EMANUIL BUCUŢA

P R O B L E M A R E L I

SlCILIANUL G iovann i Gent i le este profesor de Filosofie la Univers i ta tea din Roma. E m u l al lu i Croce la început , î n d r u m ă t o r al u n u i sistem de cuge t a r e p r o p r i u apoi , a văzu t în mişcarea pol i t ică ac tua l ă din I ta l ia , pr i le ju l d e ap l i ca re p r a g m a t i c ă al „ Idea l i smulu i " său activ, şi s'a făcut fascist mi l i tan t . Nu Croce ; Gent i le este as tăz i e x p o n e n t u l sp i r i tua l al muss.dini sinului.

Re fo rma to r din temeli i al s is temelor d e edu­caţ ie din P a t r i a sa, fostul Minis t ru al Şcoalelor I ta l iene (căci s'a demis din aceas tă demni ta te , oa recum silit de ap l i ca rea p rac t i că a refor­mei, d e n u m i t ă de D u c e „cea nia i fascistă din­t r e revendicăr i l e Fasc i smulu i" ) , conduce azi un „ Ins t i tu t Na ţ iona l Fascis t de Cultură" la Roma , d a r — m a i presus de orice — r ă m â n e în s lu jba ac t ivă a coordonăr i i sp i r i tua le a t u t u r o r p rob le ­melor de ca r e este ag i ta tă v iea ţa i t a l i ană în p re ­zent.

P r i n t r e acestea, p r i m e a z ă aceea a r a p o r t u r i l o r d in t r e Sta t şi Biserică, şi v o m vedea î n d a t ă de ce.

Iim t o a m n a anu lu i t recut , Gent i le a ţ i nu t l a U-nivèrs i ta tea Fasc is tă din Bologna (căci exis tă şi a şa ceva!) u n discurs i n a u g u r a l al cursur i lor , în ca re p u n e net p r o b l e m a aceasta, a t â t a de ginga­şe, de suscept ib i lă şi de a d â n c cupr inză toa re .

Astăzi , c â n d fa imosul d iscurs a a p ă r u t pub l i ­cat d u p ă note le stei ograf ice (în revis ta „Educa-zione fascista", V. 1927, No. 1, pag . 3), îl p u t e m cerceta m a i de ap roape .

In t roducerea , în ca r e cuge tă to ru l i t a l ian îşi l ămureş te , cu r a r ă p ă t r u n d e r e , concep ţ ia p r o p r i e despre ro lu l f enomenulu i religios în via ţă , poa t e oferi p r i l e j de med i t a r e celor p r e o c u p a ţ i cu a-ceastă p r o b l e m ă în abs t rac t .

A ten ţ i a n i se î n d r e a p t ă deci sp re ap l i ca rea pă re r i lo r la is tor ia popo ru lu i i ta l ian , în desfă-şu ra rea - i sp i r i tua lă .

Schemat ic redat , g â n d u l lu i Gent i le ar fi a-ces ta : I t a l i a a cunoscu t o epocă d e m a r e înflo­r i r e suf letească — Renaş te rea—în care, suf le tul colectiv, complăcându- se în t r 'o a t i t ud ine esteti­că, s'a î n d e p ă r t a t de là o concepţ ie rel igioasă m a i a d â n c ă a vieţii . Cazur i l e răz le ţe n u pot r ă s t u r n a aceas tă general izare , fie ele i l u s t r a t e de u top iş t i genial i ca Savonaro la , G i o r d a n o B r u n o ori Campajnella.

I a r l ipsa convingeri i religioase, ca re -a domi­na t Renaş terea , a adus d u p ă s ine decăde rea mo­ra lă , pol i t ică şi ch iar ar t i s t ică a p o p o r u l u i i ta­l ian, în cele d o u ă veacu r i u r m ă t o a r e :

,,Spiritul italian rămase gol. Tar aci stă adân-. ca origină â decăderii. Toate celelalte aşa-zise.ţ cauze nu sunt decât feluritele înfăţişeri ale fap- &

I O A S A I N I T A L I A

tului unic, adică a lipsei unei viguroase concep­ţii despre vieaţă, a unei credinţe, a unei religii înrădăcinată în inimi, favorizată, promovată de cugetarea sau de cultura naţională".

D a r I t a l i a a cunoscut o n o u ă Renaş te re — m a i ales m o r a l ă şi po l i t ică — în veacu l t recut . „Miraco lu l" Ta p r o d u s reven i rea la v iea ţă a sen t imentu lu i religios, p r in conşt i in ţe ca aceea a u n u i Par in i , Alfieri , Mauzoni , Mazzini , Rosmini ori Giober t i . S'a ecl ipsat d i n nou acest sent iment în sufletul popo ru lu i i t a l i an? I a t ă de­c a d e n ţ a sp i r i tua lă şi pol i t ică, i a t ă dezorganiza­rea vieţi i colect ive (bân tu i t ă d e ma te r i a l i smul anarh ic) din p r e a j m a războ iu lu i .

Acest fapt is tor ic („cel d in tâ i m a r e războ iu na ţ i ona l c o m b ă t u t de I ta l ia , din E v u l med iu p â n ă azi"), a în semna t u n rev i r imen t p e n t r u în­t regul popor , în sens poli t ic , da r şi religios.

S'a nă scu t astfel Fasc i smul („care este as tăzi conş t i in ţa vie şi ac t ivă a nou lu i suflet na ţ i ona l al t iner i i I tal i i , c a r e - a făcut războiul") şi care, p ro -p u n â n d u - ş i î na in t e de orice să revalor i f ice noţ i ­unea de „S ta f ' i t r e b u e să cau t e spr i j in în r enaş ­te rea spir i tual- re l igioasă , s i ngu ra în s t a r e să în-d r u m e z e conşt i inţe le i nd iv idua l e sp re o concep­ţie reculeasă, demnă , a va lor i i pe r sona le în ra­po r t de societate şi de apanag i i l e persona l i tă ţ i i f iecăruia.

D e aci şi g r a b a noui lor conducă to r i ai I ta l ie i de-a î n f r u n t a cu b ă r b ă ţ i e p r o b l e m a r apo r tu r i l o r d in t r e Sta t şi Biserică. ( S ă ' b ă g ă m de seamă : este vo rba de mi l ena ru l an t agon i sm care -a f r ă m â n t a t d e veacu r i I s tor ia Universală!) .

Semnul b u n s'a a r ă t a t încă d in 1923, p e când Gent i le e r a Minis t ru al Şcoalelor : p r in in t rodu­cerea î n v ă ţ ă t u r i i doc t r ine lor Cato l ice în toa te şcoalele p r i m a r e a le I ta l ie i .

Pu ţ in , da r a t â t de m u l t ii cât s'a vorb i t a-tunc i de-o reconci l iere în t r e P a p a l i t a t e şi Mo­narh ie .

Astăzi , d u p ă p a t r u ani , aceas tă m a r e concesie a c o r d a t ă Ca to l ic i smulu i n u şi-a da t însă roade le a ş t ep ta t e ; d impo t r ivă . C ă c i Va t i canu l ţ ine la l ă rg i rea ei p r in i n t roduce rea î n v ă ţ ă m â n t u l u i re­ligios în şcoala secondară . în Univers i tă ţ i chiar .

A r fi p r e a mul t . U l t ima energie a r i gu roz i t ă ţ i i popo ru lu i i t a l ian , v a să fie p u s ă în joc pentru, î n l ă t u r a r e a acestui p r o g r a m p r e a in tegra l a l P a ­pal i tă ţ i i . Căc i — a f i rmă Gent i le — I t a l i anu l conştient , t r e b u e să subordoneze or ica re alt in­teres, ace lu ia de-a m e n ţ i n e nea t insă subs t an ţa etică a S ta tu lu i . P r i m e ş t e Biserica acest rol sub­s id iar? I n t r a r e a în v iea ţă oficială îi este asigu­r a t ă ! D a r o poa t e E a face?

227

„ P o a t e fi aceasta, soluţia Bisericii? T r e b u e să r ă spundem fără şovăire: nu ! JNu, de oarece Bi­serica reprez in tă imediat poziţ ia religioasă, care este în d i rec tă ant i teză cu această concepţ ie des­p r e S ta tu l etic, fondată pe conceptul omulu i şi al cugetări i , a cărei negare este religia. Aşa dar l u p t a este firească, esenţială <n>aturei S ta tu lu i modern şi na ture i Biscricei, ca discipl ină au to ­n o m ă a religiei. Sunt două lumi concepute în aşa fel că fiecare, pr in sine, încorporează un to t ; şi fiecare, pr in aceasta, o exc lude pe cealal tă . Rapor tu r i l e lor reciproce sun t t ranzacţ i i . D a r cel ce vorbeşte de „ împăcare" , ori nu iubeşte Statul , ori nu iubeşte Biserica; căci o t r anzac ­ţ ie absolu tă şi definitivă, c a r e să n u m a i lase loc p e n t r u discordii şi lupte , ar fi, şi n ' a r p u t e a fi, decât sup r imarea u n u i a din cei doi termeni ai dua l i smulu i . Şi pen t ru a obţine, ce? Pacea? Li­niştea? D a r oare. care v iea ţă a fost t r ă i t ă în t r ' o perfectă linişte? fără piedici de în lă tura t , fără d u ş m a n i de învins? D u ş m a n i i supr imaţ i în fa-ţă-ne, renasc apoi în noi. Şi exis tenţa Sfântu lu i

înseamnă lup t ă n e c u r m a t ă şi ne îndu ră toa re : ch i a r de s'a sustras ispi telor şi pr imejdi i lor lu­mii, vede învi indu- i în i n imă prot ivnieul , care nu-i dă răgaz şi-1 sileşte iar să l ap te . Or ice conşt i inţă religioasă vie şi robustă , a t ră i t ori­când îm nel inişte şi înfr igurare . însăş i v iea ţa re­ligioasă, v igoarea ei, nu se împacă cu reconci­l ierea; dimpotrivă. A d e v ă r a t a î m p ă c a r e stă aci în un i t a t ea celor pro t ivn ice pă s t r a t e şi a p ă r a t e ca a t a r e : sau în ne-reconcil iere".

Ne-am ocupat a l tă da tă d e renaş terea spir i-tual-rel igioasă, surpr insă în l i t e r a tu ra i ta l iană ac tua lă . E r a bine, pen t ru al te consta tăr i vii toa­re, să f ixăm şi acest punc t de vedere, „oficial" al p romovăr i i cu l tur i i religioase în I t a l i a de azi, punc t de vedere pe ca re îl profesează filosoful Gentile, Celor ce polemizează cu el pe această temă, din Oc tombr i e t recut şi p â n ă azi, le răs­p u n d e că este p u n c t u l său de vedere personal , neanga jan t neu t ru nimeni al tul , d a r conştient, curagios şi leal l ămur i t .

ALEX. MARCU

N U N T A T R A G I C A

P R O D U C T E L E art is t ice din ţ a r a românească postbelică înfăţ işează — dealtfel, ca toa te feno­menele cu l tu ra le din această v reme — un p ro­n u n ţ a t carac te r criticist. A lă tu r i de re învierea mis t ic ismului cons ta ta tă de filosofii ideal iş t i şi p red ica tă de or todoxismul nos t ru ce-şi r e împros ­pă tează forţele de via ţă , un pu te rn ic spiri t de ra ţ ional i ta te , de a f i rmare a valori lor in te lectua­le, de gând i re şi cunoaştere , este dist inct impr i ­m a t mani fes ta ţ iuni lor noas t re cu l tu ra le din ul t i ­mi i ani . Un viguros „nosce le ipsum,", cu la rgă pr iză filosofică,, colectivă şi etnică, c u p r i n d e as­tăzi ac t iv i ta tea dă tă tor i lo r de legi. ca şi a p ro ­ducă tor i lo r de frumos. C a n ic iodată p â n ă a c u m — fenomenul este, de altfel, universa l şi p ro ­pr iu , în p a r t e curen tu lu i expresionist — creato­rii de valor i ar t is t ice n 'au fost ma i munc i ţ i de cerebra l i t a te şi ma i locpiaci. Ultimii ani de apa­r i ţ ie ai revsitelor de a r t ă sunt s t r ăbă tu ţ i de in­teresantele cont r ibu ţ i i cr i t ice: „De oorbă cu. . ." î n care în t reg ins t rumenta lu l logicii şi teoriei cunoaşter i i este cu generozi ta te pus la dispozi ţ i -ui ea art işt i lor, cugetă tor i şi cercetător i intrepizi . Nu cunoaş tem n u m e proeminent în a r t a şi cu l ­t u r a noas t ră con t imporană ca re să nu fi r eda t cu ren tu lu i criticist al vremii şi să n u fi „acor­d a t " cel pu ţ in o convorb i re şi, deci, să nu fi avu t cel pu ţ in u n pr i le j de ap l ica re a impul su lu i cri­t ic general . Art iş t i i au covârşi t în aşa g r ad pe cr i t icul de ar tă , în cât ab ia de se m a i pot dis­t inge personal i tă ţ i cu l tu ra le cu această pa r t i cu­l a r ă funcţ iune cri t ică în istoria a r te i noas t re mo­derne. At i tud inea cri t ică este confunda tă în cea art is t ică. Crea to ru l îşi însuşeşte, c u m ab i a bă­nu i a romant ismul , - j udeca rea valor i lor de ar tă . C â t de obiectivă poa te fi aceas tă j udeca t ă a ar­t istului, este a l tă chest iune. F a p t este că contr i ­buţ i i le cr i t ice a le ar t iş t i lor aduc un bogat şi o-r ig inal ma te r i a l pen t ru de t e rmina rea psihologiei c rea toru lu i operi i de a r tă . D a r ceiace este ma i in teresant pen t ru cr i t ica istoriei artei este at­mosfera ideologică în care se p lasează discuţ iu-

nîle şi problemele ce se impun a tenţ iuni i gene­rale. In t r ' adevăr , preocuparea dominanta,, aproa­pe nelipsită din orice mărturisire sincera a artiş­tilor, se concentrează i n jurul caracteristicului românesc în opera de artă.

Atât de general izat este în p reocupăr i l e ar t iş­tilor acest p r inc ip iu al a f i rmăr i i specificului na­ţ ional, în cât amen in ţă a deveni m o d ă şi mij loc de masca re a impotenţe i creatoare . Aceiaşi ten­dinţă ce s'a manifes ta t în l i t e ra tu ra postsemă-nătoris tă , — înşi ruirea de te rmeni şi expresii po­p u l a r e sau de provincia l isme considera tă drep t l i t e ra tu ră — se a r a t ă a c u m şi în celelalte, d rep t consecinţă a voinţei ferme de a vădi în creafiu-ne caracter is t icul firesc au tohton . Căc i ac tu l de voin ţă c rea toare nu se mărg ineş te la exp r ima­rea a p r o a p e inconşt ientă a imponderab i lu lu i a t ­mosferei ambian te , ci operează d u p ă toa te p ro ­cedeele logicei, la compara rea , la con jugarea şi selectarea e lemente lor ce corespund m a i direct şi defini t iv scopului p r o p u s : f inal i tăţ i i a r te i na­ţ ionale. Deci , a r t i s tu l suferă o deviere a cent ru­lu i lui de g rav i t a t e în conceperea : i execu ta rea o-per i i de ar tă . Fac to ru l estetic, mobi lu l p r inc ipa l a l p roducer i i operii de ar tă , este deplasat şi îm­pins î n d ă r ă t u l fac torului politic, social sau cul­tura l . Nu p l e d ă m aci desbă tu tu l proces al ar te i p e n t r u a r t ă şi nici al au tonomiei esteticului. Va­lorile ar t is t ice nu n u m a i că nu exc lud pe cele cul tura le , politice, sociale, rel igioase şi mora le , da r n u pot fi expr imate , nu-şi pot af la fiinţă, fără acestea. Ar t i s tu l român este însă în u l t ima v reme atâ t de absorbi t de interesul politic, et­nic şi social a l act ivi tă ţ i i creatoare , în cât p ro -duc ţ iun i le sale învederează cele m a i autent ice tendin ţe de desluşire şi e x p r i m a r e a carac ter i s ­t icului psihic. Dar , în de t r imentu l a f i rmat facto­ru lu i estetic, el p roduce opera m a i de g rabă şti­inţifică şi politică', d e câ t de ar tă , p r o p r i u zis.

Actul de voinţă creatoare , în ch ipu l e x p u s aci, este exter ior şi inoperan t dacă nu porneş te delà o in tu i ţ ie şi o trăire defini t ivă a specificu-

228

lui sufletesc, a infer ior i tă ţ i i ps ih ice n a t u r a l e şi dacă , apoi , — din p u n c t de vedere al formei de a r t ă — n u a s tabi l i t şi a p r o p i a t pu te r i i c rea toa­re co responden ţa şi i n d e p e n d e n ţ a d in t r e fondul sufletesc şi forma m a t e r i a l ă p r o p r i e sub ca r e se înfă ţ i şează el, con ţ inu tu l sufletesc ca operă de a r t ă , fie p o p u l a r ă , f i e cul tă . P o p o r u l îşi a r e o conşt i in ţă ar t is t ică p rop r i e şi or iginală , în ca re sunt f ixa te a t â t subiectele favori te sau conve­ni te cât şi -formulele de ex ter ior izare , plast ice , sonore sau verbale . Câ t este ţ i n u t ă în seamă a-ceastă conş t i in ţă ar t i s t ică a p o p o r u l u i în crea-ţ iun i le d e a r t ă cul tă , ar fo rma un a t r ă g ă t o r o-biect d e cercetare . D e reamin t i t n u m a i că des­coper i rea şi a f i r m a r e a une i vieţ i p a r t i c u l a r e a ţ ă r ăn imi i a degenera t uneor i în l i t e ra tu ră , în c re ia rea u n o r t i pu r i rus t ice ar t i f iciale , d e ope­re tă .

In ceiace p r iveş te a r t a muzici i , p rocesu l de­v ine şi m a i in te resan t de u r m ă r i t . Cele două re­a l i tă ţ i ce se po t c lar dis t inge în conş t i in ţa muz i ­ca lă r o m â n e a s c ă : m u z i c a p o p u l a r ă şi cea de b i ­serică, sunt îndeobş te absen te din cunoaş te rea muzic ieni lor român i . F a p t ce a şi de t e rmina t in­succesul a t â to r h i b r i d e e lucub ra ţ i un i sonore, p r ezen t a t e în v r emea din u r m ă sub p r e t e x t de muz ică românească . I a r d r a m a muz ica l ă româ­nească, p e l ângă toa te l ipsur i le ce se cons ta tă t ea t ru lu i românesc , în genere, m a i a r e de în­t âmp ina t d i f i cu l ta tea lipsei de t radi ţ ie . Căc i de l a da t ine le p o p u l a r e d ramat i ce , n u m a i Alecsan-d r i poa t e fi l ua t d rep t p u n c t de p lecare în pro-, d u c ţ i u n e a t ea t ru lu i muz ica l românesc .

Cu dif icul tă ţ i ca cele p roven i t e din necunoaş ­te rea conşt i inţ i i muz ica l e a poporu lu i , — a m u ­zicii b i zan t ine şi a celei p o p u l a r e —_ p r e c u m şi din ne s igu ran ţ a ancorăre i în t r 'o rea l i ta te is tor i ­că — a v e a de l u p t a t Alexis Catargi în c o m p u n e ­r ea operei sale: Nunta tragică. E x p o n e n t a l ide­ologiei cr i t icis te şi fervent a p ă r ă t o r a l cauzei ar te i na ţ iona le , C a t a r g i n u poa t e nici ocoli lacu­nele necunoaş ter i i şi neînsuşi r i i conşt i inţ i i muz i ­ca le a poporu lu , nici î n f run t a inf luente le pe ca re le operează a s u p r a pe rsona l i t ă ţ i i sale a r t i s ­t ice med iu l şi şcoala muz ica l ă s t ră ină . F i ind în­c l inat p r i n f irea sa, d a r m a i ales p r in educa ţ iu -nea sa; C a t a r g i t r ă i n d altfel, în a tmosfera o-perei romant ice , , ,Nunta tragică.' n u p u t e a fi concepu tă de cât ca operă roman t i că . Iar , ca în or ice p r o d u c t d e r o m a n t i s m muzica l , se înţelege, fac toru l na ţ iona l este la l a rgu l său. C a t a r g i îşi alege ca e r o u al operei sale a m p l a f igură a lu i D r a g o ş d in t ru începu tu r i l e aşezăr i lor şi gospodă­ririi noas t r e p e p ă m â n t u l românesc . D a r din

d r a m a , ce p r in concepţ ie avea Caracterul istoric, ca m a j o r i t a t e a p roduc ţ iun i lo r t ea t ru lu i româ­nesc—şi s'ar fi chema t „ D r a g o ş " — a u t o r u l n u păs t r ează decâ t c a d r u l exter ior . Conf l ic tu l is to­r ic este pă ră s i t c a exter ior , p e n t r u a fi t r a t a t ca mo t iv d r a m a t i c , confl ic tul inter ior , d e iub i r e şi gelozie. D r a m a is tor ică „ D r a g o ş " dev ine „ N u n t a t rag ică" . Insă roman t i smul , voit de culor i t lo­cal, l i r i smul p r o p r i u ar te i au to ru lu i , c a d r u l e-m i n a m e n t e is tor ic şi l ipsa d e sus ţ inere şi p roe­m i n e n ţ ă a m o t i v u l u i d r a m a t i c inter ior , sun t a-t â t ea e lemente ca r e a n u l e a z ă p e r m a n e n t logica d r a m a t i c ă în ope ra lu i Ca ta rg i . Excep ţ i e din a-cest p u n c t de vedere face n u m a i u l t i m a scenă, b ine o rgan iza t ă d r a m a t i c , d a r c a r e lasă să se v a d ă un imens gol din p u n c t de vedere muz ica l , însuş i r i le muzica le , cu ca r e C a t a r g i se dovedeşte a fi fost a b u n d e n t d ă ru i t n u sunt d e esen­ţă d rama t i că , ci l i r ică. Ac tu l în t â i con ţ ine fer­m e c ă t o a r e pag in i de f luid l ir ic, d e s imfonism sa­van t cont ru i t , ex t a t i ce r evă r să r i de melos, efu­ziuni p r e lung i de n e t u r b u r a t ca lm; a b r u p t e însă de p a u z e genera le t ocma i c â n d ai impres ia unei a v â n t a t e ascender i sau p r ă b u ş i t o a r e p r ă v ă l i r i d ramat ice . I a r î n t r eaga a t i t ud ine s emna la t ă m a i sus, d e a fi con t inuu sub ispi ta a r te i şi c a rac t e ­r is t icului au toh ton , con t r i bue l a desagregarea şi m a i ev iden tă a e lementelor l i r ice ca r e c o m p u n opera . I n t r ' adevă r , cele câ t eva f r agmen te de motivică, socoti tă p o p u l a r ă , n u ade rează l a mlă ­d ierea sveltă a f luentu lu i sonor. C r â m p e e l e r o ­mâneş t i a p a r r igide, inf lexibi le fără capac i t a t e de desvol tare , i m p r o p r i u şi . i nopor tun ut i l izate . Pe cât de ţ e a p ă n ă şi i m p r o p r i e a p a r e melodia românească în ac tu l în tâ i , p e a t â t d e s imţ i tă se vede î n t r e b u i n ţ a r e a muzic i i b i zan t ine în ac tu l al doilea.

Ca t a rg i n 'a cunoscut însă m u z i c a b i z a n t i n ă şi nici ro lu l ei în p r a c t i c a noas t r ă rel igioasă. Al t ­fel n ' a r fi scris acele s e a r b ă d e c o r u r i „acape l l a" şi n ' a r fi săvârş i t e roa r ea d e t r a n s p u n e r e a re ­c i ta t ivu lu i bisericesc î n t r ' un mo t iv g a m a l ce v r e a să fie al doinei, cu u t i l i za rea nelipsitei secunde măr i t e . Căci , is tor ic vorb ind , este foar te contes­tab i l ă in f i l t r a ţ i a secundei m ă r i t e în m u z i c a po­p u l a r ă p e v r e m e a lui Dragoş .

Şi astfel „ N u n t a t r ag i că" nu poa t e rez is ta ce­r in ţe lor d r a m a t i c e muzica le , ci r ă m â n e u n inte­resan t document al pu te rn ice lor ap t i t ud in i m u ­zicale a le lui C a t a r g i şi a l concepţ i i lor airtistice ale v remi i de d u p ă m a r e l e răsboi a l popoare lor . I a r cerce ta rea l ib re tu lu i conf i rmă p â n ă l a evi­d e n ţ ă vo in ţa de e x p r i m a r e a au to ru lu i d e ca r e vorb im. ; !

GEORGE BREAZUL

C R O N I C A L I T E R R R R IONEL TEODOREANU ŞI ROMANUL ADOLESCENŢEI

RoMANUL lui Ione l T e o d o r e a n u a deveni t cel m a i i r i t an t scanda l l i t e ra r al anu lu i .

C i r c u l ă o osândă subscrisă, — de s igur fă ră nici o a m ă r ă c i u n e şi ev iden t n u m a i d in s inceră revol tă — de că t r e toţi. confra ţ i i b inevoi tor i , ca re

n ' au r ec ru ta t p e n t r u toa t e că r ţ i l e scrise în v ia ţă , a t â ţ i a lectori cât Ionel Teodoreanu l a o s ingură edi ţ ie a Medelenilor: r o m a n u l e o pornogra f i e şi au toru l uni p o r c

S'au p u t u t vedea, cu acest p r i l e j , ch i a r suflete

a tâ t de măr in imoase , încât sa compăt imească la olaltă car tea, au to ru l şi bineînţeles cetitorii .

Să încercăm a deslipi n u m a i o cl ipă urechea delà uşa u n d e colcăie c ancanu l şi să expl icăm, cu m a i m u l t ă s impli ta te , acest succes fără p re ­cedent în l i t e ra tu ra noastră .

Masa cea m a r e de cit i tori o dă adolescenţa. Cele două căr ţ i din Ciclul Medelenilor, a p ă r u t e p â n ă acum, alcătuesc r o m a n u l copilăr iei vecine cu adolescenţa şi r o m a n u l adolescenţei. Ceti tori i se regăsesc astfel, ori s'au regăsit , în amint i r i foar te proaspete . Fie în Dămi ţ , Olguţa , Monica Mircea, Puiu^ fie, va i ! în Tonei şi Rodica, fie a-p rox ima t iv în mediul , bucur i i le , îndoelile, crizele şi desnădejdi le caracter is t ice epocei. Au crezut că descoperă p r o p r i a lor personal i ta te plast ici­zată . P r o p r i a lor exis tenţă t ransf igura tă . De unde, coada la l ib răr i i şi ediţi i le vola t i l iza te în trei luni . Cine nu merge la cinematograf , să-şi r evadă ch ipu l f i lmat l a O' festivitate?

Bănu im repl ica u n a n i m ă a confraţ i lor amă­râţ i .

Mai întâi , succesul de l ib ră r ie nu e o indica ţ ie a sup ra valori i l i t e ra re a unei opere. Ba, poa te d impot r ivă . Şi pe u rmă , ce considera ţ ie po ţ i a-co rda oare scri i torului , care se adresează inst inc­telor p r i m a r e a le lectorului , şi speculează cur io­z i ta tea av idă a vârstei , c â n d ini ţ ierea sexua lă se face pr in căr ţ i poş ta le t r a n s p a r e n t e şi broşur i v â n d u t e clandest in, sub coper tă l ip i tă?

Căci ac tu l de acuza re r ă m â n e în picioare. Car ­tea a doua a Medeleniilor, a b u n d ă în episoade erot ico-picante . Unele descrise direct şi precis, Elitele sugera te—câmp deschis pen t ru imaginaţ i i le ardente . D ă n u ţ şi Adine, Stephano', Tonei şi A-net, subre ta Adine i S tephano, D ă n u ţ şi Rodica, D ă n u ţ şi I o a n a Pal lă . A d i n a S tephano şi Ioana Pal lă . P u i u r âvn ind la t r u p u l gol al Rodieăi la baie . Mircea şi femeia roşie. Mircea şi Sevas-t i ţa . P u i u şi Sevasti ţa. Şi câte, încă, a l te epi­soade ident ice!

Dec i scanda lu l r ă m â n e scandal , ia r succesul nu face decât să scandal izeze încă.

Ne vom mărg in i , aşa dar , în această cronică t a r d i v ă şi sumară , să ignorăm tot ce s'a scris p â n ă a c u m despre r o m a n u l inc r imina t şi despre au to ru l pus la index.

L a pub l i ca rea celor d in tâ i f ragmente, a r ă t a m în t r 'o cronică poa te p r e a mul t pedan tă , că pen­t ru Ionel Teodoreanu, r o m a n u l adolescenţei v a fi p i a t r a de încercare .

Cop i l ă r i a este m a i mul t decât o vârs tă . E un domeniu necunoscut . O lume. Nu ştim, şi absurd, nici n u ne m a i amint im, cum judecă şi cum simt copiii. Le a t r i bu im o sensibi l i tate şi o j u ­decată convenţ ională , c a de o pi ldă , an imale lor din fabulă . Caiace r e t r ă im m a i tâ rz iu p r in me­morie , din p r o p r i a noas t ră copilărie, e t ransf i ­gura t sau desfigurat , de opt ica matur i t ă ţ i i . Fa l ­sif icăm inconştient . D a r nu p u t e m af i rma cert, dacă un copil e înger or i mons t ru — a tâ t doar e ne tăgădu i t că orice copi l e u n poet.

S ingurul poet autent ic , t r ă ind direct şi sincer în l u m e a ficţiunilor, cre ind o rea l i t a te proprie , p a r t i c i p â n d la lupte , procese de conşti inţă, epi­soade de eroism, cr ize de laşi tate, pen t ru care înţelegerea ma tu r i t ă ţ i i r ă m â n e opacă. Copi lu l t răeş te meta fora şi real izează basmul . Tot ce cre­dem a şti despre el şi despre copilărie, dincolo de acest hotar , e n u m a i o u rzea lă de p resupu­neri şi câ teva formule convenţ ionale .

Nu e ra greu, aşa dar, poe tu lu i Ionel Teodorea­nu, să creeze o operă ver idică şi poetică, din a-ceastă l ume tu tu ro r necunoscută . „Ho ta ru l nes­t a to rn i c" n 'a fost poate , ceiace s'ar n u m i d u p ă t ip icul clasificărilor l i terare, un roman al copi­lăriei. D a r a fost un m i n u n a t poem al copilăriei .

Pe când adolescenţa, punea deodată au toru lu i , p rob leme mai ap rop i a t e de noi, ne s t r ămu ta în­t r 'o l ume accesibilă tutulor,, şi deci controlabi lă . Deşi ho ta ru l e încă m a i nestatornic . Epocă de t ranzi ţ ie . Nelinişti , contraste , crize — crize fizio­logice şi psicbologice; criza sexuală a puber tă ţ i i şi cr iza metaf izică a vii toarei ind iv idual i tă ţ i pusă în faţa socialului şi eternelor în t rebăr i . C u m să pr inz i această lume fluidă, să o fixezi? Câ te r o m a n e ale adolescenţei ne-au r ămas în amin t i re?

Copi lăr ia , ch ia r aşa convenţ ională c u m e, ne-a da t în _ l i t e r a tu ra universa lă minuna t e l e r o m a n e sau episoade ale lui Dickens , Dostoievschi, Tol-stoi, Kipling, George Eliot. D a u d e t ; r o m a n u l a-dolescenţei s'a t r ans fo rmat î n d a t ă în r o m a n u l iu-birei . De là Wetrther p â n ă la romane le p r imăvă ­ratece a le lu i Turghenief, delà adolescentul Ro­meo p â n ă la eroii din Sanin al lui Artibaşef, cu toa tă g a m a var iante lor , d u p ă t e m p e r a t u r a mo­ra lă a epocei, d u p ă curente le l i te rare ale vremei şi d u p ă t emperamente le f ixate de închegăr i le e tnice; p re tu t indeni , delà nordici i b rumoş i p â n ă la mer id ional i i expans iv i şi logvaci, adolescenţa a r ă m a s doar epoca p r imei ori pr imelor iubir i . Restul d i spare umbr i t . Subiectul e dragos­tea, i a r vâ r s t a se i m p u n e au toru lu i , n u m a i fi indcă a tunc i crezi în absolutul iubirei , încă ni­mic n u e t r iv ia l iza t d e cot idian şi f i indcă o lentă t r ad i ţ i e l i t e ra ră a stabil i t a tâ t pen t ru au tor cât şi p e n t r u lectori , t ipu l amanţ i lo r roman t i c i : el cu m u s t a ţ a mi j i ndă şi <?a cu sânii* ab i a con tura ţ i .

Aceasta e t e m a clasică a r o m a n u l u i adoles­cenţei.

Şi de aceia a ş t ep tăm cu legi t imă cur ios i ta te a doua ca r te a Medelenilor. Ispi ta d r u m u l u i t ras de alţii (şi încă de ce zdraveni predecesori!) era mare . Romanul se pu tea p rea uşor t rans forma în t r 'un dublu şi b a n a l duet amoros : D ă n u ţ şi Monica, Mircea şi Olgu ţa . I a r to tu l s'ar fi măr ­ginit aci.

Ionel Teodoreanu a avu t cea m a i complectă in­tuiţ ie, a complexu lu i de crize pe care le deslăn-ţu ie vârs ta cea m a i cr i t ică şi fără îndoia lă de­cisivă, când se cr is tal izează caracterele. . Sânt d ra ­m e in te r ioare t ră i t e de toţi. Episoade ca re lasă pen t ru t o t d e a u n a un st igmat. Urâ ţen i i p e ca re vrei să le ui ţ i . E x a c t — urâ ţeni i , căci adoles­cen ţa e vârs ta cri t ică, pe care omul m a t u r m a i apoi o reneagă, în t ru cât îl priveşte, ori o înfru­museţează ideal izând-o cu bana l e floricele sen­t imenta le ; da r o d ispre ţueş te cu văd i t ă ener-. vare , când e vo rba de adolescenţa semenilor, d u p ă c u m dovedeşte epi te tul curent şi pu ţ in a-mab i l — puţo iu — adresat de oameni i t recuţ i de treizeci d e ani, celor ce n 'au încă douăzeci .

Orgol ioasă, adolescenţa vrea absolutul . Şi în iub i re şi în social, şi în metafizic . I n t r e şaispre­zece şi douăzeci de ani, care d in t re cei m a i de r â n d mur i tor i , n ' au făcut insupor tab i l ă f igura de neînţeles,' 3e s u m b r u erou, de t ragic a m a n t şi de ne îmblânz i t r ă sv ră t i t ?

Adolescentul nu m a i e copil şi nu e încă om. F i indcă societatea n u 1-a încadra t , e împo t r iva societăţii . Sub o formă ori al ta, rebel. Delà dis-

230

preşul p e n t r u dascăl , p â n ă l a l u p t a p e n t r u à scăpa de tu te la famil iei ; delà p ă l ă r i a ofensivă or i p a n t a l o n u l char les ton, p â n ă l a p r o c l a m a r e a sgomotoasă a pr inc ip i i lor ant isemite , comunis te or i fasciste, d u p ă epocă, t a r ă şi t e m p e r a m e n t . I a r dedesub tu l acestor convuls iuni , a p a r e sub toa te des t rămatur i l e , c r iza in i ţ ia lă şi cen t ra lă , c a r e e cr iza sexual i tă ţ i i .

Subl iniez înad ins deosebirea răsp ica tă , î n t r e iub i rea acu tă , pote t ică şi un ică în ca re se rezu­m ă în deobş te r o m a n u l adolescentei , a şa cum 1-a oferit l i t e r a tu ra p â n ă în u l t imi le d o u ă dece­nii, şi î n t r e sexua l i t a t ea pe ca re a pres imţ i t -o cu a d e v ă r a t ă c ruz ime W e d e k i n d şi o t răeş te p â n ă l a d ro jd i a ac ră D a n Deleanu , c a şi cei lal ţ i eroi accesorii în t r 'o m ă s u r ă m a i modera t ă , dea lungu l celojr c incisute de pag in i d in r o m a n u l lui Ionel Teodoreanu . Sexua l i t a t e exa spe ra t ă , l u p t ă în t re c a r n e şi p r inc ip i i , c a r n e şl demni ta te , amestec de^ umi l i n ţ ă şi de orgoliu, de v o l u p t a t e şi de scâ rbă — t e m ă ca re începe să n u m a i fie nouă , de là Gide, Maur iac , Mar t in du G a n d ori Lacre -telle, încoace.

F i i n d c ă D a n De leanu t răeş te aceas tă ex is ten ţă veridic , f i indcă sacr i f ică iub i rea cea m a r e şi p u r ă p e n t r u Monica, ins t inc tu lu i c a r e îl m â n ă în b r a ţ e l e Adine i S t ephano şi i n s t r u m e n t docil în m â n a Ioane i Pa l lă , a p a r e fă ţărnic ie i noas t re u -neori mons t ruos şi adeseor i an t ipa t i c . Tmpresie superf ic ia lă , rec t i f ica tă î n d a t ă d u p ă ce ai închis

vo lumul , dacă ai obiec t iv i ta tea să conf run ţ i a-ceastă adolescenţă cu a ta, lector. C u a ta , lec­tor, or ic ine ai fi şi în orice med iu ai fi crescut , ch i a r fă ră a p a r t a m e n t u l c a m p r e a c inemato­graf ic din s t r a d a P i t a r Moşu, fără să fi fost ghi­da t de un men to r l iber t in c a H e r r Direc tor , fără să fi p u r t a t n u m a i decât în c a r n e amin t i r ea li­nei A d i n a S tephano şi fă ră să fi în tâ ln i t în cale o Ioana Pal lă . Cine, fără ipocrizie , c h i a r din n e a m u l sever şi eroic al lu i Mircea Ba lmuş , poa t e invoca o adolescenţă castă, n e t o r t u r a t ă de ispi ta ap r insă a celei d in t â i femei în roşu cu domici­l iul l a c u t a r e hote l?

D a c ă Ionel T e o d o r e a n u a p u s în sexua l i t a te a x a r o m a n u l u i său, n ' a făcut -o aşa d a r decât f i indcă sexua l i t a t ea e p r o b l e m a şi cr iza cap i t a l ă a adolescenţei . Că a avu t nevoie d e pu ţ in c u r a j p e n t r u aceas ta—e neîndoios . Că a i sbut i t să ex­pr ime , ceiace p â n ă a c u m n ' a m a i fost e x p r i m a t în l i t e r a tu ra românească , e i a ră ş i în a f a ră de orice îndoia lă . Câ t despre l u m e a în ca r e se miş­că eroi i Medelenilor, î n c â n t ă t o a r e î n g e m ă n a r e de f ic ţ iune şi rea l i ta te , despre l in i a d e v i a ţ ă a per­sonagii lor — n e v a fi î n g ă d u i t să vorb im m a i cupr inză to r , folosind tot m a t e r i a l u l de s tud iu a-d u n a t cu r ă b d a r e , a tunc i c â n d ciclul v a lua sfârşit , şi copiii de eri, adolescenţ i i de astăzi , vor fi înche ia t t r i s ta şi i r e p a r a b i l a exper ien ţă , a m a t u r i t ă ţ i i de mâine .

ION DARIE

C R O N I C A P L A S T I C A S A L O N U L

MAÎ u n i t a r şi m a i p re ten ţ ios decât a l t ăda t ă , m a i p rezen tab i l în nou l med iu al c lăd i r i i d in Şo­seaua Kisseleff şi b ine o rându i t de comi te tu l a r ­tişti lor, Sa lonul Of ic ia l n u ne-a da t m a i m u l t de ­cât p o a t e fi: un cong lomera t m a r e în ca re dese­ori va lor i le a d e v ă r a t e se îneacă în va lu r i l e m e ­diocrulu i . Fireş te , comi te tu l şi-a da t m u l t ă oste­nea lă d e a sa lva apa ren ţ e l e b u n u l u i nivel, ex ­p u n â n d în t r 'o s ingură sală tot ce p ă r e a m a i de va loa re în domen iu l p ic tu r i i noas t re . C r e d însă to tuş i că o ţ i n u t ă p u r ex te r ioa ră de meşteşug p i c t u r a l a de t e rmina t şi în cazul aces ta selecţiu-nea, în aspec tu l că re ia culor i le se o m o a r ă de m u i t e or i rec iproc . In genera l , însă a r a n j a m e n ­tul săli lor a fost m u l t m a i m u l ţ u m i t o r decât în al ţ i an i i a r surpr ize le î m b u c u r ă t o a r e s 'au rel ie­fat ho tă r î to r , deşi au fost p a r c ă înce rcu i t e de a t â t e a e lemente gălăgioase ce încercau să Ie co­b o a r e v ib r a ţ i a pu t e rn i că a vieţ i i î n t r ' un dome­niu m a i insignif iant . Surpr ize le au fost şi de d a t a aceas ta a le t inere tu lu i , a l ă t u r i de ca r e s 'au g r u p a t cu un avân t neaşteptat n u m a i luc ră r i l e domni lo r Teodorescu-Sion şi O. Han, p e când cele e x p u s e de domni i Petraşcu şi Pallady, Bu-nescu şi Ştefan Dimitrescu, Tonitxa şi Jorgules-cu, Fritz Storck, Corneliu Medrea şi I. Jalea a u r ă m a s c a m la n ive lu l ş t iut d in a l te expozi ţ i i . O scădere a n ive lu lu i cunoscut î n seamnă tab lour i l e domni lo r Steriadi şi Ştefan Popescu, n u d urile

O F I C I A L

d o a m n e i Cecilta Cuţescu-Storck, a le că re i de-senur i se menţ in însă l a ca l i tă ţ i le î na l t e din t re ­cut. Progrese le t ine re tu lu i au fost, î n a i n t e de toate , r ep rezen t a t e de domni i Catargi, Sabin Popp şi Lucian Grigorescu, Vasile Popescu şi Papatriandafil, de d o a m n a Lucrefia Daria-Mi-hail şi d e t â n ă r u l sculp tor Baraski, c a r e s'a de ­da t unei a r te m u l t m a i in te l igente decât p â n ă a-cum. (Recte: p â n ă a c u m nici n ' a făcut ar tă! )

P r i v i n d luc ră r i l e celor t iner i , se m a i r e m a r c ă şi f ap tu l că domni i Pe t raşcu , P a l l a d y , Ş i ra to şi Teodorescu-Sion a u făcut ch i a r şcoală în t r 'o m ă ­su ră oa reca re ; sau şi m a i e x a c t : f iecare şi-a gă­sit cel pu ţ i n câ te un imi t a to r ce-şi d ă m u l t ă os­tenea lă să fie confunda t cu meş te ru l lui . O a t i ­t u d i n e m a i i ndependen tă are , în p r i v i n ţ a aceas­ta, d o m n u l Bălţatu c a r e calcă, de vre-o doi sau trei an i în u rmele meş te ru lu i Teodorescu-Sion, deveni t a c u m m a i liber, în de sbă ra r ea de ma t e ­r ia greoaie ce n ă p ă d i s e a c u m câ ţ iva ani în p ic ­t u r a d-sale. (Deşi nici aceas tă m a t e r i e a sp ră şi g rea n 'avea , în luc ră r i l e d o m n u l u i Teodorescu-Sion, un înţeles negat iv) . C o m p a r a t e cu cele din a l te expozi ţ i i , l ue r ră i l e d o m n i i o r Kessler, Iones-cu-Sin şi Romeo Storck t r ebuesc cons idera te slabe. In deosebi compozi ţ i a t â n ă r u l u i şi foar te t a l en t a tu lu i Romeo Storck n u p o a t e convinge p r in pseudo-con ţ inu tu l ei. L a u r e a t u l p r emiu lu i cel mare , d o m n u l Pădurea, ca re fără îndoia lă a

231

mer i ta t această distincţie, a expus o l uc ra re cu desăvârş i re anti-sculpturală. C red că aceeaş „h imeră a v ă z d u h u l u i " n 'ar fi p i e rdu t n imic din d u h u l ei h imeric , dacă a r ma i fi avu t şi cal i tă ţ i ar t is t ice de scu lp tură . Astfel p r e c u m ue-a fost înfă ţ i şa tă de d o m n u l Pac iurea , l uc ra r ea n ' a r e ce c ă u t a în t r 'o expozi ţ ie de a r tă . E o s implă ciu­dă ţen ie ce stă dincolo d e or izontul artei . (Va­loarea incontes tabi lă a sculpture i d o m n u l u i Pa­c iurea nu e a t insă de această cons ta ta re ca re nu poa t e fi n ic i a rgumen t împo t r iva a t â to r luc ră r i de seamă, r ea l i za te în trei decenii).

Vas ta compozi ţ ie a domnu lu i Teodorescu-Sion, gând i tă ca o l uc ra re de p regă t i r e pen t ru o p i c tu ră m u r a l ă m u l t m a i mare . ne-a câşt igat din p r i m a cl ipă p r in a t i tud inea ei c la ră şi intelec­tuală , p r in aspectul nespus de l impede al culo­rilor, p r in tendinţe le compoziţ iei , în a le cărei g r u p ă r i p r inc ipa le l 'am recunoscut p e Giotto. (Pe a locurea, că lugăr i franciscani au fost t r ans ­formaţ i în ţ ă r ăne i din România ) . Aceas tă obser­vaţ ie însă n u poa te să scadă p r e a m u l t deosebi­tele mer i t e a le acestei lucrăr i . Nu n u m a i ceiace a fost î n t r ' adevă r desăvârş i t în această l uc ra re de seamă ne interesează, ci şi in tenţ i i le pictoru­lu i care, de d ragu l meşteşugului ce-1 posedă în­t r 'un fel a t â t de suveran, a făcut uneor i conce­siuni p rea m a r i deta l iului . Totuşi l uc ra rea dom­nulu i Teodorescu-Sion r ă m â n e foar te caracter is ­t ică şi va loroasă pen t ru i lus t r a rea sfor ţăr i lor m a r i ce se fac în p ic tu ră noas t ră con t imporană pen t ru a jungerea la o compozi ţ ie ferm sus ţ inută în sensul românesc . I a r rostul ce-] îndepl inesc aci culor i le t r a n s p a r e n t e şi d u r e e p e n t r u des-vo l ta rea pictur i i noastre , un tărâm, J O I I cucerit .

A l ă t u r i de această p ic tu ră „Elegia" cea m a r e a domnulu i O. Han ne-a înfă ţ işa t efortul cel ma i îna l t al sculptur i i . E o m ă r i r e a luc ră r i i expuse în a n u l t recut . Cal i tă ţ i l e ei cu to tu l excepţ ionale cons tau în compozi ţ ia închegată , în c lădirea can t i t ă ţ i lo r de volum. L u c r a r e a îndrep tă ţeş te încă oda tă c red in ţa în a r t a domnu lu i Han .

D o m n u l Pallady a r id ica t p a r c ă sensibi l i tatea unei săli întregi , e x p u n â n d două d in t re p ic tur i le lui cele m a i fragede, domnu l Petraşcu ne-a a ră­t a t iar mar i l e lui cal i tă ţ i p i c tu ra le în t r ' un „ In te ­r ior" şi în ţ i nu ta severă şi m ă i a s t r ă a unei na t u r i moar te . Domni i Ştefan Dimitrescu, Tonitza, Bu-nescu şi lorgulescu p r e c u m ii ştim. M a r m u r a suavă, t r a n s p a r e n t ă şi in ter ior iza tă a domnu lu i Fritz Storck, b u s t u l p ic toru lu i Teodorescu-Sion de Corneliu Medrea şi cele două cape te de 1. Jalea au înfă ţ işa t nivelul înal t , a t ins de sculp tu­r a noastră , pe când luc ra r ea de efect ex te r io r a d o m n u l u i Onofrei a r ă m a s insignif iantă .

C â ţ i v a d i n t r e cei t iner i ne-au răsplă t i t cu p r i ­sosinţă speranţele , al ţ i i ne-au făcut să c redem că lucră r i l e expuse la „Salonul Of ic ia l" nu sunt p r e a semnificat ive pen t ru faza a r te i lor. Acesta e cazul domni lor Kessler, lonescu-Sin şi Romeo Storck, Mai ales nudur i l e domnu lu i Kessler ne de te rmină să c redem înt r 'o alegere nemer i t a tă p e n t r u r ep rezen ta rea a r t i s tu lu i acesta meri tos în m a r e a noas t ră expozi ţ ie oficială.

D o u ă luc ră r i ce au pre t ins o m u n c ă i.espus de înco rda tă şi de sinceră, reprez in tă şi în anu l a-cesta p e d o m n u l Henri H. Catargi. Sunt luc ră r i ex t rem de pretenţ ioase, moi ivul şi t r a t a r ea că­ro ra cer o in tensi ta te de rea l izare cu to tu l neo­bişnui tă . R a r pictor i i noş t r i t iner i a u avut o ţ i­nu t ă a tâ t de conşti incioasă faţă de real i ta tea

concretă ca donrnul Ca ta rg i . O dragoste fanat ică pen t ru r eda rea mater ie i a ştiut n u m a i să înche­ge acea n a t u r ă m o a r t ă cu foliantele vechi şi c u globul, ia r ţ i ganca ce de là Theodor A m a n în­coace a fost je r t fa a tâ tor desfătăr i ale unei faci­l i tăţ i sent imentale , îşi recâşt igă în p ic tu ra dom­nulu i Ca t a rg i nobleţea din trecut , crescând p â n ă la o r a r ă expres ie de măre ţ i e t ragică .

Por t re tu l de famil ie al domnulu i Sabin Popp î n seamnă o foar te va loroasă regăsire a t â n ă r u ­lu i ar t is t în u m b r a frescurilor vechi din m ă ­năst i r i le noastre . S impl ic i ta tea compoziţ iei cu parale le le ei ce ţ in a tâ t de b ine în t regul de con­strucţie, susţ inerea r i tmică cu puţ ine le în t re-tăeri şi cu l iniştea ce t rece încet delà f igură la figură, înch izându-se apoi în f igura de faţă tâ­n ă r ă din s tânga, p r e c u m şi p re ţ ioasa u n i t a t e de cu loare ca r e cu lminează indica ţ iuni le plas t ice din c h i p u l t ână ru lu i din miloc, fac din această l u c r a r e chezăşia unei t end in ţe in te r ioare ce me­r i tă toa tă lauda . Păca t n u m a i că un i t a t ea teh-nicei n ' a p u t u t fi săvârş i tă în t o tdeauna l a ace-laş nivel îna l t ca în uşor s t rânsa ma te r i e a ca­pu lu i de t â n ă r şi în fond, efor tul domnu lu i Sa­bin P o p p a r fi mer i ta t , fără îndoială , ma i mu l t ă a tenţ ie decât i s'a a t r ibui t , căc i acest „por t re t de famil ie" ce p o a r t ă în sine reflexele a t â to r vea­curi de a r t ă veche românească , va p u t e a să cir­cumscr ie cândva începu tu l memorab i l al u n u i d r u m deosebit şi rodnic , în p ic tu ra noastră .

In sch imb tab lour i le domnulu i Lucian Grigo-rescu sunt p l ine de a t i tudin i le la m o d ă ale s t ră i ­nătă ţ i i , sunt combina ţ iun i şi t r aduce r i foar te sensibile ca re reuşesc să convingă pr in neobiş­nu i t a lor d i f e ren ţ i a l e ce stă dincolo de razele e-v idente a le înrâur i r i lo r . R ă m â n , aşa dar , bucă ţ i de va loare , deşi ne p a r ca nişte oglinzi în ca re au pr ivi t Dera in şi H e n r i Rousseau. Cu toa te in­fluenţele, din ca re a fost ţesut l iniş t i tul lor con­ţ inu t sufletesc, lucrăr i le domnu lu i Lucian Gr i -gorescu, ca re d i spune de a d e v ă r a t e v i r tuoz i tă ţ i ale penelului a u fost un fel de insule de sensi­b i l i ta te p u r ă în t r e a t â t ea a l te p â n z e obosite de a m ă n u n t u l ţ ipă to r a l culor i lor sau m o a r t e în convenţ ional ismul v reune i m o d e noui .

D o m n u l Vasile Popescu, p e care-1 u r m ă r i m de câ ţ iva ani , stă as tăz i la un fel de răspânt ie . O potecă duce delà peisagiul lui u r b a n îna in te spre un t ă r â m prec iza t m a i ales de Utril lo, a l t a se a-prop ie pes te un c â m p al „nouei obiect iv i tă ţ i" d e na tur i l e m o a r t e ale vechi lor f lamanzi din seco­lu l al XVIII- lea. Aprop ie rea aceasta de f lamanzi , p e un d r u m de ocol, precufn şi toa tă pa le t a d u r ă şi r ig idă a domnu lu i Vasile Popescu ştie să deş­tep te un foar te viu interes. N a t u r a moar t ă , ex­pusă de t â n ă r u l art ist , a fost incontes tabi l u n a d in t r e cele m a i însemnate bucă ţ i ale Salonului Ofic ia l şi t rebug regre ta t că n ' a fost achizi ţ io­na t ă pen t ru colecţiile Sta tului . Evo lu ţ i a domnu­lui Popescu ne de te rmină să credem tot ma i m u l t în v i i torul acestui ar t is t c a r e p r in e x p u ­nerea acestei n a t u r i m o a r t e a r a t ă încă o d a t ă cât de î ndepă r t a t e de compromisur i m a i eft ine sau m a i gălăgioase, î n to tdeauna pe p lacu l pseudo-cunoscător i lor noştr i .

Uh mic capi tol a p a r t e a r mer i t a por t re tu l d o m ­nu lu i Papatriandafil care a just i f icat pe depl in păre r i l e avu t e p â n ă a c u m despre a r t a sănă toasă şi pu te rn i că ce o cul t ivă. Po r t r e tu l acesta, ex­pus de d-sa, în tunecă a t â t ea s emnă tu r i cunos­cu te ce se află pe luc ră r i l e d inp re ju ru l lui . Şi

232

i o t ce t r ăeş te clin Renaş te rea i t a l i ană în acest t a b l o u mer i tos e o recucer i re i m p o r t a n t ă p e n t r u faza a c t u a l ă a t iner i i noas t re ar te . Aco rdu r i l e sonore, p l i n e şi ca lde a le culor i lor sun t în to t ­d e a u n a î n d e p ă r t a t e de mol ic iun i p r i n t r ' o seve­r i t a te f irească. (Domni i Kimon Loghi şi a l ţ i i d e ca tegor ia d-sale, ce vo r să se alieze p e n t r u răz -b i r ea „c las ic i smulu i" , a r p u t e a să înve ţe d in a-eeas tă l u c r a r e ce înseamnă o a t i t u d i n e nob i l ă şi veche redobândi tă , p r in t r ' o for ţă nouă . D a r vorbeşte- i u n u i fabr ican t de şe rbe tur i desp re sensu] c las ic ismului în a r t a nouă!)

D-ma Lucreţia Mihail, de sp re a cărei expoz i ţ i e des tu l de recen tă n e - a m ocupa t m a i p e larg , ne-a a r ă t a t două l uc ră r i noui , carac te r i s t ice p e n t r u coloris t ica d u r ă şi cu r ag io s în fă ţ i şa tă a acestei a r t i s t e d e vii tor. In deosebi perspec t iva şi rea l i ­z a r ea adânc imi lo r co lora te deno tă o excep ţ io ­na lă cunoaş te re a meş teşugulu i , p u s aci în s lu j ­ba u n u i s i m ţ ă m â n t desvol ta t p e n t r u game pu t e r ­nice secu la re şi p e n t r u compozi ţ ie . Fe lu l c u m se rea l izează b a l a n s u l p l a n u r i l o r p r i nc ipa l e în con­s t ruc ţ i a ce se sus ţ ine câ t se poa t e ele firesc, ast­fel ca r i t m u l culor i lor m a i grele să p o a r t e pe cele u şoa re şi să le a ţ â ţ e t o toda t ă în a r m o n i a culor i ­lor, felul c u m r i t m u l culor i lor se contopeş te cu cons t ruc ţ i a masselor , cu scoaterea în relief p r in l inearu l con tur i lo r şi p l i n ă t a t e a r o t u n d ă a can­t i tă ţ i lor sunt chezăşi i serioase ca r e n u se în tâ l ­nesc la fiece pas în rea l izăr i le t ine re tu lu i n r s t r u .

Des fă şu ra rea l a r g ă a personagi i lor , pe u n stil f ă r ă îndoia lă , s u r p r i z a cea m a i neaş t ep t a t ă — n e a ş t e p t a t ă de to ţ i ce ştiu să-şi d e a s eama d e o v a l o a r e plas t ică , d e con ţ inu tu l o rganic al unei pă r t i ce le de s u p r a f a ţ ă scu lp tu ra lă . Bus tu l reuşi t a l t â n ă r u l u i Barask i e o c o m p i l a r e d in r o t u n ­j imi le p re ţ ioase şi p las t ice a le lu i Brâncuş i , a r t ă got ică şi o r a m u r ă a scu lp tur i i vechi i ta l iene ce s'a deda t cu l t u lu i formei s t ran i i p â n ă la a p a r i ­ţia 1 Jud i t e i lu i Verrocchio. To tuş i reuş i ta d o m n u ­lu i Barask i , ca re în i a r n a t r e c u t ă m a i e x p u ­nea luc ră r i moi , p ros t compuse , inex is ten te ca a r tă , e un p lu s ho tă r î t o r , căci p â n ă a c u m n u ne î ndo i am n u m a i d e for ţa c r ea toa re a domnu lu i Barask i , ci şi de în ţe legerea e l e m e n t a r ă a d sale p e n t r u tot ce p o a r t ă pe d rep t n u m e l e de scu l tu-ră . Cu a t â t m a i mul t , l u c r a r e a d-sale ne con­v inge de d i ferenţ ierea i n t e r i oa r ă şi de c u l t u r a t â n ă r u l u i ar t is t c a r e a complec ta t m u l t e l a cu ­ne, pes te ca re ne-a fost cu n e p u t i n ţ ă să t recem în t recut .

A l ă t u r i d e d-sa, d e b u t a n t u l Boris Contzeoici, un elev a l scu lp to ru lu i Ion J a l e a şi p e d r e p t l a u r e a t cu p r emiu l Simu, e in luc ră r i l e lui o fă-g ă d u ' r ţ ă d i n t r e cele m a i f rumoase.

Astfel „Sa lonu l Of ic ia l " din a n u l aces ta şi-a îndsrj l init ros tul în m a i m a r e m ă s u r ă decât a l t ă ­da tă , p u r t â n d p a r c a s t ră luc i toa rea dev i ză : Pen­t ru cei t ine r i !

OSCAR WALTER CISEK

D R A M A Ş I . T E A T R U F I R U L D E A U R

IN ope ra lu i Carag ia le , unde , în cons t ruc ţ ie to tu l stă subo rdona t d ramei , un d r u m dea lun­gul c ă r u i a să se revalor i f ice m a t e r i a l u l în t r e ­bu in ţ a t poa t e fi ispi t i tor . L ă r g i n d astfel cadru l , ch iar rea l izăr i le p u r epice nu n e p a r interzise, tocmai p r in s t r u c t u r a lor specială , c o m a n d a t ă , d u p ă c u m a m m a i spus, d e un demon al d r a ­mei.

Sch i ţa în m â n a lui , de m u l t e ori îşi s cu r t ează din ce în ce per ioade le expl ica t ive , p â n ă ce a jun­ge în cele din u r m ă , să r ă m â n ă un dia log. N u ­vela este cons t ru i t ă sever, în r i tm şi desfăşurare , pe impercep t ib i l e acte, ca re d u c in te resu l p â n ă îa sfârşit , din ce în ce m a i încorda t , în t r ' o u r ­ca r e clasică a iurea . E v e n i m e n t u l c a r e s tă în; cen­t ru l povest i r i lor , sp r e ca re converg toa te ps iho-logiile personagi i lor , e v ă z u t plastic.

Au ten t i c i t a t ea acestor psihologii se m ă s o a r ă d u p ă au ten t i c i t a t ea şi omenescul aces tu i eveni­ment , şi r ă m â n î n t o t d e a u n a în funcţ ie d e el. E-x i s t ă în ep ica l u i Carag ia le—sunt cu gându l la nuvelă , f ireşte •— o a n u m i t ă condensare , un anu­mi t s tr ict necesar al a m ă n u n ţ i m i l o r sufleteşti , în înv ie rea personagi i lor , c a r e a r fi da t o i m p r e ­sie d e usca t şi de schemat ic , d a c ă pa s t a n a r a t i ­vă, r edusă şi ea p â n ă l a cea din u r m ă l imită , n ' a r fi fost d e o robuste ţe , de un mus t şi de o expres iv i t a te , p e cât d e r a r e şi v iguroase , p e a-t â t de ar t is t ice .

Des făşura rea l a rgă a personagi i lor , pe un st i j t r anspa ren t , fără şoc, aşa c u m a u scris î n to tdea ­u n a m a r i i poeţ i epici, îi e s t r ă ină lu i Carag ia le . F ă r ă să fie smăl ţu i t de imagine , ceeace indică p roven ien ţ a din l ir ism, st i lul nuvele lor lu i C a ­rag ia le nu e st i lul m a r e i poezi i na ra t ive . E o ciocnire, o p e r m a n e n t ă svâcni re în el c a r e t r ă ­dează, mereu , p e poe tu l d r a m a t i c . O not i ţă de-a a u t o r u l u i „ N ă p a s t e i " despre roman,, ne -a r fi fost pre ţ ioasă . II bănuiesc , gus tă tor , fireşte, a l mar i lo r c rea ţ iun i d e oameni , m a i ales, închise a-colo, d a r j ena t , supă ra t , d e forma f luvia lă a ro ­m a n u l u i rusesc. R o m a n u l francez, de f o r m u l ă na tu ra l i s t ă , dacă l-ar fi p u t u t organiza , ar fi fost, cred, m a r e a schelă epică, b ine î m p ă r ţ i t ă în focare d ramat i ce , în ca r e ar fi poposi t C a r a ­giale.

Ç a formă, o p r e lung i r e a d ramei , în înţelesul' celor m a i in t ime mi j loace şi v iz iuni , e cea m a i m a r e p a r t e a operei sale epice.

Pes te aceste d o u ă lumi d e forme poetice, se în ­t inde, ca un s ingur cer, concep ţ ia caragia lescă a vieţii . D in ea v r e m să d e s p r i n d em aci, s t eaua cea m a i î n d e p ă r t a t ă şi cea m a i mică , şi r a z a ei —-r a r fir de au r — împle t i t p r in ope ra aces tui m a r e ar t is t sever.

In o p e r a lui , des tu l d e pa rc imonioasă , c l ăd i t ă din obse rvarea ascu ţ i t ă şi i n t e r p r e t a r e a sa t i r i că a lumei celor trei d imens iuni , f i rul aces ta r a r .

233

este un subţ i re isvor mistic, î ngemăna t în d ra ­m ă şi în epică.

In d r a m ă t rece cu Ion n e b u n u l pr in „Nă­p a s t a " ; în nuvelă, cu însuş povest i torul ,i,La ha­nu l lu i Mânjoală" .

Sun t aşa de b ine in teg ra te aceste două smal­ţ u r i c iuda te la Caragia le , în însăşi geniul genu­r i lor lor obiective, încâ t cerce ta rea de a le au­tentifica, a le p re ţu i ca ma te r i a l b r u t şi subiec­t iv de creaţie, este din cele m a i grele.

Ca rag i a l e nu c rede decât în construcţ i i îmbu­c a t e p â n ă la mi l imetru , şi nu-şi pe rmi t e şi nu pe rmi t e nici o excrescenţă. „ T â l h a r i " lui Schil­ler sunt o piesă c a m p r e a s lăbuţă . . . scrie el în „Câ teva păre r i " . In cl ipa în care spune luc ru l a-cesta, el nu poa t e p ie rde din vedere şubrezenia de construcţ ie . Ideologie a epocei, f l amură eîi-be ra to r i e ; po la r i za re ar t is t ică a unei în t regi şi l a ten te puter i , a unu i idea l ; cap de pod în „ S t u r m u n d D r a n g " , în t r ' un cuvânt,, tot ceeace reprez in tă istoriceşte şi spir i tual iceşte un m a r e efort resfrânt şi închis în t r 'o fo rmulă de ar tă , neperfect fireşte, nu-1 poa t e face să u i te că Schi l le r în Hoţi i , (Tâlhar i i c u m spune el) este un „s lăbu ţ d r a m a t u r g " .

V ia ţ a observată , condensată , cât m a i p lauz i ­b i lă şi f r ământa tă , este s ingurul ma te r i a l care isbuţeşte să t reacă p r in t r e degetele s t rânse pu ­te rn ic , ca p r i n t r ' u n filtru, a le acestui scriitor, De fo rma ţ iunea necesară ar tei , p r in sch imbarea propor ţ i i lo r lucrur i lor culese din j u r u l său, Ca­rag ia le o p rac t i că a supra acestei vieţi, i svor î tă şi p u r t a t ă în toa tă concre t izarea sa p r in t r e vo lume vii sau neînsufleţ i te , şi nedepăş indu- le .

D e aci şi s t ră luci te le lui d a r u r i de poet d r a m a ­t ic . Mater ia lu l cu ca re v a lucra, se af lă m a i d i ­na in t e dozat şi î ncă rca t cu un d inamism nece­sar, g ra ţ i e u n u i apa ra t , special al t emperamen­t u l u i său, hotăr î t , d e func ţ ionare inconşt ientă , c a r e d in t r ' oda tă culege a n u m i t e lucrur i , în t r 'o a n u m i t ă formă. Este p r i m a opera ţ iune , ce prece­d e zămis l i rea oricărei opere de ar tă . Ea diferen­ţ iază nu n u m a i genur i le l i t e ra re d a r şi ar te le în­t r e ele, şi la n ic iun art ist nu a p a r e m a i lămu­ri tă , l a noi cel pu ţ in , ca la Caragia le .

Astfel se înscr iu temelii le p e ca re se îna l ţ ă ne­tedă şi tă ioasă, si lueta operei. Pr in ea sunt însă d o u ă î m p u n s ă t u r i mici, pr in car i se poa t e pr iv i c a pr in ocluane, lumea de dincolo de real i tă ţ i . Ca rag ia l e p u r t a şi el cu sine p l ă m a d a aceasta nebuloasă a unei lumi tu rbur i , i sp i t i toare la eva­da re . D e dincolo d e p a r a p e t e l e lumei reale, au­zea glasur i şi nu oda tă se va fi ciocnit de z idul de c leş tar delà margine , î n . spatele c ă r u i a se în­vârteşte , în mir iade , mor i şca de lucefer i : „ F ă r ă aceas tă f lacără de viaţă , flacără mai misterio'asa şi mai nedefinită decât chiar razele Roehtgem"... scr ia el, undeva , vorb ind şi încercând să defi­nească ta lentul . , C ă u t â n d o c lară şi logică exp l i ­c a r e a acestui fenomen m i n u n a t şi obscur al cre-

aţ iunei , pe ca re îl va fi observat ch iar a supra sa s'a p i e rdu t şi e ţ oda tă în spi ra la ameţ i toare , u n d e se s imte da r nu nu se poa te explica, u n d e se in tueş te şi de u n d e t e întorci, încărca t de ima­gini, de u n d e vin misticii cu snopul greu, de flă­căr i , şi Ca rag ia l e însuş, cu m i n t e a lu i lucidă, a-m a t o a r e de concepţie , cu o , compara ţ i e ş t i inţ i­fică.

Sensibi l i ta tea mist ică şi exper ien ţe le ei le-a încercat . E x p r i m a r e a însă a. acestui mater ia l , cu aşezarea subiect ivă în p l a n u l întâ i , aşa c u m o cer în t o tdeauna aceste recol te sufleteşti, îi e ra interzisă p r in temiperament şi disciplină.

Ar fi fost un t ipa r liric, cu care. pr in amestec să dena tu rează a l te t ipare . A r fi fost admi te rea unei d rame, d e p i ldă — ea p r imează ]a Ca ra ­giale — aprox imat ive , din punc t de vedere al vieţei ei p e scenă şi a unei a n u m i t e formule na­tural is te . Sau Ca rag i a l e nu p u t e a c rede în lucru l acesta. Idea lu l lui, e ra zeul nevăzut , şi imperso­nal în opera de a r tă .

Şi a tunci , exper ien ţa aceas ta a lumei de din­colo, cu ca re va fi veni t c â n d v a în at ingere, ne-pu t ându - se realiza, din imposibi l i ta te firească sau credin ţă estetică, nici în viziuni p roec ta te .pe infinit, mons t ruoase în nerea l i ta tea lor şi nici în cântec în j u r u l eulul detestat , ş i-au găsit lo­cul în două suflete a tâ t de b ine închise în ele şi î n t r ' a t â t d e r u p t e de ma tca lor genera toare , în­cât însuş au to ru l p a r e a le pr iv i din afară .

F ioru l personal a t recu t în urzeala personagi i ­lor de sine s tă tă toare . C a şi toate celelal te mate ­r ia le cu ca re l uc r ează Caragia le , şi aceasta, mai s t ră in ţ inu tur i lo r lui, a fost şlefuit şi dozat ast­fel, încâ t n u m a i b ă n u i a l a unei legătur i , ' p r iv i te din ele şi de a iurea , se poa te însemna p u r c t a t ă i a r nici de c u m propor ţ i i l e in care exper ien ţa a fost folosită.

Vrednic ele stabili t , cu p r iv i re l a această ză­mis l i re a creaţ iunei , ar fi dacă cele două feţe a le misticei lui Caragiale), a tâ t de deosebite, se clatoresc exper ienţe i vechi şi personale t r ecu te p e m a i m u l t e coarde, c ă u t â n d un t ipar expres iv pen t ru f iecare din ele, sau r apor tu r i lo r şi econo­miei f iecăruia personagiu in l egă tu ră cu subiectul şi d r a m a t i s m u l său?! Ion nebunu l e g roaza divagaţ i i lor , p r in l umea de dincolo-, d e la Maica D o m n u l u i p â n ă la Diavo l ; eroul din „La h a n u l lu i Mânjoa lă ' ' e vo lup ta tea ispitei u-nu i e lement r ă u şi p re făcu t c a r e evocă şi se în­cadrează într 'o ' în t reagă l ume mistică.

L e g ă t u r a precisă e a p r o a p e cu nepu t in ţ ă de făcut. Cred. că exper i en ţa a re o va loa re de a ra­besc aci. In c a d r u l unei forme psihologice, b ine construi te , personagiileţ, — memor i i afective a le autorului—-au adânc i t ici şi colea, făcând să vi­breze viu a n u m i t e t r ăsă tu r i , şi î n t r ' un caz ş i . î n celait, p e n t r u a n e da impres ia aceea pu te rn i că p e ca r e aceste două, ra re , personagi i ale Iui Ca­ragia le ne-o t ransmi t .

ION MARIN SADOVEANU

234

C R O N I C A M Ă R U N T A N l C I O D A T A p r o p a g a n d a c u l t u r a l ă n ' a p reo­

c u p a t în m a i m a r e m ă s u r ă decât as tăzi sp i r i te le a c , t ive a le con t inen tu lu i nos t ru . Ş i ru l congreselor şi a l e x p o z i ţ i i l o r in te rna ţ iona le n u m a i ia sfârşit . L a expoz i ţ i a i n t e rna ţ i ona l ă d e a r t ă decora t ivă , R o m â n i a a lipsit. To t astfel şi la F r ă n k f u r t , u n d e s'a r id ica t un oraş în t reg sub musiele „Muzica în v i a ţ a popoare lor" . N u avem încă o reprezen­t a t i vă antologie, d e poeţ i şi p roza to r i în "franţu­zeşte, -nemţeşte, i ta l ieneş te sau englezeşte. N 'a -vem nici m ă c a r b roşur i b ine r e d a c t a t e despre valor i le l i te ra tur i i şi a r t e lo r plast ice româneş t i . In sch imb oficial i ta tea cehoslovacă şi cea lin-

.ga ră îşi dă b ine seama d e ros tu l p r o p a g a n d e i şi n u t r ebue u i t a t că m u l t e d i n t r e ind i scu tab i ­lele succese ale acestor p o p o a r e se bazează mi­m a i pe r ă sune tu l cumpl i t a l unei p r o p a g a n d e cu l t u r a l e b ine în jgheba te . C u l t u r a româneasca e s impa t i za tă de mul ţ i , da r r ă m â n e necunoscută , c â t t i m p n u vom şti să p r e ţ u i m va loa rea cuvân ­tu lu i ce se i m p u n e p e n t r u comori le noas t re . La no i n u sun t b a n i p e n t r u pres t ig iu l ţ ă r i i în Eu­ropa, n u sunt b a n i p e n t r u sus ţ inerea unei seri­oase p r o p a g a n d e , cu toa t e că şi u l t imu l n u m ă r specia l al z i a ru lu i „Ceske Slouo"'. î nch ina t Ro­mânie i , n e a r a t ă l i m p e d e câ t de lesne s 'ar p u t e a rea l iza o co labora re t ra in ică , , cu un p o p o r amic c a cel eeho-slovac. Mare le cot id ian ceh a făcut p e n t r u cunoaş te rea cu l tu r i i noas t re m a i m u l t decâ t minis tere le din R o m â n i a în al căror resor t i n t r ă ches t iunea p r o p a g a n d e i . D u p ă oficiosul „Prager Presse", a le c ă r u i n u m e r e specia le au fost a d e v ă r a t e monograf i i i lus t ra te despre Ro­mân ia , z i a r u l „Ceske Slovo" a .jertfit cel m a i m u l t pen t ru cunoaş te rea valor i lor noas t re în Ce­hoslovacia . Ar fi, însă, t i m p u l să ne g â n d i m că n imic n u ne-ar ac red i ta m a i b ine la pr ie teni i Republ ice i amice, decât o revanşă . Dor la ges­tu r i de felul acesta nu ne p r e a gând im. Cehi i ş t iu să-şi p r o p a g e ca l i tă ţ i le şi f ă ră :.oi. L i te ra ­t u r a , muz i ca şi a r t a p las t ică cehă e l u a t ă în sca­mă}, o r iunde se d iscută valor i le s lave şi nici un in te lec tua l cu a d e v ă r a t super ior a l aces tui po­p o r nu se c rede p r e a b u n p e n t r u a fi t o toda tă p ropagand i s t . In deosebi l egă tur i le în t re franţa şi Cehos lovac ia se bazează p e un n e î n t r e r u p t s ch imb d e valor i , ce în tă reş te iot ma i mul t în­c rederea rec iprocă .

In e d i t u r a Bossard a a p ă r u t d e c i n â n d un mi­n u n a t volum al cunoscu tu lu i scri i tor ceh II. Je­linek i n t i tu l a t „Etudes tschecoslooaques' şi în­ch ina t evoluţ ie i cu l tur i i cehe şi a l egă tur i lo r ei cu F r a n ţ a . Jel inek, c a r e a t ă lmăc i t foar te m u l t e •«•pere l i t e ra re franceze, fiind î ' 1 acelaş t imp , a-l ă tu r i de Salda, u n u l d i n t r e cei niai sp i r i tua l i eseişti cehi, a da t în acest vo lum esenţa cu l tur i i •cehoslovace, ogl indi tă în poezia p o p u l a r ă , în muzică , t ea t ru , l i t e r a tu ră c u l t ă ' ş i istorie, iar pe d e - a s u p r a : înfă ţ i şarea n e î n t r e r u p t u l u i sch imb de forţe sp i r i tua le în t r e l i t e r a tu ra f ranceză şi popo­ru l lui Smetalna şi al lu i Veruda . II . Je l inek a reuş i t astfel p e depl in să expl ice fondu! p r o p r i u zis al p o p o r u l u i ceh ca r e a da t l i t e ra tu r i i in te r ­na ţ iona le de astăzi, p e Bezruc, Brezine şi pe An-t o n i n Sova.

D a r nici T u d o r Arghezi , Sadoveunu, Rebrea-n u şi B u c u ţ a n u sun t m a i pre jos d e Sova sau de fiezruc şi r ă m â n to tuş i necunoscu ţ i dincolo de gran i ţe le noas t re . C ine Ie va croi d r u m u l p r in conş t i in ţa A p u s u l u i ? C i n e i v a p rezen ta bă t r â ­nu lu i nos t ru cont inent c a maes t r i a lui i l Jeli­nek? C a r e min i s t ru se va ţ i n t i i la antologi i ro­mâneş t i p e n t r u m i n o r i t a r i şi p e n t r u E u r o p a ?

z Cea m a i n o u ă ca r t e a d-lui Victor Margue-

r i t t e a b i a a a juns la 10.000 exempla r e . D e b u n ă seamă a re tot t i m p u l să depăşească cifra. S'o în-zeciască. Şi s'o însu tească chiar . Are tot c.e-i t re ­b u e p e n t r u aceasta . T i t lu l o indică suficient : „Ton corps est a toi" şî face pa r t e d in t r ' un ciclu nou : »,Vers le bonheur".

In fond aceiaş l u m e convenţ iona lă . Nean ima­tă şi factice. O anecdo tă c o m u n ă şi vizibil des­f ă şu ra t ă tezist. O ca r te n u l ă ca v a l o a r e l i te rară . Şi m u t ă ca sens. In te resând însă, c a t oa t e cele­la l te l uc r ă r i ale d-lui Marguer i t t e , o a n u m e pă ­t u r a d e ceti tori . Des igu r foa r te groasă. C ă c i pa ­gini le p i c a n t e n u lipsesc. D impo t r i vă .

D. Marguer i t t e , d u p ă ce a p leda t in cele t re i vo lume de sub t i t lu l „La Femme en chemin" p e n t r u l ibe r ta tea dep l ină a femeii — suis toa te aspectele şi în t oa t e d i rec ţ i i le — prev ine lecto­ru l că, nou l său ciclu, v a fi î nch ina t res tabi l i r i i u n u i a d e v ă r : d r e p t u l femeii d e a d i spune ele cor­p u l ei, d u p ă b u n u l p l ac şi în pof ida or icăror res­t r ic ţ i i sociale sau mora le .

I a t ă dar , succesul ga ran t a t . D. Margue r i t t e a riscat totul , n u m a i să-1 meri te . A r e n u n ţ a t la cons idera ţ ia con temporan i lo r . La leg iunea de o-noare . La familie. Şi poate la toa tă ope ra sa t recu tă . D . Margue r i t t e este un mar t i r . Un c ru ­cificat pen t ru o c redin ţă . Aposto lu l unei noui mora le . Al unei a l te o r ien tă r i sociale.

D u p ă p i lda a t â to r ideologii ca re au isbiitit să să cucerească, n a t u r a l cu sânge şi r enun ţă r i , li­be r t a t ea sp i r i tu lu i , d. Margue r i t t e l u p t ă azi pen-

' t r u l ibe r ta tea t r upu lu i . Negreşi t numa i cel feme-nii». II socoate încă opr ima t . T i ran iza t . Sclav pre judecă ţ i lo r . Dis t rus pr in a t â t e a r igori şi min­c iuni d e prisos.

O a r e c â n d vor p r i n d e u rech i l e au to ru lu i ..Băeianei" h o h o t u l discret a l cet i toarelor , căzu t ca b o a b e mici de râs, p e toa te pagin i le căr ţ i lor sale?

D . Marguer i t t e este un demoda t . . .

S A c a d e m i a R o m â n ă a decerna t . s ăp t ămân i l e

t recute , p remi i le sale anua le . Mulţ i c a n d i d a ţ i şi p u ţ i n e pa ra le . D a r r u p t e delà g u r ă : sumele a-c o r d a t e şi-au mul t ip l i ca t va loarea , pr in ac tua l a p reca ră s i tua ţ ie bănească a Academiei . Marea noa­s t ră ins t i tu ţ i e n u a r e nici cu ce face faţă cel tue-lilor. Bugetu l a n u l u i în c u r s s'a soldat cu un de­ficit de 3 mi l ioane şi j u m ă t a t e . Mult . P r e a mul t d a c ă ne m a i amin t im că A c a d e m i a p r imeş te de l a s ta t ab ia un s ingur mil ion de lei. C ă legate le

235

şi uzufructe le ei aduc acelaş veni t ca în t impu­ri le no rma le . Suficient a tunci . Insuficient acum.

Deal tmin ter i , d. Bianu a ţ inu t să p rev ină şi p resa : e p robab i l că Biblioteca îşi va închide porţ i le . Cei douăzeci şi cinci de cet i tor i zilnici. —-c a m a tâ tea locuri a r e Academia—vor fi nevoiţi să cau te p e vi i tor u m b r a cu l tu ra l ă a pomilor. Să ci tească r o m a n e de aven tur i . Că r ţ i pornograf i ­ce. Piesele d-lui Eft imiu. Versur i le lu i Mircea. Şi a t â t ea al tele pen t ru care, s lavă Domnulu i , se găsesc para le . Subvenţ i i . Şi admira ţ ie .

Totuşi Academia a ţ i nu t să acorde — şi acest an — din toa tă sărăcia, o su tă ori două sute de mii de lei scriitorilor. Negreşit în v i r tu tea t r ad i ­ţiei, a cărei pă s t r ă toa r e vrednică a fost to tdea­u n a : şi în ce măsură , înţelegi n u m a i cet ind l ista premia ţ i lor .

5 C a m în aceiaş vreme, Academia F ranceză îşi

a co rda şi ea premi i le : Ioseph de Pesqu idoux , p r emiu l de l i t e r a tu ră ; Ioseph Kessel, p remiu l ro­manu lu i . Deci doi de Ioseph şi .le talent .

P r i m u l l au rea t este u n u l din scrii torii vremii . A p a r ţ i n e celei m a i t ine re generaţ i i d e ta lent a F rân ţ i i . C â r t i ţ e sale: „La Steppe rouge"; ,,L'E~ quipage"; „Les Rois eu Exil"; „Les Captifs" şi ,.Les Coeurs purs", au af i rmat un scrii tor boga t dă ru i t şi un stilist d in t r e cei ma i raf inaţ i şi ma i pre ţu i ţ i . Kessel a re no ta ţ i a l ap ida ră . Vervă. Pu ­te re de evocare. Pondere şi s imţ epic în cons t ruc­ţ i a căr ţ i lor sale. Este scr i i torul p r in ca re m a r e a l i t e r a tu ră va r e p u t a cert câ teva m a r i victorii .

Al doilea Ioseph, contele de Pesquidoux , este un t radi ţ ional i s t . Gascon prin toa te rădăc in i le de sânge ale. s t rămoşi lor — şi pr in o b u n ă pa r t e din opera sa. Iubi tor de pa t r inrha l i sm, scrisul recentulu i l a u r e a t al Academiei F ranceze a fost — subti l i t şi, na tu ra l , mali ţ ios — astfel carac te­r izat , î n t r ' un por t re t , de P ie r re de Pressac : „Le m a î t r e de Pesqu idoux n 'use point de l 'électri­cité et demeure fidèle a l 'heure ancienne"', r ân ­dur i în care mal i ţ i a e ma i c u r â n d adevăr decât r ău ta t e .

y C u pr i le ju l u l t imei căr ţ i a principesei Bibes-

cu, fraţi i T h a r a u d au scris în „Nouoelle Litté­raires" un ar t icol v ib r ând de elogiu şi admira ţ ie . „Catherine-Paris", noul său vo lum, este înfăţ i ­şat ca o ca ldă m ă r t u r i e de a d o r a r e a vieţi i par i ­ziene şi la t ine în genere. -Articolul se încheie astfel: „Anatole F r a n c e însuşi a e x p r i m a t ca n imeni a l tu l sp i r i tua la gra ţ ie a Parisului . Şi cu toa te acestea nu e ra un strein. D e b u n ă seamă nu p re t ind acum că e nevoie să soseşti de pe ţ ă rmi i D u n ă r i i pen t ru a înţelege şi iub i Par i su l : cons ta ta t n u m a i că există un element de creaţ ie în via ţă , în s t a re eă egaleze şi depăşească ade­sea înţelegerea unei real i tă ţ i p e ca re alţii au cu-noscut-o de to tdeauna" .

Aprec iere care dă, firesc, un con tur de bazo-

relief p iep tur i lor noas t re şi umfla te lor p â n z e de orgoliu ale suf le tului tu tu lo r celor r ămaş i încă pe ma lu r i l e Dună r i i .

S P a u l Bourget n u îmbăt râneş te . Sau cel pu ţ in

aşa i se p a r e . lui T ibaude t . Sacul cu an i nu-i a-t â r n ă p r e a greu în spate . U l t imul său r o m a n : ,.No$ actes nous suivent" •— în două vo lume — este const rui t cu m u l t ă v igoare şi s t ăpân i re de a m ă n u n t .

Re luând o t emă catol ică •— a t aca t ă inc identa l şi a l tă da t ă în „FEtape" — Bourget o ampl i f ică din nou şi îi înfăţ işează con ţ inu tu l i n t r ' o pu te r ­nică p roec ta re mora lă . Deşi subiectul este p rea în tor tochia t ; f irul povest i r i i se r u p e şi se în­noadă vizibil, în mul t ip le daţi;, d iscutabi lă ca va loare l i te rară şi ch i a r mora lă , ca r tea u l t imă a ţu i Paul Bourget face to tuş d o v a d a unei neo­bosite adoră r i şi s t ă ru i toa re pas iuni pen t ru scris : însuşir i încă necunoscute mu l to r scriitori , la anii au to ru lu i „Faptelor care ne urmdază".

"2 Monograf ia domnu lu i Virgil Cioflec despre

„Grigoreseu" •— care ia în seamă nu n u m a i în­râur i r i , da t e şi cons idera ţ iuni a junse „clasice", da r şi a t i t ud inea generaţ ie i nou i fa ţă <!e mul t d iscuta ta a r t ă a mare lu i pictor, car te cu incr . te neobişnui te a le u n u i m i m \s îna in taş al crit icei plast ice româneş t i — a fost p r emia t ă de Acade­mia Română . Dis t inc ţ iunea a t r ibu i tă acestei că r ţ i de cea m a i îna l t ă ins t i tu ţ ie i n t e l ec tua l i a neamulu i î n seamnă m a i m u l t decât p remierea obic inui tă a a t â to r vo lume l i t e ra re care, mi în­t o tdeauna şi în cea ma i mică m ă s u r a de d a t a a-ceasta, vor p ă t r u n d e cu valori le lor în conşt i in ţa cu adevă ra t vie şi rodnică a poporu lu i român . D e aceea, vo lumu] domnulu i Cioflec desp ic sin­gura tecu l din C â m p i n a şi alegerea lui de că t re cei însărc ina ţ i cu decernarea premii lor , carac te­r izează to toda tă un curent nou şi negl i ja t p â n ă astăzi de conducă tor i i reprezenta t iv i ai Acade­miei : cu ren tu l pen t ru recunoaş te rea v i lo r i lo r plastice. Nici un p ic tor şi nici un sculptor de seamă n ' au p ă t r u n s p â n ă astăzi sub „cupola ne­m u r i r i i " şi foar te pu ţ ine competenţe , s t rânse de ideologia sup remulu i lăcaş sp i r i t ua l

Numir i l e d-lor Balş şi S imionescu-Râmnicea-nu au fost excepţ i i ra re . Şi totuşi f iguri a t â t de reprezenta t ive ca Pe t raşcu şi P a l l a d y a r sta cu cinste a l ă tu r i de celelalte, n u î n t o t d e a u n a d e o ­po t r ivă de s t ră luci toare . I s tor ia a r te i - - is tor ia ar t iş t i lor şi a curente lor — a fost u şu re înţeleasă şi admisă de istorici şi arheologi , pe când inter­p re t a r ea cr i t ică a sti lurilor, expl icarea subs tan­ţei ar t is t ice a r ă m a s mul t negl i ja tă şi n u m a i r a ­reori onora tă de a tenţ ia nemur i tor i lor noştri . P r e m i a r e a vo lumulu i , scris cu o deosebită com­peten ţă de domnu l Cioflec. ne d ă aşa d a r spe­r an ţ a că ar te le p las t ice şi în ţe legerea pen t ru ele nu vor m a i r ă m â n e copiii vitregi, de exis tenţa cărora ştiu prea puţ in i .

Numărul următor al „GANDIREI" va fi dublu: pe Iulie şi August. Aceasta drept orice vacanţă.

0ÂND1BSA

^ADIA-BULIQHIN NATURĂ MOARTĂ

(1ÂKD1BEA

A APĂRUT :

„ P O E Z I I A L E S E " de FRANCIS JHMMES

In româneşte de : Ion Pillât şî N. I. Herescu Editura „CARTEA VREMII"

A R P Ă R U T :

F U G A L U I Ş E F I I R O M A N

DE EMftNOIL BQCQŢA EDITURA „CARTEA ROMÂNEASCĂ". PREŢUL 70 LEI

A APĂRUT:

O C T f l V I A N G O G f l

MUSTUL CARE FIERBE ARTICOLE DE POLITICĂ NAŢIONALĂ şi ESSEURI CULTURALE

A A P Ă R U T

I N T U N E C A R E" PARTEA I R 0 M A N

DE C E Z Ï Ï R P E T R E S C U

C A R T E A V R E M I I

COLECŢIE ENCICLOPEDICA î n g r i j i t ă de NICHIFOR CRAINIC

AU APĂRUT: 1. EMANOIL BUCUŢA LEGĂTURA ROŞIE 1. EMANOIL BUCUŢA

nuvele. 2. CHARLES MAURRAS VIITORUL INTELIGENŢII

în rom. cu o introducere de T. Vtanu. 3. ION PILLAT SATUL MEU, VERSURI 3. ION PILLAT

cu grauuri în lemn de Teodorescu-. Sion.

i. LUCIAN BL AGA FENOMENUL ORIGINAR studii filosofice.

5. H. IBSEN PEER GYNT trad. în versuri de Adrian Maniix.

6, UIHAI D. RALEA INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE. 7. LUCIAN BLAGA FAPTA

joc dramatic. 8. D. IANGOriCl SOCIETATEA NAŢIUNILOR 10. L. PIRANDELLO HENRIC IV

trad. de Al. D. Marcu. ii. v. micuLEscu POEME CU ÎNGERI 12. OKAKURA KAKUZO CARTEA CEAIULUI

trad. de Emanoil Bucuţa. 13. N. DAŞCOYICI DUNĂREA NOASTRĂ

EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE PRINCIPELE CAROL

I O N P I L L A T

B I S E R I C A d e A L T Ă D A T Ă

V E R S U R I

EDITURA „ C A R T E A R O M Â N E A S C Ă "

Er GÂNDIREA R E D A C T O R I : C E Z A R P E T R E S C O Ş I N I C H I F O R C R A I N I C GRUPAREA REVISTEI: LUCIAN BLAGA, VASILE BĂNCILfi, EMANOIL BUCUŢA, AL. BUSUIOCEA-NU, OSCAR WALTER CISEK, N. M. CONDIESCU, DEMIAN, O. HAN, NAE 10NESCU, G. M, 1VANOV, ADRIAN MANIU, ALEXANDRU MARCO, GIB. I. MIHĂESCU, ION PILLAT, ION MARIN SADOVEHNU,

PAMFIL ŞEICARU, FRANCISC ŞIRATO, TUDOR VIANU, V. VOICULESCU

A P A R E O D A T Ă P E L U N A REDACŢIA: STRADA POLONA No. 38, B U C U R E Ş T I .

• I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I l l I I I I I IM I I I I I I I I I I I I I I l IM I I I I I I I i i l l I I I I J I I I I I I l l l l l l I t l l I I I I I I I I I I I I I I i l I I I IU I I I I I I I I I I I I I l i l I I IM I I I I i l I l l l l l l l I f l I l l l l i l I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I l l l l l lM l l l l l l l l l l lM I I I I i l I

No. 6 I U N I E 1 9 2 7

C U P R I N S U L : PE URMELE DRAMEI de Ion M.

Sadoveanu 201 SEARA ÎNTÂRZIATĂ, AMURG

(poez i ) de V. Voiculewu . . . 206 DEZERTAREA LUI TOADER

MÂNZU de Cezar Petrescu . . 2,18 ELEÙ1E (poezie) de Ion Pillât . 218 TRUICÂ ŞEFU de N. M. Condiescu 219 SCRISOARE de Zaharia Stanca . 222

IDEI, OAMENI & FAPTE TIBERIU BREDICEANU de Al.

bădăulă 223 ZILELE DE PRIMIRE ALE CĂRŢII

LA LIPSCA de Em. Bucufa . . 224 PROBLEMA RELIGIOASA IN ITA­

LIA de Al. Marcu i 27

NUNTA TRAGICĂ de George Breazul £28

CRONICA LITERARA IONEL TEODOREANU Şl ROMA­

NUL ADOLESCENŢII de fon Darie 229

CRONICA PLASTICĂ SALONUL OFICIAL dî Oscar W.

Cisek 231

DRAMA ŞI TEATRUL FIRUL DE AUR de Ion Marin

Sadoveanu 233

CRONICA MĂRUNTĂ

I L U S T R A Ţ I I COPERTA : Tiberiu Brediceanu, portret de Hans Eler. SUPLIMENT^ de Natalia Bulighin si Sabin Pop. DESEMNE IN INTEROR : Demian.

m i n i m u m I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I M I I I I I I I I I I I I I I I I I H H I I II ii i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i iHiiii i i i i i i i i i i i i i i i i i i imiiii i i i i i i iniii i i i i i i i l l i i i i i i

ABONAMENTE: 1 AN, 350 LEI; 6 LUNI, 17Ô LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 500 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE : 5;0 L E I A N U A L

ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S S IU, STRADA L A T I N A No. 10

PL X ARUL Â P A ^ E r " L

L E I 3 0 - V J - JT\ 1 ^ MUT 1 I V Làà JT\ LEI 3 0 . -

C, 7879. — Impr. F. C. P. C. Latina. 10