Candela n1705 2013 Nov-Dec

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” Preot Petre Popescu

Revistă de literatură și cultură generală

bilingvă / bilingue

Revue de littérature et de culture générale

L a C h a n d e l l e d e M o n t r é a l

Anul XVII, Nr. 5 – noiembrie - decembrie 2013 – 48 pagini

Crăciunul copiilor

de Octavian Goga

Dragi copii din tara asta,

Va mirați voi cum se poate,

Moș-Crăciun din cer de-acolo

De le știe toate-toate...

Uite cum, vă spune badea...

Iarna-n noapte pe zăpadă

El trimite câte-un înger

La fereastră să vă vadă...

Îngerii se uită-n casă

Vad și spun - Iar Moșul are

Colo-n ceriu la el în tindă,

Pe genunchi o carte mare...

Cu condei de-argint el scrie

Ce copil și ce purtare...

Și de-acolo știe Moșul

Că-i șiret el, lucru mare...

„Nașterea Domnului”, 2007 «La Nativité du Seigneur»

de Ion Lăcătușu, Tempera pe lemn, aur 23 k.

48,3 x 43,3 cm

LLaa mmuull țț ii aannii!! AAnnuull 22001144 -- ccuu nnooii rreeaall iizzăărrii!!

noiembrie - decembrie 2013 CANDELA DE MONTREAL pagina 2

Sumarul numărului

Pastorala la Nașterea Domnului Iisus

Hristos – 2013 Liviu Alexandrescu, preot paroh al

Bisericii „Buna Vestire” din Montreal ................................... 3

Din istoria comunității Prof. univ. dr.

Nicolae Mateescu Matte la 100 de ani

Victor Roșca....................................................................... 4

Din activitatiile Scolii Duminicale a

Bisericii "Buna Vestire" ...................................... 6

Crăciunul copiilor Corina Luca ____________________ 6

Poezii de Crăciun Dumitru Ichim ........................ 7

Adolescentul (eseu) F. M. Dostoievski –

III – Iuliana Onofrei .......................................................... 8

Ninsorile Mirunei Miruna Ocnărescu .............. 10

Salonul cărții – Montreal 2013 Cătălina

Stroe.................................................................................. 11

Sărbătoriri de 1 decembrie ............................ 12

Ziua României la Casa Română Corina Luca ________ 12

Ziua României la Universitatea de Montreal Corina Luca12

Unirea de la 1 Decembrie 1918 Marius

Finca ................................................................................. 13

Poezii de sărbători George Filip .............. 16

Singurătățile canadiene într -un roman

anglofon din Quebec Mircea Gheorghe ........... 17

Istoria Drapelului de Stat al României

Ion Anton Datcu............................................................... 18

Filozofia discursului politic – X

Formele limbajului politic Daniela Gîfu ..... 19

Seara de Ajun Mihaela Dordea ........................... 22

Versuri de Daniela Voiculescu .................... 23

Daniela Voiculescu – un buchet de senzori incandescenți

George Stanca ________________________________ 23

„Iedera albă” ___________________________________ 23

Iubirea și Cuvântul în versurile poetei

Carmen Doreal de Felicia Mihali ........................ 24

Cei care mă enervează – III Florin Oncescu25

PARCURSURI ILUSTRATE 7. În Spania

– Al doilea voiaj : Sevilia – Granada –

Cordoba – Torremolinos – etc. Angela

Faina - artista, Wladimir Paskievici - naratorul........... 26

Poezii de Livia Nemțeanu citite la

Cenaclul Eminescu pe 21 noiembrie

2013 ................................................................................ 28

Din Șoaptele nemuririi – Cătălina Stroe

Povestea celor doi frați – idilică – ........... 29

Buenos Aires, 1949. Miruna Tarcău .................. 30

Poeme de Crăciun Lia Ruse ................................ 32

Bucuriile sărbătorilor de iarnă Elena

Buică ................................................................................. 33

SERIA ȘTIINȚE 14. Despre structura

materiei – Partea 2-a Wladimir Paskievici .... 34

De ce iubim femeile de Mircea

Cărtărescu – prezentare carte – Elena Olariu ........ 35

Poezii de Traian Gărduș .................................. 37

Poezia poetului Traian Gărduș Eva Halus___________ 37

„Furtuni fecunde” de Melania Rusu

Caragioiu Cor ina Luca .......................................... 38

Sacul lui Condoiu Prof. Dr. Paul Dăncescu ....... 38

Poezii de Eva Halus ............................................. 39

Pictorul-poet, poetul-pictor sau Eva Halus Traian Gărduș39

Cenaclul Eminescu creşte Livia Nemţeanu)40

Poezii Ana Maria Gibu ............................................... 41

Poezii Leonard Ionuț Voicu........................................ 42

Pense comme le vent! – III – Christina

Callimachi Traduction du roumain par Wladimir

Paskievici .......................................................................... 43

Agaguk ( XV ) Roman de Yves Thériault.

Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor

Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca

Pilat ................................................................................... 44

Anunțurile comunității ..................................... 47

Apariții editoriale (scriitori

canadieni): ................................................................ 48

Melania Rusu - Spre Ceruri sacre __________________ 48

Carmen Doreal - Întâlnire fără argumente ___________ 48

D. H. Silvian - Din gând în cânt ___________________ 48

Candela de Montreal , revistă fondată și editată, din 1997, de Victor Roșca

Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950

Redactor Şef : Victor Roșca Consilier de redacție: pr. Liviu Alexandrescu

Secretar de redacție: George Filip Colectiv de redacție : Ortansa Tudor, Doina Hanganu, Carmen Ionescu

Ilustraţiile : Angela Faina, Radu Deca Tehnoredactare: Marius Neaga

ISSN 1495 – 8929 Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada et Bibliothèque nationale du Québec, 1997


Pastorala la Nașterea Domnului Iisus Hristos – 2013 Liviu Alexandrescu,

preot paroh al Bisericii „Buna Vestire” din Montreal

„Hristos Se naşte, măriţi-L!/ Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!”

Iubiți credincioși!

În fiecare an, sărbătorim Nașterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Sărbătoarea bucuriei de a fi creștini , de a cânta și a mări pe Dumnezeu după cuviință, asemenea îngerilor care spuneau: „Mărire întru cei de Sus Lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Sărbătoarea Crăciunului ne amintește de marea milostivire a Lui Dumnezeu față de noi, oamenii, de cel mai mare dar oferit lumii, prin Întruparea Fiului Lui Dumnezeu, din Fecioara Maria. Colinda spune: „Să se nască și să crească, să ne mântuiască’’.

De la Nașterea Lui, am învățat că Dumnezeu nu este departe, ci El sălăsuiește în inima omului : „Au doară nu știți că voi sunteți temple ale Duhului Sfânt’’ (Sf. Ap. Pavel) Dacă primim pe Iisus Hristos ca dar dumnezeiesc vedem că și viața noastră este tot un dar dumnezeiesc. Ne-a dat-o să o îngrijim prin fapte bune, să o prețuim și nu să ne batem joc de ea.

Praznicul Nașterii Domnului este praznicul bunătății și iubirii Lui Dumnezeu, căci acum a hotărât să trimită pe Fiul Său în lume, să șteargă păcatele, care separau oamenii de Dumnezeu. Iubirea e virtutea care Îl coboară pe Dumnezeu pe pământ și-l face om și tot iubirea e cea care-l îndumnezeiește pe om.

Sfântul Vasile Cel Mare spune: „Din câte a făcut Dumnezeu în cer și pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta’’. Nașterea Domnului

coboară Duhul Lui Dumnezeu pe pământ și face începutul mântuirii noastre. Iisus Hristos devine centrul Universului: „ca în numele Lui Iisus Hristos, tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni, 2-10)

Fără Iisus Hristos născut în om, acesta rămâne doar o ființă biologică, lipsită de perspectiva cerească. Hristos a coborât din cer, pentru ca omul nu putea urca singur la cer.

Iată de ce in Troparul Nașterii Domnului, Biserica ne cheamă să ne apropiem și să preamărim această lumină: „Nașterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței, ca intru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarele dreptății și să te cunoască pe Tine Răsăritul cel de Sus, Doamne mărire Ție!’’

La cumpăna anilor, omul își îndreaptă gândul spre cele trei fețe ale timpului: trecut, prezent și viitor. Dintre toate ființele de pe pământ, numai omul trăiește și în viitor. Căci viitorul înseamnă credință, nădejde și iubire în acțiune. Viitorul stă în darul Lui Dumnezeu și în străduința omului. El simte mereu prezența și lucrarea Lui Dumnezeu în viața sa. „Ajutorul meu vine de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul’’ (Ps.120.2)

„Dulcea Sărutătoare”, 2009 de Ion Lăcătușu

Tempera pe lemn, aur 24 k; 34 x 31,5 cm. Colecţie privată, Canada

Iubiți credincioși!

Cu aceste gânduri călătorim spre Nașterea Sa, dorindu-vă cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, Anului Nou - 2014 și Bobotezei, ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, pace, iar noi vă urăm: „Sărbători fericite și Mulți Ani!’’.

Moment din spectacolul copiilor de la Școala duminicală a Bisericii Buna Vestire dat cu prilejul Banchetului de Sf. Nicolae

foto Daniel Cătălin Marin


Din istoria comunității Prof. univ. dr. Nicolae Mateescu Matte la 100 de ani

Victor Roșca

Destinul oamenilor nu este, exclusiv, o fatalitate stabilită mai dinainte, fără să-l putem schimba. Prof. Dr. Nicolae Mateescu, ne-a confirmat acest adevăr.

Născut la 3 decembrie 1913, fiul lui Niculae Tinichia, un iscusit croitor din Craiova, Nicolae Mateescu, la vârsta de 15 ani, rămâne fără mamă, ce a fost secerată de tuberculoză, o molimă pe timpul primei jumătăți a secolului XX.

Aceasta durere enormă nu i-a distrus viața adolescentului, ci l-a întărit în lupta vieţii, ce abia o începuse.

De-a lungul vieții, oricare om are un moment decisiv de care știe sau nu să beneficieze, în care are sau nu are curajul să se angajeze. Viața fiindu-ne unică, fiecare și-o trăiește după posibilitățile proprii, voința și adesea, după principiile proprii, dar reuşita depinde, în mare măsură, de decizia luată în momentele ei cheie.

Din mai multe considerente, în anul 1929, în timpul marii crize economice, Niculae Tinichia își mută familia de la Craiova la București. Aici deschide un magazin de stofe dar și de croitorie, asigurându-le celor doi copii ai săi posibilitatea de a continua studiile secundare în școli particulare.

În 1933, după ce termină liceul între premianți, Nicolae Mateescu se înscrie la Facultatea de Drept, din București, pe care o va absolvi în 1937. Urmează în continuare doctoratul în drept, luându-și diploma în 1939. În același an se înscrie în baroul de avocați din București; începe practicarea avocaturii. Anul 1943 este marcat de căsătoria cu Monica Burger - Brezoianu. Tatăl soției fusese adus din Germania în România de Regele Carol I, pentru dezvoltarea unor ramuri ale industriei mici ce lipseau în Regatul României.

1945, urmările celui de al doilea Război Mondial bulversează mediul în care se desfășoară existența popoarelor est-europene, viața românilor ia o turnură brutală, neașteptată. În România, ajunsă sub ocupație sovietică, minusculul partid comunist român este înscăunat la conducerea țării.

În marasmul creat de instaurarea dictaturii comuniste, mulți români optează pentru libertate, încercând să fugă pe toate căile posibile de utopia comunistă.

Pentru Nicolae Mateescu anul 1946 este momentul decisiv, când, folosindu-se de originea paternă a soției, amândoi reușesc să părăsească România. Ca și

ceilalți români, se îndreaptă spre vest, cât mai departe de „Cortina de fier”, între timp instalată între Occident și Lagărul Comunist. Aici, în Franța, se adunaseră toți românii aflați la studii sau la diverse specializări în Germania sau Italia, scăpați din lagărele de prizonieri germane.

În 1947, printr-o hotărâre a guvernului francez, toți românii care, la somarea ministerului de externe român, au refuzat să se întoarcă în țară au fost declarați refugiați politici.

Primii ani de refugiu n-au fost rai pentru nimeni. În această situație, cuvântul de ordine printre refugiați, studenți sau intelectuali, era să studieze

și fiecare să se specializeze în profesia lui.

Nicolae Mateescu obține, în 1947, al doilea doctorat, la Facultatea de Drept Internațional a Universității din Paris. În același timp, soția sa Monica Mateescu obține Diploma Academiei de Drept Internațional de la Haga.

De la sosirea sa în Occident, dr. Nicolae Mateescu se gândea la abordarea unor noi discipline ale dreptului internațional. Era vremea cuceririi spațiului. Marile puteri erau într-o concurență paroxistică.

Dotat cu o inteligență excepțională, el intuiește importanța noului domeniu și se lansează pe tărâmul dreptului spațial, încă neexplorat.

Încă din primele activități de la Paris, între 1948 și 1950, fiind angajat profesor la Institutul de Studii Internaționale și Cercetări Diplomatice din Paris, își face publice preocupările. Din prima sa conferință, intitulată „Individ, Stat, Comunitate Internațională, Noul drept internațional” își jalonează noul lui domeniu de cercetare.

În 1950, speranța refugiaților de a se întoarce curând acasă se temperase. În același an, Canada, care până atunci primea numai cetățeni englezi, deschide granițele imigranților proveniți din Europa de est, pentru activități în domeniul agricol, și acceptă să-i angajeze pe specialiștii din domeniile științifice. O pleiadă de personalități, ce avuseseră curajul să evadeze din România comunistă, ajunși la Montreal ca refugiați politici, vor deveni iluștri profesori universitari. Între aceștia a strălucit și profesorul Nicolae Mateescu.

Încă din 1954, profesorul Nicolae Mateescu predă dreptul aerian la Facultatea de Drept a Universității din Montreal și, în paralel, la Facultatea de Științe Economice. Din 1955, devenind cetățean canadian, este acceptat în Baroul avocaților din Quebec.

În timp ce preda studenților, în calitate de profesor universitar, el își face cunoscute ideile novatoare din domeniul dreptului spațial internațional, prin articolele publicate în revista Baroului provinciei Quebec[1]. Numele Nicolae Mateescu Matte, autorul articolelor, devine autoritate în această nouă disciplină.


Din 1951, Universitatea McGill înființase Institutul de Drept Aerian și Spațial, cu programe de master și doctorat în domeniul juridic aerian, o premieră mondială.

Ideile publicate în articolele semnate de Nicolae Mateescu Matte atrag atenția conducerii Universității McGill, care, din 1961, îl angajează ca profesor invitat la IASL (Institute of Air and Space

Law) din cadrul universității.

După 1961, publicând articole cu idei mai îndrăznețe, denunțând pericolul progresului tehnologic în domeniul spațial fără pregătirea legislativă adecvată, numele Nicolae Mateescu Matte se impune ca o autoritate în domeniu. Este invitat în Franța, unde conferențiază în fața studenților și specialiștilor de la „Institut de Hautes Études Internationales”, al Universității din Paris, la universitatea din Aix-Marseille și la universitatea din Nantes.

O dovadă a recunoașterii prestigiului în lumea științifică este numirea sa, în 1974, în funcția de director al IASL, urmată de instalarea în funcția de director al Centrului de Cercetări în Domeniul Dreptului Aerian și Spațial al Universității McGill și, mai târziu, director emerit.

În această perioadă a mai fost solicitat să predea ca profesor asociat la Academia de Drept Internațional de la Haga, Olanda, și a colaborat periodic cu Institutul de Drept pentru Pace și Dezvoltare din Nisa, Franța.

Aportul său la dezvoltarea legislației dreptului aerian i-a adus multe gesturi de recunoaștere și onoruri.

A fost numit Președinte al Consiliului permanent al Clubului de Relații Internaționale al Universității Montreal (din 1951); a primit gradul de Cavaler al ordinului militar „Sf. Lazăr” din Ierusalim (1973); membru al Societății Regale Canadiene; titlul de Ofițer al Ordinului Canadei (1976); membru fondator și președinte onorific al filialei canadiene a Asociației de Drept Internațional (1984); a primit medalia de argint a orașului Paris; Cavaler al Legiunii de onoare a Franței (1986); a primit premiul Crystal Helmet al Asociației Exploratorilor Spațiului (1996, USA); Ordinul Național al Quebecului în grad de ofițer (2008); Asociația aviației civile internaționale cu sediul la Montreal i-a

decernat premiul Edward Warner (2010).

Profesorul Nicolae Mateescu Matte a activat ca profesor până în 1993, iar în calitate de consilier juridic în cadrul cabinetului Rochefort-Fortier, Mckenzie-Gervais, până în 2009.

Academia Română, Institutul de cercetări juridice Andrei Rădulescu i-a acordat titlul de Cercetător științific de onoare.

Familia Nicolae Mateescu Matte are doi copii, pe Daniel (1956) și Anne-Karyne (1959), și de la fiică, doi nepoți.

Nicolae Mateescu Matte, în paralel cu activitatea științifică, s-a implicat în mai multe proiecte ale Provinciei Quebec și altele, ale comunității române din Montreal.

Prin una din vizitele sale în România, s-a pus în mișcare realizarea proiectului concretizat în aducerea și instalarea statuii poetului național, Mihai Eminescu în locul, azi, denumit „Piața României” din Montreal.

1 Pacea prin prisma dreptului internațional; Cui aparține mediul aerian; Voința și libertatea în dreptul aerian-aeronautic canadian.

În mijlocul familiei, la 100 de ani

De la stânga la dreapta: Mikael-Darcy Matte (nepot), Nicolae Mateescu Matte, Jordan -

Nicolas Matte (nepot), Anne-Karyne Mateescu Mate, (fiică), Jaques Latreille (ginere)


Din activitatiile Scolii Duminicale a Bisericii

"Buna Vestire"

Crăciunul copii lor Corina Luca

Ca în fiecare an, de atâtea generații, copiii românilor așteaptă venirea lui Moș Crăciun la Casa Română de lângă Biserica Buna Vestire din Montreal.

„Iarna-i grea, omătul mare”, dar bucuria și mai mare.

Din cauza furtunii de zăpadă, mă așteptam să găsesc biserica aproape goală. Spre surprinderea mea, de abia am găsit un loc pe ultima bancă.

Mulți copii. Mai mulți ca de obicei. Ce se întâmplă? De sub mantourile groase de iarnă, ieșeau la iveală volane de rochii sau gulere de cămăși.

La sfârșitul slujbei, preotul Liviu Alexandrescu a ridicat vălul misterului: urma Crăciunul Copiilor. Toată lumea era invitată.

Sala „Casei Române”s-a umplut „ochi”. Mesele, încărcate cu bunătăți, își așteptau oaspeții. Colindele răsunau în sala mare, grație maestrului de sunet Cătălin Marin. La pian a acompaniat d-na Lidia Constantinescu.

Cântecele m-au făcut să-mi amintesc de anii copilăriei, când, cu emoție mergeam din ușă în ușă ca să colindăm și să primim de toate. Ce ani, ce coruri îngerești… Dar, gata cu visarea. Copiii noștri, cei din ziua de astăzi sunt pregătiți pentru societatea aleasă de părinții lor, dar, totodată, hotărâți să nu-și uite tradițiile și originea. Deci: colinde românești, apoi cele în engleză și franceză. Eforturile și dăruirea doamnelor de la Școala de duminica și-au arătat roadele.

Au urmat două surori, cu o interpretare exemplară la vioară şi un „viitor Pavarotti” în vârstă de 14 ani, cu o voce de aur...

Pe când copiii cântau cu foc „Moș Crăciun cu plete dalbe”, lumina s-a stins și cine credeți că a apărut cu o barbă lungă și albă, cu un sac plin de cadouri și cu grija pentru renii lui lăsați afară în zăpadă? –Chiar Moș Crăciun căruia i

s+a făcut o intrare triumfală. Copiii au aplaudat fericiți și nerăbdători. Moșul s-a așezat greoi pe scaun, obosit de atâta drum și de greutatea sacului. Și-a rotit privirea prin sală, bucuros să vadă atâția copii. Unul câte unul s-au așezat pe genunchii Moșului. Ba o poezie, ba un cântecel, doar-doar să-l încânte ca să primească cel mai mare și frumos cadou. Și fiecăruia i s-a făcut parte. De la cel mai mic, de câteva luni de zile, până la cel mai mare, jenat că mai era numit copil (doar era adolescent, nu?), dar bucuros de avantajul de a fi între două categorii de vârstă. Într-un cuvânt, toată lumea a plecat fericită acasă, povestind la cei care nu au putut veni, emoţiile momentului. Dar, Moș Crăciun va mai veni și la Anul, nu-i așa? Da, da, pentru copiii cuminți.

Crăciunul copiilor - Prezentare program

Alexandru Tutuianu, un viitor Pavarotti

Ana Constantinescu, pianista grupului Fotografii de Daniel Cătălin Marin


Poezii de Crăciun Dumitru Ichim

PRIMUL CRĂCIUN Așa cum Biblia cuvântă, în vremea - aceea-n Țara Sfântă, spre Betleem Sfânta Marie mergea cu Iosif să se-nscrie. Tot drumu-i tors și s-a-noptat, dar loc să doarmă n-au aflat și într-o peșteră s-au dus și-acolo s-a născut Iisus. Din ceruri îngeri cu-aripi albe, parcă ningeau florile dalbe, cântând atât de lin și sfânt: Mărire-n cer și pe pământ! Păstori cu fluiere în mână cu-n miel veniră de la stână și magi și toți cântau voios - primul Crăciun pentru

Hristos! DORMI IISUSE, MĂCAR

DE CRĂCIUN Clopote albe, clopote ning, pentru Fecioară

de veac se ating. Îngerii urma-n omăt

nu-ndrăznesc. Ninge colindul -

pretutindenesc. Clopote dalbe

Bing-bigul de nea de-azi noapte la magi

le-a nins peste stea. Taina-nflorește -

colindul pe fașă - când veșnicia de timp se ghioșă . Florile dalbe lin peste lin se adun: Dormi IIsuse, măcar de Crăciun! COLINDUL ÎNGERILOR - Somnul cearcă vrând să-L prindă, cum îl legeni somnului, Sfântă Maică-a Domnului ne primești pentru colindă? După noi și-alți îngeri vin, parcă ning, tot ceru-i plin, c-au umplut și cărăruia ca să-I cânte aleluia.

- Dulce-i somnul de copil, dar intrați - tiptil, tiptil, să-I cântăm până la ușă

colindul de legănușă - Nani, nani, Prunc din cer dormi sub ram de lerui ler, nani că Te-ai întrupat pentru noi Fiu de-mpărat, dormi lumină fără seară, născut astăzi din Fecioară, linu-i lin din undă lină, dormi Lumină din Lumină,

somnul lin, tot mai aproape, ca sărut șoptit pe pleoape.

*** Pe trifoi a ler cosit - somn mușat din cer sorbit! Mărul lângă El visează dalbu-n psalm cum se'ncrustează și sfios să nu-L trezească s-a ascuns să înflorească. Steaua își apleacă spicul, ca să vadă Pruncul, micul...

ICOANĂ DE CRĂCIUN Înainte de seară se aduceau perdelele de afară, ale sărbătorilor. De sus până jos - pânza de cer cu răsărituri rare. Miroseau a tămâie și ger la ferestre. Bunica scotea din scrinul de zestre sfânta icoană a Nașterii cu Pruncul și Sfânta Fecioară.

Îi aranja ștergarul de in, de o parte și de alta ca poveste în jur de mireasă reîntrupată din crin. Candelei îi aprindea litera ei pioasă ca minunea în licăr de tei. Apoi cu magii împreună îngenunchea și ea. Pe urmă toți ai casei intram în icoană prin ușa deschisă de stea. Mirosea a tămâie și-n nenuntite tăceri - frământul rotund din cuptorul de ieri. DIN COLINDUL MAGILOR Pe pripor, sub stea mioară au trecut trei magi aseară. N'aveau sceptru, ci doar crini de slovă toarsă din colinde,

crini precum făclia suie flori de măr în aleluie, întrebând răscrucea lină de cetatea rusalină. Nalbele la geam - ureche își plecau spre buchea veche, ne-ndrăznită de vioară cum cântau trei magi aseară de taina emanuelă - ler sonor țesut dantelă. Dimineața scris pe geamuri - flori de măr - șoptiri de ramuri! Pe pripor cu- o stea mioară au trecut trei magi aseară...

Colindătorii

Ana Constantin, în alb, și Toader Lăcătușu,cu steaua

foto Daniel Cătălin Marin


Adolescentul (eseu) F. M. Dostoievski – III –

Iuliana Onofrei

Intriga

Cu trei luni înainte de a părăsi Moscova, Arkadi Makarovici Dolgoruki intrase deja în posesia unui document, o scrisoare compromițătoare prin dovezile de ne-loialitate filială cuprinse în ea, adresată de Katerina Nikolaevna Ahmakova lui Andronikov. Era o scrisoare a răposatului Stolbeev, pentru a cărui moștenire se judeca Versilov cu prinţii Sokolski. În această scrisoare particulară, scrisă cu doi ani în urmă, testatorul îşi exprima dorința, ca moștenirea să revină mai degrabă prinților Sokolski decât lui Versilov. Scrisoarea nu reprezenta un act concludent din punct de vedere juridic şi nu l-ar fi împiedicat astfel pe Versilov să câştige procesul, ci ridica mai degrabă o problemă de conștiință. În această scrisoare, Katerina i-a cerut sfat lui Andronikov (în calitate de jurist şi prieten) să-i spună dacă există motive legale pentru a-l declara pe prinț iresponsabil (adică pe tatăl ei) sau a-l pune sub interdicție, şi în caz că o asemenea acțiune ar fi fost posibilă, cum ar fi fost mai nimerit să se procedeze, ca să se evite un scandal. Pe vremea aceea bătrânul prinț, începuse să cheltuiască nebunește, aruncând aproape banii pe fereastră, cumpărând lucruri inutile şi pe deasupra i-a venit ideea năstrușnică de a se însura. Andronikov a sfătuit-o să renunțe la această intenție, cu toate astea scrisoarea a rămas la el. Fiind văduvă şi fără nicio avere, deoarece soțul i-a tocat toată zestrea la cărți, nu se putea bizui decât pe tatăl ei, de la care spera să primească o nouă zestre, la fel de frumoasă ca şi prima. La moartea lui Andronikov, Katerina Nikolaevna şi-a adus aminte de scrisoare: dacă ar fi fost găsită printre hârtiile răposatului şi ar fi căzut în mâna bătrânului prinț, nu încape vreo îndoială că acesta ar fi dezmoștenit-o şi nu i-ar mai fi dat niciun ban, cât ar fi trăit.

Andronikov, păstrând scrisoarea Katerinei Nikolaevna şi încredințând-o, când şi-a simțit sfârșitul, Mariei Ivanovna,

determină în mare măsură intriga romanului, care influențează puternic desfășurarea evenimentelor.

Kraft avea legături foarte strânse cu Andronikov, pe care l-a ajutat la administrarea unor averi particulare în schimbul unei remunerații. Adolescentul ştia de la Maria Ivanovna, nepoata preferată a lui Andronikov, crescută chiar de el şi totodată soţia lui Nikolai Semionovici, dascălul său, la care a locuit ani de-a rândul pe vremea când era la liceu, că acesta i-a dat lui Kraft însărcinarea de a-i transmite ceva.

Kraft i-a predat adolescentului regretabila şi nesăbuita scrisoare, de care Katerina Nikolaevna se temea atât şi pe care o credea la Versilov. Nu era la el, ci la Arkadi, cusută de Maria Ivanovna, în buzunarul de la haină, dar cusută cu mâna lui în surtucul cel nou.

Desfăşurarea acţiunii

Între timp, Versilov câştigase procesul şi renunţase la moştenire în favoarea prinţului Sokolsi, pe care apoi l-a provocat la duel. Urmează retractarea provocării, căinţa şi scuzele tânărului prinţ, promisiunea de a restitui lui Versilov cel puţin o treime din moştenire.[19]

Apariţia propriu-zisă a personajului Serghei Petrovici Sokolsi este la sfârşitul părţii întâi a romanului şi începutul părţii a doua.

Adolescentul şi-a mutat reşedinţa la prinţul Sokolsi. Această perioadă a fost pentru el nespus de ruşinoasă, perioada decăderii sale morale, dar şi nespus de fericită. Pe de o parte, pentru că a început să frecventeze tripoul lui Zerşcikov, introdus în asemenea cercuri de prinţul Serioja (Serghei Petrovici), câştiguri mari la ruletă (145 de monezi de aur de câte cinci ruble), pe de altă parte a îndrăgit noua reşedinţă , fiindcă acolo venea Versilov să-l vadă, din proprie iniţiativă, la scurt timp de la despărţirea lor. Adolescentul voia şi el să-l provoace la duel pe prinţ, deoarece l-a pălmuit pe Versilov şi s-a dus într-o dimineaţă devreme, când cei din Petersburg sunt mai limpezi la cap ca oricând, la Zveriev Efim, un vechi prieten, să-i propună să-l ia ca martor în această chestiune de onoare, extrem de urgentă şi importantă. Argumentele lui l-au făcut să înţeleagă că nu vrea să fie părtaş la o prostie şi, ca atare, l-a refuzat.

Prinţul Serghei Petrovici şi-a dat demisia de la regimentul N , în care intrase la întoarcerea lui din străinătate, după

incidentul de la Ems cu Andrei Petrovici Versilov, la Lug, Pe vremea aceea avea bani, dar i-a tocat pe mese şi petreceri, iar ceilalţi ofiţeri, colegii săi nu-l iubeau şi a început să aibă gânduri de sinucidere. Aici, la Lug, Providenţa i-a scos-o în cale pe Lizaveta Makarovna (Liza, sora adolescentului) de care s-a apropiat sufleteşte. Mereu şantajat de inşi dubioşi (un Stebelkov) cu care intrase în cârdăşie, iubind-o pe Liza, dar visând la zestrea Annei Andreevna Versilova, prinţul se află într-o situaţie disperată, fără ieşire, ce-l depăşeşte. Stebelkov era interesat de căsătoria sa cu Anna Andreevna pentru că era singura posibilitate de a-şi fi recuperat nişte bani. Adolescentul era atât de scârbit de mârşăvia acestui individ şi de faptul că prinţul a vorbit cu Stebelkov, un afacerist cinic şi impertinent despre banii pe care i-a dat cu împrumut odată. El voia ca Arkadi să intervină pe lângă prinţ şi să-l convingă să-i ceară bătrânului Nikolai Ivanovici, suma care-l putea salva.

Serioja îi a încredinţa adolescentului taina că el este de fapt un infractor, face parte

dintr-o bandă care falsifică acţiuni ale unei societăţi de cale ferată. Arkadi, aflând despre aceasta,

l-a sfătuit să pună frâu imaginaţiei, să se încreadă în viaţă şi să meargă la prinţul Nikolai Ivanovici şi să-l roage să-i dea zece mii de ruble, dar fără să spună pentru ce. Adolescentul era sigur că nu-l va refuza, mai ales de când era în al nouălea cer: avea să se însoare cu Anna Andreevna. Deocamdată era secret.

Bătrânul prinţ a ţinut dintotdeauna foarte mult la Anna Andreevna şi a preţuit-o. Ea era fiica legitimă a lui Versilov, de care acesta s-a dezinteresat la fel ca de copii săi nelegitimi: Arkadi şi Liza. Astfel că ea a fost crescută de bunica, din partea mamei de Fanariotova şi s-a bucurat totodată încă din copilărie de dragostea şi protecţia bătrânului prinţ Nikolai Ivanovici Sokolski. Iniţiativa acestei căsătorii a pornit de la ea. În cazul ei (în ceea ce o privea pe ea) ne aflăm în faţa unui caz de conştiinţă.

Anna Andreevna era un om şi jumătate, sobră, serioasă, o fecioară înţeleaptă. Faţa ei gravă era încântătoare, îţi amintea de un portret englezesc. Arkadi o admira şi o iubea, în preajma ei simţea că parcă i se purifică sufletul şi de fiecare dată pleca de la ea mai bun decât era de obicei. Ceea ce-i plăcea la ea era că se îmbrăca foarte modest şi niciodată nu trândăvea, întotdeauna o găsea citind sau lucrând. Era


foarte cultă citea mult, cu mult mai mult decât el şi chiar cărţi serioase.

Construcţia romanului este analogă construcţiei din romanul Idiotul. Şi aici ca şi acolo un om neprihănit stă împotriva lumii păcătoase. Dolgoruki întrupează visul scriitorului cu privire la frumosul om pozitiv. Adolescentul avea tot timpul înaintea ochilor chipul blând al mamei sale, privirea ei duioasă. Îşi aducea aminte de mama lui când îşi făcea cruce şi îl binecuvânta, când l-a dus la împărtăşanie la biserica din sat, venea să-l vadă, în perioada cât a stat la pensionul Touchard şi-i aducea câteva copeici, portocale şi turtă dulce. Avea ochii albaştri, privirea tristă, abătută, mâinile bătătorite, de om obişnuit cu munca, ghetele cât se poate de ordinare şi faţa foarte slăbită, deşi lăsa să se întrevadă că a fost cândva frumoasă. Versilov o considera cea mai desăvârşită şi mai încântătoare făptură, că nu i-a fost dat să întâlnească vreodată o femeie mai bună, cu toate că nu o merita nici pe ea, nici pe Liza, fiica lui. Sonia (Sofia) Andreevna, mama adolescentului a fost croită după blândul chip al Maicii Domnului.[20] Tatiana Pavlovna Prutkova a ţinut-o pe lângă ea până la vârsta de optsprezece ani, şi i-a dat o oarecare educaţie: a învăţat-o să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută şi chiar să citească câte puţin. La optsprezece ani a început să lucreze la moşia lui Versilov, alături de alte numeroase slugi printre care se mai găsea şi Makar Ivanovici Dolgoruki. Slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama Adolescentului rămăsese de câţiva ani orfană de ambii părinţi. Răposatul ei tată, care i-a purtat lui Makar Dolgoruki un deosebit respect şi o mare recunoştinţă, simţind că i se apropie sfârşitul l-a chemat, şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a preotului i-a cerut cu limbă de moarte să-i crească fiica şi s-o ia de nevastă. Makar Ivanovici Dolgoruki fiind un om care ştia să se impună şi-a împlinit datoria şi-a luat-o de soţie pe Sofia Andreevna. Ea privea căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult şi socotea totul spre binele ei, fiind cât se poate de mulţumită.

Ea şi-a asumat pe deplin păcatul săvârşit (dragostea irezistibilă pentru Versilov) în care a văzut o năpastă, o încercare ce i-a fost trimisă.[21]

Ca şi Mâşchin din Idiotul, Macar Ivanovici Dolgoruki este smerit, iertător, plin de dragoste. El întâmpină şi dezarmează ofensele, cele mai grele, cu un zâmbet plin de iubire ... Îşi iartă din toată inima soţia (Sofia Andreevna) care l-a înşelat cu Versilov. Makar Ivanovici Dolgoruki este tatăl legal al lui Arkadi Makarovici Dolgoruki (adolescentului) şi al Lizei, sora lui, care s-a căsătorit la cincizeci de ani cu Sofia Andreevna. După ce

Versilov îi distruge căsnicia (de şase luni), iese din rândul slugilor, fiind iobag pe moşia lui şi a început să colinde Rusia, oprindu-se pe la sfintele locaşuri. Relaţiile lui Versilov şi Sofia Andreevna, cărora le trimitea veşti de vreo două ori pe an şi pe care venea să-i vadă cam o dată la trei ani, nu s-au întrerupt niciodată. Mai mult decât atât se considera pe sine în primul rând vinovat de păcatul săvârşit de Sofia şi Versilov.

Pentru adolescent trăsăturile acestui bătrân, a cărui imagine i s-a întipărit în inimă, au rămas una dintre amintirile cele mai vii şi mai originale. Ceea ce a apreciat la el a fost armonia sufletească: lipsa de vanitate, duioşia, inima nespus de curată, neîntinată de păcate, o inimă veselă, uimitoarea bună credinţă, îmbinată cu o şiretenie subtilă:

— Mă bucur că ai venit. Acum înţeleg că te aşteptam de mult. Nu iubesc pe nimeni dintre ei, fiindcă n-au armonie sufletească. N-am să merg pe urmele lor, nu ştiu încotro s-o apuc, aş pleca în lume cu dumneata ...[22]

Cu ochii ţintă la modelul de viaţă, care este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, Dostoievski plăsmuieşte un om frumos. Ideea veacului de aur şi a armoniei este ideea cea mai scumpă lui Dostoievski, cea mai sfântă: ea se află-n centru romanelor sale, mai cu seamă în Adolescentul. El este întruchiparea însăşi a idealului din Spovedaniile pelerinului rus, a versetului 17 din capitolul 5 al epistolei întâi către Tesaloniceni, e ortodoxul care trăieşte necontenit bucuria învierii.[23] Cel mai viu şi mai veritabil discurs creştin îl are în roman acest personaj Makar Ivanovici Dogoruki. Multe din cuvintele sale se imprimă în memoria cititorului. Îl va sfătui pe Arkadi Makarovici Dolgoruki să se roage seara şi dimineaţa, iar printre rugăciunile sale şi una pentru „cei care n-are cine să se roage“ sau va rosti monologul „despre amintirea omului pe acest pământ“:„— Rău faci, puiule, că nu te rogi. Rugăciunea îţi face bine, îţi veseleşte inima, şi înainte de a adormi, şi dimineaţa când te scoli, şi când te trezeşti în puterea nopţii, ascultă-mă pe mine.“[24]

De aceea, când te rogi înainte de culcare, nu uita să adaugi înainte de sfârşit: Mântuieşte, Doamne Iisuse, şi pe cei pentru care n-are cine să se roage![25]— Ştii, copilul meu drag, zise el ca şi cum şi-ar fi urmat gândul, ştii că amintirea omului pe acest pământ nu ţine la nesfârşit? Mai mult de o sută de ani nu-şi aduce nimeni aminte de un om. Încă la o sută de ani după moartea lui îşi mai aduc aminte de el copiii sau nepoţii care au apucat să-l vadă la faţă, dar pe urmă, chiar dacă-l mai pomeneşte cineva, îl ştie numai din auzite, după nume, fiindcă toţi

care l-au cunoscut la faţă au murit pe rând. Şi atunci pe mormântul lui din cimitir cresc buruieni, crucea de la căpătâi i se fărâmă şi toată lumea îl uită, până şi urmaşii săi, apoi i se şterge chiar şi numele din amintirea oamenilor, căci numai puţini sunt aceia pe care lumea nu-i uită în veci. Dar nu-i nimic! Chiar dacă mă uitaţi, dragii mei, eu am să vă iubesc şi în mormânt. Parcă aud, copilaşii mei, glasurile voastre voioase şi paşii voştri pe mormintele părinţilor de ziua morţilor; până atunci trăiţi şi bucuraţi-vă de soare, iar eu am să mă rog lui Dumnezeu pentru voi şi am să mă arăt vouă în vis ... Da, dragostea nu piere o dată cu moartea ...[26] De la el învaţă că viaţa omului nu-i tihnită dacă are un păcat pe suflet, că sinuciderea este cel mai mare păcat pe care-l poate săvârşi un om, dar doar Dumnezeu are dreptul să judece şi că noi suntem datori să ne rugăm smerit pentru sufletul sărmanului păcătos, deoarece rugăciunea unui om viu pentru un suflet osândit e primită cu adevărat: Doamne, mare-i mila ta, îndură-te şi de cei nepocăiţi şi mântuieşte-i.[27]

Din toată Biblia lui Dostoievski îi plăcea cel mai mult cartea lui Iov. Ca şi la dreptul Iov, pentru Dostoievski sufletul omenesc este mai scump decât tot universal. Cu toate acestea el se întreabă: ce fel de armonie universală ar putea recompensa pierderea celei mai micuţe şi sărăcuţe fiinţe omeneşti? Ce rai pământesc ar putea linişti inima unui tată, căruia i-a murit copilaşul său drag?[28] Din amărăciunea personală a scriitorului creşte durerea lui Maxim Ivanovici Skotoboinikov negustorul foarte bogat din oraşul Afimievski despre care îi povesteşte Makar Ivanovici.

Maxim Ivanovici era văduv şi nici copii nu avea, dăruia bani cu nemiluita mănăstirii, dar pe oameni îi plătea după bunul lui plac. Din când în când îl apuca patima beţiei, şi când se îmbăta, nu mai ştia de el, alerga gol puşcă prin oraş şi urla cât îl ţinea gura.[29]

Într-o zi, o tânără văduvă, împovărată cu cinci copii, l-a rugat, când s-a isprăvit slujba şi Maxim Ivanovici a ieşit din biserică, să-şi facă pomană cu ea, dar s-a jelit în zadar. Tânăra a fost nevoită să-şi caute de lucru: muncea cu ziua. A dat însă o molimă în copii, o tuse, iar ei s-au molipsit unul de la altul şi au murit toate cele patru fetiţe. Văduva a rămas doar cu băieţelul cel mare. O dată copilul alerga prin curte şi tocmai atunci a intrat pe poartă trăsura lui Maxim Ivanovici. Copilul a alunecat şi din greşeală a dat buzna peste el în clipa când Maxim Ivanovici cobora din trăsură. S-a enervat şi l-a bătut zdravăn că băieţelul era să moară. I-a trimis mamei acestuia cincisprezece ruble şi un doctor. Şi


a trecut iarna şi au venit Sfintele Paşti, şi chiar în ziua Învierii Domnului i s-a năzărit lui Maxim Ivanovici să întrebe de băiat. Aflând că e la maică-sa, care muncea cu ziua. Fără să mai stea pe gânduri, s-a dus la văduvă, spunându-i că vrea să fie binefăcătorul fiului ei, că-l ia sub ocrotirea lui, şi dacă i s-o lipi de suflet îl lasă şi moştenitor pe toată averea lui ca pe un fiu adevărat, dacă se învoieşte să i-l dea. Toată noaptea a plâns la căpătâiul copilului, iar a doua zi dimineaţă l-a luat de mână şi l-a dus.

Maxim Ivanovici l-a îmbrăcat ca pe un domnişor, i-a luat dascăl şi chiar din acea zi l-a pus să înveţe. Copilul era cam bolnăvicios şi tuşea de când cu bătaia. El ţinea morţiş să intre-n sufletul copilului, dar copilul era tăcut. Într-o zi a răsturnat din greşeală cu cotul o lampă de porţelan care era pe dulap. Când a auzit Maxim Ivanovici din a treia odaie zgomotul, a început să strige. De spaimă, copilul a

luata-o la goană încotro a văzut cu ochii. Băiatul a alergat până la malul unui râu, având intenţia să se arunce în apă. S-a nimerit ca tocmai atunci să vină şi nevasta colonelului Ferzing cu fetiţa, tot de vreo opt ani, care ţinea în mână un coşuleţ cu un arici. Băieţelul, cum nu mai văzuse până atunci un arici, s-a uitat ca vrăjit la el şi a uitat de ce fugea. Dar, deodată, aude glasul lui Maxim Ivanovici, care ţipa. Alerga după copil cu furie. Atunci copilul şi-a adus aminte de tot ce s-a întâmplat, şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a aruncat în apă. Până să-l scoată oamenii, el s-a înecat. Ce are să-i spună bunului Dumnezeu un suflet atât de fraged, pe lumea cealaltă?[30]s-a întrebat Maxim Ivanovici.

Va urma

[19] Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Cartea Românească,

1983, p.395

[20] Părintele Arhimandrit Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Editura Discipol, Bucureşti, 1998, p.268

[21] Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui

Dostoievski, Editura cartea românească 1983, p.57

[22] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru Literatură Universală, p.383

[23] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.215, p.215



[26] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru

Literatură Universală, p.383 [27] Dostoievski, Adolescentul, Editura Pentru

Literatură Universală, p.411 [28] Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui

Dostoievski, Editura Discipol, Bucurreşti, 1998, p.25



Ninsorile Mirunei Miruna Ocnărescu

I A R N A A S T A

Şi-a scuturat tăgârţa Bunul Domn

Şi mi-a ascuns destinu-n rogojină

Cioplitu-mi-a iubiri de gheaţă-n somn Să nu mai ştiu cât vor să mai rămână.

Împodobindu-le-n cuvinte rare, Le-a înmuiat în lacrimi numărate

Din urme şterse-a troienit cărare,

Carul cu boi cu osii-ngândurate.

Sub cerga mută, iarna îmi vorbeşte

Şi toarce-n fir de umbre un ştergar

File de carte, snopuri de poveste Ce-s măcinate-n grabă de-un morar.

Dar eu, i-oi colinda desaga în Ajun Şi-n cozonac mi-oi îngropa năpasta

Mi-oi pune-n brad doar lacrimi ce apun

Şi nu mă lasă Bunul Domn în iarna asta.

V I N S Ă R B Ă T O R I L E

Un înger păzitor mi-a spus

Din cer vin sărbătorile

Şi Moşu-n suflet e ascuns Să strângă-n sac colindele.

Pe geamuri flori de rugă cresc Pe tâmple, lumânări de dor

Ard pentr-o clipă, înfloresc

Peste ninsorile ce mor.

Mama deretică-n odăi

Şi le botează-n lerui-ler

Ea ţine post cu toţi ai săi, Iar cei mai dragi postesc în cer.

Alese stau pe geam gutui Miroase-a vâsc în pragul meu.

O lacrimă mi-agăţ în cui

Să mi-o colinde Dumnezeu.

Î N C U R T E A C U - N T Â M P L Ă R I

Iubite, a-nceput să ningă

În curtea cu-ntâmplări,

Iar tinda casei stă să plângă

Nămeţii de iertări.

Iubite-n iarna asta, când,

Cerberii umblă-n cete Ascunde-te sub un colind

Ca Moş Crăciun să-ţi ierte.

El o trimite cerbi de-argint, Stele să-ngenuncheze,

Porţi o deschide-n cerul frânt

Olimp cernit să te-ntroneze.

Nu plânge prinţe că e iarnă

În curtea cu-ntâmplări,

Pe sub zăpada mieilor, cu teamă, Destine-şi fac cărări.

Î N Ă S T A J U N

Dospeşte cozonacul pe priciul vechi de lut

Şi plină-i umplutura cu amintiri de-acasă E îndulcită cu arome de dor, ce nu mă lasă

În ăst Ajun să-mi plâng colindele de mut.

Tu mamă, te învârţi prin casa părintească,

Iar noi, ne-mpiedicăm sub şorţul ce miroase

A vorbe coapte-n jarul dojenelilor duioase

Şi-a pribegiri ce iarna asta o să primenească.

În tinda veche de la stradă miroase a piftie

O-ncerci în grabă să vezi de se încheagă

Noi, ca ciorchinii ghemuiţi,

stăm ziua-ntreagă Să-l aşteptăm pe Moş Crăciun să vie.

Că de-or începe alţii la porţi să ne colinde

Ursonul mi l-oi pune şi căciula cu urechi

Desaga clipelor iernite din cufărul cel vechi

Mi-o ţine vărăşie-n ăst Ajun ce mă cuprinde.


În ziua sfântă cozonacu-i copt pe masă

Sub brad, îmbrobodită-i iarna în năframe

C-a obosit cernind cu dor în albe coame În curtea ninsă cu iubiri de-acasă.

D O U Ă V A L U R I

Iubite, plaja este-ncărunţită -

I se-adâncesc reci zbârcituri pe faţă. Nevinovate valuri cern prin sită

Nisipul zgribulit ca o paiaţă.

Ci peste scoici, cu tălpile rănite,

Tu calci o vreme. Şi aştepţi să doară.

În urma ta, vechi şoapte jefuite

Aprind, cu frică, focuri de comoară.

Te-arunci setos în valuri. Trupul tău

Îşi pierde umbra; într-o tresărire

O lumânare par, iar Dumnezeu În flacăra-mi mai pune-o zvârcolire.

Un val mă ceartă, altul mă răsfaţă. A câta oară-i altă dimineaţă!

Salonul cărții – Montreal 2013 Cătălina Stroe

Începând de miercuri 20 noiembrie și până luni 25 noiembrie 2013, a fost deschis la Montreal, Salonul cărții – Salon du livre, ajuns la a 36-a ediție, cel mai mare din America de Nord cu participare preponderent francofonă.

Pentru prima dată în istoria sa, Salonul cărții a avut ca invitat de onoare, nu un scriitor, ci o țară, Haiti.

Dialogul între delegațiile de scriitori din Quebec și Haiti, zone francofone ale Americii de Nord, a început mai intens după cutremurul din anul 2010, când teritoriul haitian a fost devastat.

Asociația canadiană a Scriitorilor Români (A.C.S.R.) a fost prezentă la Salonul cărții și în acest an, la standul 660 și a fost onorată cu prezența, pentru prima oară, a unui reprezentant al Institutului Cultural Român (I.C.R.), domnul Bogdan Popescu, doctor în filozofie la Oxford și director al Centrului de carte al ICR București.

De miercuri până luni, la standul ACSR s-au prezentat scriitorii, membri ai asociației, care au fost programați să dea autografe, între anumite ore. Eu am fost „de strajă” la stand în prima zi, miercuri de la ora 14:00 la ora 21:00, ora închiderii și chiar dacă vizitatorii francezi, care se opreau, erau derutați puțin de titlurile în limba română ale cărților, au plecat foarte încântați de informațiile turistice și culinare cu care i-am îmbiat să viziteze zone din România.

La standul 660 au expus cărți un mare număr dintre membrii ACSR: Ionela Manolescu, Livia Nemțeanu, Cătălina Stroe, Melania Rusu Caragioiu, Corina Haiduc Luca, Carmen Doreal, Carmen Ileana Ionescu, Herman Victor – ca membru de onoare, Victor Roșca, Ionuț Voicu, Eugen Caraghiaur, Francisc Ion Dworschak, George Filip, Alexandru Cetățeanu.

Au fost etalate colecțiile din 2013 ale revistelor Destine Literare și Candela de Montreal.

Editura „Destine Literare” a ACSR a prezentat volumele publicate pentru scriitori din România: Ion Barbu și Elena Liliana Popescu.

Standul 660 a fost și gazda impresionantei colecții de volume – scrieri de nivel academic, aduse din România de oaspetele nostru de la ICR și care au intrat apoi, prin generozitatea sa, în posesia bibliotecii românești „Mihai Eminescu” din Montreal.

Ca în fiecare an, agenda Salonului cărții a fost extrem de bogată, toate manifestările fiind înscrise, pe ore, în Caietul cultural. În acest an au fost foarte multe aniversări pentru edituri, care au sărbătorit 10 ani, 25 de ani de existență și chiar 50 de ani de activitate pentru cunoscuta editură Boreal.

Peste 600 de expozanți și peste 100.000 de vizitatori au onorat mii de autori, prezenți prin cărțile din standuri sau chiar în persoană.

Celebrul personaj „Le Petit Prince” apărut în 1943, prin viziunea lui Antoine De Saint-Exupéry, a aniversat 70 de ani și la Salon a fost invitat cu această ocazie Thomas de Koninck, profesor de filozofie la Universitatea din Laval, cel care l-a inspirat pe Saint-Exupéry pentru micuțul prinț, atunci când autorul-pilot a vizitat Quebecul în 1940. O întâmplare fantastică!

Duminică 24 noiembrie, sala cu numărul 6 a Salonului cărții a fost rezervată pentru întâlnirea festivă organizată de ACSR la care au participat scriitori mai noi și mai vechi, oameni de artă și cultură, ziariști,

prieteni ai ACSR și oficialități române prezente în Canada, la ambasada din Ottawa, și în Quebec, la consulatul din Montreal și care au adresat cuvinte potrivite pentru onorata adunare.

Gânduri bune și frumoase au unit în lumină pe cei peste 100.000 de vizitatori cu scriitorii, editorii și distribuitorii de carte!

Pe neștiute s-au perindat zilele acestei manifestări, în care cărțile au prins viață, trecând cu autograf, din mâinile scriitorilor în mâinile cititorilor emoționați. Poți să vezi sute de cărți și într-o librărie, dar la salonul cărții vezi autorii lor, încerci să-i ghicești, să le afli trucurile magice cu care încântă cititorul, iar scriitorii privesc cu sfială uneori sau plini de curiozitate la cei care le citesc cărțile. Schimburi invizibile de energie au loc într-un astfel de spațiu. Cuvântul are putere, iar cei care îl stăpânesc și îl utilizează pot face să apară sau să dispară lumi. Creația ține de magie, iar o carte este un vehicul care te poartă în lumi vizibile sau invizibile.

CUVÂNTUL – cheia creației cosmice! CARTEA – călăuza călătorului care, cu

căldura credinței, caută calea cunoașterii! Fericiți sunt scriitorii și cititorii lor!


Sărbătoriri de 1 decembrie

Ziua României la Casa Română Corina Luca

Ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne amintim cu mândrie că suntem români. Și a mai trecut un an. Iată că sunt 95 de ani de atunci.

Ne adunăm zgribuliți de frigul de afară și ne încălzim la căldura sufletelor, împreună. La Casa Română de lângă Biserica „Buna vestire”, organizatori : Asociația Canadiană a Scriitorilor Români și redacția revistei Candela de Montreal.

Pe fondul muzical bine ales de către Daniel Cătălin Marin, s-a făcut istorie și s-au recitat poezii.

Festivitatea a fost deschisă de d-nul Victor Roșca, moderatorul evenimentului.

A urmat rugăciunea părintelui Liviu Alexandrescu.

D-nul Marius Finca a prezentat succesiunea evenimentelor ce a făcut posibilă Unirea cea Mare. A adus informații prețioase despre Unire, admirând sacrificiul și determinarea înaintașilor noștri.

Un remarcabil program artistic a compensat efortul celor ce au sacrificat

din timpul lor asistând la sărbătorirea zilei de 1 decembrie.

Corina Luca a recitat cu mult patos trei poezii : prima, „România Mare” – o poezie patriotică a unui poet necunoscut, dar rămasă în memoria fantastică a d-lui Victor Roșca încă de pe vremea claselor primare; a doua – „Patria”o poezie a lui Ștefan Baciu, vechi colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, corespondent ani de zile din Honolulu, Insulele Hawai; iar ultima poezie– „Trebuiau să poarte un nume” a lui Marin Sorescu.

Cu înflăcărarea caracteristică, d-nul Alex Cetățeanu ne-a încântat cu versuri din George Filip, Tudor Arghezi.

Poetul George Filip ne-a recitat și altă creație a sa, el fiind un izvor de poezie.

Dl. Gelu Pricop, un trubadur al cântecului românesc din Montreal, ne-a încântat cu glasul său de bariton, interpretând mai multe cântece românești.

Programul festivității a fost încheiat de virtuosul instrumentist Mircea Gheorghiescu ce ne-a desfătat, cântând la fluier, caval și la anticele ocarină (un fel de fluier ce imită cavalul) și la drâmbă.

Totul a mers conform programului, permițând astfel invitaților de la Consulatul României, d-na Consul general Lucia Iațic și dl. Consul Mugurel Stănescu să ajungă la timp pentru al doilea eveniment închinat Zilei României.

Nu au lipsit gogoși, cozonac cu nucă, sarmale și vin roșu. Ce putea face Maria Filip mai bun? Ce putea fi mai românesc?

De la stânga la dreapta, Alexandru

Cetățeanu (la microfon), Victor Roșca,

Corina Luca și George Filip

Ziua României la Universitatea de Montreal Corina Luca

În aceeași zi de 1 Decembrie, după-masa, holul de onoare al Universității de Montréal a găzduit „Ziua României”, avându-i ca organizatori pe: Marc-Marinescu Constantin și Cristian Bucur.

Sala s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei peste 200 de , invitați, români, francezi și greci, un excelent prilej de întâlnire și revedere.

Formula câștigătoare a organizării a fost: 10 asociații + 5 media+ 19 generoși = 34 sufletiști.

Tricolorul a fost purtat cu mândrie de către participanți, culorile îmbinându-se original.

Sponsorii au fost numeroși, majoritatea fiind firme românești, iar prezentarea la înălțime. Felicitări! Degustarea de vinuri românești a fost prezentată de Aurelian Mantu, clubul Dionis.

Imnul României a dat nota de început, minunat interpretat de corul „La Muse”, dirijat de Ioana German, avându-i ca soliști pe: Diana Vârlan, Vasile Donos și Marina Negruță, iar la pian: Ruxandra Oancea. Amintind de neamul

Mureșenilor, din care și ea face parte, Ioana German a subliniat rolul acestora la cultura românească în general și în concepția imnului național „Deșteaptă-te române”, în special.

În cadrul acestui eveniment cultural, prof. Jacques Bouchard a prezentat volumul „L’alphabet poétique” în 12 limbi, publicat la București, editura Omonia, al poetului grec C.P. Cavafy, de la a cărui naștere au trecut 150 de ani. Au fost recitate poezii în limba română (Aliona Munteanu), franceză (Jacques Bouchard) și greacă (o invitată). Au onorat cu prezența Lucia Iațic, consul general al României și Thanos Kafopoulos, consul general al Greciei.

Nota de tinerețe a fost dată de elevi ai școlii „Junimea Română”. Îmbrăcați în frumoase costume populare, ei au cântat „Hora Unirii” și au expus desene pe tema „Zilei României”, coordonator: Claudia Mandl.

De Eugen Ionesco ne-a amintit cu mult umor și talent cei doi actori francezi: Richard Letendre și Lori Hazine-Poisson, care au interpretat un extras din

piesa „Qui est ce Ionesco?”, a căror creație le aparține.

Medalia „Jubileul de diamant al Reginei Elisabeta a II-a” a fost purtată cu mândrie de cei trei români: Vanea Atudorei, Daniel Constantin Manolescu și Marc-Marinescu Constantin.

Încheiat cu un program de muzică populară românească, evenimentul a fost o reușită, pe care o dorim repetată în fiecare an.

La microfon profesorul Jaques Bouchard

însoțit de Marc Constantin Marinescu

organizatorul evenimentului.


Unirea de la 1 Decembrie 1918 Marius Finca

Motto: Patriotismul nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului.

Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară. (Mihai Eminescu)

Unirea de la 1 Decembrie 1918 reprezintă încununarea celui mai important eveniment din istoria noastră și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor vechii Dacii. După evenimentele neelucidate din decembrie 1989 a devenit Ziua Națională a României. Unirea aceasta nu a fost nici întâmplătoare și nici conjuncturală. Profesorul Gheorghe Iscru vorbește de un „plan dacic ce ne-a străbătut istoria”, astfel că Unirea poate fi considerată rodul unui efort îndelungat al neamului nostru, 1 Decembrie fiind doar punctul culminant al epopeii unificării românilor.

Intrarea României în primul război mondial alături de Antanta a fost îndelung și puternic negociată. Pe lângă alte revendicări au fost și teritoriile istorice românești, Crișana și Banatul întregi, până la Tisa, dar am fost trădați. În primul rând de armata țaristă pe două fronturi: în Dobrogea când nu au asigurat suportul armat propus, ci au trimis un regiment de soldați slab instruiți, mult mai puțin de cât promiseseră și care, în tradiția muscală, s-au dedat mai degrabă la jafuri și violuri printre locuitorii Dobrogei. La aceasta s-a adăugat și trădarea unor fruntași ai Armatei Române, care au dus la dezastrul de la Turtucaia. În plus, nici trupele române nu erau de elită, fiind formate din divizii nou înființate de rezerviști, cu doar un singur regiment activ. Iar când vorbesc de trădarea unor fruntași ai armatei române nu mă refer doar la spionajul unor ofiţeri superiori în favoarea Germaniei ci și la indiferența și incompetența unor generali, dar mai ales intrarea inadecvat echipată și pregătită a

armatei în război. O altă trădare a armatei țariste a fost părăsirea frontului din Ardeal, când „batalioanele române trecuseră Carpații”, să-și elibereze frații, iar muscalii au dat bir cu fugiții. Sprijinul în armament și muniție promis de Franța și Anglia ajungea cu greu și în cantități insuficiente, întârziat și de ruși, căci tranzita teritoriul lor. Atacată din trei părți, de Germania, Ungaria și Bulgaria, țara noastră se afla în pragul colapsului total. Rămăsese doar Moldova neocupată. Guvernul și curtea regală s-au mutat la Iași. Numai eroismul fantastic al soldaților români la Mărăști și Mărășești și intrarea Statelor Unite în război au evitat dezastrul. Tezaurul a fost trimis la Moscova și știm soarta lui... O altă trădare din partea aliaților.

Cum soarta războiului avea să se întoarcă la 180°, România urma să culeagă roadele. Nu integral, dar ca niciodată în istoria medievală și modernă a noastră. La 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) Basarabia se unea „pentru totdeauna” cu Țara mumă. Nordul Moldovei, numit și „Cheia Moldovei”, și impropriu Bucovina, aflat de un secol și jumătate sub stăpânire habsburgică avea să se unească cu Țara în acelaşi an, la 27 octombrie. La 9 noiembrie, Divizia a 8-a română sub comanda generalului Iacob Zadic intră în Bucovina pentru a consfinți unirea după acțiunile Ucrainei, care voia să acapareze prin forță provincia română.

Reprezentanţii Partidului Naţional Român din Ardeal s-au întrunit la Oradea în ziua de 29 septembrie / 12 octombrie 1918, într-o Consfătuire naţională. Pornind de la caracterul momentului istoric, care deschidea orizonturi pentru bătălia finală de unire a Transilvaniei cu România, participanţii la întrunire au declarat, fără echivoc, că „naţiunea română din Ungaria şi Ardeal” este îndreptăţită să „dispună singură şi liberă de soarta ei” şi să „hotărască singură plasarea ei printre naţiunile libere (...)”. Prin urmare, după citirea Declaraţiei de la Oradea în Parlamentul de la Budapesta, de către Al. Vaida Voievod, în esenţă nu mai era recunoscută nici autoritatea statal-juridică imperială anterioară, prin Consiliul Naţional Român Central începându-se pregătirile pentru alegerea delegaţilor pentru Marea Adunare

Naţională de la Alba Iulia. Aici, la 1 decembrie s-au strâns 1228 de delegați oficiali reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești la care s-au adăugat numeroși români, sosiți din toate colțurile țărilor române de peste Carpați, îmbrăcați în frumoasele straie populare, cu steaguri tricolore și plăcuțe care indicau locul de unde veneau.

Adunarea proclamă dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Ardealul, Maramureșul, Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre și Crișana întreagă până la Tisa. Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte: Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate –cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană -, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române şi exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului, au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei. La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită – etc.

Cam așa sună textele oficiale. Fără a diminua cu ceva însemnătatea acestei mărețe zile, care justifică alegerea ei drept Sărbătoare Națională, vreau să amintesc și lucruri mai puțin știute, trădări sau cedări, când nu era cazul. La Alba Iulia au fost prezenţi și timocenii cu delegaţi din 76 localităţi din Timocul bulgăresc şi 275 localităţi din Timocul sârbesc pentru a se uni cu Ţara, la fel și reprezentați ai Maramureșului de nord,


dar, din considerente politice au fost lăsaţi deoparte.

La Conferința de pace de la Paris din 1919-1920 s-a decis noua configurație politico-teritorială de după război. Pentru România, negocierile trebuiau să se bazeze pe tratatul nostru de alianță din 14 august 1916, care prevedea la Articolul III că „Franţa, Anglia, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV graniţele revendicărilor teritoriale româneşti sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg, printre altele. Cu toate acestea, drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferinţa păcii de către sârbi şi conferinţa a adoptat o soluţie tranzacțională, acordând acestora zona bogată a Torontalului şi parte din judeţul Timiş. Soluţia aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sârbii sunt populaţie de colonizare şi n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realităţile etnice, fiindcă cei 600000 de români şi 400000 de şvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi (Gheorghe Gh. Popa, Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941, preluat de www.astraromana.wordpress.ro).

Dar politicienii occidentali, de atunci, ca și cei de acum de altfel, au învățat morala politică de la Machiavelli, deși puteau urma modelul contemporanului acestuia, domnul Neagoe Basarab, din Învățăturile sale către fiul Teodosie. Participanții la conferință au uitat tratatul semnat și trebuie să subliniem aici trei argumente care au permis României să obțină atât cât a obținut: o clasă politică căreia îi mai păsa cât de cât și de Țară și popor, nu ca cea de azi, intrarea intempestivă în sala conferinței a Reginei Maria, care prin prezența și prestația sa a reușit să impresioneze pe participanți, dar mai ales prezența Armatei Române la Budapesta unde puseseră pe clădirea Parlamentului opinca dacică, că tot ne persiflau grofii maghiari ca neam de opincari. Prin tratatul de la Trianon, care a stabilit soarta națiunilor muribundului Imperiu Austro-Ungar, putem spune că românii au fost cei mai dezavantajați, căci pretutindeni în jurul României Mari au rămas teritorii compacte de români. Vorbesc aici de Timoc, cu cel mai mare grup compact de români in afara granițelor, Banatul și Crișana de vest de până la Tisa, Maramureșul de nord populat majoritar tot cu moroșeni la fel

ca Maramureşul de sud, din interiorul granițelor, oșenii din nord, lemkii, boiki, dolinienii, huțulii şi volohii din Ucraina de azi, goralii din Polonia, vlahii din Slovacia, românii transnistreni, dar și alte populații românești mai îndepărtate, care trebuia sprijinite să-și înființeze propriul stat sau măcar să fie ajutați să-și păstreze tradițiile, portul și limba. Mă refer aici la aromâni, megleno-români, istro-români, dalmato-români, romanșii din Alpi. O notă aparte fac românii moldoveni de dincolo de Bug. Folcloristul Constantin Brăiloiu scrie: „Ucrainenii românofoni sunt ucraineni care vorbesc româna dar nu păstrează amintirea unei patrii anterioare. Veniţi din est cel mai devreme se crede la începutul secolului XVIII, ei formează, în tot sudul Ucrainei şi până în Caucaz, mici comunităţi închise, aflate pe alocuri la depărtare de zeci de km unele de altele”.

După Trianon, liderii maghiari de la Budapesta au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie formată din trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Nici mai mult, nici mai puţin! Aşadar, instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari! (Ion Coja, 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!)

Un proiect asemănător au propus și bulgarii cu câteva decenii mai devreme, după războiul de independență de la 1877. Sunt realități istorice care ar trebui spuse răspicat și asta nu numai pentru că ne fac cinste, ci şi pentru că sunt adevărate!

Vorbeam la începutul prezentării despre „planul dacic ce ne-a traversat istoria”. Vreau să vă prezint în continuare câteva evenimente în sprijinul celor spuse, însă în ordine cronologică inversată.

În 1882, Eminescu, redactor principal la Timpul, ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, „Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. Eminescu, a făcut

propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari. Visul său a fost refacerea acestei Dacii, sub semnul lui „J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum”. Acestea sunt unele din motivele pentru care Marele Român avea să fie asasinat la doar 39 de ani.

În 1859 avusese loc „Unirea cea mică” a principatelor Moldovei și Valahiei. Și în perioada fanariotă a funcționat ca idee de unitate și independență a țărilor dacice, culminând cu revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, care a prefigurat Revoluția de la 1848 ce avea ca soluție politică un regat al Daciei. „Planuri dacice“ străine, imperiale, ale Habsburgilor şi ale Romanovilor, au existat mai dinainte având ca soluţii politice fie un „condominium“ al lor asupra Ţărilor Dacice, fie adjudecarea lor exclusivă de către unul sau altul dintre cele două imperii competitoare. La cumpăna dintre veacurile XVI-XVII un „plan dacic“ a existat şi în preocupările Puterilor europene, a „Sfântului imperiu roman de naţiune germană“ şi a ambiţiosului rege al Poloniei, Sigismund al III-lea Vassa, care îşi revendicau fiecare părţi din Ţările Dacice, în timp ce principii maghiari ai Ardealului, recâştigând tronul principatului, nutrind speranţa unei „Ungarii Mari“, reclădită pe rapt şi jaf, căutau soluţii pentru a încorpora în visul lor himeric întregul spaţiu al acestor ţări.

La 1600 Mihai Viteazul a realizat, pentru scurt timp, e drept, „pohta ce-a pohtit” adică unirea Valahiei cu Ardealul şi cu Moldova. Şi dacă nu intervenea asasinarea marelui voievod, poate asistam la alipirea teritoriului din sudul Dunării, pe atunci majoritar vorbitoare de română, căci Mihai visa chiar la eliberarea Constantinopolului. Înainte de această dată, sub presiunea imperiilor vecine şi a unor regate vecine puternice, Ungaria şi Polonia – cât timp au existat acestea ca regate –, românii nu s-au putut constitui într-un singur Stat naţional în vatra vechii Dacii.

Înfăptuirea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova în sec. XIV, au fost o consecinţă tot a unor uniri a românilor, e drept parţiale, nu se ştie cât prin forţă şi cât de bună voie.


O altă unire, de data aceasta între românii/vlahii sud şi nord dunăreni a fost realizată de fraţii Asen şi Petru la sfârşitul secolului al XII-lea, în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor împotriva Constantinopolului. Regatul lor a cuprins pe lângă teritoriile sud-dunărene, Valahia întreagă, o bună parte din Moldova, iar după unele surse şi o parte din Transilvania.

Codexul Rohonczy ne înfăţişează o Dacie, Stat naţional întins şi puternic, în secolul al XI-lea, condus de voievodul Vlad, luptând contra maghiarilor pe Tisa, contra uzilor – alţi migratori – pe aliniamentul de la Rarău la Mare, primind „solii” occidentale şi „cultivate“ de Bizanţ pentru a-i fi de ajutor contra „barbarilor“. De la aceşti vlahi/blaci ne-a rămas un imn al lor şi un mesaj testamentar, o deviză spre neuitare: „Însetat lupt spre a birui…, Dacia unită să trăiască!“

Cântecul Nibelungilor din secolul XI d.Hr. a reţinut informaţia că la Curtea lui Attila, între cei care făceau oficiul de „respectuoase gazde“ era şi „Ramnung, principele care stăpânea în ţara vlahilor“, prinţ remarcat de izvorul german între cei „24 de principi“ prezenţi; invitat fiind, acesta venise aci „având cu el vreo şapte sute de ostaşi, toţi cavaleri aleşi“.

O altă unire, mai puţin cunoscută, a fost înfăptuită de Regalian între anii 258-270 d.C. Regalian, un strănepot, se pare, al lui Decebal, a fost comandantul forţelor armate din ducatul Iliriei. În urma revoltei populaţiei oprimate daco-rumâne din Imperiul roman, Regalian împreună cu armata a fraternizat cu răsculaţii şi, în urma unei serii de războaie, a reuşit desprinderea din Imperiul Roman, întemeind statul independent al Daco-româniei. Lui i s-au alăturat nu numai celelalte populaţii înrudite din Imperiul Roman: tracii, ilirii, dardanii, dar şi dacii liberi din afara imperiului. Noul stat, centrat pe Dacia lui Decebal a înglobat un teritoriu de 5-6 ori mai mare decât al României de azi, cuprinzând întreaga Peninsulă Balcanică - mai puţin sudul Greciei - apoi Ungaria, Austria, Cehia, jumătatea de sud a Poloniei şi în est până aproape de Marea de Azov, adică teritoriile în care traco-daco-geţii erau majoritari.

Prima unire recunoscută oficial în istoria noastră a fost cea realizată de Burebista: toate triburile geto-dace începând din Austria şi Slovacia de azi până dincolo de Nistru şi de la nord de

Munţii Balcani până în sudul Poloniei au fost unite de marele rege în faţa ameninţării ce o reprezenta Imperiul Roman. Dar Burebista avea să moară asasinat, ca un adevărat mucenic al neamului, la fel ca mai târziu Regalian şi Mihai Viteazul „dacus Malus” - dacul cel rău, cum era numit de duşmanii săi în epocă.

Dacă înainte de Burebista a existat o unitate politică a geţilor e greu de spus în lipsa unor documente certe, dar o unitate culturală şi strategică cu siguranţă a existat. Voi aminti doar două evenimente, menţionate de Herodot, Iordanes şi alţii: în anul 529 î.C. Tomiris, regina Masageţilor (în nordul Mării Negre), căreia i se atribuie ctitorirea cetăţii Tomis, a înfrânt puternica armată a regelui persan Cyrus, conducătorul celui mai mare imperiu al vremii. 15 ani mai târziu, Darius, un alt rege al Persiei, înfuriat de refuzul regelui get Antirus de a-şi da fiica de soţie, a pornit în fruntea unei armate de un milion de oameni, dar a fost înfrânt la Tapae, în Banat. Greu de presupus că, fără o unire măcar parţială a strămoşilor noştri ar fi fost posibile astfel de izbânzi colosale.

Însă cele mai vechi ştiri care au răzbătut până astăzi privind războaiele vechilor geţi aparţin secolelor XVIII-XVII î.H. când au avut loc lupte între egiptenii faraonului Sesostris şi geţii sau sciţii regelui Tanaos în Egipt pe malurile râului Phasos, precum şi expediţia aceluiaşi faraon în N. Mării Negre şi în zona Dunării contra geţilor regelui Aetes din Cetatea Soarelui din Colchis, Colţii Buzăului de azi.

Înainte de această dată nu mai există, deocamdată, izvoare scrise. Poate când se vor desluşi scrierile de la Tărtăria, Vincea, Turdaş, Vadul Rău...deși, Nicolae Densușianu, printre mulți alții, vorbește de imensul imperiu pelasgic, ce stăpânea în vremuri imemoriale aproape întreaga lume cunoscută din Europa, nordul Africii și Asia de vest.

Dar acum? Idealul refacerii României Mari, care ar fi trebuit să mobilizeze întreaga societate românească post decembristă nu există. Mai mult, clica politică, în bună parte formată din elemente alogene, aflată la conducerea României, de 24 de ani, a cedat cu de la sine putere, nu numai teritorii istoric românești prin diferite tratate şi înţelegeri, dar au cedat și suveranitatea politică și economică unor forțe străine și ostile, vădit anti-românești, care fac

proiecte de legi, hotărăsc pe cine și de ce să venerăm, cui să face statui, cui să dăm aproape pe degeaba resursele ţării, râul, ramul, pădurile, solul și subsolul, Marea Neagră, apa, fetele și flăcăii țării, urșii și mistreți și chiar și sufletele noastre. Nimic nu mai este de mirare că idealul unirii din 1918 este batjocorit, că nu există nici o reacție la cererile iredentiste și anticonstituționale de independență secuiască sau de protectorat unguresc asupra Transilvaniei, că guvernanţii arată o indiferența aproape totală la soarta românilor din afara granițelor, duc politica antinațională de depopulare cu români a țării, de regionalizare, despre care nici măcar nu se mai discută dacă e bună sau nu, ci doar când și cum, și multe altele.

Problema azi nu se mai pune în termenii refacerii României Mari, ci în eventuala încercare disperată de salvare a României. Căci răul care ni s-a pregătit de la 1 ianuarie 2014, și care depășește prin consecințele iminente toate relele de după 1989 adunate la un loc, este vinderea gliei strămoșilor către străini. Românii, din ce în ce mai puțini, vor ajunge sclavi absoluți chiar și în propria țară, care va dispărea după harta lumii, după modelul palestinian.

În încheiere vă citesc Catrenul bădiei Eminescu, poate cea mai frumoasă definiţie a unirii:

„Două inimi când se-mbină, Când cufund pe tu cu eu, E lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu”

Bibliografie selectivă:

- G.D. Iscru: Planul dacic care ne-a traversat istoria

- Constantin Brailoiu, ed. La Collection universelle de musiquepopulaire enregistrée/The World Collection of Recorded Folk Music (1951–1953);

- www.1decembrie.ro;

- Gheorghe Gh. Popa, Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941;

- www.astraromana.wordpress.ro;

- Viorica Enăchiuc, Rohonczy codex;

- Ion Coja, 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!


Poezii de sărbători George Filip

VINE...VINE MOŞ-CRĂCIUN. Moş-Crăciun cu plete dalbe şi cu barba dalbă... sură, s-a trezit – ca în legendă, a pus renii la trăsură şi-a pornit-o, de cu seară, peste zări – sub clarul Lunii, să împartă daruri multe, către toţi copiii lumii. Moş-Crăciune...Moş-Crăciune, cum faci tu de ajungi – oare, la toţi pruncii de pe lume, lumea cât ar fi de mare? taina asta n-au aflat-o pruncii ageri – de-o vecie. taina asta minunată numai Dumnezeu o ştie. pe potecile de pace, din bătrâni se pomeneşte, Moş-Crăciun împarte daruri, Niciodată nu lipseşte. Moş-Crăciune...Moş-Crăciune, adu STEAUA SUS RĂSARE şi cântă-ne creştineşte: azi eşti mic...vei creşte mare! ODĂ MARIEI-SALE acum, către Crăciun, Maria-sa deretică spre sfânta-născătoare. va coborî, se va-nălţa Iisus la cea mai creştinească sărbătoare. se zburdă miei de aer prin zăpezi iar magii lumii, sprijinind toiege, pornit-au să colinde către steaua, miracolul din ceruri să-l dezlege. e axioma noastră-a tuturor ce trebuie-n Treime demonstrată, să ştim cu toţi ce-nseamnă semnul crucii şi să aflăm cine ne este tată.

...prin staule opaiţe pâlpâiau iar vechiul testament cădea-n reflux. fluxul cel nou şi-a conturat contururi şi-atunci grăit-a Domnul: FIAT LUX. lumină din lumină pe pământ... şi se aprins-au stele-n întuneric. astfel Iisus - născut au nu făcut, ne este-n veci luceafărul feeric. Maria-Sa copsese pâini şi pâini şi vin a pus pe masa-mpărătească. toţi pelerinii lumii au prânzit şi au urat uimiţi : să ne trăiască! din veci noi colindăm către Crăciun. degeaba bat irozii rămăşaguri. Hristosul s-a născut pentru vecii şi vestea o purtăm pe-a lumii praguri. răsună-n ceruri coruri îngereşti iar pildele de veci ne sunt povaţă. credinţa nu se vinde-n iarmaroc, o moştenim - credinţa nu se-nvaţă. jos, pe pământ, avem doar preoţi buni. celor marxişti le-am arătat pustia. acasă şi oriunde - pe pământ noi ne-nchinăm gândind la România. dar vine iar Crăciunul, fiţi smeriți şi gata spre-a vă bine-cuvânta Iisusul cel născut au nu făcut; slăvită fie-n veci Maria-sa ! DE MÂNTUIRE implorăm fantasticul şi vastul cer - cu infinite dioptrii cu care priveşte-n jos albastrul din triunghiul unor veşnicii. scarabei cu timpul în spinare ducem clipe mici la muşuroi şi cu receptoarele spre Soare prăvălim destinul peste noi. jos e sus şi sus e nicăieri. zborul nostru este frânt mereu. când ne-a plăsmuit maica-muierea ne-a-nchinat la Domnul-Dumnezeu. căutăm şi tot scornim formule să fugim din gravitaţii – sus să ne facem simple caraule lângă crucea Domnului Iisus,

crucea care-l ţine în piroane pe acela ce a fost şi nu-i altul – să ne scape de canoane pe aici, prin lumea nimănui. au rămas cu noi doar mercenarii să ne certe şi să stoarcă bir. pe planeta rece - cămătarii ne târăsc de vii la cimitir. scarabei cu crezul în spinare gliei noastre nu-i suntem stăpâni şi-l rugăm pe Dumnezeul mare: Doamne, miluieşte-I pe români! BALADA LUI HRUŞCĂ prieteni, bună ziua, bună seara. am poposit din nou la voi să cânt colinde şi cântări de omenie culese de pe-al Ţării sfânt pământ. sunt trubadurul dorurilor voastre. pe undea-aţi fi, eu vă găsesc mereu. mi-s Ştefan Hruşcă, din Ieud, din munte, sunt ca şi voi - un pui de dac şi eu. mă ştiu coborâtor din lerui-ler. colind cu drag pe fluviul pantha rei, Carpaţii mei şi tulnicu-mi sunt gemeni, prin mine cântă toţi străbunii mei. o Românie ştiu - care-i frumoasă, chiar de-n maramă plânge uneori. demn, neamul nostru a trecut şi trece prin stavile, prin vântoase şi vâltori. când pun privighetorile să cânte nu în arginţii spelbi îmi vreau răsplata. cântaţi cu mine fraţi români – m-ascultă maica şi m-ascultă tata. e glia ca o inima - rotundă. Tisa şi Dunărea în braţe-o ţin. suntem creştini şi prin credinţa noastră urcam spre cer - în marele amin. iubită Ţară binecuvântată, măria-Sa, poporul e cu noi şi vrem să se audă-n lumea toată că noi am dat şi vom mai da eroi. iar despre Ştefan Hruşcă - trubadurul, cum mi-a fost zis poetul - şi mă-nchin, vă rog romanii mei de pretutindeni, daţi-mi răgaz să vă mai cânt puţin...


Singurătățile canadiene într-un roman anglofon din Quebec Mircea Gheorghe

În jargonul politic din Quebec se aude când și când, mai ales cu ocazia unor negocieri aprinse între guvernul provincial și cel federal, sintagma "cele două singurătăți", pendantul negativ al unei alte sintagme, patriotică și pan-canadiană aceasta, "cele două popoare fondatoare". Se înțelege ușor că singurătățile se referă la lipsa de comunicare, la disparitatea identitară și la sechelele lăsate de o istorie conflictuală de peste o sută de ani între comunitățile anglofonă și francofonă.

Expresia "cele două singurătăți" este într-atât de cunoscută și de acceptată ca o etichetă definitivă a societății canadiene, încât originea ei pare lipsită de importanță.

Și totuși nu este așa. Ea este importantă pentru istoria literară canadiană ce consemnează evoluția autonomă a două literaturi cu puține contacte între ele: canadiană de limba franceză (de prin anii 60, numită literatura quebecheză) și canadiană de limba engleză.

Cele două singurătăți (Two Solitudes) este titlul unui roman datorat scriitorului anglofon Hugh MacLenan, apărut în 1945, și el ar fi putut constitui punctul de plecare pentru o nouă literatură, numită canadiană, pur și simplu, cu o identitate complexă, bilingvă, dar unică. Fluviile celor două literaturi s-ar fi unit într-unul singur, mai vast.

Lucrurile nu s-au petrecut astfel și titlul romanului a intrat în mentalitatea colectivă ca un slogan pentru că naționalismele francofon și anglofon nu s-au resorbit într-o sinteză biculturală. Ele s-au resemnat să implementeze modalități de coexistare mai mult sau mai puțin armonioasă într-un regim federal prudent față de derapajele radicale fie într-un sens sau altul: suveranist /separatist din partea Quebecului, centralizator/uniformizator din partea restului Canadei. Și rezultatul este juxtapunerea - și nu osmoza - literaturii din Quebec cu cea din celelalte provincii canadiene, anglofone.

Romanul lui Hugh MacLennan a trebuit să aștepte aproape douăzeci de ani până când să fie tradus în franceză și să apară

mai întâi la Paris în 1963. În Quebec, a fost publicat și mai târziu, abia în 1978.

Hugh MacLennan s-a născut în 1907 la Glance-Bay, în Noua-Scoție. Tatăl său era medic. Cu studii de literatură clasică la Oxford și cu un doctorat obținut la Universitatea Princeton în 1935, el predă limbile latină și engleză la McGill College din Montreal. Debutează în 1941 cu un roman Barometer Rising cu acțiunea localizată la Halifax, în Noua-Scoție și obține în 1943 o bursă Guggenheim ca să studieze și să scrie la New York. Publică Two Solitudes doi ani mai târziu și părăsește învățământul spre a se consacra cu totul scrisului. Vor urma alte cinci romane și zece volume de eseuri și va fi distins de patru ori cu cel mai prestigios premiu literar canadian, premiul Guvernatorului General.

Moare în 1990 la capătul unei cariere literare de aproape cincizeci de ani.

Two Solitudes - Două singurătăți își are punctul de plecare într-un aforism de Rilke: "Dragostea înseamnă două singurătăți care se ocrotesc, se pun la încercare și se acceptă una pe alta". Acțiunea lui acoperă douăzeci și doi de ani, între 1917 și 1939, așadar din timpul primului război mondial până la începutul celui de-al doilea.

S-a spus despre romanul acesta că ar fi o alegorie, subînțelegându-se că este o construcție abstractă, poate chiar și factice, dar contextul istoric și social, personajele și conflictul sunt cât se poate de realiste, nu au nimic alegoric. Și dacă totuși i se poate reproșa ceva acestei cărți, care și astăzi se poate citi cu interes, acest ceva este o discretă tentă tezistă. Dar ea devine perceptibilă mai ales după ce ai terminat lectura.

Romanul începe ca un film documentar, cu imagini, s-ar zice, luate de undeva de foarte sus, survolând spațiile imense canadiene, amplitudinea fluviului Saint-Laurent "capabil el singur să irige o jumătate din Europa" și vastitatea regiunilor neexplorate spre nord, "cât vezi cu ochii". Sunt schițate deja două opoziții fundamentale, între "protestantul Ontario", anglofon, și "catolicul Quebec", francofon, cele mai mari provincii canadiene. Obiectivul imaginarei camere de filmare se fixează apoi asupra unui singur oraș - Montreal : "Două străvechi rase și două străvechi religii se întâlnesc aici spre a-și trăi alături una de alta fiecare legenda proprie". E vorba însă de legende antagoniste.

După așezarea decorului general, acțiunea nu debutează la Montreal, ci în satul quebechez Saint-Marc-des-Érables,

sat tradițional de agricultori mărunți, unde părintele Beaubien este principala autoritate a comunității. Și totodată adversar al războiului în plină desfășurare, din motive naționaliste: " El se gândea la război și la englezi cu amărăciune. Cum oare ar fi putut canadienii francezi, singurii adevărați canadieni, să se simtă loiali față de un neam care-i cucerise și-i umilise și care, în plus, era și protestant? Cât despre Franța, nici ea nu prețuia mai mult : Franța își abandonase coloniștii canadieni în urmă cu un secol și jumătate, îi lăsase în zăpadă și ghețuri împresurați de dușmani pe malurile Saint Laurentului : mai târziu își asasinase regele, pe care totuși îl venerase, și se îndreptase spre ateism”.

Părintele Beaubien are însă un adversar puternic în Athanase Tallard, proprietar de terenuri, ultim descendent al vechilor stăpâni ai locului, respectat de toată lumea și foarte influent. Dar vinovat totodată, în ochii părintelui, de abandonare a credinței și de colaborare cu englezii căci Tallard, în conivență cu un antreprenor din Montreal, proiectează construcția unei hidrocentrale care ar folosi energia râului de la marginea satului.

Iată așadar, pentru început, două feluri de naționalism : unul pur etnic, alimentat de frustrări istorice și manifestat prin retragere sub umbrela valorilor tradiționale ale comunității rurale, și un al doilea, integrator, pentru care păstrarea identității trece prin îmbogățirea și nu prin mumificarea ei. Și argumentului părintelui că viața parohiei și valorile ei morale și civice se vor degrada în contact cu influențele negative din partea englezilor și a orașului - de unde vor veni inginerii și constructorii - Athanase Tallard îi va răspunde că, spre a supraviețui, parohia are nevoie de antreprenorul englez. Proiectele sale industriale vor oferi tinerilor din sat motive economice - locuri de muncă - ca să nu-l părăsească.

Există însă și un al treilea naționalism. Antreprenorul englez este, aidoma părintelui Beaubien, închis și el în carapacea unei singurătăți naționaliste însă de semn opus, anglofon: "Ca prezbiterian din Ontario fusese educat cu convingerea că toți canadienii francezi alcătuiau o rasă inferioară, mai întâi pentru că erau catolici și apoi pentru că erau francezi. Cei optsprezece ani petrecuți la Montreal nu-i schimbaseră decât puțin modul de a gândi." Cu atât mai puțin va fi el dispus să-și modifice viziunea maniheistă când va intra în contact cu adversitatea părintelui Beaubien și cu solidarizarea, în jurul acestuia, a celorlalți membri ai parohiei.


Consecințele conflictului cu părintele Beaubien sunt grave pentru Athanase Tallard : oamenii din sat îl marginalizează, considerându-l renegat, și devenit incomod din pricina impopularității, el este abandonat și de McQueen, asociatul său englez.

Dar Athanse Tallard este departe de a fi un renegat oportunist. La drept vorbind, naționalismul său nu e mai puțin manifest decât al părintelui Beaubien, atât numai că acest naționalism se raportează la întreaga Canada. Într-o discuție cu Yardley, un simpatic prieten englez, stabilit cu ajutorul lui în sat, Tallard anticipează un pan-canadianism care în fapt nici până azi nu a pătruns în mentalitatea populară, nici în Quebec, nici în celelalte provincii canadiene. El nu mai judecă prezentul în termeni de cucerit precum părintele Beaubien ori de cuceritor ca McQueen : "Acum zece ani am traversat Canada de la un ocean la altul. Am văzut o grămadă de lucruri. Țara noastră este atât de nouă încât atunci când o vezi pentru prima oară în întregime, mai ales vestul ei, te simți precum Columb și îți spui : Doamne, toate astea sunt cu adevărat ale noastre ! " Pe urmă, pe drumul de întoarcere, ajungi în Ontario și simți din aer această mentalitate de mătușă-fată bătrână. Vezi metodiști la Toronto, prezbiterieni pe cele mai frumoase străzi din Montreal, catolici pretutindeni în Quebec și nimeni nu este capabil să gândească altceva în afară de ideea că este mai bun decât vecinul său. Francezii sunt mai francezi decât verii lor din Franța și englezii, mai britanici decât a îndrăznit să fie Anglia vreodată. /.../ Și

atunci căpitane Yardley nu-ți mai rămâne decât să tragi o înjurătură”.

Și mai răspicat afirmă el acest fel de naționalism într-o altă discuție cu părintele Beaubien purtată cu prilejul trimiterii fiului său, Paul, să studieze într-o școală engleză : "Vreau să învețe să se amestece cu totul firesc cu băieții englezi /.../ N-am crezut niciodată în această separație artificială. Vreau ca tinerii noștri să simtă că întreaga Canada este patria lor și să nu crească nutriți cu ideea că provincia Quebec le este rezervată exclusiv lor"

Personajele cărții și relațiile dintre ele se poziționează fiecare într-un mod distinct pe această axă imaginară între extremismele radicale - francofon al părintelui Beaubien și anglofon al lui McQueen și Janet, fiica lui Yardley, pe de o parte - și pan-canadianismul vizionar al lui Athanse Tallard, pe de alta. Dar dacă situația părintelui Beaubien, singur, fără familie și nutrind o certitudine univocă, este simplă, cea a lui Athanse Tallard, deținătorul unui adevăr complex, nu este. El are doi fii. Cel mai în vârstă, Marius, din prima căsătorie cu o francofonă este naționalist înverșunat contra englezilor, refuză recrutarea - în primul război mondial - și este înrolat cu forța în armată. În cele din urmă va alege o viață pe măsura înaintașilor săi pe linie maternă. O viață modestă de credincios catolic supus autorității ecleziastice și cu copii mulți. Celălalt, Paul, provine din a doua căsătorie a lui Athanase, rămas văduv, cu o anglofonă și va deveni după moartea tatălui său prin căsătoria cu o altă anglofonă, rebelă în familia ei, canadian

pur și simplu, lipsit de orice exclusivism etnic: bilingv și echidistant față de ambele naționalisme extremiste, el se va oferi voluntar să lupte în al doilea război mondial.

Romanul se încheie solemn, personajele sunt abandonate și vocea autorului se aude la fel de gravă și de sentențioasă ca și la început. Era 1939, în roman, și începea războiul: "Astăzi, aceste două legende făceau față unei alte lupte. Timp de aproape un secol, țara se întinsese peste mai mult de jumătate din nordul continentului, deasupra vastei centrale electrice care era Statele Unite și totuși încă rezista. Toți știau că cele două legende erau precum petrolul și alcoolul închise în aceeași sticlă, dar aceasta rămânea intactă.”

În treacăt fie spus, comparat cu literatura română din aceeași perioadă, romanul poate apărea anacronic în privința tematicii rurale. Ideea valorilor satului amenințate de contactul cu străinii, cu viața economică modernă și cu toate mutațiile pe care le implică aceasta în gândire și în psihologie era, după cum se știe, de multă vreme epuizată la noi, odată cu sămănătorismul. Dar în Quebecul anilor 40 din secolul trecut tema aceasta era încă fertilă și actuală, cu toate că avea o vechime de câteva zeci de ani (așa-numitul roman du terroir). Cauza era dominația durabilă și accentuată a bisericii catolice în societatea quebecheză, care nu s-a emancipat de sub tutela ei apăsătoare decât începând cu anii 60, odată cu așa-numita revoluție liniștită.

Istoria Drapelului de Stat al României Ion Anton Datcu

Drapelul românesc are o istorie plină de peripeţii şi modificări de toate felurile. La ora actuală, stindardul nostru are culorile albastru-cobalt, lângă lance,galben la mijloc şi roşu-carmin, la margine. Este, oarecum, asemănător cu steagul Principatului Andora, aflat în nord-estul Spaniei şi al statului african Ciad, care, lângă lance are culoarea albastru-indigo.

Tricolorul românesc a apărut, pentru prima dată, în anul 1821, ca drapel al răscoalei lui Tudor Vladimirescu, cu semnificaţia: Libertate ( albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşu sângelui). Culorile erau amplasate pe orizontală, în partea de sus fiind fâşia albastră.

În anul 1834, tricolorul a fost adoptat în Ţara Românească de către domnitorul reformator, Alexandru Ghica (1834-1842), care, şase ani mai târziu, în anul 1840, a impus o nouă amplasare a culorilor, pe orizontală, roşul fiind în partea superioară.

În focul Revoluţiei de la 1848, în Ţara Românească s-a schimbat, din nou, ordinea culorilor, cu albastrul în partea de sus, deasupra galbenului, reprezentând înmănuncherea perechilor de culori, ce tronau pe drapelele

Transilvaniei şi Moldovei, în scurte perioade.

La 8 mai 1848, revoluţionarii din Transilvania, unii dintre ei studenţi la Paris, au renunţat la vechile culori, albastru şi roşu. La Conferinţa de la Sibiu au aprobat ca steagul lor să fie după modelul francez, roşu, alb, albastru, atât în ceea ce priveşte culorile, amplasate pe verticală, cât şi asemănarea lor cu steagul Franţei, albul însemnând culoarea păcii. După înfrângerea revoluţiei s-a revenit la culorile civice şi poziţionarea lor pe orizontală; roşul sus (puterea), albul la mijloc(fidelitatea) şi verdele, jos (speranţa), la fel ca actualul drapel al Ungariei.

La 25 iulie 1849, în Ţara Românească se schimbă, din nou, drapelul, având acum, culorile pe verticală, albastrul lângă lance, galben la mijloc şi roşu la margine. În acelaşi an, însă, domnitorul


Barbu Ştirbei (1849-1853) revine la culorile orizontale, din 1834, care vor fi în vigoare până în anul 1856, după ce şi-a încheiat cea de-a doua perioadă a domniei (1854-1856).

În anul 1860, în Ţara Românească a fluturat, pentru scurt timp, un steag cu două culori, albastru şi galben, iar, în Moldova, drapelul avea culorile roşu şi albastru.

La 22 iunie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat ca, drapelul oficial al Principatelor Unite să aibă trei culori. Culorile, roşu, galben şi albastru erau dispuse pe orizontală, albastrul sus, galben la mijloc şi roşu în partea de jos. După anul 1862, au fost inversate, din nou, culorile marginale, în partea superioară fiind culoarea roşie.

După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi venirea domnitorului Carol I, la 10 mai 1866, s-au luat alte hotărâri. Adunarea Deputaţilor, din 26 martie 1867, a aprobat propunerea lui Nicolae Golescu de a se păstra ordinea culorilor drapelului de la 1848, aşezate pe orizontală, albastru fiind în partea superioară. O lună mai târziu, Senatul a adoptat Legea din 24 aprilie 1867. Potrivit acesteia, culorile noului stindard

trebuiau aşezate pe verticală, în următoarea ordine: albastrul lângă lance, galben la mijloc, iar, roşul la margine, fără nicio stemă la mijloc. Excepţie făceau stindardele monarhice şi princiare, care aveau câte o coroană regală la mijloc şi alte patru mai mici, pe colţuri. În aceste condiţii, drapelul României a rămas valabil până în anul 1948, când, comuniştii i-au adăugat o stemă proletară, pe culoarea galbenă din mijloc. Simbolul respectiv a fost, şi el, modificat pe parcurs.

În martie 1948, stema era de formă rotundă. În mijloc avea imaginea unei uzine cu trei coşuri de fum, iar, pe fundal, razele strălucitoare ale luminii, care venea de la poporul frate sovietic. Între 1948 şi 1952, stema a devenit ovală, având imaginile bogăţiilor ţării, brazi, spice de grâu, o fabrică, o sondă şi câteva raze de lumină, pe fundal. În partea superioară a stemei nu figura steaua roşie sovietică. Această stea a apărut mai târziu cu patru ani pe aceeaşi stemă din anii 1952-1965. În partea de jos, pe o bandă înfăşurată era scrisă denumirea ţării, Republica Populară Română. Între 1965 şi 1989, banda de la bază a fost modificată, precizând că, stema este simbolul Republicii Socialiste România.

Este interesant faptul că, în partea de sus a stemei s-a menţinut steaua roşie sovietică. Un mare paradox, în condiţiile în care se afirma că, Nicolae Ceauşescu a refuzat dependenţa de Moscova.

În timpul evenimentelor declanşate la Timişoara, la 17 decembrie 1989, când masele strigau, Jos comunismul!, stema de pe steagul românesc a fost decupată, eliminată, drapelul protestatarilor având un orificiu mare la mijloc. După 22 decembrie, la Bucureşti, pe străzi, era amintit numele emanatului Ion Iliescu, apelându-se la formularea: Nea Nelu, care a îngăurit drapelul.

Începând din 1990, tricolorul românesc a rămas cu aceleaşi culori, roşu, galben şi albastru, culoarea albastră fiind lângă lance. Există propuneri ca, în mijloc, pe culoarea galbenă, să fie imprimată, totuşi, o stemă, pentru a se deosebi de steagul Principatului Andora şi al statului african Ciad, cunoscut şi sub denumirea de Inima Moartă a Africii. Deşi, statul Ciad şi-a câştigat independenţa la 11 august 1960, a reclamat, în mod repetat la ONU, că, România este cea care trebuie să-şi schimbe neapărat drapelul!

Filozofia discursului politic – X Formele limbajului politic

Daniela Gîfu

În acest articol vom continua demersul propus cu descrierea succintă a celor mai importante lucrări cu privire la formele distinctive de limbaj, evidențiind rolul acestora de a facilita rezolvarea conflictelor de grup. Acestea au fost surprinse de Murray Edelman[1], în încercarea de a descoperi procesele simbolice care îi unesc pe demnitari și simpatizanții lor, stând, totodată, la baza revendicărilor și aprobării politice și, implicit, a obținerii beneficiilor gândite.

Sensul transmis de limbaj depinde întotdeauna de contextul în care apare, de nevoile şi interesele auditoriului, dar

şi de modalităţile de percepere a lui. Sunt elemente simbolice care sunt adecvate în funcţie de agenda publică, dar, mai ales, de talentul actoricesc, influenţând astfel şi sensul discursurilor politice. Deway şi Bentley afirmau că acest proces de a numi ceva sau de a comunica într-un anumit mod poate fi considerat „el însuşi o formă de cunoaştere”[2]. Termenii prin care denumim ceva sau cu ajutorul cărora comunicăm sugerează ce urmează a fi evaluat şi comparat. Ca atare, limbajul devine cheia spre universul emiţătorului şi receptorului său, factorul central al relaţiilor şi acţiunii sociale.

McLuhan a rezumat această faţetă a comunicării astfel: „limbajele, vechi şi noi, ca macromituri, au acele relaţii cu cuvintele şi cu procesul de formare a cuvintelor care caracterizează întregul domeniu al mitului… Un alt mod de a studia acest aspect al limbajelor ca macromituri este de a afirma că mijlocul de comunicare este mesajul. Numai accidental ajunge un asemenea mijloc un

instrument specializat de semnificare sau de referinţă… o limbă este, pe de o parte, puţin afectată de modul în care o folosesc indivizii; dar, pe de altă parte, ea modelează aproape în întregime felul de a gândi, a simţi sau a exprima al celor care o folosesc”[3].

Toate elementele stilistice relevante (precum: formele de expresie sau decorurile ce arată caracterul public sau privat al iniţiatorului unui mesaj, formele de expresie sau decorurile ce arată caracterul larg sau restrâns al auditoriului căruia i se adresează limbajul, raţionamentul etc.), combinate diferit, produc patru forme distincte care domină procesul guvernamental:

1. Forme de limbaj hortativ[4] – se regăsesc în apelurile adresate marelui public pentru obţinerea sprijinului politic, în campaniile electorale, în toate fazele procesului guvernamental etc. În toate aceste decoruri, actorii politici încearcă în mod constant să-i convingă pe ceilalţi că politica pe care ei o îmbrăţişează trebuie acceptată de toţi.


Sensurile stabile ca formă, asociate acestui limbaj, sunt cu atât mai semnificative, cu cât denotaţiile conţinutului său sunt recunoscute ca instabile şi ambigue. Acest limbaj face uz în mod obişnuit de termeni cum ar fi „democraţie”, „comunism”, „dreptate” „interes public” şi – aşa cum afirma Stuart Chase – „nimic nu este mai uşor de demonstrat decât că oamenii le acordă sensuri diferite”[5]. Desigur, pe lângă răspândirea unor confuzii semantice, limbajul hortativ, formal, constă din premise, raţionament şi concluzii (promisiuni sau ameninţări), unele afirmate, altele implicite. Indiferent de problema discutată, utilizarea acestui limbaj este acceptată drept dovadă a faptului că publicul are un interes şi un rol important în deciziile politice şi că raţiunea şi menţionarea informaţiilor relevante reprezintă calea către descoperirea naturii interesului. Atât în culturile primitive, cât şi în cele contemporane, există un mit: „acela că emoţia, instinctele rasiale sau supunerea oarbă faţă de liderii carismatici reprezintă calea spre descoperirea naturii interesului publicului în politica guvernamentală”[6]. Caracterul crucial al reacţiei potenţiale a publicului interesat, precum şi influenţa formei dramatice şi retorice asupra acestei reacţii devin foarte importante pentru înţelegerea unei acţiuni discursive. Totuşi, este esenţială şi menţinerea formei discursului raţional, chiar şi atunci când nu se acordă atenţie conţinutului argumentului. Publicul apreciază gesturile şi atitudinile consecvente în funcţie de ceea ce este raţional. Drept urmare, utilizarea eficientă a acestui limbaj ascunde apelul emoţional sub masca definirii problemelor.

2. Forme de limbaj juridic – se regăsesc în constituţii, tratate, legi, ordonanţe, în secţiunile obligatorii din punct de vedere legal ale deciziilor juridice, avansate în mod solemn, având detaliile vag percepute, dar existenţa apreciată de populaţia profană (fie că nu este familiarizată cu un astfel de limbaj, fie că nu-l poate înţelege). Deoarece denotaţiile termenilor juridici nu au înţeles pentru populaţie, este clar că în acest caz, ca şi în cazul limbajului hortativ, oricare sens transmis cetăţenilor trebuie să fie în funcţie de forma limbajului şi de decorul din care acesta provine. Ca formă sintactică, limbajul juridic constă aproape în totalitate din definiţii şi comenzi care

produc o reacţie puternică în rândul publicului. Edelman afirmă că „o formă de limbaj provenind de la organele alese în mod popular şi combinând definiţii aparent precise cu comenzi pentru funcţionarii administrativi şi judecători furnizează baza formală a simbolului”[7]. Răspunsul popular poate fi uşor de observat în imaginea procesului de guvernământ ilustrat prin oratorie patriotică, presă, în special atunci când mass-media compară sistemul de guvernământ naţional cu cele străine. În acest caz, există o influenţă continuă, mecanică, emanând de la public spre administraţie.

Din perspectiva observatorului, o caracteristică a acestui limbaj este flexibilitatea: interpretările aceluiaşi limbaj de către diverse autorităţi diferă în funcţie de vremuri şi de condiţiile sau interesele de grup. Apoi, aşa cum am afirmat, ambiguitatea este cel mai util atribut al limbajul juridic. Ne aflăm în faţa unui fenomen care contribuie la rezolvarea conflictului şi constituie totodată un mijloc de auto-exprimare, pentru că el satisface atât grupurile de presiune, cât şi masa şi continuă la nesfârşit în forme reînnoite în mod constant.

3. Forme de limbaj administrativ – se regăsesc în reguli, reglementări, memorandumuri administrative, provenite de la persoane oficiale numite în funcţie, şi nu de la corpurile alese prin vot popular, care se adresează unui public sau unor angajaţi de la care se aşteaptă să se conformeze direct şi imediat instrucţiunilor transmise. Limbajul administrativ denotă autoritate şi prezenţa unui grup închis care acţionează spre o finalitate arbitrară. Aceste însuşiri sunt denunţate adesea şi cu umor, atât în discuţiile cotidiene, cât şi în dezbaterile publice sau/şi la TV. Ambivalenţa aici este mai mare. Când atenţia este concentrată asupra procesului guvernamental în general, reacţia se manifestă faţă de rolul funcţionarului public în crearea în mod mecanic a „mitului suveranităţii populare”. Drept urmare, decorul activităţii administrative sugerează uneori o „punere în practică” a politicii populare şi legislative. Atunci când atenţia se concentrează asupra unei anumite directive, reacţiile negative sunt mai evidente.

Faptul că ideile populare despre procesul administrativ, transmise de limbajul administrativ, nu se potrivesc cu utilizarea

formei limbajului de către grupurile direct implicate în proces, este bine reliefat în studii de caz consacrate luării deciziilor administrative, care nu fac obiectul analizei noastre. Cert este că, răspunsul maselor, tipic iraţional, de tipul suspiciunii sau a ridiculizării, încurajează inactivitatea administrativă.

4. Forme de limbaj de negociere – specifice domeniului privat, constituie un catalizator al procesului politic în toate aspectele guvernării. Implică un efort de a câştiga sprijin pentru obţinerea unei poziţii politice. În timp ce negociatorul oferă o tranzacţie, şi nu o cerere, reacţia publică trebuie mai bine evitată decât căutată. Decizia trebuie luată printr-un schimb de tip quid pro quo[8], şi nu printr-o structurare raţională a premiselor în scopul maximalizării unor valori. O condiţie esenţială a negocierii este aceea ca valorile să fie incompatibile, şi nu împărtăşite[9].

Din perspectivă politică, exemplificările negocierilor le aflăm mai ales în cadrul unui comitet electoral cu privire la condiţiile pentru sprijinirea unui aspirant la un loc eligibil pe lista de candidaţi a unui partid, la politica de alianţe de conjunctură din timpul unei legislaturi, la corupţie etc. Aceste exemple demonstrează că anumite cazuri sunt defăimate, în timp ce altele se bucură de o aprobare colectivă. Ca atare, atât decorul, cât şi forma limbajului de negociere accentuează caracterul de afaceri private ce au drept scop eludarea suveranităţii populare, iar reacţia publică reflectă acest sens. Elementul formal semnificativ care transmite sens publicului este doar cadrul general; mai precis, părţile implicate în negociere.

Prin urmare, nepotrivirea dintre conotaţiile fiecărei forme de limbaj pentru publicul larg şi pentru participanţii direcţi se diminuează pe măsură ce ne deplasăm de la limbajul hortativ la cel de negociere. În paralel, implicarea publicului scade progresiv. În procesul legislativ se presupune că decisive sunt discursurile parlamentare şi declaraţiile politice autoritare şi nu politica alianţelor de conjunctură. Cadrul în care se construiesc alianţele politice trecătoare, defineşte retorica prin care ele sunt exprimate şi legate de alte interese şi mituri mai durabile.

Și cum menirea limbajului politic este de a convinge în vederea legitimării puterii politice, fiecare individ sau grup angajat în relaţiile de putere tinde să


ajungă în calitatea de purtător al puterii, dar numai prin mijloace care îi asigură acest lucru. Aici intervine discursivitatea, reprezentând „o încercare de explicare în faţa electoratului a temeiurilor care justifică învestirea cu putere politică a unui anumit grup”[10]. Acţiunile puterii se pot manifesta sub diferite forme discursive şi anume: dispute dialogal-polemice purtate cu adversarii, răspunsuri documentate la unele interpelări, negocieri profitabile cu partenerii sociali etc.

Discursul politic, ca discurs de legitimare a puterii sau a aspiraţiei la putere, îmbracă forma unei confruntări de programe, platforme, propagandă, publicitate, toate acestea având la bază o confruntare asiduă de interese. Astfel, în programele-platformă care concretizează doctrina politică a unui grup de putere, concepţia asupra acestor sectoare este exprimată într-un mod clar, unitar, coerent şi exhaustiv, dar în faţa electorilor demersul este total schimbat. Atunci se face apel la discursuri de legitimare sectorială a puterii, care vizează una sau două din componentele doctrinei grupului de putere ce propune discursul (doctrina economică, socială, culturală sau instituţională). Prin urmare, discursul de legitimare generală a puterii este, prin excelenţă, un discurs politic doctrinar, care acoperă toate domeniile de activitate ale respectivului grup de putere, sub o triplă întemeiere: cognitivă (se urmăreşte transmiterea temeiului pretenţiei de a accede la putere, concretizat în doctrina politică promovată către auditor), ideologică (dă posibilitate auditoriului să constate dacă doctrina propusă corespunde intereselor, aşteptărilor şi sentimentelor proprii, decizia ulterioară a electoratului fiind în concordanţă cu acestea) şi pragmatică (atunci când auditoriul se va convinge că legitimând un anumit actor politic, consecinţele asupra sa vor fi de bun augur), schemă ce se menţine la nivelul fiecărui sector vizat în discurs.

Discursul politic, prin formele sale de manifestare (doctrină politică, propagandă politică, ideologie politică, publicitate politică etc.), legitimează cunoaşterea politică şi, prin aceasta, puterea politică. Astfel, dacă prin forma doctrinară discursul legitimează temeiul accesului la puterea politică, arătând maselor care sunt căile, mijloacele şi soluţiile de care vor beneficia în cazul în

care asigură accesul la putere acelui actor care propune respectiva doctrină politică, prin forma propagandistică se legitimează raţionalitatea accesului la puterea politică, scopul propagandei fiind acela de a face cunoscută doctrina în cadrul comunităţii politice, pentru ca decizia acesteia să aibă o bază raţională. Oliver Reboul, făcând o analiză a raportului dintre discursul politic şi ideologie, precizează că discursul politic are un profund caracter ideologic, sfera ideologicului fiind mult mai largă decât cea a politicului, deoarece include o mulţime de interese de ordin cultural, juridic, ştiinţific etc. Ideologiile – spune acesta – „creează iluzia de raţionalitate, dând indivizilor sentimentul raţionării şi creează libertatea de a gândi prin ei înşişi; prin forma lor verbală, ideologiile gândesc pentru noi”[11].

Forma cea mai agresivă a discursului politic este discursul electoral, disimularea fiind maximă la acest nivel. El se manifestă în cadrul campaniilor electorale, care sunt activităţi politice inerente ori de câte ori se încheie o legislatură, şi are drept obiectiv seducerea electorilor, o precondiţie a câştigării puterii politice. În perioadele electorale, partidele încearcă, printr-o gamă variată de mijloace de comunicare şi persuasiune, să influenţeze decizia de vot. Discursul politic se poate, deci, materializa în diverse elemente precum: publicitatea politică (aici ne vom opri la slogan ca formă a discursului politic laconic), expresivitatea discursului (utilizarea procedurilor şi a figurilor retorice) etc., devenind, prin forţa de influenţare asupra receptorului, un mecanism de legitimare discursivă a puterii. Emiţătorul politic este pus în faţa unei situaţii mereu noi de a repeta inovând forma discursului politic, folosindu-se de propoziţiile cu acel conţinut valoric de care este ataşat şi pe care şi-l asumă discursiv. Se poate vorbi de o logică a discursivităţii, pentru care „aspectul decisiv este forma”[12]. Cu cât forma discursului este recunoscută de mase „cu atât enunţul, cu consecinţele pe care le antrenează, va fi admis mai uşor”[13].

În România postdecembristă campaniile electorale au fost preluate de agenţii de publicitate, specialişti din mass-media care au pus în practică metode de cercetare motivaţionale la modelarea limbajului politic. „Tehnicile de campanie şi prestaţia candidaţilor la

guvernare au evoluat exponenţial. [...] Lupta pentru putere a devenit extrem de agresivă”[14]. Poate de aceea publicitatea politică este considerată de unii „o pervertire a comunicării de tip publicitar”[15]. Agresivitatea convertirii ideologice prin propagandă a fost treptat înlocuită de marketingul politic ce are în atenţie, în primul rând, construirea unei imagini „vandabile a liderului politic, caracterizată prin simplitate, sinceritate şi intimism”[16].

1. Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea

simbolurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp. 125-143

2. John DEWEY şi Arthur F. BENTLEY, Knowing and the Known, Beacon Press, Boston, 1960, p. 147

3. Marshall McLUHAN, Myth and Mass Media, „Daedalus”, vol. 88, no. 2, Spring,

1959, p. 340 4. Conjunctivul hortativ (indică un îndemn, o

poruncă, o voinţă) este un procedeu retoric prin care se evidenţiază caracterul de manifest, de proclamaţie al discursului politic. Cu negaţia ne arată o piedică, o oprire şi se numeşte conjunctiv prohibitiv. Ex: Să ne iubim conducătorul!; Să nu vă îndoiţi! Enunţul hortativ este o formă care se adresează mai ales afectelor. În Noul dicţionar UNIVERSAL al limbii române, p. 574, „hortativ (gram.); care exprimă un îndemn: propoziţie hortativă – din lat. hortativus”.

5. Stuart CHASE, The Tyranny of Words, Harcourt, Brace and Company, New York, 1938, p. 131

6. v. Ernst CASSIRER, The Myth of the State, Ed. Charles Hendel, New York: Doubleday, 1946/1955, cap. 3, 4, 18

7. Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, p. 134

8. quid pro quo, expresie latină, înseamnă un lucru pentru altul.

9. Robert A. DAHL, Charles E. LINDBLOM, Politics, Economics and Welfare, New York, 1953, cap. 10, 11

10. Mirela FOTACHE, Mihai FOTACHE, Hermeneutica discursului politic, Ed. IF, Craiova, 2002, p. 68

11. Oliver REBOUL, Langage et idéologie,

17, PUF, Paris, 1980, p. 209 12. Petre BOTEZATU, Dimensiunile

adevărului, în vol. Adevăruri despre adevăr, Ed. Junimea, Iaşi, 1981, p. 27

13. Chaïm PERELMAN et Lucie OLBRECHTS-TYTECA, op. cit., p. 224

14. Bogdan TEODORESCU, Dorina GUŢU, Radu ENACHE, Cea mai bună dintre

lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990-2005, comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 116

15. Vasile Sebastian DÂNCU, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 40

16. Vasile Sebastian DÂNCU, op. cit., p. 41


Seara de Ajun Mihaela Dordea

Seara de Ajun. Nu simt nimic special, doar o mare nedumerire. Şi nu pentru că sunt singură. Sunt câţiva ani de când se întâmplă… Nu mă întristează, nu mă bucură şi nici măcar nu mă miră. E poate firesc să fie aşa. Timpul nu stă pe loc şi nici nu cere păreri. Noi…mergem unde ne duce destinul. Mă aşez obosită pe canapeaua din sufragerie cu o cafea care abureşte într-o cană albastră primită de la liberali. Pe lângă bradul pe jumătate împodobit stau globurile colorate şi ornamentele strălucind plictisite şi aşteaptă fără reacţie să fac sau nu, ceva cu ele. Sincer, nu prea le văd nerăbdătoare să se vadă la locul lor, atârnând pe ramurile verzi. Îmi pare că ele ca şi mine au „evoluat” de la starea de entuziasm la stadiul de rutină. Nu mai e mult şi trecem triumfători la starea de lehamite.

Prea seamănă lucrurile…la fel în fiecare an, la fel în fiecare lună, la fel în fiecare zi…Ceva nu merge…Ceva nu e în regulă şi încep să mă neliniştesc brusc ca şi cum ar lipsi ceva dar nu ştiu ce…

Când şi când se aud voci de copii pe palier. Afară, câte o pocnitură de bici şi lumini firave de artificii, apoi linişte. Nu mai este nici pe stradă bucuria şi jocul din alte ierni, din alte ajunuri. Nici măcar nu ninge.

Constat că în casă s-a proclamat monarhia olfactivă. Bradul miroase a pădure, din bucătărie mă inundă aromă de cozonac iar din cana liberalilor se înalţă un abur fermecător de cafea. Aprind o ţigară şi sporesc bogăţia de mirosuri fine.

De la o vreme mă frământă întrebări existenţiale la care încă nu am reuşit să găsesc răspunsuri. Poate că acum, în

seara de Ajun se accentuează aceste stări …

Iar acum, parcă e , totuşi, prea multă linişte. Mă întreb din nou : ce nu-mi ajunge?

Ciocăniturile din uşa de la intrare tulbură tăcerea din jur cu care începusem să mă obişnuiesc. Cine ar putea fi? Şi de ce nu sună, că doar minunile tehnicii au pătruns şi aici!

Mă ridic cu părere de rău de pe canapeaua comodă şi deschid. Spre surprinderea mea nu văd pe nimeni. Mă uit în toate părţile şi amuzată, închid uşa şi revin la canapea.

Aş vrea să termin de împodobit bradul. Parcă nu ar strica şi ceva atmosferă cu colinde. Chiar mi-e dor de Florile Dalbe şi de Leru-i ler…

O pală de vânt rece trece ca un fior peste mine, prin mine şi în preajma bradului încep să danseze într-o coregrafie halucinantă mii de sclipiri argintii.

Simt ceva ce nu mai simţisem de multă vreme, o senzaţie de bucurie şi nerăbdare ca atunci când, în seara de Ajun mă trezeam din somn în miros de brad şi cozonac şi mama îmi punea pe farfurie cozonăcelul rotund, făcut special pentru mine şi nu mă lăsa să intru în camera cu bradul până după miezul nopţii. Iar când intram, o minune se petrecea acolo, lângă pomul înalt, cu lumânări colorate aprinse din loc în loc printre globurile argintii şi jos, pe un pat de crenguţe verzi, găseam cadourile de la Moş Crăciun.

Pe vremea aceea era o bucurie în toate şi în toţi… Copiii ieşeau pe stradă şi colindau cu nişte traiste mari puse pe umeri , pe la porţile caselor luminate. Primeau mere, nuci, covrigi şi chiar

bănuţi pe care îi păstrau ca pe un trofeu. Şi mai era zăpada, săniuşul, bătaia cu bulgări şi omul de zăpadă cu un morcov în loc de nas… erau mama şi bunica… Erau….

Mă ridic de pe canapea şi merg spre fereastră. Privesc în sus, spre cerul prea înalt. O spumă luminoasă trece pe deasupra mea şi parcă se aude şi un clinchet de zurgălăi. Seamănă cu sania Moşului de altă dată. Şi dacă mă uit mai bine văd şi renii şi chiar mâna înmănuşată a Moşului care îmi face semn. Râd şi plâng şi mă bucur că noaptea asta este atât de frumoasă. A început să ningă cu fulgi mari şi prin fereastra deschisă întind mâna si adun câţiva, aşa ca atunci, de mult…când …

Sorb o gură de cafea din cana albastră de la liberali şi mă îndrept către bradul care aşteaptă ultimele accesorii. Aşa…e frumos ca un prinţ înalt şi verde. Mă îndepărtez să îl văd mai bine, mă apropii şi iar mă duc mai departe. Când aduc pachetele cu cadouri, găsesc printre ele unul despre care nu ştiam. Curioasă, desfac ambalajul şi din el cade un bileţel. „ Pentru mama, Edi şi Robi”. De la fereastră, Moşul râde vesel şi îşi ia rămas bun. Ninge şi în casă miroase a brad şi cozonac. Ca pe vremuri!


Versuri de Daniela Voiculescu

Daniela Voiculescu –

un buchet de senzori

incandescenți George Stanca

La poeta Daniela Voiculescu sensibilitatea percepe și transmite deopotrivă, cu toți porii. Cu toate simțurile. Poemele ei sunt pixeli de cuvinte care alcătuiesc, zămislesc imagini inedite, esoterice, biblice, astrologice, alchimice populate, bântuite de sunete, imagini, miroazne, senzații tactile la pipăit-mângâioase... Poemul ei e o explozie – mai precis, o implozie – de senzații și sentimente, imagini, sugestii zeiesc melodioase și extatic mirositoare.

În plan senzorial avem de-a face cu o poetă ultrasensibilă: vizual, sonor, papilo-gustativ, sentimental. Poemul, de o

complexitate copleșitoare, se citește cu toate mijloacele de percepție, cu instinctele din dotarea ființei umane: suflet, miros, gust, auz... Poeta, deși femeie, mamă, gospodină, ființă socială nu are însă nimic din lingoarea tropicală, leneșă, glicemică a poeziei clasic feministe. Dar dacă am spune că e masculină, sau prea sexuală, am jigni-o. Fiindcă dumneaei este cu mult mai mult decât toate acestea la un loc.

E ca o doamnă coborâtă din veacul cehovian, cu fusta–i înflorată de mătase, strâmtă și evazată jos, și cu o coadă măturând colbul prospectului petersburghez, sub o pălărie romantică, ducând pe boruri un cuib multicolor de colibri, ieșită la promenadă cu o droaie de căței în lesă. Cățelul Sentiment. Respirare. Cel Mirosire. Auzire. Preafrumos Vedere, Măiastru Grăire... toți pășind mărunt în

aceeași direcție: mare-bucuria, miruirea cu energii bonome a trecătorilor care o privesc ca pe un spectacol. Recte, a cetitorilor care buchisesc slova domniei sale...

Cum afirmam, poemele ei parcă nu sunt scrise de o femeie, ci mai degrabă de un buchet de senzori incandescenți. Orice poem iei, ai siguranța de a nu fi metafizic. Nu e niciun strop de transcendență în el. Dimpotrivă, totul este ultra-fizic, se citește cu toți porii, ochii, urechile, nasul, sufletul.

Da, asta relevă, transmite, emană, emite... și... finalmente, scrie complexul uman denumit

Daniela Voiculescu – poeme ultra

fizice.

„Iedera albă”

în roata luminii 11 noiembrie... 11:11... ce frumos... frunze de salcie... noiembrie şi dragoste de viaţă, noi şi Rumi, izvorul şi buzele însetate! noi şi noiembrie, în roata luminii, arhangheli, apostoli... şi o floare albă... în loc de... ştiaţi că? mai e ceva de aflat, mai e ceva de iubit, mai e ceva de strâns în pumn... mai e ceva acolo, în norul mov... mai e ceva în ochiul al treilea, spunând încet... gândeşte-te! iubeşte! mai e portocaliu pe masă... mai miroase a toamnă, rămâi să înţelegi căldura soarelui... rămâi să-mi spui: femeie! cu buzele însetate... de lună!

spaţiul se ondulează mi-e poftă de caise... de vară, de stradă venind acasă... te-aş fi luat în braţe, din prima zi... te-aş fi luat să te iubesc... cornalină şi safir alb, lut şi petale de lotus, durduk de dor şi plancton... fluorescent! te-aş fi luat de la standul de bere violet, încet, transă fiartă în santal, rac cu lacrimi de zmeură, roman din rune de lapis lazuli... mi-e poftă de piersici, de piramide îmbătate, cu scoici şi vise desenate! şi îngerul îmi citeşte din Sfânta Evanghelie după Ioan! „deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine.” am nevoie de dragoste noaptea, între indigo şi portocaliu, dulce... fluier de ciocolată... doinind ca un lan de lavandă... până unde vom merge? atmosfera lui Mercur a dispărut, cea a lui Venus este sufocantă, iar cea a lui Marte extrem de rarefiată... rămâne Luna... şi calul, creat de Neptun şi dăruit lui Ares... pieile roşii americane l-au numit „spiritul vântului”... rămâne Luna şi fericirea, cana mea

portocalie... şi pixul cu gel violet... sharon şi clementine, între visele care se coc din disperarea de a te îmbrăţişa... rămâne patul care ne vrea, nota 10 şi strigătul din crucea lui 11... să toarne cineva şampanie! să plouă cu şampanie! iubesc! te iubesc! din fericire, există Luna! perle, mir şi eucalipt! eu sunt Amrita... toarnă un Desperados! în ceasul acesta se aude cum trece un cal... şi miroase a salcie, a galben copt pe un sfert de iluzie... şi mi-e dor, măr violet! seara are gust de stafide, clopot şi vanilie... şi mai trece un cal! zgomot sărat! est crocant... e aşa cum spun, mai toarnă un Desperados! toţi caii vin din glanda pineală! bogăţia ta nu e doar a ta... totul trece... învaţă-mă să tac şi să te iubesc mai mult! aminteşte-mi de Aion şi Iona, de Ajna şi vise gemene... de pere zemoase şi dor profund... e toamnă, se sfâşie toate adevărurile! rămân să dansez cu tine... eşti uşor ca o eşarfă, alb... cu gust de perlă, eşti gând... ceas blând, salcie cu lacrimă de cal... şi destinul curge... nectar şi Dumnezeu... icoană luminată, pulbere de aur...


Iubirea și Cuvântul în versurile poetei Carmen Doreal de Felicia Mihali

Dacă ar fi să subliniez o constantă în volumul de poezie recent publicat al Poetei Carmen Doreal, Întâlnire fără argumente, ar fi prezența a două teme recurente: iubirea și cuvântul. Mai mult chiar, cele două teme sânt adesea indisociabile, căci acolo unde e iubire e și cuvânt. Putem spune chiar că eroina acestor poeme e veșnic îndrăgostită nu de un bărbat în carne și oase ci mai degrabă de cineva cu care poate comunica. Ea are o încredere nețărmurită în puterea cuvântului de a crea legături, de a uni doi indivizi, mai mult decât actul fizic. De aceea de multe ori, totul se petrece la ea în jurul cuvântului, neputința de a fi înțeles de celălalt poate ușor rupe acest echilibru fragil care există între indivizi.

De aceea cred că starea de tristețe care răzbate adesea din poezia ei nu este elegiacă, tragică, ci mai degrabă legată de neîmplinirea acestui ideal, de aspirațiile înșelate. Ai grijă/Cum îți orânduiești

așteptarea/un singur cuvânt/se aude/ca o altfel de ploaie/ (Ai grija)

Din acest ciclu al iubirii, cele care îmi plac cel mai mult sânt poeziile simple, fără mari formule. Cred că talentul ei se rezumă la această spontaneitate a termenilor, care dau adesea efecte surprinzătoare. Nu am argumente/ pentru nevinovăție/sânt doar o femeie/ce te-a ales/(O altfel de iubire)

Există apoi o serie de poeme în care se pot cartografia clar preferințele poetei. Putem afirma fără greș că ceea ce preferă este toamna, cea care în termeni de vârstă se traduce de asemenea prin anotimpul maturității. Eroina acestor poeme trăiește o pasiune calmă, rezumată mai mult la așteptare, la vis. Acesta este timpul meu/am ales toamna/să mă reprezinte/ primejdioasă precum/femeia îndrăgostită (Timpul meu)

Universul poetic al lui Carmen este în puternic contrast cu cel pictural. Din toate poemele ei răzbate preferința pentru noapte în loc de zi, pentru foșnet în loc de sunet, pentru umbră în loc de lumină orbitoare. Aceste tonuri calme, domoale, sânt în opoziție cu universul tablourilor ei, unde culorile sânt vii, îndrăznețe, pline de vigoare masculină aproape. Probabil că această contradicție poate fi asociată cu cea legată de

transferul în alt spațiu cultural, unde individul suferă în mod inevitabil o dedublare dureroasă. Intr-unul din poeme, Carmen îl numește foarte frumos: Visul meu românesc de sub pernă. Această nostalgie se traduce la ea nu prin dorul de un spațiu fizic ci de unul cultural. Dacă există o suferință a dezrădăcinării la Carmen Doreal, ea se rezumă mai ales la pierderea limbii.

Cred că toată poezia ei, de fapt, indiferent de teme este altoită în acest volum pe fundalul unei sensibilități de dezrădăcinat. Nostalgia legată de trecerea timpului vine mai mult din aceasta încercare de a reconcilia trecutul cu prezentul. Evident, cel mai dificil este de a trăi cu regretul de a fi pierdut limba maternă ca unealtă de creație, sau ca unealtă identitara în spațiul public. Suntem obligați de noua noastră viață să ne reinventam, să învățăm să trăim cu noi înșine într-o nouă limbă, care pune adesea o barieră între noi ca indivizi și persoana publică ce am devenit.

Copiii mei au devenit canadieni înainte de vreme/uneori privesc cerul și mă întreb/oare mama mea și bunicile mele/sânt mulțumite de mine ?/poezia mi-a dăruit piramida cu scară la stele/patria mea este în cer/în vis rădăcinile mele. (Trăiesc la prezent)

Prezidiul la lansarea cărții poetei Carmen Doreal, Întâlnire fără argumente

De la stânga la dreapta: Adrian Erbiceanu, Felicia Mihali, Carmen Doreal, Alex Cetățeanu, Ala Mândicanu


Cei care mă enervează – III

Florin Oncescu

Cel care nu ştie să salute Când am început prima slujbă

inginerească „normală” în Canada, la Bombardier, nu prea mă descurcam cu saluturile de întâmpinare, de dimineaţă. Dacă, pe vreun coridor, eram întrebat „How are you?”, stăteam să mă gândesc un minut, pendulând de pe-un picior pe celălalt, apoi şopteam: „Nu mare lucru. Uite, tocmai am venit la lucru”. În mod bizar, cel care mă întrebase spunea „Good”, apoi pleca în plata domnului.

Apoi m-am prins că „How are you?” nu era totuna cu traducerea ei mot-à-mot „Ce mai faci?”, ci doar un fel de a spune „Salutare” şi că necesita un răspuns standard: „Good”. În consecinţă, când auzeam întrebarea „How are you”, răspundeam „Good” şi mă pregăteam să mă duc în plata domnului. Remarcam, totodată, bizareria reacţiei celuilalt la raspunsul meu. Vreo două-trei secunde părea că mai aşteaptă ceva de la mine, apoi spunea „Good” şi pleca el primul în plata domnului.

În final, m-am prins. Eram întrebat „How are you”, răspundeam „Good”, apoi adăugam repede propria mea întrebare: „What about you?” Celălalt răspundea, încă şi mai repede, „Good”, apoi amândoi eram liberi să plecăm în plata domnului.

Am scăpat de problema „How are you”-ului, m-am liniştit, dar a apărut problema salutului între vecinii de birou. Eu, din România, ştiam o regulă simplă şi clară. Salută ultimul venit. Aşa înţeleg eu vorba „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!”. Salută cel care abia a intrat în încăpere. Este o regulă democratică, una care nu-l dezavantajează pe cel mai tânăr, ori pe cel mai jos situat în ierarhia de serviciu. Poţi să fii tu un Senior Specialist de 60 de ani care lucrează zilnic cot la cot cu un tânăr debutant în meserie, politeţea îţi cere ca, dacă eşti al doilea venit la birou într-o dimineaţă, să fii primul care deschide gura şi articulează un salut.

Aşa credeam eu. Nu şi Pedro, un venezuelean de 29 de ani, crescut în Quebec de când avea 10. Dacă îl găseam la

birou când veneam eu, totul mergea de minune. „Good morning, Pedro!” „Good morning, Sorin!” Apoi mă instalam la calculator şi-mi începeam ziua de muncă. Aveam multe de vorbit împreună, pentru că omul avea multe întrebări, iar eu, multe răspunsuri. După experienţă. Se mai întâmpla şi invers, dar mai rar.

Însă cam o dată pe săptămână venea o zi în care el sosea la birou după mine. Nu scotea o vorbă, dar se uita lung la mine, aşteptând să-l salut. Mă uitat şi eu scurt la el, apoi îmi întorceam faţa spre calculatorul ori hărtiile mele. Se instala între noi un soi de aşteptare tensionată. Aveam treburi de făcut împreună, iar omul, stînjenit, nu îndrăznea să deschidă conversaţia. Cam o oră mai târziu, se sălta în picioare, venea lângă mine, îşi dregea glasul şi intra direct în subiectul care-l frământa. „Sorin, ai timp să vorbim despre raportul de depresurizare?” Cu aerul că totul mergea de minune între noi, îi spuneam: „Sigur, Pedro.” Şi ziua continua cât se poate de normal.

Situaţia nu s-a schimbat vreodată. Pedro, care a părăsit între timp compania, a rămas, poate, cu impresia că eu sunt un tip cam bizar. M-am gândit să-i explic cum văd eu lucrurile, dar am renunţat, temându-mă să nu stric o relaţie de colegialitate care funcţiona. Însă mă frământă în continuare o întrebare: au ei, în Quebec, o vorbă echivalentă celei româneşti, cu salutul dat căciulii?

Cel care nu se lasă întrerupt din vorbă Doi stau de vorbă, opriţi pe culoarul

dintre două şiruri de birouri. Îşi povestesc unul altuia cum şi-au petrecut week-end-ul. De ei se apropie un al treilea. După toate aparenţele, are şi el de spus o vorbă unuia dintre cei doi. Poate caută răspuns la o problemă de serviciu. Omul păstrează o aparenţă senină, îşi plimbă privirea peste birourile din jur, pendulează de pe un picior pe celălalt. Din când în când, încearcă să surprindă privirea celui căruia ar dori să-i adreseze o întrebare. Degeaba. Cei doi nu se sinchisesc de prezenţa lui. În final, omul se pune în mişcare, cu aerul că şi-a amintit brusc de o hârtie trimisă la imprimantă. Pe furiş, dar continuându-şi conversaţia, cei doi îl privesc îndepărtându-se.

Cel care dă mereu vina pe alţii pentru necazurile lui

Tony Soprano, din minunăţia de serial TV “The Sopranos”, îşi caracterizează astfel fosta amantă rusoaică, într-un dialog cu un candidat la postul vacant de susţinător al ei: „A little bit needy, but ok.” Puţin cam neajutorată, dar în regulă. Neajutorată, cu

înţelesul de pretins neajutorată. Neajutorarea nu-i o stare de fapt, cum vrea să lase să se înţeleagă persoana care se declară neajutorată, ci este o stare mentală compusă dintr-o doză de sentiment mai mult sau mai puţin real de neajutorare şi una de şantaj sentimental cât se poate de real. Nu pot să fac cutare lucru pentru că nu mă ajuţi, sau, mai grav, pentru că mă împiedici tu.

Pe aceeaşi temă, am auzit de câteva ori o expresie englezească simpatică: „The queen of guilt.” Regina învinovăţirii. De curiozitate, am căutat-o pe Google. Numărul de rezultate: 11700. Mi-am imaginat că trebuie să existe şi expresia „The king of guilt.” Nu m-am înşelat. O căutare pe Google mi-a dat 1610 rezultate. Asta face mai mult de şapte regine plângăcioase la un rege incriminator. Acest raport spune că învinovăţirea altuia pentru nefericirea proprie este un sport preponderent feminin.

Cel care-şi dă telefonul la secret Nu e politician, nu e vedetă în show

business, nu-l bănuiesc să fie angajat în vreo poliţie secretă, nu pare mafiot. E om aşezat, cu nevastă şi copii, absolvent de Politehnică. Mă sună şi-mi lasă un mesaj. Când să-l sun şi eu, îi caut degeaba numele şi numărul în lista ultimelor 40 de apeluri reţinute în memoria telefonului meu. Pentru apelul care ar trebui să fie al lui, citesc mesajul: “Unknown name. Blocked number”. Pierd un sfert de ceas căutându-i numărul în vechi agende telefonice şi pe petece de hârtie răzleţe, fără succes. Peste vreo două zile, când îmi amintesc, i-l cer nevestei, care-i mult mai organizată decât mine. Situaţia se repetă cam o dată la două-trei luni. De fiecare dată când îmi pierd vremea încercând să-i întorc un apel, mă enervez şi mă întreb retoric: „De ce, Gogule, la secret?”

Cel care încearcă să-mi vândă asigurări de care nu voi beneficia

Sigur că lungimea vieţii proprii e o necunoscută. Sigur că e frumos să te gândeşti la binele consoartei. Dar eu tot nu înţeleg înţelepciunea tipului din reclama următoare, difuzată de nenumărate ori pe un canal TV american.

În reclamă, vedem o doamnă octogenară, rezemată de balustrada unui vapor care despică apele prin Caraibe. Doamna priveşte în zare cu un aer melancolic, dar mulţumit. O voce din off, care se vrea chiar vocea doamnei, ne informează ce gândeşte dumneaei. “Cât timp trăia soţul, am călătorit împreună enorm, purtaţi de o dragoste comună pentru călătorii. De când el nu mai este,


duc mai departe făclia pasiunii noastre comune. Aşa am făcut la şaptezeci de ani, aşa fac acum, la optzeci, aşa voi face la nouăzeci şi, sper, încă mult timp după

aceea... Pentru că noi doi am luat din vreme o decizie înţeleaptă: ne-am înscris în planul de asigurare Voiaj Argint...”

De fapt, nici nu ştiu cine mă enervează mai tare, agentul care-mi propune o asemenea pleaşcă, sau doamnele vârstnice întruchipate de plimbăreaţa din reclamă.

PARCURSURI ILUSTRATE 7. În Spania – Al doilea voiaj :

Sevilia – Granada – Cordoba – Torremolinos – etc. Angela Faina - artista, Wladimir Paskievici - naratorul

Al doilea voiaj în Spania l-am făcut în anul 1998 cred, de data aceasta singuri - soţia mea şi cu mine. Totul a pornit, în mod spontan, într-o frumoasă zi de iunie. Ne aflam în Franţa, mai precis, pe terasa coproprietății noastre de la Nisa. Era ora 10,30 dimineaţa şi ne bronzam la soarele matinal. - Ce vrei să facem azi ? mă întreabă Suzanne ca în fiecare dimineaţă la această oră.

În loc de-ai răspunde, ca de obicei, « Şi tu ce zici ? », îi spun : - Ce-ar fi să plecăm în voiaj, în Spania, să vizităm Andaluzia, acea regiune pe care n-am reuşit s-o parcurgem acum 20 de ani? - De acord! mi-a răspuns, fără nici un moment de ezitare.

La prânz, eram gata pregătiţi, Suzanne cu bagajele şi eu cu hărţile necesare şi cu ghidul Michelin. Opt ore mai târziu, ne aflam la Barcelona (conduc repede) unde am petrecut noaptea. A doua zi eram deja în Andaluzia, după ce am trecut, pe autostradă, pe lângă Valencia, Alicante, Murci şi Almeira, şi... am ajuns în Sevilia. (Minunate nume de localităţi ce-ţi îmbată sufletul cu promisiuni de exotism!) Ce a urmat a fost într-adevăr un voiaj de vis.

Sevilia, capitala Andaluziei, este situată în Sudul Spaniei, fiind traversată de maiestuosul fluviu Guadalquivir, navigabil până la această localitate de la vărsarea lui în Mediterană (Fig. 1). Localitatea a fost fondată de Tartasieni – o populaţie iberică locală, în sec. VII î.d.Ch. Cucerită apoi de diverşi ocupanţi, a primit influenţe culturale multiple de la fenicieni, greci, romani şi în special de la arabi, care au stăpânit-o din anul 711 până în anul 1248, când a fost « eliberată » de regele Fernand al III-lea de Castilia. Cinci secole de

ocupaţie arabă au lăsat urme importante în Sevilia, ca de fapt în toată Andaluzia, ceea ce îi şi conferă caracteristicile şi farmecul de astăzi.

Fig. 1 Spania – Sevilia Angela Faina Grafică

Tehnică mixtă (23 cm x 30 cm)

Monumentul religios cel mai important din Sevilia îl reprezintă catedrala, înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO. Are 132 m lungime, 83 m lăţime şi 42 m înălţime. Este cea mai mare catedrală din Europa, atât în suprafaţă cât şi în volum – 500 000 m3. (Bazilica Sf. Petru de la Roma nu este o catedrală)

Interiorul ei somptuos cu multe decoraţiuni aurite adăposteşte cca. 30 de capele. Naosul, cel mai lung din Europa, conţine în centrul său un imens altar gotic cuprinzând 45 de panouri din lemn sculptat, o operă de artă inegalată la care creatorul ei, sculptorul Pierre Dancart, a lucrat o viaţă întreagă. În locuri protejate, se pot admira mici altare portative – duse pe umerii oamenilor în procesiunile din Săptămâna Sfântă – precum şi impresionante statui ale lui Isus Christos pe cruce şi a Sfintei Sale Maici. Pe pereţi, mari tablouri ale unor pictori celebri ca Murillo, Goya şi Zurbaran. Înmormântat în această catedrală, Cristofor Columb este de asemenea impresionant, parcă ar invita pe fiecare vizitator să se încline în faţa sarcofagului său.

Lipită de catedrală se găseşte clopotniţa - un turn măreţ în formă pătrată, de 13,60 m lăţime şi 104 m înălţime – La Giralda – ce servea cândva ca loc de pază şi observaţie. Ne-am urcat până sus pe o rampă puţin înclinată şi surprinzător de lată, de unde ni

s-a oferit privirii o excepţională panoramă asupra oraşului şi împrejurimilor sale.

După catedrală, am vizitat Alcazarul (Los Reales Alcázares de Sevilla, un superb palat, cu saloane elegante, curţi interioare între clădiri, arcade maure fine şi elegante ca în « Patio de las Doncellas » (Curtea domnişoarelor) (Fig. 2), băi interioare luxoase etc. În limba arabă, « alcazar » înseamnă « palat fortificat ». Etajul superior al palatului este rezervat familiei regale care locuieşte aici din când în când.

Fig. 2 Spania – Andaluzia : Portal maur

Angela Faina Grafică. Tehnică mixtă (23 cm x 30 cm)

Ne-am oprit apoi să vedem Turnul de aur (La Torre de Oro), un turn de observaţie militar, având o bază cu 12 laturi, construit de mauri pentru a controla intrarea în oraş venind dinspre fluviu. Ne-au impresionat de-asemeni Arhivele generale din Indii (Archivo General de Indias), un muzeu care conţine toate documentele istorice disponibile asupra coloniilor spaniole. În sfârşit, am trecut prin faţa Manufacturii regale de tutun (Real Fabrica de Tabacos), un edificiu surprinzător care a fost, mult timp, cea mai mare fabrică comercială din Spania. Azi, este sediul Universităţii din Sevilia.

După Sevilia, ne-am îndreptat către Granada. Pe drum, am dat de un sat troglodit, clădit în caverne săpate pe coline


de calcar, care au servit de locuință oamenilor primitivi (Fig. 3).

Fig. 3 Spania – Andaluzia :

Casă de Troglodiţi Angela Faina Grafică (23 cm x 30 cm)

Granada. Aşa cum ne cântă celebrul tenor Placido Domingo, cu vocea lui puternică si catifelată :

« Granada, tu tierra esta llena de lindas mujeres, de sangre y de sol!», sau « Granada, eşti plină de femei frumoase, de sânge şi de soare! ». Despre femeile frumoase, am vorbit deja. Sângele se referă la lungile şi grelele lupte duse de cei din Castilia, catolici, contra arabilor, musulmani – care ocupaseră sudul Spaniei –, pentru a-i refula afară din Europa, în al XV-lea secol, în particular, la sângerosul asediu pentru a elibera Granada, în anul 1492. În ceea ce priveşte soarele, acesta încinge pământul şi declanşează pasiunile…

Granada, situată la poalele munţilor Sierra Nevada, ne apare ca o bijuterie. Atât complexul Alhambra, situat pe o colină, cât şi vechiul cartier musulman Albaicín, fac parte din Patrimoniul mondial UNESCO. Alhambra (în arabă, Al-Hamrā înseamnă « roşu », culoarea zidurilor fortificaţiilor) este un ansamblu de construcţii fortificate din care fac parte Palatul maur, Palatul lui Carol Quintul şi o biserică ridicată pe locul unei moschei.

Palatul maur, mărit succesiv cu aportul diverşilor prinţi arabi – conducători ai Emiratului Granada, reprezintă un complex de mare valoare arhitecturală. Este compus din multe săli rectangulare care comunică între ele prin lungi culoare, având în centru două curţi celebre: Patio de los Arrayanes (« Mirţi ») şi Patio de los Leones (« Lei »). Decoraţiunile exterioare ale sălilor ne apar sobre, dar cele interioare sunt exuberante printr-o armonizare stilizată de motive caligrafice, florale şi geometrice. Dintre cele două curţi interioare, cea a Leilor este mai cunoscută: are o suprafaţă importantă (35 m x 20 m), e înconjurată de o galerie deschisă delimitată de 124 de coloane din marmură albă, separate de arcuri bogat decorate. În centru se află o fântână din alabastru susţinută de doisprezece lei realizați

într-un stil de arta primitivă grosieră pentru a simboliza forţa şi curajul.

Palatul lui Carol Quintul este impozant dar sobru. Dacă baza este un pătrat (de 63 m lăţime), clădirea se desfăşoară pe două etaje şi se caracterizează printr-un imens patio interior circular, limitat de galerii suprapuse susţinute de nenumărate coloane greceşti.

Pentru a completa acest superb complex arhitectural, trebuie să amintim de palatul de vară al emirilor, El Generalife. Acesta conţine, între altele, cele mai frumoase grădini interioare ce mi-a fost dat să cunosc: pomi seculari, plantaţii de arbuşti şi de plante diverse, compoziţii florale, jocuri de apă (fântâni arteziene) etc.

În sfârşit, la Granada, ne-am dus cu intenţia să vizităm Universitatea, una din cele mai vechi în Europa, fondată de Carol Quintul, în anul 1531, şi care azi are peste 60 000 de studenţi. Ne-am plimbat în imensul parc al Universităţii şi am intrat în conversaţie cu studenţi ce se plimbau şi ei prin parc. Erau îngrijit îmbrăcaţi, nu ca aici, la Montreal. Mi s-au părut inteligenţi, comunicativi, siguri de ei şi optimişti în ceea ce priveşte viitorul. Mi-au plăcut mult şi i-am felicitat.

După Granada, ne-am îndreptat către Cordoba. Dar... să nu omitem faimoasa moschee, patrimoniu mondial UNESCO – Mezquita, care a eclipsat tot ce am văzut înainte (Fig. 4), căci despre Cordoba va mai veni vorba. Acum menţionez doar că aceasta a fost cândva cea mai mare moschee din lume, după cea din Mecca.

Fig. 4 Spania – Cordoba : Mezquita Angela Faina Grafica (23 cm x 39 cm)

De fapt, Mezquita este un complex catedrală-moschee cu o istorie deosebită: a fost clădit întâi un templu roman, apoi după cucerirea arabilor, în anul 711, o biserică creştină. Dimensiunile ei sunt colosale (180 m x130 m), ceea ce face că odată ce intri, să nu vezi unde se termină!

Vezi doar o pădure de coloane de marmură (850!) care suportă arcade duble din cărămidă şi piatră albă, totul într-o combinaţie artistică de necrezut şi care dă o impresie eterică. Absolut fantastic!

Dar, şi mai surprinzător, este faptul că o (mică) parte din moschee a fost dărâmată pentru a fi înlocuită cu o catedrală pe care arhitecţii din acea epocă au încastrat-o în moschee, atunci când Carol Quintul a vrut să construiască o catedrală, după eliberarea oraşului!

Merită apoi de semnalat surprinzătorul pod roman din lemn, singurul pod roman din lume pe care se circulă şi azi, după mai mult de două mii de ani! (Fig. 5). Şi multe, multe altele. Dar acum trebuie să mă opresc…

Fig. 5 Spania – Cordoba: Podul roman

Angela Faina Acuarelă (23 cm x 30 cm)

După aceste zile bine « încărcate », ne-am dus pe litoralului mediteranean pentru a ne odihni. Am trecut prin Malaga, un imens port, şi ne-am oprit la Torremolinos, pe Costa del Sol, unde am hotărât să ne instalăm la un hotel nou, situat la malul mării. Patronul şi nevasta lui nu mai ştiau ce să facă pentru a ne păstra mai mult timp la ei.

Aceştia ne-au oferit chiar un mic apartament pentru jumătate din preţul normal, aşa încât am rămas acolo patru zile, profitând ziua de plajă și de magazinele artizanale, iar seara, de restaurante, toate situate pe o faleză pitorească.

Dar ne-am plimbat şi de-a lungul litoralului, spre apus, până la Gibraltar (impresionant!), oprindu-ne pe drum pentru a vizita pe-ndelete frumoasa localitate Marbella. După două săptămâni intense de vizite, ne-am întors voioşi la Nisa. Eram frânţi de oboseală dar încântaţi de acest voiaj!

Cum puteam să nu fim?

Notă : Imaginile se pot vedea color la adresa revistei pe internet: http://pages.videotron.com/romanblt/


Poezii de Livia Nemțeanu citite la Cenaclul Eminescu pe 21 noiembrie 2013

STRIGOAICA

Ce curios bate vântul printre stele ! Îmi leagăn capul pe frunzele care zbor Și mă mir :

ce curios bate vântul printre stele! Parcă-ar fi răsuflarea ta

între ochii mei închiși.

Mă întreb: nu mă auzi ? Toamna se tulbură nopțile

între cer și pământ? Mi-e frig. Sub pământ și în cer

nu se mușcă anotimpurile, Dar aici umbra mea străvezie

nu-mi ține de cald.

Mi se pare că s-a întâmplat ceva. Fenomenele atmosferice

sunt pentru noi, umbrele, dușmanii cei mai perverși.

Lucrurile schimbătoare nu le putem învăța niciodată,

Ca acum, când mă dizolvă o burniță uricioasă.

Cred că nu mai am timp să ajung în cer Trebuie să mă grăbesc

să mă-ntorc în pământ.

MIRAJ

Pasăre-albastră, pasăre-albastră Pasăre a fericirii târzii, Zborul tău, zborul tău straniu, Prea grăbit se preschimbă-n zori gri

Pasăre aducătoare de viață Pasăre a mirajelor vane Pasăre a neliniștii A istovitoarelor fete morgane

Mâna întinsă te scapă Nimeni nu te poate prinde Căci cine poate prinde Și ține timpul ca pe-un sac cu merinde.

Halucinantă pasăre-albastră, Filtru invizibil pe ochiul real Adu-mi, adu-mi otrava nebuniei Paradisului tău artificial !

NOIEMBRIE

Ierburi cu arome de fân, de pelin, De izme, de dragosti și de rozmarin,

Ierburi, ierburi-nalte răvășite ast-vară De trupurile calde ce se-nfiorară,

Ierbi îngălbenite, trist cuvântătoare Când foșnește vântul frunzele-n picioare

Și când frigul lasă semne de peceți Pe îngălbenitele hribe și bureți.

Aerul e rece, umed și lichid, Lacrimi simt pe gene ochii când închid

Și din crengi atârnă picuri care cad Pentru alte liniști să fie răsad

O, copacii parcă fug spre seară Când din brațe-n brațe ceața se strecoară.

COPILULUI MEU

Când mâinile tale se-ntind către mine Luminând ca mănunchiuri de raze, Un bulgăr de lumină aprind în inima mea, Și simt că plăpândele tale puteri Au forța înrobitoare

a aripilor moi de îngeri Pe care le aud bătând în suflet

și-ngenunchez.

Și nici-o putere străină nu poate țărmuri Puterea ta, făptură care

respiri aerul paradisului Și al cărui parfum trece, ca o amintire,

prin preajma ta, Când mâinile tale plăpânde și moi Se-ntind către mine

cerând tribut dragostei.

AM FUGIT DIN MOARTE

Poate că așteaptă îngeri la intrare, Poate că elanul larg, introspectiv, Îmi așează treapta-ntâi, ca o mirare, Ferecată-n haos, lung, definitiv.

Dacă dimineața deșteptată straniu Va găsi fereastra galbenă de zbor Cine îi va spune c-am fugit din moarte Lepădat de scrumul nostru viitor?

Noaptea asta am s-o fac pe drum. Am să plec spre turma greierilor, sumbră, Drept păstor pe locul unde triști șezum Tulburați de soare, lăudați de umbră.

A FOST

A fost ceva din paradis și iad, O moarte care înflorea în viață Cu stranii umbre-n fapt de dimineață Și fulgerări, când negurile cad.

Purtam a ghioceilor albeață Și misticele scânteieri de jad; Erai în fluviul vieții mele, vad Și drum spre crestele-mbrăcate-n gheață.

După atâtea clipe-nvolburate Mă minunez cât mi-este de ușor Să evadez din magica cetate!

Alunec peste visele ce dor Și simt, în înserările-mpăcate, Tristețea calmă-a florilor când mor.

LIBERA SINGURĂTATE

Când cețuri mișcătoare coboară-n delta serii Tăcerea stâncilor devine-asurzitoare. Sensuri fără cuvinte se-amplifică și pier - Îngeri loviți de trăsnet,

căzuți la drumul mare.

Nici un glas. Dar cine vorbește de măreție În mândra, în libera singurătate? Spațiul împlinirilor pătrunde-n celule.

E vântul care trece prin cetate.

LINIILE CARE NU SE ÎNTÂLNESC NICIODATĂ

Timpul, pădurile care vin De departe de la totem Râul care curge spre mare Umflându-se ca un blestem

Sufletul păsării care-mi smulge Din piept angoase ascete Cântecul ei care se-ntoarce Spații pustii să desfete

Pașii mei care urcă spre cer Căutându-te printre uitări Timpul, pâinea care crește Din nesfârșitele-ntrebări.

SUNTEM NEMURITORI

Venim pe lume cu instinctul nemuririi Fecunditatea naturii este una Creația cărnii din patul iubirii Nu e-n devoratorul extaz decât arvuna

O amprentă, mereu altă amprentă Din noi înșine cât mai mult să lăsăm Cu un suflu aprins într-o stare dementă Creem, construim, sângerăm

Ne căutăm în patru vânturi urma Mereu grăbiți de-a o maturiza Ca meșterul ce toată viața scurmă Sisif întru eternitatea sa.


Din Șoaptele nemuririi – Cătălina Stroe Povestea celor doi frați – idilică –

Primul născut, mai potolit din fire, a început de mic să-şi ajute părinții la treabă. Îl trimiteau cu oile. Ele pășteau şi el îşi vedea de ale lui.

Încerca frunzele pentru cântat şi îşi cioplea tot felul de nuielușe.

Păsările cântau, cerul era albastru, stătea pe spate şi privea norii albi întrebându-se de unde vin şi unde se grăbesc, se uita prin iarbă la insecte, ce fac şi cum fac. La izvor se mira de unde vine apa așa rece şi bună şi unde ține ea atâtea culori pe care le arată numai atunci când îşi aruncă stropii spre soare.

Nici nu simțea cum trece ziua şi avea în el, așa, o fericire!

Fratele mai mic, mai iute, mai zburdalnic, avea şi el o plăcere, să vadă lumea de sus!

Se cățăra în copaci de unde urmărea din umbră ce se întâmplă prin curte, cine vine, cine pleacă, ce face cățelul, până când acesta din urmă se sătura să fie supravegheat şi începea să latre la el, deconspirându-i ascunzătoarea.

Atunci trecea în viteză în podul casei. Ce de minunății erau acolo, amintiri de la bunici, poate de la străbunici! Nici nu simțea cum trece timpul tot uitându-se la ele. Prin fereastra acoperișului nu vedea mare lucru, dar pe înserat se uita la stele până când, începea maică-sa să îl strige la masă.

Cobora plin de importanță şi de praf ca şi cum ar fi deținut cine știe ce mari secrete ale Universului. Cu trecerea anilor, cel mare a rămas lângă părinți, din ce în ce mai priceput în toate cele. Știa cum se face o casă şi de ce pui la sfârșit bradul, ca o piramidă, în vârful acoperișului. De noroc!

Când tundeau oile era numai ochi. Aveau mai multă lână albă, dar şi ceva lână neagră.

După tunsul oilor începea un adevărat spectacol magic. Lâna tunsă, ca o blană compactă, era opărită cu apă fiartă, apoi

uscată, scărmănată, trasă în valuri, pusă în fuioare în vârful furcii, trasă cu degetele să devină fir şi învârtită pe fusul la care dacă te uitai prea mult, treceai pe neștiute în lumea viselor.

Firul tors era mai departe țesut sau împletit şi îmbrăca astfel casa şi pe locatarii ei.

Toate se dezvăluiau la timpul lor, printre povești şi anotimpuri!

Părinții făcuseră școală atât cât să numere oile, să schimbe bine brânza pe porumb şi făină şi să citească poveștile din Biblie. Tatăl citea mereu, mereu numai prima pagină pentru că îl apuca somnul. Avea el o vorbă: cine gândește prea mult, nu mai doarme bine!

Îi zicea deseori nevestei: mai bine spune-i lui ăsta micuț că n-are ce găsi în lume, că lumea suntem noi!

Curiozitatea te face să umbli după umbra ta! Uită-te la băieții ăștia, parcă-s Mureșul şi Oltul! Nu trag la un loc.

În final, cel mic a plecat la școli şi a ajuns savant în țări îndepărtate.

Într-o zi s-a întors acasă, cărunt şi obosit. A fost primit cu mare bucurie şi cu bucatele cele mai bune, cum se spune în povești.

- Măi, zănatic ai fost tu de mic! Ce-ai aflat prin lume? Hai zi, că tot n-avem acu-altă treabă! l-a îndemnat la vorbă fratele gospodar.

Cu voce joasă, aproape pe șoptite, așa cum vorbești despre o mare taină, fratele savant i-a mărturisit: „Am aflat că Dumnezeu există!”

- Păi bine măi, asta noi o știam din moși strămoși! Ție unde ți-a fost mintea?

- Eu am vrut să verific! Există undeva în Europa, sub pământ, o instalație mare, ca un fel de tun. Acolo am făcut niște cercetări şi am găsit „o particulă din Dumnezeu”.

- Adică vrei să-mi spui că tu ai tras cu tunul în Dumnezeu, sub pământ? Dumnezeu e în cer, mă! Bine că nu s-a supărat, că asta ne mai lipsea!

Așa-i când umbli singur prin lume, nici tu nevastă, nici copii! Te ții de prostii!

Uite, știu eu pe una de i-a murit bărbatul. Femeie harnică, poate s-o îndura să se îngrijească şi de tine, așa savant cum ești! Mai faci şi tu ceva pe lângă casă!

Aici, la noi, e bine, ca arunci când eram copii. Nu s-a schimbat mare lucru. Suntem sănătoși, slavă Domnului! Eu dorm bine, mănânc bine, îmi iubesc

nevasta, la copii le spun povești să știe şi ei din ce neam se trag.

La oraș, dacă întrebi pe câte unul de ceva, se uită întâi la ceas, să vadă dacă are timp să-ți răspundă şi dacă merge cu mașina, câteodată parcă îşi pierde mințile. Nu mai știe de capul lui, de unde vine, unde se duce şi trebuie să-i zică „cineva de sus” unde se află, să-i arate cu degetul.

Pe străzi, zici că ești la spitalul de nebuni, vorbește fiecare singur de te cuprinde frica. Au o boală nouă numită ștres. Așa am auzit!

Aici, eu n-am nevoie nici de ceas şi nici de GPS, cum îi zici tu!

Noi urmărim Steaua Ciobanului, Luna şi Soarele şi vorba lui Dumnezeu cel de sus. El e GPS-ul nostru!

Fac o rugăciune seara, că nu mă grăbesc şi ziua următoare știu deja ce o să fac!

De când mă știu, am stat în locurile astea şi acum au venit niște zănatici să ne spună că „am intrat” în Europa, de parcă țara asta ar fi vapor, pe mare.

Sau poate ați făcut voi vreo gaură, cu experimentele voastre şi acum ne luați pe noi, ca petic, să o cârpiţi?!

Au zis să-mi iau carnet de conducere, să trec oile peste șosea cu remorca, că nu mai am voie să mân turma la păscut, ca înainte.

Şi laptele nostru nu e bun, pentru Europa, că nu mulg oaia cu curent electric! De unde curent electric, în vârf de munte!

Şi dacă nu le place brânza mea, să n-o ia, mă, să n-o ia! Că şi noi avem burți. Nu-mi trebuie banii lor şi banii de la nimeni!

Să fiu lăsat în pace şi am ce-mi trebuie! Asta vreau!

Dar, o vom rezolva noi şi p-asta! Am trăit până acum bine şi n-o să-mi bag pe necuratul în casă.

Am beci, am vatră, iar W.C. în casă să-şi pună ăia care-s mulți grămadă şi n-au loc unde să-şi facă nevoile. Eu sunt singur pe dealul ăsta!

Şi n-am nevoie nici de T.V., ca să ascult prostiile lumii.

Eu am treabă, măi! Hai acum în casă, la icoana mamei, să

ne rugăm amândoi la Dumnezeu să te ierte, că ai tras cu tunul în el, că-mi vine şi să râd, zău!

Zănatic ai fost tu, de mic!


Buenos Aires, 1949. Miruna Tarcău

À New York vers la fin des années quarante, un couple d’âge moyen décide de changer de vie et d’émigrer en Amérique latine. Le Temps les tourmente. Si le temps s’écoulait à l’envers, et qu’ils étaient les seuls à le savoir, auraient-ils moralement le devoir de « changer l’Histoire » pour tenter d’éviter à tout prix les grands drames du XXe siècle? Il s’agit d’un extrait de mon projet un cours; un roman qui n’a pas encore de titre précis.

Ils avaient à peine franchi la porte de

l’hôtel qu’Elizabeth poussa un cri de joie de nature à effrayer le portier. Les gardiens accoururent, une dame emplumée se plaignit à la réception ; aussi leur réputation à Alvear était-elle faite d’entrée de jeu : ces maudits Americanos avaient encore débarqué.

Cela faisait déjà plus de trois ans qu’ils avaient conçu le projet d’aller en Argentine. L’idée avait d’abord été celle de Betty, un soir qu’elle s’ennuyait à l’un de ces cocktail parties de Manhattan où des banquiers et des publicitaires lui faisaient quotidiennement les yeux doux. Parce que coucher avec la femme de ses partenaires d’affaires pouvait toujours rapporter, c’était la philosophie du siècle : pour qui voulait faire fortune, il valait mieux suivre de près ses investissements, et même de très près.

Ainsi, on l’approchait souvent : my dear, my dear. Quelques fois, il y avait même des femmes qui avaient tenté leur chance, ce qui l’ennuyait un peu moins, c’était original. Ce qu’ils ne savaient pas, c’était qu’à l’époque, David se fichait déjà pas mal de sa compagnie de courtiers. Les gros titres des journaux lui faisaient sans cesse de l’œil, il rêvait au passé, à l’avenir, à l’Histoire. Pourquoi sommes-nous au monde? Devrais-je parfois aller à l’Église, me confesser, lire Sartre, Camus?

Depuis plusieurs mois, il songeait – pas très sérieusement d’ailleurs – à investir dans une boîte pharmaceutique, lorsqu’une discussion autour d’un déjeuner d’affaires lui fit soudain réaliser qu’ils s’étaient déjà établis à New York depuis près de vingt ans.

Ils étaient tous assis là-bas, à the Big Apple, à fumer une cigarette après l’autre. Le garçon (Manny, ou Freddy) tardait d’ailleurs à apporter le café lorsque John Little, Ben Cardick et Percy White lui demandèrent soudain d’un commun accord, sans préavis, comme pour le prendre par surprise : mais quel était son âge?

Oh, shit. La question le prit de court, comme s’il eût cessé depuis longtemps de penser qu’on eût la pu lui poser. Par fortune, David était encore doué pour tourner les embrouilles à la blague ; et il esquiva le sujet comme il put en suggérant à ses partenaires d’affaires de placer des fonds chez Avon, car il songeait bientôt à leur révéler le secret de son éternelle jeunesse. Freddy faillit en échapper son café sur sa veste lorsque Percy s’exclama : chez Avon?, tout en tapant du poing sur la table. Think bigger! Avec une gueule pareille à cinquante-cinq ans (car il devait avoir au moins cinquante-cinq ans, le boss l’appelait old fella), un gars comme lui devait se lancer en politique, aim for president, devenir sénateur, quelque chose. Puis il pinçait les lèvres et, tout en lui léchant les bottes, Percy songeait avec regret à cette belle occasion qu’il avait ratée de le dénoncer six ans plus tôt pour activités socialistes. Personne ne l’aurait cru, bien sûr, mais peut-être bien qu’il y aurait eu quelques gars de la boîte qui l’auraient soutenu, c’était connu : tout le monde détestait profondément ce genre de types insupportables à qui tout réussit.

Depuis un bon moment déjà, sa carrière était son seul point d’attaches à cette ville qui « ne dormait jamais », et qui ronflait pourtant toujours d’ostentation, de moteurs de voiture, de chantiers de construction. Bien entendu, Lizzie sauta de joie en apprenant que son petit David contemplait enfin sérieusement l’idée d’un suicide professionnel. Happy, now? Oui, of course, même s’il est vrai qu’ils auraient toujours pu s’éloigner de Manhattan plus tôt. David lui avait proposé plusieurs fois

de s’établir à la campagne ne serait-ce que quelques années, le temps de renouer des liens plus sains avec cette nature qu’ils ne voyaient jamais qu’en photo ou dans les mauvais films d’explorateurs. Mais, comme la chose était représentative de la nature humaine : ils avaient dû attendre qu’on leur botte le cul hors de la grande pomme pour se casser enfin du paradis de la finance.

Ainsi le choix de leur destination devint-il le sujet le plus fréquent de leurs nombreuses disputes. Ils n’avaient plus mis les pieds dans l’ancien bloc de l’Est depuis la débâcle des années quatre vingt dix. Quant au reste de l’Europe, ils l’évitaient d’un accord tacite sans oser s’avouer qu’ils se dérobaient à quelque chose comme un semblant de responsabilité – ou de culpabilité – ou de faux héroïsme – par rapport à la guerre qui ne manquerait pas de s’abattre sur le vieux contient. Pour David, la chose tournait à l’obsession, il en parlait pratiquement aussi souvent qu’Élizabeth se plaignait de leur situation actuelle. Mais voyons ma Lizzie, le bon vieil équilibre de l’univers allait bientôt merder, ce n’était peut-être pas le meilleur moment pour partir à la plage?

Et Lizzie de répondre que de toute façon, qu’ils s’établissent en Europe ou ailleurs, ils ne pouvaient tout de même pas empêcher la guerre. Alors? Tout de même, entre risquer d’aller se faire sauter pour des prunes et la filer en douce, il y avait pas photo. Du reste, l’époque des investissements fructueux toucherait bientôt à sa fin. Les derniers élans du plan Marshall injectaient à l’Occident tout juste ce qu’il fallait pour le secouer de sa stupeur post-traumatique, ce n’était évidemment pas le moment de placer ses fonds en Suisse.

Enfin. Tout ça pour dire qu’à force de passer en revue tous les pays qui leur venaient à l’esprit, ils se mirent bientôt à trouver le monde ridiculement petit. L’Australie était trop loin, le Canada trop proche, trop froid. Les États-Unis leur laissait certes une marge de manœuvre, on ne les connaissait pas partout ; mais bon, on pouvait toujours les retrouver et leur poser des questions embarrassantes. Élizabeth en avait perdu le sommeil depuis plusieurs nuits. La Terre, this old muckball, était-ils donc possible qu’ils en aient déjà fait le tour? Mais alors, comment


expliquer cette impression, comme quoi elle n’avait rien vécu depuis des décennies – comme quoi elle n’avait jamais véritablement rien vécu, pour être plus exact?

L’affaire lui en donnait des migraines, et David se plaignait la nuit lorsqu’il veillait avec son carnet de comptes, songeant : encore en pyjama tous les deux, good God, en pyjama rayé, et avec des migraines par-dessus le marché. Il était peut-être le seul type de sa firme qui ne s’envoyait pas en l’air avec les stagiaires, et ses collègues lui demandaient souvent quel était son secret, comment faisaient-ils pour prolonger cette lune de miel depuis vingt ans, depuis un siècle? Ils l’imaginaient tous avec une Betty Boop et rêvaient de ses formes, de ses propos parfois obscènes, de ses jupes toujours plus courtes que celles des épouses des autres patrons ; et ils étaient tous d’avis qu’elle devait être une bombe, une vraie bombe au lit.

* * * Or, une fois mis d’accord sur l’Amérique

latine, le choix de l’Argentine alla pour ainsi dire de soi. Des investisseurs français, italiens, anglais et espagnols y accouraient depuis vingt ans comme jadis au Gold rush. On en parlait comme d’un El Dorado : la spéculation grimpait, le gouvernement négociait amicalement avec les grands financiers et les domaines agricoles valaient de plus en plus cher. John Little, par exemple, y avait un cousin qui avait fait fortune dix ans plus tôt dans l’hôtellerie de luxe.

C’en était trop, Lizzie vendit son chat, la moitié de ses robes, sa batterie de cuisine : le voyage durerait un an. Ils s’arrêtèrent à tous les ports importants de la côte est en se promettant de faire plusieurs excursions dans la jungle, d’escalader des montagnes et de visiter des tribus cannibales. Ils n’avaient pourtant pas encore atteint Miami que Betty tomba déjà malade d’une sorte de fièvre des îles qui l’empêcha de quitter sa cabine pendant que la croisière faisait escale à Cuba : elle fut inconsolable. Et dire qu’il n’y avait plus d’embargo! Elle avait entendu des bonnes choses sur le gouvernement de Socarrás : une partie de l’île avait atteint un niveau de vie comparable à celui de la Floride et il paraissait qu’ils respectaient à peu près les libertés démocratiques. David, Didi, oh rebroussons chemin – n’étaient-ils pas en vacances, libres de faire le tour du monde si ça leur plaisait? La croisière était déjà payée, les valises envoyées, peu importe, peu importe.

Parvenus à la Nouvelle-Orléans, il leur fallut trouver une autre embarcation pour rebrousser chemin jusqu’à la Havane – mais les folies du carnaval rendirent la chose impossible, et ils finirent par se

plaire en Louisiane où tant de gens parlaient encore français. Après toutes ces années à Madison Square, qu’il faisait bon veiller tard au son du saxophone, se gaver de crevettes pour le petit déjeuner et acheter des pacotilles en peau de crocodile! Leurs journées avaient quelque chose d’un peu féérique. Elle en riait : tu vois, nous voilà tous les deux seuls au monde et heureux comme avant. Et il secouait la tête en buvant son café, tout de même, le temps des grands voyages n’était pas celui des nombreuses folies qui avaient marqué le grand récit de leur première rencontre. Ce temps-ci ne s’embarrassait pas du cadran des montres ni même de la course du soleil dans le firmament ; il ne passait qu’à moitié, très vite, en rêvant.

Et pourtant, le sud avait tout particulièrement transformé ce vieux David de Fifth Avenue et de Madison Square. Les coups de fil au bar l’interrompaient de moins en moins souvent dans ses parties de cartes. Il mangeait davantage. Le matin, en se levant, il s’intéressait davantage à connaître la température extérieure que l’indice du Dow Jones. Et puis, surtout, il s’était très vite débarrassé de ses associés, de sa cravate, de ses carnets de compte. C’est dans un moment comme ceux-là que l’idée d’ouvrir un cabaret fut lancée pour la première fois, entre une samba et deux verres de rhum. C’est également à cette époque qu’ils rencontrèrent Samuel.

Uncle Sam était entré dans leur vie un peu à la manière de la Nouvelle Orléans. Son vieil appartement délabré avait été un arrêt imprévu au cours d’une soirée où David, un peu trop enthousiasmé par la foule et les festivités, avait vidé tout un sac de farine au nez d’un policier. La poursuite s’était achevée sur le toit d’un immeuble, exactement comme dans les dessins animés, avec Sammy surgi d’on ne sait trop où comme un diable de sa boîte, par ici! par ici!, qui leur dévoila aussitôt une porte secrète, magique, un tuyau de ventilation. Et c’est ainsi qu’ils atterrirent tous les trois sur un matelas à ressors placé là exprès par son génie gardien, lequel savait également fermer l’accès à la descente enchantée qui donnait directement sur son humble demeure.

La descente avait eu des effets quelque peu étranges : Élizabeth était fendue en deux, secouée d’un rire épouvantable qui n’en finissait plus. Elle ne cessait de répéter : Did you see his face? Oh, his face!, en pensant au policier éberlué que son Didi avait recouvert de farine. David, d’un autre côté, avait pris un air plus grave. L’image d’une cellule oubliée du monde s’était insinuée dans son esprit, et ce présage de malheur l’absorba entièrement pendant plusieurs minutes. Pour un peu,

Samuel manqua de s’évaporer aussi mystérieusement qu’il était apparu, et il commençait tout juste à se demander comment il avait atterri sur ce lit lorsque leur bon génie alluma la lumière en lançant ce curieux aphorisme :

–Them cops are pretty bad, but they ain’t the worst.

Il y avait plus dangereux que les alligators dans le Bayou. C’était ce que sa vieille mère disait quand ils l’envoyaient avec son frère à la corvée de bois du temps où ils habitaient encore à la campagne. Et c’était vrai : plus grand, son frère s’était fait exploser quelque part en Normandie ou en Sicile avec des pauvres diables d’un peu partout dans le monde. Ils lui avaient fait un traitement de faveur, qu’ils disaient. De Bâton-Rouge à Londres dans un charter, sans même s’embarrasser des camps d’entraînement : c’était ça, voir le monde. Et l’on s’étonnait : un Noir qui venait libérer l’Europe? Oui madame. Et bien sûr, s’il avait survécu et qu’il était resté à Paris comme il l’aurait voulu – Louis, qu’il s’appelait, son grand frère –, il aurait eu du mal à trouver un boulot de plongeur, de concierge, de distributeur de journaux. Il voulait apprendre à jouer du saxophone, son grand frère, il avait du talent. Le jazz avait peut-être subi une perte irréparable : dommage, on ne le saura jamais.

Et c’est ainsi qu’ils se mirent à boire. Tandis qu’ils parlaient, le charme du Bayou faisait dodeliner leurs têtes penchées l’une sur l’autre, d’abord celle d’Élizabeth sur l’épaule de David, puis celle de Didi sur les genoux de Lison. Samuel les faisait rire, il les faisait pleurer. L’Amérique toute entière semblait s’incarner dans sa figure illuminée d’impossibles espoirs et surtout, aussi entièrement absorbée par les aléas de son propre destin. À l’entendre, l’on finissait par croire que ce n’était pas lui qui s’intéressait aux affaires de tout le monde, mais bien le monde entier qui finissait toujours par retourner à lui. Aussi, ils furent assez peu surpris lorsqu’il leur signala qu’il connaissait l’Amérique du Sud comme sa poche, puis qu’il leur fallait assurément un guide s’ils voulaient expérimenter, jouer aux explorateurs.

Et l’idée de voyage les reprit, ils ne pouvaient décidément pas s’arrêter à la Nouvelle-Orléans : le Sud les appelait, doucement, susurrant des airs de tango à leurs oreilles comme un amant susurre le nom de sa belle –vuelvo al Sur, llevo el Sur, quiero al Sur. Et ils songeaient qu’ils n’avaient encore jamais voyagé à trois, même si le chiffre trois avait toujours eu quelque chose de merveilleux, qui fascinait, qui ordonnait le monde en triades et les sociétés en formes pyramidales. Une nouvelle phase de leur vie commençait.


Poeme de Crăciun Lia Ruse

VREME TRISTĂ

E o vreme tristă! Eu nu pot s-ating

Umbra rămasă într-o înnoptare!

Prin crengi înalte și spice de-argint

Se-aud plutind fărâme de răcoare…

În nostalgia bolții se-mpletește

Un murmur surd al unui nor subtil

Eu sunt departe și dorul pentru tine

Mă duce-n timp cu vise de copil.

O !...mâna mea aleargă pe hârtie

În noaptea ca o sală de-așteptare…

Îmbrățișate clipele se spală

În lacrimi, ce țâșnesc din neuitare.

NEAUA SE POVESTEȘTE

Lumina-mi e-n omăt…e un mister!

Eu sunt un vis cu clipe dansatoare

Făptura mea e-n apa suitoare :

Cristal, argint sunt peste-al firii cer.

Fiecărei priviri mă dăruiesc…

De sus pornesc ca într-o fantezie

Ascund natura-ntr-o euforie

Și fluturii-n balet mi-i preamăresc.

Sclipiri de diamant pot doar eu fi,

Mă deghizez în abur,nor sau ceață

Și-mi place ce-i jilav, pot fi chiar gheață

Când vreau mă scutur și-ard în ape vii.

LUMINĂ ÎN AȘTEPTARE

Bunicii privesc pe fereastră

Așteptând în vis nepoții,

Să scârțâie-n omătul alb

Urmele lor pe pragul porții.

Cu ochii dincolo de gândul

De sub fruntea încrețită,

Ei le-aud vocea vibrând

În tăcerea-mbătrânită.

În casă parcă-ar fi mereu

Duminică sau sărbătoare

Miroase a lumină crudă

Învăluită-n borangic de soare.

Suspinul prăvălit din barba

Bunicului de-argint

În golul greu din casă

Oglinda și bunica-l simt.

Neliniștea din suflete

Încă nu vrea s-apună…

Rămas printre ani și pereți

Ecoul fetiței răsună,

……………………………

Ca-ntr-o rugăciune

Privirea le-a rămas în zare

« Numele ei »aprins sclipește

Reverberând lumină-n așteptare…

MOMENT NOSTALGIC

Și,… deodată timpul

Scutură albastru

Trec goluri uimite

Dincoace de astru

Clipele vibrează

Toamna încercănând

Dorul iar se-agață

În plete de vânt

Desprinsă în umbră

O lacrimă-amară

Se rostogolește

Pe un vis de vară.

Cioburi de iubire…

Adieri de șoapte…

Îndărăt m-aș duce

În această noapte !

COLIND

Cum noaptea e albastră!...

Începe iar colindul,

Deschideți o fereastră

Dincoace să se-audă…

Să se gătească bradul

În mireasmă crudă

Și,..aranjați lumina

S-aprindă bucuria

Începe iar colindul

Simțim copilăria

Ce poartă lacrima

Și sufletul prin vise,

Prin visul dulce-al clipei

Și-al veștilor prescrise

Înconjurând pământul

Cu-n dor de amintiri.

Începe iar colindul

Cu rugile-n priviri...

……………………………

Albastră trece noaptea!

Copiii povestesc

În cânt : Se naște Domnul

Cu duhul Lui ceresc,

Cu trupul pământesc…

ZILE DE CRĂCIUN

Iarna aerul foșnește-a mătasă

E armonie și-atâta iubire !

Se-aude a orei încetineală rotire

În învechita pendulă din casă.

O stea oprită pe cer luminează...

Raze de-argint ajung în depărtare

Polei de ger noaptea incendiază

O ,ce colind ! Suavă sărbătoare :

« Ard tălpile Mariei de-atâta drum

Totuși, privește-n față vitejește

C-un asin blând doar Iosif o-nsoțește

În staulu-ncălzit cu abur și cu fum. »

Icoana lumii-a rămas moștenire

(Mamă și prunc ne-ocrotesc amândoi)

Și iată, iar tresar inimile-n noi

De vis unite și de-mpărtășire.

În flori, pe geamul zării, se preface

Lumina. Freamătă-n brad culori și jar

În minte, toți cei dragi, din nou, apar

Și timpu-n amintire se desface.

Privirea ne e-n crengi strălucitoare

Și rugăciunea-n lacrimi pe obraz

Un dor iar ne cuprinde…și-n extaz

Plutim,plutim în marea sărbătoare…

……………………………

Și trec trei zile-n ornice solare

Imaculate-n jocul de zăpadă.

Ca-n somn rămânem speranțelor pradă

În doru-acesta orb proptit în zare…


Bucuriile sărbătorilor de iarnă Elena Buică

Vin sărbătorile de iarnă şi ca în fiecare an, din orizontul larg al literaturii, mă întorc cu fidelitate şi iarăşi pun cuvântul la lucru în slujba lor, căci statornicia în scris are întotdeauna un cuvânt de spus. Bucuria acestor sărbători nu se estompează nici chiar dacă, tocmai în această perioadă, mai adaug un an peste cei 80 împliniţi. Există un anume fel de tinereţe şi la această vârstă, una specială în care vezi lumea învăluită în mai multă lumină, o lume mai aşezată, mai domoală, mai frumoasă, mai curată şi cu bucurii izvorâte din trăiri mai profunde. E o lume în care te reconstruieşti din partea cea mai bună a zestrei de suflet pe care ai agonisit-o de-a lungul vieţii, partea cea mai generoasă, ca apa sfinţită, căci fiecare păstrăm tainic în noi un strop de dumnezeire. Trăim bucuriile curate, departe de bucuriile întinse în mod viclean în calea noastră. Cu toţii ne bucurăm că primim în casele noastre dumnezeirea prin pruncul Iisus. Fiecare încercăm să aducem bucurie şi pace în interiorul nostru pe măsura vârstei spirituale în care ne aflăm.

Vârsta nu estompează nimănui dorinţa de a retrăi iubirile adunate în căuşul inimii. Nu e perioadă mai iubită şi mai bine primită la orice vârstă, ca aceea a sărbătorilor de iarnă.

Nu mai sunt sărbătorile aşa cum le le-am trăit noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră. Ne-am îndepărtat mult de scena în care eram participanţi cu trup şi suflet de copil alături de părinţii noştri şi de colectivitatea în care vieţuiam. Acum, mulţi semeni din rândul celor mai tineri nici nu au cum să ştie ceea ce ştiam noi când eram mici. Tăvălugul vieţii aduce multe schimbări şi din ce în ce se succed în ritm tot mai alert. Viaţa oamenilor a devenit tot mai încărcată de tot felul de probleme. Liniştea căminului de odinioară a fost

treptat înlocuită cu încordarea de a ne menţine ritmul zorit, de parcă ne îmbrânceşte cineva nevăzut când pasul e mai domol. Actualizăm tradiţiile, dar hainele noi în care le îmbrăcăm totuşi ne vorbesc ca altădată, deşi se pare că au alt glas. Înțelepciunea anilor cerne şi discerne şi ştie unde să caute izvorul frumoaselor trăiri şi să le îmbrace în înţelesuri noi, ştie unde să caute bucuriile neştirbite. De-a lungul timpului ne schimbăm mereu, dar în esenţă suntem mereu aceiaşi.

Neştirbită a rămas frumuseţea retrăirii în Casa Domnului a bucuriei zilei în care a fost întruchiparea divinului cu umanul, iar lumea a început să se schimbe prin Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. La fiecare 25 decembrie, Dumnezeu coboară la oameni ca aceştia să urce la El, la fiecare 25 decembrie, Iisus se naşte în lăuntrul nostru. Bucuria venirii pe lume a pruncului Iisus, este şi bucuria venirii pe lume a copiilor noştri, cu frumuseţea şi bogăţia îngerească cu care Domnul ne trimite pe pământ pe fiecare dintre noi. Nimic nu e mai frumos decât să îţi petreci sărbătorile cu cei dragi, ciocnind un păhărel de vin bun, după o sărmăluţă aburindă şi o friptură de purcel, ori caltaboş sau câte alte bunătăţi revărsate cu abundenţă pe masă în camera în care bradul împodobit e purtătorul darurilor încărcate de bucurii şi surprize. Colindele, slujbele la biserică, obiceiurile şi tradiţiile dragi nouă şi puse la păstrare în cutele mai adânci ale inimii, au încă puterea de a trezi în noi bucurii ca odinioară şi cred că mereu va fi aşa. Întotdeauna vom sorbi frumuseţile acestor zile şi vom îmbrăca cu ele amintirile care ne vin dintr-un "adânc de departe", de frică să nu se destrame ca un vis. Întotdeauna ne va rămâne înscrisă pe faţă lumina şi bucuria revărsată în noi cu multă dărnicie şi întotdeauna vom răspunde bucuroşi

zâmbetului semenilor noştri care ne transmit bucuria trăirilor lor.

Oricât de comercializate ni se par azi împodobirile magazinelor, străzilor, întregii atmosfere în care trăim, totuşi ne bucurăm şi acceptăm, deoarece cam de pe la începutul secolului al XX-lea, Crăciunul a început să capete şi o înfăţişare laică. E sărbătoarea Luminii pentru multe alte popoare cu alte religii.

Dar trebuie să amintim, chiar şi numai în treacăt, şi alte bucurii pe care le trăim până la această mare sărbătoare. Întâmpinăm cu bucurie, lăsata secului, apoi pe Sfântul Andrei, apostolul care ne-a creştinat. Cu bucurie şi mai mare îl aşteptăm pe Moş Nicolae care lasă copiilor dulciuri în încălţămintea pusă la intrarea în casă. Ignatul ne aminteşte de vâlvătaia paielor aprinse pentru pârjolirea porcului cu care se va umple masa de bunătăţi. Repetiţiile sunt făcute cu multă râvnă pentru colindele din ajunul Crăciunului, ba şi pentru cele următoare, căci steaua trebuie să răsară ca o taină mare, biciul trebuie mânuit cu îndemânare la urările pluguşorului de Anul Nou, iar buhaiul şi căpriţa nu trebuie trecute prea uşor cu vederea. Cu mic, cu mare, toată lumea întâmpină Anul Nou cu aceeaşi neştirbită speranţă într-un an care să aducă sănătate şi împlinirea dorinţelor. Aceleaşi urări le adresez şi eu românilor de pretutindeni, oriunde s-ar afla:

Crăciun fericit, sărbători minunate şi Anul Nou, 2014, să vă aducă împlinirea dorinţelor de bine!


SERIA ȘTIINȚE 14. Despre structura materiei – Partea 2-a

Wladimir Paskievici

În articolul precedent am arătat cum componentele unui nucleu atomic (protonii şi neutronii) precum şi cele peste 300 particule subatomice cunoscute azi – π, Κ, Δ, Σ etc, etc – sunt de fapt compuse din 6 particule fundamentale numite cuarci, orânduite în 3 generaţii de elemente diferite.

În afară de cele 6 feluri de quarci, există însă şi 6 feluri de « leptoni » (adică particule „uşoare” în greceşte, de masă în general inferioară a cea a protonului), regrupaţi tot în trei generaţii de două elemente fiecare.

Simplificând, aş putea spune că electronii se prezintă sub trei forme : cel obişnuit (e), stabil, unul mai greu (miuonul μ), observat în 1936, instabil şi unul extrem de greu (taonul τ), observat în 1975, extrem de instabil şi că la fiecare formă de electron, este asociat câte un neutrino particular.

Iată tabloul ce le reprezintă : Tablou II

Particulă sarcină masă Prima generaţie Electronul e -1 0,511 Neutrinoul νe 0 0,0 A doua generaţie Miuonul μ -1 105,7 Neutrinoul νμ 0 <0,19 A treia generaţie Tauonul τ -1 1 777 Neutrinoul ντ 0 <18,2 Semnul < însemnează « mai puţin

decât ». Quarcii şi leptonii au un spin σ = ½ şi

sunt numiţi « fermioni », în onoarea celebrului fizician Enrico Fermi care a arătat că aceste particule nu pot avea caracteristice cuantice identice (principiul excluziunei a lui Pauli).

* În plus de aceste 12 particule,

componente ale materiei, există şi alt tip

de particule care sunt componentele (sau asociatele) forţelor de interacțiune care există între particulele de materie. Aceste noi « particule » care au, toate, un spin întreg (0, 1 şi eventual 2) sunt numite « bosoni » în onoarea fizicianului Bose care a studiat caracteristicile cuantice ale particulelor având un spin întreg.

Bosonii, contrar fermionilor, pot avea caracteristice cuantice identice.

* Conceptul « component al unei forţe

de interacțiune » trebuie precizat. Întâi : care sunt forţele de interacțiune

şi care este natura lor ? Cele mai cunoscute sunt forţele de

atracţie gravitaţională (sau de masă) şi forţele de atracţie sau de repulsie între două corpuri electrizate, depinzând dacă sunt de sarcină electrică diferită sau asemănătoare.

Caracteristicile acestor forţe sunt bine cunoscute : intensitatea lor este direct proporţională cu masele sau sarcinile corpurilor în chestiune şi invers proporţională cu pătratul distanţei care le separă (conform legilor lui Newton şi Culomb).

În schimb, natura acestor forţe este misterioasă. În fizica clasică, se spune că fiecare corp « produce » un câmp de forţe şi majoritatea persoanelor se mulţumeşte cu această vagă explicaţie.

În mecanica cuantică, se consideră că fiecare corp « emite » sau « absoarbe » particule asociate câmpurilor de forţă de mai sus.

Astfel, atracţia – sau repulsia – între două particule electrice provine dintr-un schimb de fotoni. Mai exact, o particulă electrizată emite un foton care este absorbit de altă particulă electrizată care emite la rândul ei un foton, absorbit de prima particulă.

Fotonul nu este o particulă străină. Existenţa sa a fost evidenţiată de Einstein în 1905, când a arătat că lumina (care nu este decât o undă electromagnetică) interacţionează cu un electron în cadrul fenomenului numit fotoelectric. Mecanica cuantică a generalizat acest fenomen pentru a include interacţiunile între electroni (sau între orice corpuri electrizate).

De asemeni, se consideră că atracţia gravitaţională între două corpuri se face printr-un schimb de gravitoni,

particule asociate câmpurilor de forţă gravitaţională. Gravitonii n-au fost însă observaţi încă deşi existenţa lor este foarte probabilă.

* Odată cu descoperirea neutronului, în

1932, a devenit evident că în sânul nucleului există un nou tip de forţe de atracţie care « ţin » împreună neutronii cu protonii în sânul nucleului. La acest tip de forţe, numite « de intensitate puternică », mecanica cuantică a asociat anumite particule, numite gluoni (de la « glue », lipici în engleză).

Pe de altă parte, observaţia dezintegrărilor particulelor subatomice a pus în evidenţă alt tip de forţe, numit « de intensitate slabă ». Acestea ultime sunt asemănătoare cu cele electrice numai că zona lor de acţiune este foarte mică pe când zona de acţiune a câmpurilor electrice este infinită.

Forţele de intensitate slabă se manifestează prin două particule diferite : particula Z care este neutră (există în 4 varietăţi) şi care apare numai atunci când nu există nici un schimb de sarcini electrice şi particulele W (una pozitivă W+ şi una negativă W-, antiparticula primei) care se observă în celelalte cazuri.

Gluonul a fost observat în anul 1979. (De fapt există 8 feluri de gluoni diferiţi!). Masa lui este probabil zero, ca în cazul fotonului. Este o particulă stabilă, cu o sarcină nulă.

Particulele Z şi W, observate amândouă în anul 1982, au o masă importantă, respectiv de 91,2 şi 80,4 MeV. Durata lor de viaţă este extraordinar de scurtă (3x10-25 s), o durată imposibilă de imaginat (trei zecimi de milionime de milionime de milionime de secundă!)

Bosonii descrişi până acum, au toţi, un spin σ = 1, cu excepţia gravitonilor care ar avea un spin σ = 2.

În fine, un ultim boson, prezis în anul 1964, a fost recent descoperit, faimosul boson al lui Higgs. Acesta este particula prin care acţionează un câmp de forţe de un tip nou, extrem de misterios. Efectul acestui câmp este cel de a opune o rezistenţă la deplasarea fermionilor, rezistenţă care depinde de natura fermionilor în chestiune şi care, astfel, ar determina masa lor. Cum fotonii nu interacționează cu acest câmp de forţe, ei au o masă nulă.


Masa bosonului lui Higgs este de 125 MeV şi durata de viaţă atât de mică încât bosonul nu poate fi observat în mod direct ci numai prin analiza efectelor lui, ca de exemplu, prin identificarea produselor sale de dezintegrare.

Bozonul lui Higgs are un spin σ = 0. *

Din tot ce precede, esenţialul este faptul că s-au observat un total de 24 de particule (12 fermioni, şi 12 bosoni), lăsând deoparte gravitonul şi bosonul lui Higgs, care intră în alte categorii. De fapt la aceste 24 particule, trebuie adăugate antiparticulele lor respective, adică un total impresionant de 48 de particule « elementare ».

Ar fi oare posibil de încercat o nouă simplificare, plecând de la alte entităţi, mai « fundamentale » încă?

Unii oameni de ştiinţă au făcut acest pas. Cea mai interesantă propunere la ora actuală este cea a doi cercetători, Harari şi Shupe, avansată în anul 1979. Aceşti fizicieni au postulat că blocurile fundamentale ale naturii ar fi compuse numai din două feluri de particule (venind cu antiparticule lor), numite de ei preoni, particule adevărat infinitezimale (raza unui preon ar fi de

cel puţin 1000 mai mică decât cea a protonului !).

Unul din preoni este reprezentat prin semnul +, celălalt, prin semnul O. Primul, are o sarcină egală cu 1/3, al doilea are o sarcină nulă. Primul antipreon, reprezentat prin semnul -, are o sarcină negativă (-1/3), al doilea, are şi el o sarcină nulă; este reprezentat prin semnul Ō.

Fotonul, de masă nulă, provine din doi preoni (+ -). Fermionii sunt obţinuţi printr-o combinaţie de trei preoni, pe când bosonii sunt compuşi din şase preoni. Iată câteva exemple :

electron : - - - ; antielectron : + + + cuarc u : + + O ; cuarc d : - Ō Ō W+ : + + + O O O ; Z3 : + + - - O Ō

Existenţa preonilor, care cere energii superioare celor disponibile azi, n-a fost încă observată.

* Drumul ce duce spre infinitul mic ar

putea însă să se împiedice contra unei « bariere » cuantice naturale. Conform teoriei cuantice, orice particulă poate emite o altă particulă, chiar mai masivă decât ea, cu condiţia ca s-o reabsoarbă într-un timp extrem de scurt (invers proporţional cu masa şi energia

particulei emise). O astfel de emisiune se numeşte « virtuală » pentru că nu este direct observabilă. Particulele virtuale sunt observate numai atunci când sunt prinse în zbor de alte particule provenind de la acceleratoare şi având suficientă energie pentru a reda particulei emiţătoare energia pe care a pierdut-o producând o nouă particulă.

Dacă acest fenomen este extrem de rar, existenţa particulelor virtuale face ca particula primitivă să fie înconjurată de un « nor » (dacă este vorba de leptoni) – sau de o « supă » cuantică (dacă este vorba de cuarci) care împiedică măsura exactă a volumului (şi a masei) ei.

Acest fenomen devine cu atât mai important cu cât particula este mai mică.

Este deci mai mult decât probabil că infinitul mic… nu există, sau cel puţin că nu va fi niciodată atins, drumul către el fiind barat.

Între toate aceste posibilități – sau imposibilităţi – vom vedea probabil mai clar peste vreo alţi 80 ani de zile…

Referinţă : Don Lincoln, „The Inner Life of

Quarks”, Scientific American, November 2012

De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu – prezentare carte – Elena Olariu

"L-am întâlnit pe vechiul meu iubit Aseară pe stradă Părea fericit că mă vede. Pur şi simplu am zâmbit. Am vorbit despre trecut Am băut nişte bere Tot nebuni după aceşti ani Tot nebuni după toţi aceşti ani.".. (Paul Simion)

"Există cărţi de care rămâi cumva îndrăgostit" sau "le duci atât de tare dorul" că nu te mai poţi desparte de paginile acestora, ele, amintindu-ţi de anii petrecuţi în mijlocul semenilor şi printre semeni, încă din perioada punerii, firească de altfel, primei

întrebări: "de ce?" Apoi, urmează "până când" şi la urmă "la ce bun toate acestea?!" Şi răspunsul nu întârzie să apară. "E limpede", adulţii au nevoie de poveşti. De poveşti adevărate. Plauzibile şi palpabile. Trăite până la martiriu pentru un ideal sau la excesul dezmăţului, amintirile, uneori copleşitoare, deschizând minţii căi uluitoare dar periculoase, omul, nu de puţine ori fiind pus în situaţia de a-şi vorbi privindu-se în oglindă.

"- Acesta sunt eu!..."

- Acesta sunt eu! spune Mircea Cărtărescu în volumul autobiografic "De ce iubim femeile"; un fel de hronic al amintirilor ce se derulează însă altfel de cum suntem obişnuiţi a le cunoaşte. Aparent o suită de povestiri romantice, siropoase, un fel de Boccaccio al zilelor noastre, compoziţia tehnică a volumului mai sus citat îi prezintă cititorului realităţi, uneori crude, unde spiritul critic, livresc parcă lipsește cu desăvârşire, unde ascetismul recunoscut al poporului român a devenit de un barbarism nemaiîntâlnit, unde comicul, trăsătura caracteristică a omului sărman

dar cinstit, o mai putem citi doar din "experienţe sexuale" rapide sau mai îndelungate, caracterul celuilalt aflându-l, nu prin iubire pură, platonică ci prin dezbrăcatul privirii lascive a trecătorului. Şi al observatorului din balcon. Poate un model inedit de a scrie al zilelor acestea, apocaliptice parcă, "Decameronul" domnului Mircea Cărtărescu nu mai lasă pe cititor să afle ce vrea să spună autorul în fraze frumos "meşteşugite"ci, îl trimite direct în faţa plutonului de execuţie umană, poezia fiind de multă vreme trecută în proză.

Captivante povestiri pentru cititorul neiniţiat în arta scrierii cuvântului nemuritor! Artistul, ca orice boem al tuturor timpurilor, se rupe de realitatea crudă dar atât de adevărată al zilelor acestea, subconştientul îmbrăţişând în taină, apoi făţiş, derularea amintirilor pe care memoria le-a acumulat încă din anii când, peltic, spunea doamnei educatoare "tovarășă".

Apărută la Editura Humanitas, Bucureşti, în anul 2004 şi reeditată în 2005, cartea de faţă se deschide cu un "motto" semnat de Paul Simion, motto


ce nu mai are nevoie de nici un "argument".

Întoarcerea, şi în amintire chiar, la prima iubire, la primele înfiorări adolescentine, când trupul şi mintea este într-o continuă fierbere şi căutare, elev fiind, scriitorul, deşi aleargă după intimitatea "celuilalt" ("Mica negresă"), nu prin intermediul palpabilului însă şi nici a "zgomotului magnetofonului", ci printr-un comportament "pedant", vorbind în "citate", ieşind cumva în evidenţă prin ceea ce trăia de fapt în subconştient, o lume proprie, elevată însă. Citise opera lui Camus, T.S. Eliot şi modul său de gândire "o luase razna", după ceilalţi. Şi aşa şi este: într-o societate dacă nu gândeşti la fel ca toţi ceilalţi eşti un paria, un dezrădăcinat. Şi totuşi, printre celebrele citate nu-şi poate opri alergarea frugală a privirii spre "pulpele de sub poala sumeasă a sarafanului" colegelor sale de liceu, timp în care memoria îi juca nu de puţine ori feste. Aşa ne face cunoscut că a fost impresionat, la prima vedere, de trei fete. Cu caracter diferit însă. Frumuseţea lor de nedescris face să citeze de această dată fragmente întregi din opera lui Saligner, "Omul care râde", scriitorul însuşi văzându-se aievea pe străzile new-yorkeze sau în metrou, "jegos de uleiuri şi funingine" sau "suplu şi alb ca laptele". Îl trezeşte din visare mintea, jucându-i "feste" cu negrese. Apoi cu "chinezoaice, arăboaice" care "femei ca toate femeile" trezesc instinctual doar din cauza pielii exotice, ciocolatii sau a ochilor lor alungiţi.

Între levitaţie şi trezie, mintea i-o scoate la suprafaţă pe Gina "în aerul de aur al minţii", un exerciţiu de concentrare pentru "noaptea care va urma", cu alte cuvinte "un continuu antrenament" al memoriei, de a nu se schizofrenia, de ce nu teama bărbatului de fiziologia adultului şi urmările fireşti ale andropauzei. Aşa face cunoscut, sieşi mai întâi, apoi cititorului, nu de puţine ori acesta regăsindu-se în povestirile domniei-sale, împrejurări când, student fiind şi mergând "în practică agricolă" se amestecă băieţi cu fete, precum ştiuleţii de porumb în hambare, pudoarea şi bunul simţ plecând cu totul din viaţa intimă a viitorului intelectual, "haosul" îmbrăcând în "dezbrăcate" chipuri existenţe, pentru unii normale, fireşti. Gina este "descoperită" a fi fata cu "cei mai frumoşi ochi" şi cu "gene răsucite ca nişte cârlige" şi "lesbiana" care "doarme cu ochii deschişi". Având sentimentul că

visează şi nimic nu este adevărat din cele ce i se înfăţişează înaintea ochilor, este trezit la realitate de o colegă:"doarme cu ochii deschişi". Cine ştie, poate era drogată. Până la urmă lucrurile se lămuresc în "noaptea următoare"..."într-un lan de lucernă"..., când "golind o sticlă de votcă împreună" află (sâc!!!) "pentru prima dată cât de dulce la mângâiat este părul pubian al unei fete!..."

Deşi recunoaşte că nu "strălucea în inteligenţă"- spre mirarea colegilor lui, şi "nici fidelă" nu era, descoperă "adevăruri nemaiîntâlnite" pe care mintea i le revelează mereu, un vis ce vrea să-l "închidă cu o uşă grea", să poată supravieţui. Fugind de sine şi de propriile amintiri, acestea, ca un bumerang, se întorc prin vise, într-un fel de"incintă-cavou" unde îi apare Maria "rătăcind săptămâni în şir pe dale dulci de calcedonie şi malachită". Formându-se un "cordon ombilical" între cele două minţi - ea, "mama care mă hrănea cu substanţa gelatinoasă a visului" şi el "cel care iubea fiecare fibră"..."din căpşorul ei", autorul, "colectând glorii şi dispreţ" nu mai îndrăzneşte să intre "nopţile în nici un fel de ring, pentru nici un fel de rundă onirică".

Revine la realitate. Într-un "deja-vu" i se derulează de astă dată realităţile de care nu mai poate fugi. Cu televizorul deschis, absent la emisiuni "care nu interesează", brusc "explodează într-o sferă de lumină intensă". Ştie exact că a mai trecut prin asemenea momente dar "nu ştie ce anume" şi nici nu "este în stare să gândească lucid". Într-un fel de fericire în care se amestecă o "teroare paroxistă şi o sfâșietoare nostalgie", abia când "acest dulce extaz" îl părăseşte "coborând iarăşi în vale" autorul se întreabă "ce anume din ce a văzut la televizor" i-a provocat "fiertura aceea în memorie".

Trecând peste orice "intimitate" trăită la maximum, după ce caută în horoscopul pus la dispoziţie de memoria calculatorului, ca un mutilat pe dinăuntru vede creierul uman manipulat încet, dar asiduu de tehnologia internetului, în cele din urmă mintea omului refuzând să mai gândească, să viseze, să iubească cu sufletul şi nu automat, şablonizat. Printre altele află că "nivelul de hormoni androgini din sângele său este de zece ori mai ridicat decât sângele unei femei" (Despre intimitate). "Fiind excitat", creierul

rătăceşte în "labirintul fanteziilor" (Cerceluşi) violente şi întunecate, "populate de obiecte sexuale total aservite voinţei sale" şi atunci, atât cât îi mai permite fidelitatea se întreabă: "de ce iubim femeile!?" Gândul îl duce la "Petruţa", fata din clasele primare care înzestrată cu puteri "paranormale", îl salvează de la înec chiar la malul oceanului doar prin simpla atingere a mâinii. Trupul său bolnav şi cuprins de febră, deodată se însănătoşeşte spre mirarea colegilor, a "tovarăşei" şi a medicilor care deja îl diagnosticaseră ca fiind "tebecist".

"Devenit bărbat", dar grăbit să nu piardă nimic din "tonul povestirilor sale" la un moment dat devine "patetic sau chiar lugubru", un fel de râsu-plânsul propriei personalităţi. Schimbarea bruscă a mentalităţii aproape firească despre femeie, sex şi la cât de bune sunt la pat acestea şi trecerea la celălalt antipod: comportamentul femeii mamă-soţie-soră-copil nu este identic "nici cât negru sub unghie" cu lungimea anilor prin care lăsate să se scurgă "prin venele tinereţii", femeia fiind acum în propria prezenţă a artistului o creaţie unică a lui Dumnezeu. "Petruţa", "Mica negresă", "Magdalena" etc., rămânând nada "pentru mizerul său trup", autorul "ca un maniac" caută sublimul.

Îl uimeşte zâmbetul femeii "obosită de trudă, cu privire decentă cu "sânii rotunzi" care "ghiduşi" se joacă prin bluză şi încearcă să afle, de ce nu sunt la fel ca fire, dacă fizic sunt în proporţie de nouăzeci la sută...?! Cu părul negru sau blond, castaniu sau grizonat, coadă de cal sau zbârlit, lins sau cârlionţat, cu privirea caldă sau rece, cu ochii măslinii sau albaştri, negri sau verzi, pigmentaţi sau migdalaţi, femeia "înduioşătoare" până la jertfa supremă, ciudată în acelaşi timp, face piaţa, întinde rufe la uscat, face copii, conduce şi este şefă de birou. Dorinţa tot mai crescândă a autorului de a "întinde la uscat, pe balcon, lucruşoare intime" şi visul de a "le atinge măcar" îl trimite până acolo încât să-şi refuze demnitatea şi aroganţă tipic masculină, numai şi pentru a " se excita" el însuşi cu "aceste mici suprafeţe" care acoperă intimitatea femeii...

"Un mănunchi de istorii" parcă privite "din balcon", povestirile domnului Mircea Cărtărescu, precum memoria calculatorului când dai click şi furi codul unei alte persoane, îmbracă şi dezbracă caracterul unei femei, a femeii în


general, autorul găsind în intimitatea descoperită privelişti ce trebuiesc cunoscute chiar dacă se trece peste codul bunelor maniere...

Deşi "adulţii au nevoie de poveşti", unde zânele "şi-au scurtat rochiile" sunt convinsă că "Decameronul" domnului profesor de limba română, Mircea

Cărtărescu captivează discipolul prin libertatea exprimării astăzi, mâine, cu siguranţă stând în rafturi uitate de lume, cum altădată cărţile cu copertă roşie, cititorul "neiniţiat" rămânând doar cu un gust nu tocmai dulce vizavi de intelectualul zilelor noastre "formatat" într-o pepinieră de studenţi aproape bolnavi psihic care şi-au găsit refularea

în dulceaţa-amăruie a sexului, a lesbianismului sau homosexualităţii, de ce nu prin arta scrierii şi a graficii obscene pe pereţii vreunei şcoli. Fără comentarii!

Poezii de Traian Gărduș

Poezia poetului

Traian Gărduș Ev a Halus

Traian Gărduș – cunoscut poet, eseist, epigramist, traducător și profesor de limba și literatura engleză – încântă cu versurile sale bine ticluite, care sunt adesea evocatoare a personalităților și momentelor din cercurile de scriitori și intelectuali din România și Canada, cu

care este contemporan, poetul fiind o adevărată enciclopedie lirică a boemei de ieri și azi și un demn reprezentant al acesteia.

In paginile prezente, dl. Traian Gărduș este menestrelul versurilor dedicate Crăciunului, precum „Seara de Crăciun” și „Iarna canadiană”, ultima poezie având ca motto un citat din Gilles Vigneault (compozitor și autor de povești și cântece quebechez, n.1928): «Mon

pays, mon pays/ Ce nèst pas un pays, cèst l`hiver». Traian Gărduș creează jocul de cuvinte în final : „Aceasta nu-i o țară, e o iarnă!” / (Si totuși, cât ador aceasta…„Iarnă”!!), în stilul atât de binecunoscut și fermecător al său. Poetul, dintr-o „întorsătură de condei” creează un spirit!

Iarna canadiană - scrisoare către amici (ovidiană) - Motto: Mon pays, mon pays, Ce nèst pas un pays, cèst l`hiver Gilles Vigneault Prevăd o iarnă grasă în zăpezi, Pe-aici să știți, ninsorile apar Pripit, chiar de prin luna lui Brumar. Iar coltul ierbii, în April mai vezi. Zăpada, vântul, gerul sunt acasă, Iar când ninsoarea vine-n cavalcadă, Canada-i sinonimă cu…zăpada, Și-atunci un dor adânc de sud te-apasă. Cum norii groși se vânzolesc în zare Și vântul aspru iz de viscol are - Pufoșii fulgi au și-nceput să cearnă, La geam, repet cu cel mai rece „of”- Precum bătrânul bard și filozof - „Aceasta nu-i o țară, e o iarnă”! ( Și totuși, cât ador această…„Iarnă”!!)

Seară de Crăciun În seara-aceasta cu steluțe-albastre Și lună răspândind lumină lină E bucurie-n sufletele noastre, Azi, Moș Crăciun în vizită-o să vină. Sosește-n sanie de promoroacă, Mămica povestește-n viers duios - Pătrunși, uităm de toate, chiar de joacă... Doar astăzi, s-a născut Iisus Christos. Alături, pomul e gătit frumos Steluțe, îngeri, globuri și beteală, Noi prea-mărim în versuri pe Christos, Visând la sania imperială. Dar, iată, Moșul e la ușă, sună Și-aduce sacul său cu daruri plin El vine după datina străbună În casa luminoasă de creștin. Privește bradul mândru-mpodobit Și-ntreabă dacă sunteți buni, cuminți, Pe lângă daruri, Moșul cel iubit Împarte și povețe, rugăminți. ( Să ascultați de profi și de părinți!) În seara-aceasta luminată, sfântă, Cu brad frumos -

O, cât i-am dus noi dorul - Copiii toți se bucură și cântă, Colindele slăvind Mântuitorul.

La Ipotești, uimire Pădurea din Moldova freamătă sub stele, În muzica de aștri a nopților de jad, Hermina peste zare și zăpezi fidele, În chip de diamante peste sate cad. E satul rază vie de sfântă luminare, Vestind sosirea, pașii poetului Pribeag Străfulgerând coroana pădurilor de fag, Cu vorba sa frumoasă

și mângâieri solare. Văzduhul, alb de stele, o celestă zestre, Și-ntreaga răsuflare,

azi, se exprimă-n vers; La Ipotești, se-adună îngeri la ferestre – Poetul României porni spre Univers; Cu nume sfânt,

Mihai de-arhanghel și de Vodă, Umilul scrib Traian ți-nalță-această Odă.


„Furtuni fecunde” de Melania Rusu Caragioiu Corina Luca

„Se plimbă grăbită, cu trena ei de frunze, Se-mpiedică, frânge, răstoarnă, Aruncă în noi cu pere pârguite, Înșiră struguri de miere, Încarcă, descarcă,

bogății de aur din lanuri, Și iarăși își rotește vălurile brumate...”

(„O altă toamnă”)

Apărută la Editura ,,Cuget Românesc” din Bârda, România, în anul 2011, volumul de poezii ,,Furtuni fecunde” al d-nei Melania Rusu-Caragioiu, ne încântă de fiecare dată.

Ca o bunicuță din poveste, are întotdeauna ascunse în buzunare câteva surprize ca să ne răsfețe. De data aceasta, s-a întrecut pe sine. Fiecare poezie este o poveste, fie din „Cântecul dragostei” ori din „Jocul vieții”. De aici aflăm că „viața este un dans”, iar dragostea este, de fapt, o poveste cu zâne și cai nărăvași.

Din poezia ,,Privește înapoi cu mândrie” răzbate un frumos mesaj de iubire și recunoștință, închinat fiicei sale:

„Privește înapoi cu mândrie Și îmbată-te de mireasma

sfintei firimituri Pe care Domnul a lăsat-o să-i cadă

din mână în palma ta!”

Poezia trăiește în trecut, se hrănește cu nostalgii și aduceri aminte calde ca „supa de fasole a vecinilor”, insigne, steaguri, coronițe de sfârșit de an, nuci coapte, pui fragezi, greieri, viespi, păianjeni și stoluri de grâne. Peisajul copilăriei. („Veniți în anotimpurile mele!”)

Descrierea cu lux de amănunte a unui moment precis din amurgul de la țară ne lasă pierduți în reveria locului de vis. Ce fac norii? Dar păsările?

„Drumul ce trece prin apropiere Se oprește un timp,

apoi pleacă meditând...”

Scaietele „din margine”, veverița „din scorbură” și țăranul de „pe banda rulantă a drumului” sunt personaje perfect încadrate în atmosfera poveștii, care vă invită să-i fiți părtași. („Spre seară”)

Îmbrăcată în „cămașa fericitului”, autoarea se bucură de viață și se minunează de toate splendorile ei, jucându-se cu rime, culori și metafore subtile: zăpada – „ploaie, de înghețate petale”.

„Morala: E bine să porți „cămașa fericitului”, Dar alții nu trebuie să o vadă!”

Credința este aievea, imaginile sunt vii, iar crucea pe cer strălucește („Cântec mistic”):

„Ce bine-ar fi dacă pe cer Ar exista mereu o cruce Și-ar străluci în plin eter.”

Ne bucurăm de liniște, suntem chiar acolo privind papucii bunicului, ce stau tolăniți pe o parte, la taifas cu covorul, în „După-amiaza bunicului”:

„Ce pace trăiește în cana de cafea! În trabucul halucinant, În halatul moale ca penele de pinguin...”

Dar câtă mișcare și zbucium descoperim în truda frunzelor din „Ciclică”:

„Frunzele încep să zvâcnească; Le doare Sunt triste, Se aruncă din înalt”. ori în fuga din „Ploaia divină”: „Fug, fug mereu, Dar ploaia fuge după mine.”

Dăruire, talent, inspirație, toate sunt dedicate poeziei prin care d-na Caragioiu respiră și trăiește intens:

„Nicicând tocita-mi pană N-o înceta să scrie Și dacă-mi luați vederea Și vocea și-alăuta...” („Nicicând”)

Devotamentul și iubirea pentru limba română răzbate din poezia „Testament”:

„Cu limbă de moarte vă las Puțina-mi avere, Rămasă prin meleaguri străine!”

Asemeni Văcăreștilor („Las vouă moștenire: Creșterea limbei românești. Și-a patriei cinstire”), Melania Rusu-Caragioiu lasă moștenirea ei urmașilor:

„Dar vă las și dragostea de țară Și creșterea ei...”

Bijuterie în versuri și suflet, volumul de poezie „Furtuni fecunde” încântă și invită la nostalgice reverii.

Bună lectură cititorilor si succes pe mai departe prolificei autoare!

Sacul lui Condoiu Prof. Dr. Paul Dăncescu

Pictor și profesor de desen, Virgil Condoiu a făcut studii de artă la Școala de Belearte, prin anii 1920-1925. Fusese coleg de clasă cu pictorul Nicu Enea. Studenți modești, sărăcuți, locuiau

împreună cu alți studenți, într-o cameră mare a unui cămin studențesc tot modest dacă nu foarte modest.

Virgil Condoiu era un om plin de bunătate. Un altruist. Povestea, rămasă în boema Bucureștilor, spunea că el, ca student, neavând un geamantan, își ținea hainele într-un sac lăsat mereu deschis lângă pat. Când vreun coleg îi cerea împrumut un ban, sau o cămașă, sau un pantalon „ca să iasă în oraș”, Condoiu îi spunea simplu „caută în sacul cela și ia din el ce-ți trebuie”. Azi așa, mâine așa, până la urmă ieșise vorba „îți trebuie ceva, vezi în sacul lui Condoiu”. Sacul

devenise rezerva tuturor. Ajunsese obiect de proverb! Era sacul lui Condoiu!

Cum am amintit mai sus, Virgil Condoiu fusese coleg cu Nicu Enea la Școala de Belearte și au rămas buni prieteni. Așa l-am cunoscut noi, pe vremea când locuiam în aceeași casă cu pictorii Nicu și Elvira Enea, în Strada Griviței Nr. 17, casa situată cam în fața bisericii Sf. Nicolae Manea-Brutaru. Era o casă veche cu pereți groși ca de cetate și camere foarte mari dar nu înalte. Am aflat mai târziu că fusese pe vremuri casa generalului Herescu Năsturel, ctitorul bisericii Sfânta Vineri din Str. Călărași, unde era și mormântul Hereștilor cu


inscripția celebră a genealogiei de familie, probabil parțial fantezistă. Ea începea cu acel Rudolf (Radu) Herescu de pe vremea lui Vlaicu-Vodă, căruia i se atribuiau mari fapte de vitejie. Casa Herescu, în care locuiam noi, se afla de fapt în perimetrul fostei și imensei proprietăți a familiei Stirbey, din calea Victoriei, pe care se ridicaseră palatul Stirbey. Mai târziu, o parte din teren s-a divizat iar pe fiecare parcelă s-a construit câte o casă mare, adevărate palate, dintre care una era a familiei generalului Florescu și alta a unei doamne Sturdza.

Eram copil cam de zece ani, din timpul când păstrez amintirea pictorului Virgil Condoiu. El era profesor de desen la un liceu în București. Să fi avut vârsta cam de 40 de ani. Condoiu era mic de statură, vesel, mereu cu vorbe de duh, pe care le spunea cu vocea puțin gâfâită de tutun și de băutură . Intr-adevăr, îi cam plăcea să bea câte un păhărel-două de vinișor. Îl aprecia pe cel roșu. Și, cum în casa noastră se găsea întotdeauna o sticlă de vin bun de Panciu, ținută pentru musafiri, că la noi în familie nu prea erau băutori, Condoiu ne era deseori oaspetele. Trecea în fugă să ne vadă, dar, apoi, se întindea la vorbă cu părinții mei.

Era un pictor de talent dar nu-mi aduc aminte să fi văzut, în copilăria și adolescența mea, vreo expoziție personală a pictorului Virgil Condoiu. De la el ne-a rămas în familie o mică pictură în ulei, o casă țărănească din Transilvania, probabil o lucrare din timpul studenției. Din toată colecția de artă a tatălui meu, doar lucrarea lui Condoiu a ajuns până la urmă la noi în Canada.

Virgil Condoiu era un excelent desenator. Rapid, sigur, din câteva trăsături de condei prindea un personaj, un tip uman, ce ne încânta pe noi, copiii. Talent artistic avea, dar vremurile erau de așa natură că puțini reușeau să trăiască din pictură. Condoiu avea familie, pentru care îndatoririle erau grele și de aceea a preferat cariera de profesor de desen. El era autorul unor caiete de desen pentru elevii de liceu de diferite nivele. Caietele sale de desen erau foarte apreciate. Virgil Condoiu, cu modul său simpatic de a fi, avea legături sufletești de mare finețe cu tineretul, cu copiii. Din munca sa de dascăl de desen la școală, împreună cu munca soției, reușise să-și facă o casă în cartierul Domeniilor, pe strada Sandu Aldea. O vilișoară modestă.

Trecuse o lungă perioadă de timp fără să ne mai vedem. In 1941, fusese concentrat și a plecat pe front. A înfruntat grozăviile războiului. Mai târziu am aflat că s-a pierdut pe undeva, prin stepele îndepărtate ale Rusiei. Așa au pierit nenumărate valori umane, mai mari sau mai mici, tineri sau mai în vârstă, oameni cu diferite nivele de cultură, intelectuali sau oameni simpli, orășeni sau țărani, toți acei militari morți pe front pentru o cauză care până la urma a fost, - Vai!, pierdută. Nu numai pierdută, dar chiar și inutilă. O moarte tristă și zadarnică, care astăzi nu este onorată în public nici măcar cu o aducere aminte.

Ai mei l-au regretat. Și noi la fel, cei care între timp crescuserăm și eram studenți la rândul nostru. Fiul său, din câte îmi aduc aminte, mai târziu, era printre studenții mediciniști, sau printre tinerii medici, cu mai mulți ani în urma mea. Viața ne-a rătăcit, ne-am pierdut. Veniseră acele vremuri cumplite de după terminarea războiului, vremurile ocupației militare rusești, care nu au fost nici pe departe o glumă, acele vremuri de care, astăzi, ne aducem aminte nu cu tristețe, ci cu durere. Cu groază!

Poezii de Eva Halus

Pictorul-poet, poetul-pictor

sau Eva Halus Traian Gărduș

Motto: Ut pictura poesis (Horațiu)

Nu sunt puține cazurile în care natura, Dumnezeu, au îmbinat, în mod fericit, întru aceeași persoană două daruri alese; pictura, apetitul culorilor cu cel al cuvintelor, căci și cuvintele au viața lor, vibrația lor emoțională, de neuitat.

Sper că și domnișoara Eva Halus este beneficiara acestui privilegiu divin ca să fie, în egală măsură și poetă și pictor – desigur și reciproca este valabilă, având rezultate notabile în ambele domenii (vernisaje, lansări de carte etc.)

Eva Halus este și un sensibil critic de artă, comentator avizat de prin sălile de expoziții, dovadă numeroasele cronici de specialitate semnate în gazeta „Accent”.

Poeta în discuție a debutat editorial în anul 2012, cu volumul „Fragments”, cu ilustrații, sugestive, de autoare ca și cel care va ieși, în curând, de sub tipar, intitulat „Of Me and You”, lansarea căruia va avea loc în luna februarie sau martie (iată că și primăvara se numără poemele!)

Poezia sa este una intimistă, tipic feminină, fără însă a abuza de un feminism exacerbat.

Ea folosește multă culoare, muzicalitate, contrare precise – elemente picturale deci, dar și muzicalitate – adesea abordează și versul clasic – ritm, rimă, ținând cont de precizarea lui Paul Verlaine, „De la musique avant toute chose”. Tematica sa predilectă fiind dragostea, e și firesc (vârsta), caută un amor discret, îmbibat cu multe nuanțe lirice.

De altfel, cele trei poeme aici alăturate, credem noi, ilustrează plenar această idee. În plus, ele sunt și de strictă actualitate, celebrând iarna și sărbătorile de iarnă, sfintele sărbători, încât ne par trei flori mirifice – garoafe, roze, crizanteme – cu poezia lor.

În concluzie, Eva Halus aidoma altor poeți (poete) români ilustrează cu vervă vechiul adagiu „Anch'io sono pittore” (și poetă, adăugăm noi), alături de nume cunoscute ca Margareta Sterian, Nichita Stănescu, Ion Popa – Argeșeanu , colega noastră Carmen Poenaru sau actorul Mircea Șeptilici.

Ei toți merită prețuirea noastră fie și pentru meritul de a ilustra magistral adagiul de mai sus.

Toate cele relevate aici, cât și altele care s-ar fi cuvenit a fi detaliate ne fac să-i așteptăm cu mult interes viitoarele sale cărți de poezie. Succes!


Tangente Mimează apusul Și pașii se vor pierde Pe plaja Teniferei Portocale purtând în noapte Mimând sorii cu miros de citrus Desfăcuți în șoapte de urări De Sărbători de Sfinte Datini. Tangențial cu tine Sânt eu, Isus, Și ne-ntâlnim purtând în inimă Lumina pe lume, în ceasul spus.

Vasul de aur Lăcașului ființei - lui Émile Nelligan - Aplecată asupra mea Pictez în minte vasul de aur Ce-l țin de două toarte Cu mâinile împreunate pe corp. Îi văd crestăturile marginilor Pe care s-au plimbat valurile, Îi văd transparența cu care a existat Și crăpăturile pe care timpul și separările

le-au marcat. Aurul vechi, nespus de vechi și lucitor, Fixat între coapse și șolduri, Cu două guri pentru a-l face lumii fecund Este vasul de aur

din gândul unui om de cuvânt. El a fost plimbat în multe ere, În el s-au picurat cuvinte frumos alese, Lanțuri de metafore

și dantelării de gene, Din el s-au născut copiii. Azi îl țin și eu de toarte: Vasul de aur, trecut din neam în neam Protejat de rozarii înalte.

Ultima poezie de toamna (Emoție de toamnă) În val de vremi, valurile trec:

păreri de toamnă Văzut-am verde cât de-o palmă, Dar e-o frunză roșie ce pleacă Complementar pe fața-ntoarsă A soarelui ce-anină Aura-i palidă, cețoasă. Și într-o clipă ultimele giuvaere Cazând în vânt, în dansul mut Până când ultima sclipire piere Lasă în urmă o lume desfrunzită Ce își așteaptă rândul, Singură și goală Oprită-n calea iernii ce-o să are Câmpiile cu albe-ogoare, Iar ea se va așterne sclavă, Fără de podoabe, Înfriguratei ierni și-a ei povară. Nimic n-o mai indemnă Să stea falnică și trează; E doar un abandon În somnul de sfârșit de drum. Și-a doua zi, la deșteptare Copiii vor vedea neaua cum cade Și toate drumurile doamnei toamne Albite de uitare.

Cenaclul Eminescu creşte Livia Nemţeanu)

Vin sărbătorile, sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului şi ale lui Bădica Traian. Ni se umplu sufletele de bucurie şi casele de bunătăţi tradiţionale, pe care fiecare gospodină le pregăteşte după secretele ei proprii, dar şi ale părinţilor care le-au transmis.

Vin sărbătorile cele sfinte, dar până la ele ne pregărim şi spiritul, să dăm şi să primim ce e mai pur în noi, poezia şi harul celor dăruiţi cu boaba de talent ce încolţeşte şi luminează calea înspre frumos, mai înainte de cea a bine miroaselor bucate.

In acest sens, cercul nostru literar, Cenaclul Eminescu, Cenaclul Peniţei deci, s-a întrunit -ca în fiecare lună- şi în aceste ultime două luni, dar cu râvnă mai mare.

În 21 noiembrie ora 18, un grup de peste 30 de auditori a umplut sala de la etajul 6 a Asociaţiei Culturale Române de la Centrul Comunitar din 6767 CDN, nerăbdători să asculte un poet nou venit în lumea noastră. E vorba de D.H.Silvian, care a prezentat o scenetă în dialog între un bărbat şi o femeie, intitulată „Conversaţie – cuvinte dulci, vorbe flămânde”, care într-o noapte se

caută şi se resping de la început până la sfârşit pe linia unui fir de telefon. Originalitatea subiectului şi a prezentării lui de către autor, cu vervă şi umor, şi cu ajutorul vocii foarte feminine a poetei Carmen Ionescu, a declanşat un ropot de aplauze.

Poeta Livia Nemţeanu a citit apoi un grup de poezii stranii, printre care : Am fugit din moarte, Miraj, Suntem nemuritori, Strigoaica, din care cităm prima strofă :

Ce curios bate vântul printre stele ! Îmi legăn capul pe frunzele care zbor Şi mă mir :

ce curios bate vântul printre stele! Parcă-ar fi răsuflarea ta

între ochii mei închişi.

Publicul a rămas câteva secunde în tăcere, ca după o taină care a trecut prin sală, şi apoi comentariile au curs cu uşurinţă.

La 12 decembrie s-a întrunit cenaclul „de Crăciun”. Poetul Ionuţ Leonard Voicu s-a prezentat cu un grupaj de poezii inedite, într-un stil total diferit de cele publicate în cele două volume ale sale : Zori de zi, Singur şi departe.

Stilul scurt, concis, lapidar şi plin de simboluri a încântat sala. Iată un scurt extras : „Aferente / două tangente / unite în timp / eu sunt acelaşi / iar tu / nu te schimbi.”

Părintele Radu Roşcanu a încheiat

amurgul acestei zile plină de spiritul sfintelor sărbători, explicând rosturile şi sensurile vizibile şi invizibile dintr-o icoană orientală a Naşterii Domnului, pe care a adus-o cu sine pentru a o arăta tuturor.

Explicaţiile docte ale părintelui Radu Roşcanu fac referire la Vechiul şi Noul Testament, cu citate din prooroci şi evanghelişti. Aflăm, printr-un interesant citat din profeţia lui Isaia –la care iconografia de Crăciun din toate timpurile şi din toate ţările se referă- că „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, propriul Meu popor nu Mă pricepe” (Isaia, 1, 3.) Interesant este că e vorba de o profeţie.

Iată un citat din descrierea icoanei : „Să privim icoana. Domneşte într-însa

pace şi armonie. Stelele sclipesc. Stâncile se deschid pentru a-L primi pe


Creator. Animalele sunt paşnice. Păstorii împărtăşesc bucuria lor cu îngerii. Magii vin bucuroşi la Adevărul descoperit lor de stea. Sus la mijloc e sugerată matricea cerului. Din ea ţâşneşte o rază. „Eu sunt lumina lumii

... cei ce mă vor urma vor avea lumina vieţii.” (Ioan, 8,12)

Şi aşa mai departe, cuvântul părintelui Radu Roşcanu a fost plin de înţelepciune şi învăţăminte.

Cu această tainică întâlnire spirituală, încheiem anul de graţie 2013 al Cenaclului Eminescu.

Poezii Ana Maria Gibu

3

amintește-mi am fugit cu sufletul tău rătăcit într-o noapte folosindu-l pe post de cort prin deșertul negru al minții acum este prăfuit puțin șifonat dar e bine... mai poate fi așezat peste inimă ca un șal zdrențuit de sentimente mute nu mă învinovăți

că nu te-am luat cu mine în călătoria spre alte adâncuri te-am dus sub candelabre în flăcări dansând dimineața ai devenit rafale de vânt nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez era palid și tușea de ceva vreme răcise în peșterile sanatoriului de sub pământ a evadat când savuram ultima brioșă cu ciocolată l-am găsit agățat în hățișul de vorbe aruncate aiurea pot să-ți înapoiez sufletul l-am peticit cu dragoste și este ca nou

azi trec de inima mea călcând printre cuvinte fără să le ating la capăt de pustiu toate vin aproape vor ordonate după cum au sosit pentru a evita orice încurcătură folosesc alfabetul… amintirile boboci cruzi descătușându-se emană frumusețe... gata hai că ne vedem și mâine într-un colț poezia râde sunt dorul din plânsul rostogolit dar de decembrie m-ai găsit unde-am rămas cu o iarnă în urmă inventând jocuri din culorile lui noiembrie rătăcite sub alb cel mai bine îmi ieșeau combinațiile de roșu chiar dacă pentru puțin timp privirea am lipit-o de albastrul care cobora din când în când să fie mângâiere cât treceai însingurat pe sub plopii încărunțiți acolo unde dansam amândoi

valsul uitării am complotat cu norii cu luna cu umbra să te-nsoțească în ceasuri mohorâte până și timpul și-a reprogramat zborul în ritmul tău

am revenit ascunsă în vise dincolo de fereastra care luminează noaptea pregătită să împart necuvintele rog gândurile mele

să adune din strălucirea fulgilor liniște frumusețe iubire le pun centura de siguranță și le dau drumul... acum știu ce sunt ce ești unde suntem când scriu pentru cine... decembrie iară... se cuibăresc în mine visele speranța iubirea ca într-o scorbură încălzită umbre în zorzoane trec zgomotos ademenindu-le... croiesc din cuvinte poteca spre înainte amurgul treaz mă înfășoară în alb și îmi șoptește că pot pleca ies să vă caut lăsați ușile deschise


Poezii Leonard Ionuț Voicu

NEPOFTIŢI LA MASĂ

aud

fulgii sezonieri ropotind

la fereastra sufletelor

înrădăcinate în acest

pământ

negru frumos. Într-o

dumbravă roşie mai sunt

narcise de culoarea

ghioceilor,

răsar mugurii speranţei.

Plăpânzi, dar...

din ce în ce mai mulţi.

Un neam,

o limbă, o ţară.

ZI DE IARNĂ I

E devreme!

Ninge cu fulgi mari

pe scheletul voinţei mele

deznădejdea supărarea

tristeţea o da

tristeţea

nu mă lasă să văd

crengile albite ale copacilor

doar negrul maceraţiilor.

Ninge cu fulgi mari copii cântă colinde

prin autobuze.

Am masa la fereastră la radio

o ultimă de clasă

mă chinuieşte: On va s'aimer encore

On va s'aimer encore

mă apucă...

Un al doilea

are vocea acoperită de pian.

Al treilea...

- Madame

Este vreo zi de

doliu naţional şi nu ştiu ?

Enyway... Ce post este acesta ?

Nu de alta, dar vreau să fiu sigur

că nu am să-l sintonizez

niciodată. Merci !

Clătita a fost excelentă !

Celelalte dame mă privesc mirate EU sunt

cel care

nu apreciez... nu înţeleg.

O antichitate se ridică tricoul uzat... decolorat

îi ascunde doi saci goliţi ce-i atârnă de piept.

Sfârcurile trebuiesc căutate

la fundul sacului... privesc spre podea.

Ninge cu fulgi mari

zăpada alunecă de pe acoperişurile caselor

iar eu...

mă grăbesc să plătesc

apoi gândesc mă răzgândesc.

Cafea ? Oui Madame !

Răcoarea dimineţii urcă pe spatele

şi umerii mă apasă.

Tu nu mai eşti caldă

eşti altfel...

eşti zăpadă.

Cerul s-a lipit de acoperişuri vrea să ne şoptească

la ureche.

Ninge cu fulgi mari

Mugurii sunt rari.

ZI DE IARNĂ II

Ninge cu fulgi mari

nuferii visărilor

şi al alinărilor

mamele-şi îngroapă pruncii

fii îşi omoară

taţii noi ne vindem

fraţii

ninge cu fulgi mari cu gaze lacrimogene

invidii cancerigene

războaie obscene greve

gangrene

norii sunt aproape zgârie egourile

infatuaţilor

se destăinuie moderaţilor

ninge cu fulgi mari

albirea păcatelor uitarea adevăratelor

dosirea întunecatelor

azi

fulgi tari ca nucile ne lovesc răscrucile

gerul nu se lasă e la el acasă.

IERI (Zodiac)

Tu stai visezi plecată

tot acasă şi cerul

nu-i albastru

e un nor iubirile

îţi joacă iar o farsă

dar tu surâzi şi iar învingi...

un bun săgetător.

1 IANUARIE

Prima zi

singură într-o singurătate

de alte zile

unice irepetabile

separate precum

sufletele noastre

solitare

paralele

lupta continuă

timpul îşi vede de drum vieţile trec

singur şi fum.


Pense comme le vent! – III – Christina Callimachi

Traduction du roumain par Wladimir Paskievici

« Pense comme un chien! » Je rencontre le moine-chef sur un des

sentiers gravelés blanc-gris. Il s’arrête, me regarde droit dans les yeux et me demande:

- As-tu compris? - Qu’est-ce qu’il fallait que je

comprenne? - L’assassinat de Bouddha, dit-il

brièvement. - Je n’ai rien compris. - Il ne fallait d’ailleurs pas. - Pourquoi pas? je demande, toute

perplexe. - Ce qu’il fallait comprendre (peu l’ont

fait) se situe au-delà des mots, du temps et de l’espace.

- Je m’en fiche de l’assassinat de Bouddha, je m’entends dire.

C’est à son tour de s’étonner. - Aujourd’hui, je ne me fiche que des

chiens. Il éclate de rire et disparait aussitôt sur

le sentier blanc. Peu de temps après, je me dirige de nouveau vers le plateau avec les bêtes. Le moine guide me montre un nouveau repère: « Quand le soleil sera là… etc. »

- Je sais, je sais, je réponds. Je me place directement sous l’arbre

nain. Les chiens paraissent endormis mais, de temps en temps, l’un d’entre eux s’élance comme un fou pour ramener quelque chèvre égarée. C’est tout. Je me sens calmée et, assise en dessous du petit arbre, je commence à prendre des notes. À l’heure convenue, apparaît le moine guide de bonne humeur.

- Eh! Comment ça a été aujourd’hui? me demande-t-il joyeusement.

- Pareil. - Et que penses-tu faire? - Rien, je réponds maussade, je ne

peux rien faire. - C’est parce que tu as une

weltanschauung restreinte. - Et comment devrait être ma

conception du monde en cette occasion-ci?

- Tu devrais penser comme un chien! - ? - Et ce n’est même pas difficile de

penser comme un chien, dit-il, c’est beaucoup plus difficile de penser comme un arbre, une pierre ou comme le vent.

- Et comment puis-je penser comme un chien? je m’entends demander, gênée.

- Je vais t’aider. - Tu as le droit? - Maintenant oui, j’ai le droit. - OK. Mais est-ce que je peux te poser

une question? je lui demande. - Certainement, n’importe laquelle. - Tu utilises des mots rares,

inhabituels, qu’est-ce que tu as eu comme éducation?

- J’ai un doctorat en philosophie et un autre en mathématiques.

- Ah! Mais alors… qu’est-ce que tu cherches ici?

- La même chose que toi, répond-il. Et il reprend:

- As-tu regardé avec attention la construction?

- Oui. - Au design? - Oui. - Le projet a été réalisé par un grand

architecte, en résidence. - Qui? - Cela, je n’ai pas le droit de te le dire,

sourit-il. Notre programme est interactif, nous invitons beaucoup d’écrivains, des poètes, par exemple nous allons inviter, toutes dépenses comprises, une des tes compatriotes, Mme C. qui habite à Montréal.

- Ah! Je la connais, nous sommes des amies.

- Je l’ignorais. - Il existe beaucoup d’écrivains

roumains, dis-je. J’en connais un, très intéressant, qui habite à New York et qui aimerait beaucoup écrire ici, comme d’ailleurs plusieurs autres de Roumanie même.

- Lorsque nous descendrons au bureau, tu me donneras leur nom.

- D’accord, dis-je, pour ajouter ensuite, mais est-ce qu’on écoute de la musique ici?

- Quelle sorte de musique? - Classique. - Certainement, il y a un groupe de

moines mélomanes qui va aux concerts, à San Francisco.

- C’est bien, dis-je. - Et maintenant, revenons aux chiens. - Revenons aux chiens, murmurais-je,

sans aucun enthousiasme. - Ces chiens sont appelés « chiens de

labeur », ils ont une tâche bien établie.

- Oui, je sais, garder les moutons et les chèvres.

- Eh bien! Ils vont se laisser approcher d’eux lorsqu’ils vont penser que tu es un mouton.

- Montre-moi comment faire! je lui demande toute perplexe.

Le moine se fond parmi les moutons et les chèvres qui paissent paisiblement, ensuite commence à marcher à quatre pattes vers le précipice et, tout de suite, un des chiens vient le rejoindre et le pousser en arrière. Le chien reste tranquille lorsqu’il nettoie les chardons de sa fourrure.

- Peux-tu faire la même chose? me demande-t-il.

- Je crois bien qu’oui. Sur le chemin du retour, je lui

demande: - Mais dis-moi, s’il te plait, comment

pense le vent? Il ne me répond pas, il sourit

seulement... « Pourquoi les moines doivent-ils

garder le célibat? » Arrivés dans l’enceinte du Monastère,

je demande à tout hasard: - Pouvons-nous bavarder un peu, j’ai

un million de questions à poser pour lesquelles j’ai besoin de réponses pour « hier » comme disent les Américains.

- Certainement, surgit la réponse, suis-moi.

Nous atteignons un endroit interdit aux apprentis, une grosse pancarte indique même « Off limits! ». Pour l’instant, on ne distingue rien, sauf un sentier qui tourne en spirale autour de la montagne, ensuite apparaît brusquement un bâtiment assez moche et bizarre, un hémisphère de couleur foncée.

- C’est le Pavillon, dit sèchement le moine accompagnant. À l’intérieur, se trouvent des tables confortables et des chaises basses, tandis que la vue est panoramique à 360 degrés.

- Je dois regarder d’abord, je lui dis du même ton, en refusant de m’asseoir à une table avant d’embrasser de la vue cet endroit dans son ensemble.

Le Pavillon est un immense hexagone; de là, l’océan, les rochers et le Big Sur se distinguent clairement, comme de l’avion. Le côté opposé à l’océan est pris


par des montagnes d’une beauté sauvage, tandis que des vautours d’une grandeur démesurée tournoient du côté des montagnes.

- Oh! dis-je, c’est spectaculaire! - En effet, répondit le moine.

Maintenant, pose-moi tes questions, m’encouragea-t-il.

Sur ce, une jeune asiatique, souple, nous amène trois récipients et une sorte de petit-pains. Sur la table, se trouvent des assiettes, des verres et des tasses.

- Je ne pense pas que tu devrais prendre du vin avec cette chaleur, m’avertit le moine.

- Tu plaisantes, je riposte, cette vue mérite d’être célébrée avec au moins un verre de vin rouge. Je ne peux pas boire du thé ou manger du yaourt en regardant l’océan...

- Fais comme tu veux, fit le moine résigné.

- Parle-moi du célibat : pourquoi les moines doivent-ils garder le célibat?

- Si tu avais lu un peu de philosophie bouddhiste, tu n’aurais pas à poser une telle question.

- Au contraire, dis-je, je veux savoir. - Bon, dit-il. Je parlerai de moi lorsque

je toucherai ce sujet. - OK.

- Tout le souffle de la Planète Terre, je me réfère particulièrement aux civilisations occidentales, a avalé la pilule du « grand amour » et du « jusqu’à ce que la mort nous sépare », n’est-ce pas?

- Oui, dis-je, en voulant ajouter une citation de Borges sur l’amitié.

- Oh non! n’utilise plus cette citation, elle devient répétitive.

- Je regrette, dis-je un peu contrariée. - Allons examiner un peu le sens de l’«

amour », pour nous, ici, en Occident. - Ce n’est pas ça ce que je veux

entendre, c’est la théorie bouddhiste! - D’accord, mais je dois commencer

ainsi, autrement tu ne vas rien comprendre.

- OK. Le sentiment de l’amour, tel qu’on l’entend en général, est généré par une partie atavique du cerveau que nous avons « en commun » avec les animaux. Rien particulièrement noble ou élevé, c’est l’espèce qui demande à se reproduire. Je parle de l’amour-possession, de l’amour-blocage. Il suffit de te citer de mémoire José Ortega y Gasset qui disait que l’âme de la femme tend à vivre sur un axe d’attention unidimensionnelle qui est fixé à chaque époque de sa vie sur un seul sujet. Pour l’hypnotiser ou pour la rendre

amoureuse, il suffit de capter ce rayon unique d’attention. Je ferme ici la citation reproduite de mémoire.

- Et comment c’est chez l’homme? - Dans le psychique de l’homme se

trouvent toujours plusieurs épicentres. L’axe attentionnelle est multiple. Un acte psychique est d’autant plus violent qu’il est placé plus bas sur l’échelle de l’âme, plus proche du mécanisme corporel aveugle, plus loin de l’esprit.

- Et qui parle maintenant, toi ou Gasset?

- Toujours lui, à travers moi. - Et alors? je lui demande. - C’est pour cette raison qu’on a besoin

du célibat. Je t’en prie, continua-t-il, ne prend pas un deuxième verre de vin, prend un thé ou, si tu veux, je peux te commander de l’eau minérale.

- Merci, dis-je, en le regardant de travers.

- C’est l’heure du repas, m’annonça-t-il.

- Et quand est-ce que je partirai pour le campus d’en bas?

- Aucune idée, répondit-il sans aucune autre cérémonie.

(À suivre)

Agaguk ( XV ) Roman de Yves Thériault. Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor

Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca Pilat

tigmierpak – avionul

Când zăpada dispăru, iar tundra începu să înverzească şi să înflorească pe ici-colo, când iurtele luară locul iglurilor, Pasărea Mare a albilor se aşeză pe o suprafaţă uniformă, aproape de sat.

Ramook auzi uruitul celor două motoare.

Puse oamenii în alertă şi, când avionul cobora făcând un viraj asupra aşezării de

iurte, el se afla în fruntea tribului său aşteptând, ca de obicei, cu faţa impasibilă.

Din avion coborâră patru poliţişti. Cu ei, încă doi oameni pe care Ramook nu-i putu identifica. Aceştia purtau haine de-ale albilor, dar aveau un aer deosebit.

Erau, se pare, judecând după aspectul lor, cei mai mari şefi, mai mari decât poliţiştii.

Şase oameni. Curajos, Ramook îi privi venind. Henderson era îngropat departe. În mod

cert, nu se vor duce să scormonească toată tundra. Şi apoi, cum să mai descoperi şi să recunoşti după atâta timp un cadavru?

Singurul trădător periculos, Ayallik, nu se mai afla pe această lume. Ramook însă era teafăr şi se simţea bine.

Unul dintre ofiţeri purta, pe braţ, cu două galoane mai mult. Ramook ştia ce înseamnă asta: el va vorbi pentru alţii. El va da ordine.

– Ramook? Va să zică era cunoscut atât de departe!

Un larg surâs copilăresc destinse faţa

eschimosului. El aruncă o privire spre ai săi... remarcaseră marele respect ce i se acorda şi, în primul rând, Ghorok vrăjitorul.

– Cunoaşteţi şi voi numele lui Ramook? - întrebă acesta.

Poliţistul stătea în faţa grupului nou venit. Oamenii lui se aflau ceva mai în spate, deoparte. Cei doi albi erau îmbrăcaţi în parkasuri lucitoare.

– Cunoaştem numele lui Ramook, răspunse poliţistul. El pocni din călcâiele cizmelor, privind la Ramook de sus.

– Eu sunt Scott, zise el. Vrem să-ţi vorbim.

– Tu eşti şeful? – întrebă Ramook. – Da, eu sunt şeful oamenilor de aici. Arătă spre grupul de poliţişti şi spre cei

doi albi. Ramook se frecă pe bărbie cu mâna.

Părea îngrijorat. Deci şefii nu erau cei doi albi. Atunci cine erau aceştia?

– Dacă tu eşti şeful, zise Ramook, poţi veni să vorbeşti cu şeful. Dar ceilalţi vor


rămâne aici. Şi preciză – atât ai mei cât şi ai tăi.

Poliţistul Scott era înalt, chiar mai înalt decât Henderson. Mai înalt decât toţi cei cu care venise. Tânăr, cu ochi întunecaţi pătrunzători şi gura mică. Vorbea foarte bine eschimosa şi se părea că le cunoştea obiceiurile. Ştiuse să se prezinte aşa cum trebuia. Ramook era tulburat. Îl cuprinse frica, dar avu grijă să nu se observe nimic din ceea ce simţea. Se înclină, dar numai atât cât să nu pară servil şi, cu un gest, îl invită pe poliţist.

– În iurta mea. Scott îl urmă şi cei doi bărbaţi se

îndreptară singuri spre locuinţa şefului. Înăuntru, eschimosul luă loc pe o piele

de ren şi aşteptă. Scott se aşeză în faţa lui, dar rămânea tot atât de mare, de impunător. Ochii săi susţinură privirea lui Ramook care, în cele din urmă, îşi întoarse capul.

– Anul trecut, începu omul legii, noi am trimis aici un poliţist pe nume Henderson. Ştim că a ajuns, întrucât un avion l-a văzut de sus intrând în satul vostru. Mai ştim că nu s-a întors în sud. Unde este el?

Ramook miji ochii. – Cum să ştiu eu. Scott se încordă. – Ştii asta, Ramook – şef de trib.

Henderson a venit aici să ancheteze moartea unui traficant alb. Noi suntem aproape siguri ca albul a fost omorât aici şi că, în plus, voi l-aţi omorât pe Henderson. Vă dau termen până mâine să mi-l predaţi pe vinovat.

Ramook simţi cum îl apucă furia. O furie rece, o furie de şef ofensat.

– Eu mă aflu în ţara mea, zise el. – E adevărat. Dar cine face legea? – Tu. – Atunci tu te supui legii mele. – Eu mă supun cui vreau, spuse Ramook

zâmbind răutăcios. Ascultă, adăugă el cu o voce seacă, câţi sunteţi voi? Şase... Ei, află ca noi suntem cincizeci.

Scott se ridică. Zâmbi la rândul său. Îl privea pe Ramook de la înălţime.

– Tu crezi că vei câştiga? Vor veni alte avioane, unul după altul. Dacă vom avea nevoie de o sută de oameni, o sută vor veni şi veţi fi exterminaţi. Dar admiţând cazul că nu ştiţi sau că veţi învinge, unde veţi merge să schimbaţi pieile, să luaţi gloanţe, puşti noi, ulei pentru lămpi? Şi firul pentru plasa voastră... Spune. Acum, când voi nu mai ştiţi să împletiţi plasă din babiş, de unde veţi lua sfoară gudronată?

Ramook, cu capul în jos, nu zicea nimic. – În seara aceasta, femeile voastre ne vor

pregăti o masă, iar noi vom dormi în Pasărea Mare, la adăpost de gloanţele

voastre. Dacă unul dintre voi se va apropia, va fi împuşcat. Trebuie ca mâine dimineaţă vinovatul să vină pentru a se preda.

– Şi dacă nu va veni? – Am şase oameni, gloanţe, şi timpul

înaintea mea. Ştii tu cine sunt cei doi albi? Cei care nu sunt poliţişti.

– Nu. – Ei sunt savanţii noştri. Vrăjitori mari.

Au adus nişte cutii magice, lunete pentru a afla trecutul, cu care vor citi ceea ce nu se vede. Vor căuta peste tot în sat. Dacă a curs sânge într-un loc, ei vor afla deîndată. Vor putea spune al cui a fost acel sânge. Vor găsi resturile omului ars şi vor şti dacă acestea vor fi resturi de alb sau de inuk. Vor cerceta tundra, ajutaţi de polițiștii mei, şi vor găsi chiar urmele invizibile ale unui cadavru. Vor săpa în muşchi. Vor putea spune din ce puşcă a ieşit glonţul care l-a ucis pe Henderson şi chiar ziua şi ora când glonţul a fost tras. Eu nu am nevoie decât de criminal. Când cei doi magicieni ai mei vor termina, eu oricum voi lua vinovatul cu noi...

El se aplecă uşor îngăduitor. – Tu ştii asta, Ramook. Albii sunt

puternici şi abili. Au mari magicieni. Ei vorbesc de la distanţă, zboară în aer, vă fixează chipul pe hârtie, ştiu tot şi ghicesc tot. Ceea ce nu ghicesc ei vor ghici vrăjitorii lor pentru ei. Crezi tu că poţi câştiga împotriva noastră?

În acea seară, după ce albii au mâncat şi s-au retras în Pasărea Mare pentru a dormi, Ramook şi-a convocat bătrânii în iurta sa. El le povesti ceea ce îi spusese Scott. Când termină ceea ce avusese de zis, Ramook murmură cu o voce neliniştită:

– Nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru.

Nimeni nu spunea nimic. Lumina fumegândă a lămpii făcea să le lucească feţele uleioase impasibile cu ochii pierduţi în orbitele înguste, încruntate.

– Trebuie să-l predăm pe Agaguk, zise Ramook.

– Pe fiul tău, făcu Ghorok. – Da. – Să-l predai albilor? – Da. Pe el sau pe mine. Întrucât eu sunt

şef, am dreptul să-mi salvez capul. Toţi se retraseră, rămase pe loc doar

Ghorok. – Du-te imediat, zise Ramook. Du din

partea mea această puşcă lui Agaguk. Cred că îi mai place şi acum. Când te vei întoarce, îl voi denunţa poliţiei.

El întinse lui Ghorok arma cu care îl împuşcase pe Henderson.

– Mâine trebuie să predai vinovatul? – O să-i fac să aştepte întoarcerea ta. Voi

găsi nişte motive. Pleacă tiptil, ocoleşte

mult şi revino imediat! Nu vreau să se ştie că ai plecat la el.

Când plecă Ghorok, nimeni, nici chiar poliţiştii din avion, nu-i observă dispariţia.

După ce a mers toată noaptea, la sfârşitul zilei următoare a sosit la iurta lui Agaguk. Abia putea să se ţină pe picioare, într-atâta alergase, având şi a doua puşcă pe umăr, cea pe care Ramook i-o trimitea în dar lui Agaguk – sarcină ce trebuia să fie dusă bine la îndeplinire.

Îl primi Iriook. Era singură. În ajun, Agaguk pornise

spre sud, zicând că văzuse nişte păsări mari ce zburau într-acolo. Trebuia deci să lipsească două zile.

Iriook nu-i pomenise nimic lui Ghorok despre asta. Ea îl privi pe noul sosit rece, în picioare în faţa iurtei, barându-i intrarea.

– Vin să aduc un dar, zise Ghorok. Iriook nu spuse nimic. Rămase locului. Ghorok îi întinse puşca. – Ce este asta? – întrebă Iriook. Cine

trimite această puşcă? – Ramook. – De ce? – A zis că i-ar face o bucurie lui Agaguk.

N-a venit niciodată aici să vadă cum trăiţi. Vrea să-şi ceară iertare. Va veni în curând la voi, dar înainte a trimis acest dar pentru Agaguk.

– Este o puşcă veche. – Da. – Ramook ţine foarte mult la ea. Iată de

ce i-o dăruieşte fiului său. Iriook privi neîncrezătoare. – Agaguk nu este aici. – Va reveni? Ea ezită un moment, apoi crezu de

cuviinţă să adauge: – Poate mai târziu, nu ştiu. Ochii lui Ghorok sclipiră, Iriook schiţă

un zâmbet strâmb, dispreţuitor. – Ştiu să trag şi eu, zise ea. Întinse mâna în spate căutând în iurtă şi

îşi scoase puşca. – Sunt înarmată. Ca un bărbat. Ghorok ridică din umeri. Pentru o

femeie nu merită să rişti. Pentru un urs alb, trei foci abia prinse, poate, dar pentru o femeie... Aruncă puşca lui Ramook la pământ.

– Am adus darul. Nu mai am ce face aici. – Nu pot să-l iau. – Vei putea foarte bine. Ghorok întoarse spatele femeii şi se

îndreptă repede spre râu. Iriook îl văzu intrând în apă, bălăcind cu mâna în căutarea unui peşte. Scoase triumfător un păstrăv cu spatele gros şi ţopăi de bucurie că-l prinsese.

– Vezi, strigă el, nici măcar nu ţi-am cerut să-mi dai de mâncare.


Aşezat pe malul noroios, devora peştele crud, ştergându-şi cu dosul palmei sângele ce curgea din măruntaie, mânjindu-şi bărbia. După ce se sătură, se ridică, trecu pe muşchiul uscat unde se întinse să se odihnească.

– Voi dormi aici, îşi zise. Când voi fi odihnit, mă voi întoarce în sat.

Iriook s-a uitat la el mult timp, apoi intră în iurtă. După ce mâncă şi-l sătură pe micuţ, ieşi să vadă dacă Ghorok mai era în acelaşi loc. Nemişcat, acesta părea că doarme.

Lăsându-se cu greutate pe banca de muşchi, a stat îndelung aşezată, sprijinindu-se de unul din montanţii iurtei. Îşi privea puşca ce-i stătea pe genunchi.

Tayaout, dormea, liniştea învăluia iurta şi tundra. Luna se ridica, oscilă înspre zenit, apoi coborî uşor. Când Iriook decise să se culce, stelele străluceau în noapte. Ieşi afară, dar Ghorok nu mai era acolo. Mult mai târziu, când fu sigură că el era în drum spre sat, adormi, dar cu puşca alături.

În zori se trezi. Nici urmă de Ghorok, în afară de arma pe care o lăsase în urma sa şi la care ea privea neliniştită.

Nu credea în această istorie a lui Ramook. Nu stătea în caracterul lui să trimită prin emisari daruri. Dacă Ramook îl trimisese cu adevărat pe Ghorok, urmărea ceva. Dar ce anume urmărea?

Toată ziua Iriook s-a gândit la această vizită şi la arma bizară, trimisă lui Agaguk. Era nerăbdătoare să-şi revadă bărbatul, să-l pună în faţa propriei judecăţi pentru a lua singur o hotărâre, pe placul său. Astfel trecură multe ore în care Iriook cerceta tundra pândind, la orizontul dinspre sud, apariţia siluetei lui Agaguk.

aytusiak – darul primit

Ghorok revenise în sat fără să fie văzut de poliţişti. El alunecă în noapte prin spatele iurtelor şi se furişă la el acasă, ca un hoţ. În avion albii dormeau.

Amânarea nu se obţinuse uşor. Trebuise ca Ramook să insiste, să promită. Se angajase cu fermitate.

– Vrei vinovatul, îi spuse el lui Scott. Îl vei avea. Dar lucrul acesta nu va fi uşor de obţinut.

– De ce? Doar îl cunoşti. Tu trebuie numai să mi-l arăţi cu degetul.

Ramook se strâmbă. Îşi frământa mâinile. Avea de jucat un rol. Cel mai periculos din viaţa sa de şef. Dacă nu-l poate convinge pe Scott, este pierdut. Era necesar, mai ales, să-i împiedice pe vrăjitorii albilor să scormonească prin împrejurimile satului. Nu atât

descoperirea cadavrului lui Henderson prezenta un mare risc, mai ales că Ghorok dusese puşca lui Agaguk, cât faptul că corpul fusese mutilat. Scott cunoştea, desigur, destul de bine obiceiurile eschimoşilor pentru a-şi imagina scena... Îi va acuza pe Ramook, Ghorok şi întreg satul de devorarea ficatului acestui om, de castrare.

Dar trebuia să aştepte întoarcerea lui Ghorok.

– De ce nu vrei să-mi predai criminalul acum? – insistă Scott.

– Nu pot, dă-mi răgaz o zi, două. Îţi jur că îl voi denunţa. Eu sunt şef aici, nu mint.

Scott nu părea impresionat. – Două zile, trei zile... aşa poţi să mă

duci cu vorba un an întreg. Spune-mi motivul pentru care nu mi-l predai acum.

– Vei vedea atunci. Când îţi voi spune cine a ucis, vei înţelege.

Pe moment, Scott deveni gânditor. Se găsea în încurcătură. Reproşurile, ameninţările lui nu duseseră la nici un rezultat. Întors în avion, el nu făcu decât să repete oamenilor săi cuvintele lui Ramook şi conchise:

– A promis că mi-l va preda. Pentru a nu folosi metode care îmi repugnă, deocamdată, nu pot face altceva decât să aştept.

Şi au aşteptat. Peste patru zile, dimineaţa, Scott se duse din nou la iurta lui Ramook.

– Acum, vorbeşte, zise el. Ghorok, revenit în marş forţat, dormea

în iurta sa. – Sunt gata, fu de acord Ramook. A

trebuit să mă gândesc bine la asta. Voi vorbi numai pentru că vreau să respect legile tale. Vreau să trăiesc în pace cu albii.

– Cine l-a ucis pe Brown? Cine l-a ucis pe Henderson?

– Eu ştiu cine l-a ucis pe Brown. – Dar pe Henderson? – Nu ştiu. – Mă minţi. – Cel care l-a ucis pe Brown, zise

Ramook precipitat, este Agaguk. – Unde este iurta lui? – Aşteaptă, zise Ramook, lasă-mă să-ţi

explic. Vei înţelege. Agaguk nu locuieşte aici.

El arătă spre sud. – La o zi de mers, poate mai mult, se află

un râu. Agaguk locuieşte acolo singur cu femeia lui.

– Vom merge la el. – M-am gândit. Am aşteptat. Nu ştiam

cum să-ţi spun. – De ce? – Pentru că Agaguk este fiul meu.

În iurtă se instală o linişte lungă. Scott, cu ochii măriţi, îl cercetă cu privirea fixă pe Ramook. Nu-i venea să creadă că Ramook îi denunţase un vinovat. În toată experienţa sa din Arctica, întâlnise pentru prima dată un eschimos care să trădeze pe altul dintre ai săi, într-o manieră atât de grosolană. De neconceput era, mai ales, faptul că îşi denunţa propriul fiu.

– Eu vreau pace cu albii, murmură Ramook cu capul în jos, le respect legile. Înţelegi, am fost îndreptăţit să-ţi cer un răgaz.

– Văd. – Când Henderson s-a dus acasă la

Agaguk... – I-ai spus lui Henderson că fiul tău l-a

omorât pe Brown? – Da. El a plecat să-l ancheteze. De

atunci nu l-am mai văzut. – Continuă. – După plecarea lui Henderson, Agaguk

a venit aici. El a lăsat o puşcă în iurta mea. Când mi-ai spus că vrăjitorii tăi pot ghici din ce armă s-a tras glonţul, eu am înţeles bine... Agaguk este tânăr şi frumos. Cunoaşte mai multe ştiinţe ca mine. Ştie obiceiurile albilor şi multe din secretele lor. A lăsat puşca aici ca să fie găsită în iurta mea pentru ca eu să fiu acuzat. Vroia să mă sacrifice pentru a se salva. Atunci l-am trimis pe Ghorok să-i dea înapoi puşca. Nu-l mai consider fiul meu.

– Spui că el l-a ucis pe Brown? – Da. Pot să-ţi aduc martori dacă vrei.

Tot tribul îţi va spune că Agaguk i-a dat foc lui Brown şi iurtei sale.

În avion Scott raportă tot ce tocmai i se declarase.

– Este o poveste foarte încurcată, ca să o poţi crede fără rezerve, spuse el în concluzie. Pe de altă parte...

Dar înainte de a merge să-l caute pe Agaguk, cum să fie sigur ca Ramook spusese adevărul? Cu aceşti eschimoşi poţi avea oricând surprize. De când îşi asumase răspunderea poliţiei din Teritorii, Scott învăţase că aceste fiinţe primitive aveau o morală ciudată în modul de a-şi justifica unele din actele lor. Dacă nu criminale, cel puţin condamnabile la popoarele civilizate. Ramook, denunţând pe propriul său fiu, s-ar putea să nu spună adevărul pentru nişte motive pe care deocamdată numai el le cunoştea.

Dar dacă, pe de altă parte, spunea adevărul?

Vor merge, totuşi, în căutarea lui Agaguk.

(va urma)


Anunțurile comunității grupaj realizat de Victor Roșca

NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Sala Parohială „Pr. Petre Popescu” sunt suportate

financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara imobilului

Biblioteca „Mihai Eminescu”

a Bisericii „Buna Vestire”

Biblioteca este deschisă:

marțea și joia între orele 11:00 – 13:00, de pr. Liviu Alexandrescu, și

duminica între orele 11:30- 13:00. Bibliotecară, d-na Luiza Săvulescu. Biblioteca dispune de 20.000 de

volume dintre care circa 5.000 în limba româna si circa 15.000 în limbile fran-ceză şi engleză.

Vă rugăm să donaţi bibliotecii cărţi în limba română. Donatorii le pot aduce du-minica la Biserică sau la bibliotecă, când biblioteca este deschisă. Vă mulţumim.

Şcoala duminicală pentru copii

a Biser icii Buna Vestire

Școala funcționează în fiecare duminică între orele 11:00-12:00. Vă rugăm să aduceți copiii cu dumneavoastră când veniți la biserică.

Scopul şcolii duminicale este formarea micului creştin. Se transmit copiilor iubirea de semeni, generozitatea, respectul faţă de părinţi. Copiii sunt pregătiţi să devină oameni de caracter, integri, harnici spre bucuria părinţilor.

Pe lângă religie, copiii învaţă obiceiurile creştine ale sărbătorilor româneşti.

Lecţiile se predau în limbile română, franceză şi engleză.

Abonamente

Vă rugăm să vă abonaţi la revistă. Costul anual este de 25$.

Donații pentru revista Candela de Montreal în 2013

Prof. univ. dr. Antoine Soare 300 $ Prof. univ. dr. Wladimir Paskievici 200 $ Constantin Boboc 65 $

Total 565 $

Notă: Mulțumim D-lui Prof. Univ. Dr. Sorin Sonea pentru donațiile substanțiale din 2012

Programul

Slujbelor religioase

În fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare marcate cu roşu în calendarul creştin:

o Orele 9:30 – Utrenia o Orele 10:30 – Sfânta Liturghie

În fiecare vineri la orele 18:00 se oficiază Slujba Acatistului şi Taina Spovedaniei

Sărbători religioase

Luni 1 ianuarie – Sf. Vasile cel Mare;

Luni 6 ianuarie – Botezul Domnului (Boboteaza);

Marți 7 ianuarie – Sf. Ioan Botezătorul;

Joi 30 ianuarie – Sf. Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur;

Marți 25 martie – Buna Vestire.

Servicii re ligioase

Botezuri

2009 113

2010 124

2011 128

2012 101

2013 121

Total 587 copii botezați

Cununii

2009 19

2010 17

2011 19

2012 15

2013 25

Total 95 căsătorii

Înmormântări

2009 9

2010 4

2011 4

2012 4

2013 10

Total 31 decese

Să ne cunoaștem

profesioniștii din comunitate

Me CEZAR CATALIN MIHAI Avocat

5497A, Ave Victoria, Bureau 104, Montréal

(Québec) H3W 2P9 Tel. : 514-341-5330 Fax: 514-341-8626

–Imigrație –Drept matrimonial (separări, divorțuri, garda copiilor, pensii alimentare, litigii testa-mentare, omologări testamentare etc.) –Drept imobiliar (defecte ascunse de construcție ori vicii de sol; recuperarea comi-sioanelor datorate agenților imobiliari) – Régie du logement

VIOLETA PÎRVU Courtière immobilier agrée

333 Champagne, St-Eustache J7P 2H4 Cell: (514) 567-4619

Courriel: [email protected] Cele mai bune condiții pentru

clienții români la www.violeta.ca

CASEY AURAN / AUTO EURO CHOIX

Mașini de ocazie la prețuri convenabile.

16625 Boul. Pierrefond, Montreal, H9H-4L2

Zona: L’ile Bizard-Sainte Genevieve

Cell: (514) 999-8160

EXPOZIȚIE

Jo i 5 de c e mbr ie 20 1 3 a av ut l oc l a Con s ul atu l G e ner a l a l Ro m ân ie i la

M ontre al

( 1 0 10 S h erbr oo k e Ou est # 61 0 )

ex poz i ț i a: „Cl a si ci a i p i ct ur i i rom â ne l a M on tre a l”

Ev en i me nt ul a f ăc ut p ar t e di n să rb ăt or i r i l e c e au mar c at „Z i le le

naț io n al e al e Ro m ân ie i” .

1. Dreptul de a reproduce și de a di-fuza din revista „Candela de Montre-al” este rezervat numai redacției. 2. De conținutul articolelor din revistă este răspunzător autorul. * Candela pe internet: pages.infinit.net/romanblt/ sau www.bunavestire.ca/RO/ (butonul Candela)

http://www.violeta.ca/


Apariții editoriale (scriitori canadieni): Melania Rusu

- Spre Ceruri sacre

Cartea sa „Spre ceruri sacre” este un volum de versuri, colinde și texte cu titluri precum „amintiri”, „minuni”, „colinde”, „poeme - rugăciuni” etc. Aceste poezii ale credinței au fost șlefuite de-a lungul anilor. Familia d-nei Melania Rusu Caragioiu a ajuns de multe ori la situații limită, care nu puteau fi „rezolvate” decât prin resemnare ... sau rugăciune. Și de multe ori, ele au fost rezolvate ca adevărate miracole!

Simplitatea, facilitatea și acuratețea comunicării, de la prima poezie până la ultimul text, implică puritatea sufletească, uneori depășită numai datorită revelațiilor cugetului autoarei, care își transformă spusele în adevărate comori lingvistice și care denotă o conștiință religioasă înaltă.

Despre poezia „Doamne, ajută-mă să-mi iert”, Melania. ne explică următoarele : „Păcatul poate fi întâlnit și comis pretutindeni, în tentații, în cuvinte nefericit alese, sau în momente de impulsivitate, când ne putem pierde controlul.

Expresia „să-mi iert” arată că am primit un semnal de la conștiința mea, care fiind încărcată de greutatea greșelii mele, nu are liniște și mă preocupă ca o obsesie.

În acele stări simt că trebuie să mă împac și cu mine nu numai cu Dumnezeu.”

În alte poezii frapează simplitatea, unde verbe de acțiune: am dormit, m-am sculat, m-am spălat, m-am rugat, am plâns, te-am implorat, am progresat , sunt săvârșite în blânda lumină a credinței.

Eva Halus

Carmen Doreal

- Întâlnire fără argumente

Universul poetic al lui Carmen este în puternic contrast cu cel pictural. Din toate poemele ei răzbate preferința pentru noapte în loc de zi, pentru foșnet în loc de sunet, pentru umbră în loc de lumină orbitoare. Aceste tonuri calme, domoale, sânt în opoziție cu universul tablourilor ei, unde culorile sânt vii, îndrăznețe, pline de vigoare masculină aproape. Probabil că această contradicție poate fi asociată cu cea legată de transferul în alt spațiu cultural, unde individul suferă în mod inevitabil o dedublare dureroasă. Intr-unul din poeme, Carmen îl numește foarte frumos: Visul meu românesc de sub pernă. Această nostalgie se traduce la ea nu prin dorul de un spațiu fizic ci de unul cultural. Dacă există o suferință a dezrădăcinării la Carmen Doreal, ea se rezumă mai ales la pierderea limbii.

Copiii mei au devenit canadieni înainte de vreme/uneori privesc cerul și mă întreb/oare mama mea și bunicile mele/sânt mulțumite de mine ?/poezia mi-a dăruit piramida cu scară la stele/patria mea este în cer/în vis rădăcinile mele. (Trăiesc la prezent)

Felicia Mihali

D. H. Si lvian

- Din gând în cânt

„Din gând în cânt” - poezii și alte cele – D.H. Silvian, 2012 ediție de autor, 336 p.

Am citit cu mult interes și multă plăcere noul volum al scriitorului D.H. Silvian. De la început mi-a atras atenția buna alegere a titlului, „Din gând în cânt”, care se pliază perfect pe conținutul volumului.

Parcurgând poeziile, una câte una, cititorul are impresia că se balansează între două paliere, cel filosofic și cel erotic. Temele se succed ritmic, invitându-l pe lector să aprecieze apăsarea poeziei filosofice, ca mai apoi să guste din savoarea versurilor erotice. Desigur, ambele forme de exprimare poetică poartă amprenta de neimitat a poetului D.H. Silvian, care scrie pentru a se elibera de frământări existențiale și pentru a se detașa de obsesii carnale. Gândurile, sentimentele și experiențele senzuale sunt traduse în limbaj poetic, iar în felul acesta se universalizează și nu mai aparțin autorului, ci lumii întregi.

În câteva rânduri, concepute spontan, în urma lecturii poeziilor din volumul patru, care desigur se va încadra în categoria reușitelor literare, am încercat să vă redau convingerile și reacțiile mele de cititoare.

Liliana Moldovan, redactor-șef Agenția de presă Așii Români

Candela n1705 2013 Nov-Dec

Documents

Transcript of Candela n1705 2013 Nov-Dec