A N U L III. Nr. 11-12 NOV.-DEC. 1936

BLAJUL ANUL III. Nr. 11 - 1 2 . NOV.— DEC. 1936.

CUPRINSUL : V. Stoica întoarcere în trecut. Pavel Dan întâlnire (nuvelă). Virgil Fulicea Cuvinte pentru o spiritualitate

românească . C. Ştefăniu . . Poem, Domniţă (versuri). Ionel Neamtzu Filosofia rusă. Dr. Coriolan Suciu Horia în primejdie la Bistra. S . Gizdavu Regele Kufui şi vracii (poveste

populară egipteană). Dr. Nicolae Lupu Scrisoarea misionarului Ioachim

Pedreli către episcopul neunit Vasile M o g a din Sibiu în cauza unirii cu biserica Romei .

S . Gizdavu Q. Horatius Flaccus. La L e u c o -noe şi La Thaliarchus (Trad, în metru orig.)

Victor Creţu . O r g a n i z a r e a educaţiei fizice în şcoala normală (urmare)

Cronici: Radu Brateş: Dan Botta L i m i t e ; Dionis Popa * Lascarov M o l d o v a n u : în toarcerea Iui Andrei P ă t r a ş c u .

Cărţi şi reviste: I. Breazu: L i t era tura Tr ibunei (N. Comşa); C . N a r l y : P e d a g o g i a lui I. K a n t ; N . C . E n e s c u : Istoria pedagogiei ( T. Aştilean) ; Bulletin linguistique I V , D a c o -romania VIII, Revista istorică română V — V I (V. Stoica).

Carnet: Sărbătorirea I. P. S. S. Mitropolit Alexandru ( c r o ­nicar) ; Adevărur i vechi şi totuşi actuale (Radu Brateş) ; B icen­tenarul Blajului (V. Stoica); O binemeritată aniversare (Dionis Popa); Un premiu care ne onorează („Blajul").

Coperta: Inochentie Micu, întemeietorul Blajului.

Exemplarul Lei 2 5 .

B L A J U L

întoarcere în trecut Recenta ieşire revizionistă, delà Milano, a ducelui

Musotini, a provocat, după cum era firesc, o puternică reacţiune în opinia publică românească. Campanii de presă, întruniri antirevizioniste în principalele oraşe ale ţării, toate veneau — ecou puternic al sufletului nea­mului — să afirme în faţa lumii solidaritatea noastră. Nu această ieşire a conducătorului Imperiului italian, nici cauzele apropiate care au determinat-o, fac obiectul acestor rânduri, ci cu totul altceva. Amintirea faptului, venit doar să ne trezească, întocmai unui duş rece, la rea­litate, am socotit-o totuşi necesară pentru cele ce vor urma.

* • *

Sunt zile în vieaţa unui neam care s'ar voi uitate de mulţi, după cum sunt fapte care iarăşi s'ar v/ea date tăcerii. Delà un timp, sărbătorirea zilei de i De­cemvrie ipi8, a fost lăsată, voit, pe al doilea plan. Deodată, însă, se simte nevoia reactualizării ei. Dece ? Fiindcă i Decemvrie 1918, este data care marchează în istorie efortul suprem de maturizare politică a Româ­nilor ; fiindcă e piatră unghiulară a desvoltării noastre ca neam, zi desprinsă din veac, peste veacuri, chinte­senţă şi fericită încoronare a năzuinţelor milenare ro mănesti.

Câte generaţii de oameni nu şi-au împrăştiat elanul lor, nu şi-au jertfit totul pentru înfăptuirea lui ! Cât sânge nu s ' a vărsat şi câţi oameni nu s'au resemnat, în momentul morţii, cu gândul că cel puţin copiii lor vor avea parte de o vieaţă mai bună.

Şi acum, abia după două decenii delà înfăptuirea acestui vis, am şi început să uităm.

* * *

încă un fapt semnificativ, pentru aceste ultime vre­mi pe care le trăim. înainte de războiul cel mare, din încleştarea căruia am ieşit biruitori, se putea auzi de pe buzele fiecăruia dintre Românii din Ardeal, frânturi dintr'un cântec îndemnâtor la vieaţă, din acel „Deşteaptă-te Române" al lui Andrei Mureşianu, care electriza de atâtea ori mulţimile, chiar dacă ar fi urmat după aceea prigoana şi temniţa ungurească. După războiu, obişnu­iţi de un fals umanitarism infiltrat pe nesimţite în su­fletele noastre de iudeo-masoneria disolvantă — să îm-brăţisem tot ce nu e potrivit firii noastre, „Deşteaptă-te Române" a fost dat uitării, a fost scos până şi din manualele de şcoală. Generaţiile de mâine trebue cres­cute în leagănul ideilor Genevei ! Dece ar mai cunoaşte şi ele dorurile şi durerile părinţilor? Dar, ne-a fost dat nu de mult să auzim din nou acest cântec, isbucnit, ca la un semn magic, din mii de piepturi. Şi ce mus­trător, grozav de mustrător, suna viersul lui Murăşea-nu ! Parcă nu mai era în el îndemnul de altă dată ! Era tăişul vorbei celui ce te înfruntă pentru nemer­nicia ta.

* * *

„Deşteaptă-te Române" — i Decemvrie 1918. Etape de desvoltare ale neamului.

Semnificativ, se impun atenţiei generale, după ce au fost date uitării, cam în acelaş timp.

Când se sesizează colectivitatea neamului se simte ameninţător pericolul. Primejdia ce ne paşte din afară, primejdia care ne pândeşte înăuntru.

Ce s'a făcut pentru a putea întâmpina greul zile­lor ce ne aşteaptă? înainte de a ne apăra de duşma­nul de dinafară, trebue să fim tari în interior. Reac­tualizarea lui i Decemvrie, ca şi isbucnirea lui „Des-teaptă-te Române" ne arată însă, că nu s'a făcut prea mult în această privinţă. Timp de 18 ani, oameni mâ­naţi de ambiţii deşarte, oameni cari ar fi trebuit, în timpuri normate, să zacă în anonimatul de unde i-au scos împrejurările războiului, au cultivat, cu o crimi­nală perseverenţă, o politică de destrămare sufletească. Toate idealurile pentru care s'au jertfit şi au luptat, sângele împrăştiat pe atâtea fronturi şi frământat cu pământul ţării, toate, în faţa micilor şi deşartelor ambi­ţii personale, au căzut. Generaţia hărăzită de Dumnezeu să patroneze marele act al unirii noastre, n'a ştiut sau n'a fost capabilă să-t desăvârşească. O acuzăm în faţa istoriei, în faţa generaţiilor de mâne de toată destrămarea sufletească de azi, de orbecăiala în care ne zbatem cu toţii. Generaţie de profituri ai jertfelor altora a privit numai în pământ. Orizontul zilelor de mâine, chiar dacă i apărea întunecat, nu o interesa. Pentru scurtătorul de mâine al zilelor de azi, se vor profila spectrele hidoase ale oamenilor, care n'au ştiut să se ridice mai sus de propria lor persoană, de pro­priile lor interese.

* * *

Strigătul ceasului acestuia, trebue să fie întoarce­rea la trecut, Din el, din năzuinţele atâtor oameni de

26*

sujlet, să ne luăm hrana sufletească necesară rezistenţii noastre ca neam. Să scuturăm praful de pe îngălbeni-tele file ale cărţilor şi documentelor vremii. Să facem dreptate atâtor nedreptăţiţi, uzurpaţi azi de profitori de ultimă oră, să le urmăm pilda vieţii lor ! Numai acest Blaj, cu trecutul lut de două sute de ani, acest Blaj, acuzat, pentru credinţa lui, de trădare, câte frumoase exemple de trăire şi jertfă pentru neam nu ne-ar putea da ! Fiindcă Blajul n'a însemnat numai ceea ce se flutură la ocazii mari, cei trei luceferi, Şincai, Maior şi Sa-muil Micu, ori 3 15 Maiu 1848, ci o întreagă falangă de muncitori, anonimi azi, alimentaţi toţi din sufletul de foc al marelui Inocenţie, vlădicul care îşi doarme somnul în pământ strein, şi care nu s'a învrednicit până azi de o statuie în ţara în care toţi corifeii de­magogiei politicianiste îşi au statuile ori busturile sfi­dătoare aşezate la răspântii.

Dacă vom uita să ne cinstim morţii cari fac parte integrantă din naţiune, dacă nu vom începe redresarea noastră sufletească prin cultul ce li-l datorăm lor, vom căuta mereu cu privirea pământescul, ceea ce ne satis­face momentan, dar nu vom putea face nici ,un pas îna­inte pe drumul fixat de destin.

* * *

Reactualizarea lui i Decemvrie, ca şi alte mani­festări ale Românismului din ultimul timp, ne fac să credem că am început să mergem pe un drum mai bun, acela al înţelegerii şi al regăsirii unui ideal, pierdut pentru o perioadă de timp, din cauza lipsei de înţelegere a oamenilor.

V. Stoica

în tâ ln i re Grupul s'a oprit la colţ, în faţa cinematografului. Aic i d r u ­

murile se despart. O stradă plină de magherniţe vârâte unele într'altele ori chiar aruncate peste olaltă, unde mişună evrei bărboşi , măturând uliţa cu antereele lor lungi şi vorbind tare de crezi că stau să - ş i scoată ochii, evreice grase , copii mulţi, perciunaţi şi murdari , strada Eminescu, duce spre marginea o r a ­şului, unde e locuinţa lor. Intr'acolo au să m e a r g ă cucoanele .

— Oprire, zice unul dintre domni. Tânăr, elegant, de o eleganţă cam uzată — e drept — poartă costum deschis de v i ­legiaturist, pălărie de paie , pantofi gri de tenis. C u m e cu faţa c a m stoarsă, obosit, dar vesel , l -a i crede mai degrabă un s t u ­dent întârziat ori un măiestru de dans decât judecător.

Cucoanele tinere ! nevasta judecătorului, o blondă cat i fe­lată, cu părul lins, obrajii trandafirii şi buzele ca cireaşă, un chip minunat, care, prin corectitudinea ţinutei, prin migala cu care - i aranjat părul, a d u c e aminte de o pisică de rasă bine îngrijită şi s e a m ă n ă cu pozele de p e reclamele de pudră şi săpunuri fine, ţine strâns de braţ pe o prietenă, colegă de liceu. Din felul c u m îi ţine braţul, de parcă i -ar fi fost frică să nu i-o fure c i ­n e v a , se v e d e că se au tare dragi şi nu s'au văzut de mult.

C o l e g a e brunetă. Şi e tot atât de frumoasă. N u m a i că , fiind ceva mai înaltă, pare şi mai subţirică, mai sveltă.

L e g ă n â n d u - s e ca doi copii ce n'au stare, se uită în lungul străzii, în dreapta şi s tânga cu priviri ce vreau să arate indiferenţă.

— V o i puilor, le zice judecătorul, duceţ i -vă acasă şi v e ­deţi de a le cinei. Az i nu mai m â n c ă m la restaurant. A v e m de toate acasă. Ceasu l e şapte trecut. (Duce mâna la buzunarul vestei, dar între timp, aducându-ş i aminte că s'ar putea să fie mai puţin, scoate numai un nasture). Peste un ceas, poate c e v a mai târziu venim şi n o i . . .

— Şi ce o să faceţi voi atâta v r e m e în oraş ? [întreabă bruneta. N u vi se pare că e c a m mult un ceas şi ceva - lung, adică încă unul, pentru a comanda o trăsură.

Atâta minte în capul unei femei frumoase nu sade b ine . N u e nici pe placul judecătorului.

— Măi, da curioase mai sunteţi voi , astea de pe la Bistriţa. A c u m însă ai drept, fiindcă eşti hoaspă . Stai, dragă, să ţi le n u ­măr pe degete şi să vezi de l e - o m putea isprăvi. întâi e trăsura. C a p unu şi foarte important. Trebue rezolvat la gară , ceeace după cum ai ştiinţă, nu e prea aproape. A p o i trebue să ne i n ­teresăm de tren. C a p doi, nu mai puţin important. F i indcăăă . . .

— C e să le mai înşiri p e toate, intervine prietenul j u d e ­cătorului, cu glas de bas . Lasă, Doina, — asta e bruneta — sunt lucruri pe care le are omul de aranjat înainte de plecare. L e -a m avut şi noi şi le are fiecare în satul lui.

— A h a , semn rău. Ii vii într'ajutor. Zi mai departe. A i spus trăsura şi trenul. T e r t i u m . . . — Ei drăcie. Da ia te uită cum ne iau. (Judecătorul se d ă

un pas înapoi şi se uită lung la prieten). E rău de tine, măi. H m . Parcă a m fi nişte copii şi ele dădăcile.

— Mulţumim de comparaţie , zice blonda. — N'aveţ i dece . Dar ce să mai vâr îm ziua în noapte, noi

aranjăm ce mai e prin oraş şi voi vedeţ i de împachetare şi d e celelalte lucruri.

N e - a m înţeles. — N u prea. — La revedere. — La revedere , răspunde blonda. Să nu ne faceţi să aş teptăm. — Nici o grijă, dragă. N e cunoaşteţi V o r b a femei se evaporează pe distanţa dintre e i . . . Cucoanele, ţ inându-se mereu de braţ, o iau pe strada E m i -

nescu, în timp ce domnii cotesc la stânga, spre piaţă. Străinul, advocatul , poartă un costum gri. E un om c a m

de treizeci de ani, înalt, adus puţin de spate ca un semn d e întrebare, are glasul răguşit, stins, mişcări încete, liniştite de o m de omenie, bolnăvicios. Parcă totul ii e indiferent şi chiar p r o -priile-i vorbe i -ar fi străine, nepotrivite.

Alături judecătorul, băiat frumos, dar ofilit ca după o boală , neastâmpărat, loveşte trotuarul cu bastonul, vorbeşte tare de parcă ar fi singur p e uliţă, mirându-se de femei, de noutăţile din v i ­trine, criticând şi persiflând totul. Câte odată se întoarce pe la spatele advocatului şi scuipă în drum. Obiceiu mitocănesc, o

ştie bine, dar o face totuşi, fiindcă azi e pornit. Ii v ine să scuipe cât mai departe, peste tot oraşul, peste lumea întreagă, de care i silă. Necazul lui cel mare e că nu se uită nimeni la el, nu-1 ia în seamă. S ă - i facă v r e - o observa ţ i e . . .

Advoca tu lu i nu- i place ţinuta aste de „puş lama obraznică", care „nu m e r g e deloc cu judecătoria", dar îşi ştie prietenul, a-1 calma înseamnă a-1 întărită mai rău. De aceea îl lasă în plata Domnului.

A u ajuns în piaţă. S e opresc. Advoca tu l n'a văzut -o d e ani îndelungaţi, de când a isprăvit liceul şi doar e oraşul lui, oraşul copilăriei, a celei dintâi dragosti . Colo e biserica u n g u ­rească, cu turnul suriu ca un cavaler medieva l înarmat, la p i ­cioarele lui în micul parc, pe cele câteva bănci vopsite în verde punvzesc şi acum, ca în v r e m e a copilăriei, coji de pepene , r e s ­turi de fructe. P e marginea trotuarului străjuesc aceiaşi castani bătrâni, printre crengile cărora se uită în jos geamuri le câtorva case cu etaj. In partea de sus, unde piaţa e mai largă, staţionează trăsurile; a c u m e una singură, cu un cal bătrân, cu c o a m a împletită cu rafie. Birjarul nu e la trăsură ; a plecat u n d e v a după un client ; calul dă într'una din cap, a p ă -rându-se de muşte.

Toate sunt ca a c u m zece ani. N u m a i cafeneaua Metropol a schimbat v ă p s e a u a j din albastru spălăcit s'a schimbat în c a ­feniu închis, un cafeniu oleios. A scos şi o terasă, cu fotolii mari de nuiele, verzi şi printre mese, p e margini, în ciubere mari, verzi, au pus plante exotice : ficuşi, filodendroni, palmieri, ca şi c u m fără asta n'ar fi destul miros de c â m p şi aer de pădure .

Piaţa e aproape pustie. Pe terasă, la cafenea, şeful poliţiei şi doctorul veterinar joacă table şi beau bere.

— Uite-1 p e Chiricuţă, zice judecătorul. II cunoşti. M e n ţ i -nătorul ordinii e la datorie. Celălalt e veterinarul, o rămăşiţă antebelică. A r e cinci copii, ş i -a alungat nevasta şi s'a însurat cu o slujnică de şaptespezece ani. Cel mai mare beutor de ţuică din judeţ. A c u m bea bere, ci că ş i -a stricat stomacul.

Cei doi prieteni se opresc pe marginea trotuarului în faţa cafenelei. Cunosc pe toată lumea, biserici, castani şi pietrele de râu cu care e pavată piaţa, cunosc pe ciupitorul şef de poliţie, venit peste noapte din Constanţa şi pripăşit aici de politicianism,

cunosc pe ungurul beţiv cu care regăţeanul joacă table. D e c o ­rul ăsta liniştit de burg ardelean, advocatului i drag, îi vine să-1 îmbrăţişeze, să zică tuturor „bine v ' a m găsit, iubiţi prieteni". Primiţ i -mă iar la voi , căci aici e cald, bine şi e linişte. M i - e trupul obosit cu toată tinereţea m e a ; port în suflet atâtea răni.

Colo, în partea aceea a pieţii, lângă fântână, a văzut o -dată la o zi a târgului, o bătaie cumplită. In casa ceea locuia Jeana, fata contabilului delà fabrica de bere — întâia dragoste — întâia serenadă.

— C e s'a ales de J e a n a ?

— Care ? A , las'că ştiu. C e să se a leagă ? S'a măritat şi ea cu cine a putut prinde : un impiegat delà drumul de fier.

— Alte noutăţi. A ş vrea să ştiu ce mai e pe aici, prin oraşul nostru 1

— Tot alea pe care le ştii. C u mici schimbări delà stânga la dreapta. Tibi e logodită cu un acţionar delà gaz. Un milion zestre.

De unde i -a moştenit? — N u ea, dragă, el. El, când iscălesc contractul de c ă s ă ­

torie, depune pe numele ei un milion.

— Ăla trebue să fie rău de tot. — Da, aşa vorbeşte cel puţin oraşul. Vorbeşte şi râde.

Alte noutăţi nu prea sânt. Doctorul „trap - trap", îl ştii tu, pr im-medicul judeţean, tâmpitul ăla bogat şi gras ş i -a trimis fata şi nevasta la Paris. Ci că să înveţe limbi străine, însfârşit: cela nu mai trăeşta cu ceea şi lumea adică doamnele din înalta societate se ţin de cancanuri , de anonime şi de vorbe. întocmai ca în provincie .

— Ştiu. Ia s ă - i mai d ă m dracului. No i unde ne ducem ? Până în parc e departe . N e mancă şi ţânţarii. Stăm mai bine aici.

Cei doi prieteni se îndreaptă spre cafeneaua unde ţăcăne mereu zarurile şefului de poliţie.

— Salutare onorabili, salutare. — Salutare stimabili, îi zice poliţaiul de abia r idicându-şi

capul din cutie (In iarnă trecuse prin oraş turneul Naţionalului şi jucând o piesă de a lui Caragia le , până la venirea alteia, c e ­tăţenii vorbeau vorbele , îi purtau numele).

— Merge , merge._ — A ş a şi aşa. Nici prea-prea , nici foarte, foarte.

Prietenii se aşează intr'un colţ cât mai departe de jucători. Răsturnându-se în fotoliile scufundoase, advocatului nu i î n d e ­mână. Parcă ar fi tot elev şi de teama profesorilor se simte stingherit. Judecătorul tace. S e privesc întrebători ca şi c u m s'ar v e d e a întâia dată după un mare eveniment despre care încă nu ş i -au spus părerea.

Fiecare aşteaptă să înceapă celălalt.

Din acelaş sat, colegi şi prieteni nedespărţiţi, au trăit până în toamna trecută în acelaş oraş, unul ca stagiar şi altul ca g r e ­fier la judecătorie . Apo i stagiarul s'a mutat în oraşul soţiei, d e s -chizându-şi birou ; grefierul a ajuns judecător. In toamna trecută, s'au însurat făcând nunţile împreună. Era un vechiu legământ .

S'au însurat cu fete tinere, frumoase, la urma unei dragosti lungi, aşa cum se însoară totdeauna tinerii care nu au fete în familie >. de dragul unui picioruş, a buzelor ca cireaşă.

N u s'au mai văzut delà nuntă. A c u m advocatul a venit la judecător şi pleacă mâine cu toţii la munte. D e azi dimineaţă, de când au sosit, n'au avut o clipă de răgaz , de singurătate. A c u m când se găsesc faţă în faţă, singuri se uită unul la altul ş i nu cutează niciunul să prindă v o r b a care pluteşte în aer. A d ­vocatul pare obosit de drum, abătut, judecătorul e necăjit , rău dispus. Se găsesc schimbaţi, streini, dar nici unul n'ar putea spune anume în ce constă schimbarea. Tac şi clipele se scurg greu. Judecătorul rupe o bucată din hârtia depe masă, o c o c o -leşte, aruncând-o jos. Apo i se înfurie împotriva chelnerului.

— Chelner. Joşca , trăznite-ar. — A m u , m ă rog, îi strigă acesta din fundul cafenelei. — N u te ruga de loc. Aici nu- i biserică. A d ă doi ţapi. Tăcerea se înstăpâneşte iar la masa lor. Prietenii se uită

fiecare în altă parte. A p o i unul îşi scoate batista şi îşi ş terge fruntea.

Peste drum s'a înălţat o casă nouă, mare , cu turnuri şi balcoane , întocmai ca în Shakespeare .

— A cui e casa c e e a ? întreabă advocatul . — A lui Trif — A colegului nos t ru? — N u , a tatălui său. — Bine le m e r g e unora.

Vine acum chelnerul uscat cu mutra de teolog şi, după ce loveşte de câteva ori faţa de masă cu şorţul, le pune înainte câte o bere.

— In sănătatea noastră, zice judecătorul. — Advoca tu l rămâne cu paharul ridicat în dreptul och i ­

lor, îşi priveşte prietenul drept în ochi, mirându-se . Şi are dece . Până acum, adecă până astă toamnă, niciodată n'au băut î m p r e ­ună fără ca judecătorul să nu închine primul pahar iubirii, adecă actualei lui soţie.

— A i uitat pe M a r y , îi zice advocatul , discret. D ă - m i v o e să te complectez eu.

— C u m vrei. N u m a i să nu mă obligi să fac acelaş lucru pentru Doina. Azi n'am chef. Sunt pornit împotriva muierilor şi a întregei lumi.

Judecătorul bea paharul, îl trânteşte pe masă şi scoate iar batista.

— Să ne aparţinem cel puţin acum nouă, prieteniei noastre. M a i d ă - l e încolo de muieri. Vezi că ţi se ţin ca o ghiulea l e ­gată de picior şi nu mai încapi la vorbă de ele.

— N u mi-a i spus nimic. C u m te simţi însurat? C u m o duceţi ? (Şi sunt atâtea de spus în primul an de căsătorie).

— Ei, ce să-ţ i spun Trăim şi noi. Judecătorul se supără deodată : — Chelner, surdule, unde eşti. Două halbe. D ă un bobârnac pălăriei, răs turnând-o pe ceafă. A p o i suflă

de parcă ar vrea să -ş i sboare prietenul, şi după ce-şi reazimă coatele pe masă , i sbucneşte:

— Bine, mă, însurat n e - a trebuit nouă 3 A r fi de aşteptat ca advocatul să facă ochi mari, să se

mire. Doar el ştie ce mare a fost dragostea judecătorului pentru blonda M a r y . Câte nopţi albe, câte gânduri , câte visuri nu i -a închinat el. De câte ori a plâns când n'a putut-o vedea o lună.

A c u m nu se miră, nu face ochi mari. Se uită numai într'o parte şi zice încet, ca şi cum ar fi vrut să audă numai el !

— Ştiu şi eu cine n e - a pus. — Ptiu. Când n'ai noroc în vieaţă calci î n . . . ptiu. J u d e ­

cătorul scuipă birjăreşte peste grilaj, unde era să dea peste un pui pe ţigan.

Se înfurie :

— Carrră- te de aici, cioară. A p o i întorcându-se spre a d v o c a t : — Când eram grefier în Cluj şi rai-a spus judecătorul

G r a m a : — domnule nu te însura, i - a m făcut un ceas întreg teoria chibritului, vorbindu- i — închipue-ţi eu tânăr — d e s p r e supa încălzită, despre vieaţă, bătrâneţe şi despre toate prostiile pe care a c u m le detest profund. Şi la urmă ştii tu ce i - a m spus ca să-1 prăpădesc dintr'o lovi tură: sunt logodit. întâi s'a ui tat la mine clipind, mă credea, se v e d e , cine ştie ce dihanie, apoi a început să râdă, din ce în ce mai tare şi nu era să se mai oprească. Râsul ăsta ca o vâlvătaie , un râs care făcea să tresară mobila din birou, îmi răsună în urechi ziua şi noaptea c â n d m ă frământ, neputând dormi de grija zilei de mâne.

— Strică logodna, îmi spunea. O logodnă se desface mai uşor decât o căsătorie. N u te încurca Mai ales d a c ă fata e s ă ­racă. N u crede că e singură frumoasă. Sunt atâtea, nouăzeci ş i nouă sunt frumoase. Şi cresc mereu.

Păstrează-ţi libertatea ; nu-ţi lega o ghiulea de p lumb d e picioare. E atât de frumos să fii liber, singur. Binefăcut d e l à Dumnezeu eşti, carieră ai. Ia—ţi concediu, du- te la băi : distrează-t e . . . Iarna sunt ceaiuri, petreceri.

— Era însurat ? întreabă advocatul . V o r b a parcă n'are nici o legătură cu el, a s p u s - o doar aşa numai, ca să spună c e v a .

— A fost, dar a divorţat. Advocatu l nu mai întreabă nimic. — N u te însura, băiete, cu o fată săracă, îmi spunea m e ­

reu. N u e mai bună decât una bogată, îţi faci iluzii d e adolescent. Una bogată, dacă îţi face scene eşti răsplătit cel p u ­ţin într'o anumită măsură. Din bogăţia ei te înfrupţi şi tu. S ă nu crezi tot ce se spune despre fetele bogate . N u - i vorbă , sunt şi de alea destule. Dar ştiu — îmi spunea — cauţi nevastă b u ­nă, înţelegătoare şi îţi zici că vrei să fii tu stăpân în casă. Copi l ce eşti ! N u - ţ i face iluzii. O nevastă oricât ar fi fost de săracă v a a v e a aceleaşi pretenţii ca şi nevasta colegului tău, care i -a adus un milion zestre. Iţi v a cere aceleaşi rochii, bijuterii, b a ­luri. Din ce ai să i le fac i? Din leafă? Fă singur socoteala.

N u v a pret inde? V a fi m o d e s t ă ! D e a Dumnezeu. Dar n u m ă pot îndeajuns mira c u m un tânăr care trăieşte în cruntul realism al zilelor de azi cunoaşte aşa de puţin lumea.

— E inteligentă, — zici — a ş a - i spuneam eu — cu atât m a i rău. Prea multa inteligenţă a femeii se întoarce împotriva case i şi a bărbatului, care s'ar putea să nu fie tocmai atât de inteligent. Dar poate să fie bună, înţetegătoare, nu ştiu, nu o c u n o s c mai deaproape . N u îţi v a face scene, nici nu o să- ţ i « p u n ă ca de obice i : „ d a c ă nu erai în stare să ţii o femee ca mine să nu te fi însurat. (Nu te uita că lungesc pe mine, dar •ai să vezi că toate femeile frumoase se cred genii) N u cred să fie de soiul ă s t a . . . Ehei , el nu credea — dar când se v a afla în societate cu alte neveste de seama ei şi nu v a avea rochiile şi bijuteriile lor, se v a simţi umilită, nenorocită. A c a s ă v a plânge, c ă de ce nu s'a născut din părinţi bogaţi .

O să spună că nu-ţi face imputări. V e d e şi ea că leafa n u ajunge , băcanul te jupoaie, chiria e mare . Supărarea ei v a trece şi asupra ta. Delà o v r e m e ai să te plictiseşti, văzând că « a nu e mai presus de aceste convenţii de nimic. Veţi trece la vorbe şi odată cearta începută nu se v a mai isprăvi niciodată.

Chipul ideal, icoana pe care ai purtat-o în inimă până a c u m , se v a şterge, des trămându-se . N u v ă veţi împăca bine d u p ă o sfadă şi v a începe alta. Sămânţă de v o r b ă rea e tot­d e a u n a la casa săracă. înainte de a trece anul te ve i trezi în c a s ă cu o străină. Deacolo în colo bucuriile ei nu vor mai fi ş i ale tale, vieaţa v ă v a deveni goală, pustie.

— Cred că n'ai ajuns aici, îl întrerupse advocatul . V o r ­beşti în m o d teoretic.

— Să nu ne ascundem în dosul formelor, zise judecătorul ş i mai mânios, parcă. Suntem prieteni din copilărie, consăteni ş i veri . Purtăm acelaş nume . A m auzit că odată cu căsătoria s e spulberă încrederea între prieteni, se risipeşte prietenia. V r e a u s ă desmint povestea asta şi să rămân pentru tine ceeace a m fost toată vieaţa. De altfel şi pe tine numai vorba te arată feri­cit, crusta obişnuită p e care o pui totdeauna între simţămintele ta le şi lumea din afară, încolo, aspectul ăsta de pasăre plouată, t e desminte amar. Chelner încă două halbe.

Judecătorul o beu de jumătate , îşi şterse fruntea d u p ă o -fciceiu şi rămase cu privirea adâncită în a p a serii.

— Fericit nu poţi fi niciodată. — Da. Şi asta e drept. Numai că e greu s'o înveţi p e

p ie lea- ţ i proprie. E trist şi dureros, să nu zic tragic. C ă uită ce

e. Vii pe lume cu suflet de creştin, cu mintea albă. Omenia ai moştenit-o, datoria o înveţi delà m a m ă ori delà tată. De c u m întri în şcoală, hi, băiete, învaţă şi iar învaţă. întâi pentru că eşti o m sărac şi în tinereţe, cu notele bune, deschizi uşi, abordezi drumuri noi, inaccesibile altora ; apoi te bucuri şi de bucuria părinţilor când te v ă d la sfârşitul anului întorcându-te acasă cu subsuoara încărcată de premii.

Când îndemnul mamei îşi pierde puterea întrevezi odată un chip de fată frumoasă ca un înger, la început totul ţi se: pare ceţos, şters, apoi pe măsură ce înaintezi în vârstă, eşti d e a c u m în clasa 7 — S , ceaţa se şterge, se des luşesc formele, o ştii, ţ i-e drag şi pământul pe unde trece. Deacum toate g â n d u ­rile, toate planurile tale se concep şi se realizează în legătură c u ea. Iţi ai şi tu un ideal, cum se spune în limbajul adolescenţilor.

M'a ameţit berea, vorbesc banalităţi. Lucrurilor ăstora t r e ­bue să le dai culoare, să le personalizezi, ceeace nu poate face un om ca mine.

In felul ăsta tu nu te întrebi nici ce rost are vieaţa, nici de unde vii şi unde mergi. Religia te împacă cu lumea de d i n ­colo, asta e treaba ei — ştiinţa dibueşte sub soare şi tu fără griji, fără gânduri mari, trăieşti u n d e v a într'un colţ de pământ, cu iluziile tale, cu dragostea ta. M i - a d u c aminte, la Universitate eram la cămin, stam uneori lungit pe pat, singur în cameră, o -bosit, sătul de studiu şi de frecuşul cu studentele şi de docta lume universitară, stam şi v i sam prin fumul de ţigară, mă g â n ­deam la ziua când se v a isprăvi cu toată truda asta, când v o m fi căsătoriţi şi eu, în torcându-mă delà slujbă obosit, o voiu î n ­tâlni pe ea în prag , surâzătoare şi dragă. N u m a i gândul , icoana asta zugrăvită de mine şi ascunsă in suflet, m ă făcea fericit, m ă făcea să uit tot restul lumii.

D e aceea după ce te căsătoreşti şi vezi că imaginea z u g r ă ­vită de tine e de piatră, fără suflet, fără inimă, începi să deschizi ochii şi îţi dai seama că totul a fost doar o iluzie, începe să se clatine ceva în suflet, cauţi un sprijin de care să te poţi acăţa iar şi nu-1 găseşti. Totul în jurul tău e pustiu, sterp, nu te mai atrage nimic, nici datorie, nici ştiinţă, nici nimic, nimic.

Glasul judecătorului scăzuse de tot, era răguşit, stins. Părea că n'are să mai poată vorbi atât e de obosit, de stors de orice v lagă . Tăcu, şi îşi şterse fruntea. Apo i reîncepu, u i tându-se într'o parte !

— D a r . . . încă la mine e bine. M ă întorc delà judecătorie obosi t cu nervi rupţi. Cu câtă lume n'ai d e - a face? Şi tot drojdie . Ce lucruri ? Ce scene ? D o a m n e ! Ţi se ridică părul în cap când îţi aduci aminte. La început toate trebue să le faci tu, tot greul. Când eşti începător într'o carieră nu ţi-e îngăduit s ă tragi chiulul, ai nevoe de certificate de bună purtare, de d o ­vezi de conştiinţiozitate, care să-ţ i servească în vieaţă drept pivoţi. Mai târziu, după ce te-ai urcat până la jumătatea scării o poţi face. A c u m , c u m zic, totul se reazimă pe mine şi încă p e un coleg. Şeful vine la zece şi pleacă la unsprezece. Iscăleşte. D a c ă n'are idei tot e bine. U n d e şefii mai au pe lângă idei şi a ş a numitul spirit de iniţiativă e o nenorocire. începătorii trebue să-1 pună în aplicare şi nereuşita se sparge în capul lor.

C u m zic, viu acasă c lăt indu-mă de oboseală, îmi ţiue m e ­reu în urechi jalea delà procese . P e ea, pe M a r y , o găsesc în casă , la geamurile dinspre stradă făcându-ş i manieur. — A s t a d e un an. (Dracu ştie de unde mai are unghii) E odihnită de somnul de după amiazi, rumenă, cu obrajii ca mărul copt. Copi i n 'avem, deşi eu aşi fi dorit. Dar ea nu vrea . Insfârşit învăţătură înaltă primită în Universitate, că doar cu atâta se aleg. A h , măi băiete, nevestele secolului nostru au înaintat enorm, iar noi b ă r - ,:

baţii a m rămas în fond aceiaşi. Poate c e v a mai laşi, mai slabi. Li s'a dat jumătate din conducerea lumii în mână şi o duc de »-âpă. S'au deplasat rosturile femeii, masculinizând-o şi atribuindu-i calităţile de statornici, înţelegere şi pricepere pe care le are bărbatul . Drept aceea din tot ce i s'a dat, din toată civilizaţia d e azi ea a ales fardurile, mijloacele anticoncepţionale şi tot c e e a ­c e ii strică sufletul, o ticăloşeşte. In ştiinţă, zic ? Dar ce înseamnă una , două, faţă de marea masă a profesoarelor care dau note d u p ă simpatie, a doctoriţelor şi a tuturor învăţatelor cu care Universităţile umplu lumea. Care ocupă locuri de răspundere şi d e care ştiinţa nu se prinde ca nuca de părete. Dar să le las p e alealalte, că de câteori m i - a d u c aminte de femeile din un i ­versitate mă înfurii.

C u m spuneam, copii nu- i trebue. Menaj acasă nu facem. Spune că ne -ar costa mai mult, servitoare însă ţinem şi una i p a r e puţin.

Dar ce mă pricep eu la lucruri de astea, poate are d r e p ­tate, poate nu. Eu numai un lucru ştiu, că m'am săturat de

mâncarea restaurantelor. Aş i vrea s ă - m i aburească mâncarea în casă, aşa cum era la m a m a acasă , să mâne ceva după gust, cu încredere că e făcută de o mână dragă.

N u e încă ora mesii. E doar şapte, şi noi m â n c ă m la nouă. Mie m i - e foame. Dar ea spune că oamenii din familii bune m a n c ă de amiazi la patru şi cina la zece seara. D e unde o scoate că astea sunt familii bune ?

O b s e r v ă că sunt palid şi a m nevoe de plimbare. „ C e palid eşti, Puiule". (Ah „puiule").

N'ar trebui să fiu aşa, dar n'am ce face, nu pot lupta î m p o ­triva sufletului meu. D e altfel şi ea îmi spune din obişnuinţă, fără nici o rezonanţă.

— Să ieşim, Puiule , că ai lipsă de aer. Şi ieşim. Sunt atât de obosit, de stors de ori ce v l a g ă că m ă clatin ca un o m beat. Ea e proaspătă, odihnită, ca o fată din părinţi bogaţi .

Se uită pe sub sprâncenele bine arcuite la dreapta, la s t â n ­ga , se simte privită, admirată. Şi asta îi face plăcere. O face şi ea, dar discret, ca ori ce femee Când vreun pierde vară se prea ţine după noi, mai fierb şi eu, mai ales la început. îmi venea să mă întorc şi să - i trag două palme. C u timpul a m ajuns la concluzia că străinii n'ar face -o d a c ă nu ar da ea curaj . A c u m nu mă mai interesează nici asta. Trecem pe altă stradă şi ne u r m ă m plimbarea. C a s c de -mi pârâie fălcile ş i -mi cade pălăria din cap . Apo i venim acasă şi p e la zece şi jumătate c inăm după toate regulile igienei, a d e c ă o nimica toată — (seara m â n ­c ă m acasă — fiindcă seara nu- i bine să- ţ i încarci stomacul).

După ce ne culcăm, ea stă şi citeşte până pe la două. E u nu pot dormi din pricina luminei şi zvârco l indu-mă în pat, m ă gândesc la toate, la vieaţa mea pierdută. Cu timpul mi se umple sufletul de o amărăciune de mt -e silă de vieaţă, îmi devine i n ­diferentă şi s lujbă şi toate.

A p o i vin rochiile şi celelalte, căci o „femee de judecător trebue să se îmbrace impecabil". D e când m'am însurat de doi ani de zile port tot ce m i - a m făcut în holteie. Crezi că ne a j u n ­g e leafa ?

D a r . . . încă la mine e bine. Dar într'o zi v ine şeful, p r e ­şedintele tribunalului, o mutră de o m de crezi că e un general îmbrăcat civil, vine la birou tot zgârăiat p e faţă. Fără să-1 întreb îmi spune că s'a tăiat cu briciul, Bleg cum sunt îl cred şi p e el, ca şi pe toată lumea.

A c u într'o zi iar se „taie" cu briciul. Ce o fi a s t a ? M ă pomenesc alaltăieri la el în birou cu un coleg, tânăr şi el. Şeful ieşise până afară să petreacă pe c ineva şi nu se mai întorcea.

— Iar s'a bătut cu nevasta , îmi spune colegul. — C a r e nevastă ? — Şeful, îmi zice, se bate cu nevasta ca Românii cu Turcii

la 77, p e moarte şi pe viaţă. Odată 1-a pocnit cu o scurtătură în cap de a stat în pat două săptămâni.

Ei, a c u m ştii cine e asta care duce recordul modei , e p r e -sidenta femeilor ortodoxe, ori catolice, — dracu le mai ştie — ţine conferinţe, dă ceaiuri de binefacere, însfârşit vueşte oraşul de numele ei. Femeea asta, care s'a înfipt în leafa unui preşedinte de tribunal şi îşi bate bărbatul, e fata aprodului delà judecătoria din Dej . Ţine minte, fată de aprod şi el, preşedinte de tribunal.

înainte de a o lua i -a făcut haine, a îmbrăcat -o în mătasă. D e aia zic, la mine e bine. M a m a lui de b i n e . . . A d v o c a t u l se ridică delà masă, încet de tot de parcă l -ar

fi durut picioarele. — A ş a e veacul nostru, întors pe dos. D u p ă această vorbă

banală, tace. Judecătorul se ridică şi el tot atât de încet. Plătesc şi pleacă

Trec p e lângă masa unde jucase poliţaiul şi ungurul şi fără s a ­şi vorbească , străbat piaţa pustie şi se înfundă în magherniţele de p e strada Eminescu, spre c a s ă . . .

Pavel Dan

Cuvinte pentru o spiritualitate românească*

Dacă munca de creaţie e unicul efort al insului prin care se poate smulge curgerii continue a vremii, unica raţiune ce permite o proiectare a existenţei peste noţiunea de timp, c u l ­tura, în toate aspectele ce le îmbracă, e cea mai aleasă formă a acestui efort fiindcă — peste contingenţele de materializare — ea întruchipează maximumul de esenţă suprapământeană. A d e ­vărul acesta, întronat de când omenirea s'a desrobit prima dată de sub primatul materiei, grăeşte pe toate filele istoriei, căci ea insistă acolo unde neamurile pătrunse de el l -au trăit ca un imperativ mai chinuitor decât cel al cărnii şi întinde linţoiul uitării acolo unde preocupări le lor s'au legat de stringenţele pământeşti. U n popor, ca entitate istorică, se sustrage uitării prin înfăptuirile de ordin spiritual. N u m a i acestea vor fi vrednice de pomenit, vrednice de incrustat în scoarţele ei, odată cu chipul celui care l e -a dat fiinţă.

Fi indcă există în fiecare creator un nobil orgoliu. A c e l a de a -ş i perpetua în înfăptuiri, cât de potenţat, liniile sale de caracter, amprentele eului propriu. O tendinţă de a da c e v a din el, de a ţese în fibrele făpturii un ce specific lui, în care el să se recunoască şi să fie recunoscut.

A c e a s t ă n e v o e de a marca rezultatul eforturilor creatoare e valabilă şi se manifestă deopotrivă în înfăptuirile temporale cât şi în cele smulse destinului trecător. Până când însă primele cad sub povara materiei, creaţiunile de ordin spiritual, înfrun-

* Din conferinţa ţinută la şed. festivă a Cercului Franco-Român şi rev. „Blajul" în onoarea I. P. S. Alexandru.

tând veacul, vor perpetua aceste amprente. Creatorul se v a şti la adăpostul dintelui vremii, fiindcă a reuşit a proiecta — peste contingenţe trecătoare — un portet spiritual al său.

*

Voiu transpune problema p e un plan de mai înaltă etică socială, evadând din cercul prea strâmt al individului. Indivi ­dualismul totdeauna a căutat idealul omenesc cu privirile în p ă ­mânt neglijând esenţialul din om, sufletul cu vieaţa lui s u p r a -pământeană. Fundamentală greşală. Pentrucă individul e numai una din entităţile istorice pe cât de necesară, pe atât de m ă ­runtă. Peste valoarea lui temporară, se ridică o altă entitate : naţiunea, complexul actual al indivizilor, iar ca un corolar al ei pe planul spiritual, naţiunea ca noţiune abstractă desghiocată d e orice rezidii materiale, entitate istorică „trăind peste veacuri cu rădăcinile înfipte în negura vremii şi cu un viitor infinit". E tocmai efortul colectiv al înfăptuirilor spirituale, portretul d e ­materializat al unei formaţii sociale rezultată din toate afinităţile şi însuşirile ce definesc naţiunea.

Căci există o strânsă analogie pe deoparte între individ şi naţiune ca realităţi trecătoare şi pe de alta între creator ca i m a ­gine eternizată în creaţiune şi naţiune entitate abstractă. Şi una şi cealaltă, aceste din urmă trăesc sub semnul eternităţii ca o încremenire a corespondentului lor trecător.

Dar până când insului i - a m consfinţit cel mai nobil efort în zbuciumul de a e v a d a din trecerea vremelnică prin lume, şi i - a m recunoscut acel nobil orgoliu de a-ş i proiecta în eterni­tate portretul lui spiritual, pentru naţiune toate aceste năzuinţi devin un imperativ din calea căruia nu se poate sustrage fiind­că pasul istoriei nu îngădue nici odihna, nici o altă pervenire în filele ei, decât înfăptuirile spiritului.

D a c ă a m contempla întreg câmpul liniilor de forţă spiri­tuale, ele ne-ar duce la doi poli, doi generatori, ai oricărui efort creator: gândirea şi emotivul. Intre ei se v a cataloga orice în ­făptuire, fiecare fiind o clapă din imensa g a m ă ce o însumează. O clapă mai aproape sau mai departe de unul din ei, dupăcum

la înfăptuirea el ş i -au impus primatul forţele intelectului sau ale emotivului .

O încercare de a trasa liniile de caracter ce diferenţiază polii propuşi v a statornicii" între altele următoarele :

Structural, gândirea tinde spre universalizare, spre o d e t a ­şare de predispoziţiile individuale sau etnice, spre o depersona­lizare, cu tendinţe d e a - ş i lărgi câmpul vizual pe un plan situat deasupra oricăror categorii sociale. E a nu vrea să cunoască o -menirea decât în perspectivele ce i le oferă ridicarea. Şi atunci c â n d în limbajul curent se poate vorbi despre gândirea E n g l e ­zului sau a Latinului, a v e m de a face cu imperfecţiunile ei, cu o calitate inferioară, necultivată îndeajuns pentru a se integra în noţiunea universală.

Dimpotrivă, celălalt pol, emotivul. Aces ta rămâne mereu un îndrăgostit al notei personale , al specificului ce diferenţiază p e om de o m . Tendinţa lui e inversă gândirii, coborând în a m ­bianţele specificului individual. Pentru el v a a v e a va loare tocmai ceea ce pentru gândire e o scuză a lacunelor şi erorilor.

Revenind la înfăptuiri, v o m recunoaşte acţiunea uneia sau alteia în măsura în care opera se v a situa în claviatura propusă mai aproape de emotiv sau intelect, d u p ă c u m în coloratura ei e mai intens sentimentul sau speculaţiile intelectului.

Dar în m o d involuntar cercetarea aceasta ne v a face să recunoaştem în ele, mai estompat sau mai acuzat şi chipul celui care l e -a înfăptuit, după cum v o m a v e a de a face cu o operă de ştiinţă sau de artă.

Iată dece moştenirile de artă sunt cele mai preţioase r e -licvii după cari se poate reconstitui întreg climatul cultural în care a trăit un popor. Dece întotdeauna arta a fost considerată ca cea mai perfectă unealtă în acest scop . Fiindcă patrimoniul artistic al unui neam e chintesenţa întregului efort de ridicare — specific acelui neam — de perpetuare, de topire în intem­poral, privit atât ca intensitate cât şi ca va loare .

*

Gândindu-ne la un loc ce v a trebui să contemplăm r o ­mânismului în galeria popoarelor, e firesc să acordăm o poziţie centrală preocupărilor vizând vieaţa culturală artistică, — alta

27*

decât cea de până acum. Realităţile româneşti de până mai ieri, au ridicat la suprafaţa preocupărilor probleme vizând existenţa românismului ca obiect al istoriei contimporane. N u mai era v r e m e pentru a- i contempla rosturi peste gri/a momentului. D e un plan de sistematizare a culturii româneşti nu putea fi vorba , fiindcă, din capul locului, nu exista acest românism decât ca desiderat prea ades platonic şi fantastic, împrăştiat peste totatâtea frontiere politice diferite. Chiagul frontierei comune a venit abia mai târziu, când a v e a m d e vindecat răni, de cicatrizat l o ­vituri, de retezat grefări streine nouă. Poate şi azi ar mai fi mult de curăţat dar p e lângă această preocupare trebue să odrăslească şi ideia sistematizării unei politici a viitoarei spiritualităţi, care să îndrume forţele culturale spre o muncă de afirmare, de s iste­matizări făptuite în conştiinţa eternităţii, în acel destin i m p l a c a ­bil ce ni-1 porunceşte istoria ca suprem scop al frământărilor naţiunii materiale.

*

In aceste elaborări culturale, în care fiecărei provincii, f iecă­rui nucleu care pulsează mai intens în viaţa spirituală, i s'a păstrat locul şi contribuţia, Blajul, are o situaţie aleasă, o poziţie c e n ­trală, din preamulte mot ive pe cari oricine le ştie şi le simte.

Unul însă din aceste mot ive se afirmă mai potenţat, p r e ­tinde eforturi mai mari şi nu îngădue nici o posibilitate de s u s ­tragere, fiindcă Blajului i s'a impus greaua misiune de a dirija vieaţa spirituală românească în nevoile ei creştine, de a îndruma p e alvii curăţate de impurităţile păgânismului , de ecreşcenţele bo lnave ale pământescului, fluidul spiritual pentru ca acest fluid ce trece în tiparele veşniciei să închege ceea ce neamul are mai românesc şi mai creştinesc.

Intre cei doi poli contemplaţi p e câmpul bătăliilor cre ia -toare, generozitatea destinului a deschis pentru Blaj întreagă c l a ­viatura. I - a dat liberă intervenţie ori unde v a socoti el necesar de a creia climatul propice victoriilor, înfăptuirilor de ştiinţă sau de artă.

Pentru manifestările de artă, mai ales în ramura lor privind cultul creştin, Blajul, reşedinţă a unei credinţi ce în viitorul a -propiat v a trebui să fie a întregului neam, fiincă aşa o pretinde procesul de culturalizare al Românilor, deţine toate destinele

unui resurgismento ; al unei porniri de elan creator, care să î n ­lăture formulele anacronice ale pseudobizantinismului sau p s e u -doclasicismului, printr'o orientare nouă, sănătoasă şi capabilă de a grăi sufletului contimporan, limbajul miracolului creştin, de a proiecta în veşnicie virtuţile spirituale ale Blajului contimporan. Nouile lozinci vor trebui să plece din inima caldă a creştinis­mului românesc , să creieze mediumul din care să se ridice s p o n ­tan creiatorii, tălmacii zăcămintelor creştine. N u m a i aşa, activând, v o m curăţa anacronismele actuale de pe zidurile altarelor r o m â ­ne, numai aşa ne v o m aduce aportul la colosalul efort de a n e înveşnici printr'o artă bisericească a noastră.

Dar dacă în configuraţia câmpului cultural artistic Blajul are o atât de ispititoare aşerare, nu mai puţin adevărat e că se pretinde delà el o înzecită prudenţă şi, mai ales, activare, f ind-că aşa cum a m arătat, în creaţie nu e vorba de o înfăptuire oarecare ci de înveşnicirea ambianţei contemporane cu toate liniile ei de caracter, a Blajului aşa c u m noi l - a m ştiut creşte şi trăi. Şi deasupra acestui cadru prins în galeria înfăptuirilor, totdeauna v a plana aprecierea celor ce ne vor urma în vieaţă, care apreciere, cu orice preţ, trebue să o v r e m elogioasă.

Ful icea Virgil

Poem. Spulberate sunt visele toate Icoanele s'au sfărîmat la rând. Prin pustiul inimii arareori străbate Cămila amintirii şchiopătând.

Nici o stea nu s'arată pe cerul strein, Ierusalimul iubirii-i departe. C u m visul trece singur valul hain, Din apele mării m o a r t e ?

Ascult d e - a s u p r a sufletului plecat Viorile trecutului cum plâng. Pân'la Ierusalimul depărtat Nădejdi le pe inimă le frâng.

Pentru toate tristeţile mele târzii Prietenă, fii oază cu svon de palmieri, S ă - m i răcoresc trecutele melancolii Şi visul să mi-1 spăl de pulberea de ieri.

Domniţă. Sufletu-mi e încărcat de tine C u m un ram de flori în primăvară, Scâncetelor mele de v ioară A i adus trăiri de vieaţă pline.

M ă înalţ cu fruntea către cer C a să smulg un fulg de veşnicie Şi pe -a l sufletului v e r d e lăicer Să-1 aduc ofrandă, caldă, ţie.

Mi t e -aud mereu cântând p e - a p r o a p e Şi te port în mine visătoare, A d u c â n d în palme flori de soare Noaptea când te mistui sub pleoape.

Intrupată-aşi vrea să te iveşti C a în visul meu frumos de totdeauna, Luminoasă precum noaptea luna, Sus pe cerul meu să străluceşti.

C. Ştefăniu Din voi. „Game" ce va apare.

Filozofia rusă Numeroase sunt formele de manifestare ale spiritului o m e ­

nesc ; ele demonstrează diversitatea concepţiilor şi felurimea atitudinilor. Toate popoarele ş i -au dat partea de contribuţie în înterpetarea universului. Fiecare conform firei şi a t e m p e r a m e n ­tului său, a condiţiilor etnice şi geografice. Dacă apusul a e x c e ­lat in viziunea raţionalistă a lumii, răsăritul a rămas aproape totdeauna mistic. Arta de a te apropia de tainele cunoaşterii a fost la el mai mult o problemă de simţire. Raţiunea era respinsă, ca un instrument impropriu în atingerea problemei , lăsând intui­ţia ca mijloc de cercetare a adevărului .

Filozofia rusă, mai ales cea modernă până la Revoluţie, poartă amprenta acestui misticism oriental. Datorită lui locul pe care îl ocupă gândirea rusă în concernul european este diferit. Gânditorii ruşi au crezut că poporul rusesc a creat ceva nou şi original absolut şi superior sistemului de cultură modern. Sunt aşa numiţii slavofili, a v â n d în frunte pe Aksakoff, Komiakow, D a -nilewski. Aceştia susţineau că sufletul rusesc reprezintă c e v a s p e ­cific, manifestându-se ca o formă proprie în creaţiile culturale ale poporului rus. In virtutea acestei afirmaţii, ei întorc spatele occidentului civilizat, spunând că ei n'au nimic de învăţat delà acesta, căci numai Rusia a dat creaţii spirituale valabile. Alături de slavofili se g ă s e s c şi oameni luminaţi ca de pildă S o -lowiew, care consideră specificul rusesc egal specificului altor popoare . El nu atribue Rusiei o superioritate deosebită, şi o a -şează p e acelaş plan cu celelalte neamuri.

Ultima perioadă a filozofiei ruseşti este o perioadă de m i s ­ticism şi scepticism, preconizând îndoiala şi contopirea indiv idua­lităţii cu marele tot. Este o pornire iraţională ce nu se bazează pe construcţie ci pe atitudine pasivă. Spiritul acestui misticism, care nu este numai o creaţie teoretică, reiese mai ales din o p e ­rele literare cari au ridicat Rusia la un renume mondial. In c o n -

cepţia filozofiei ruseşti se ascunde o adâncă inspiraţie religioasă. Conformaţia sufletului rusesc este făcută pentru a primi mai bine adierile sentimentului religios, făcându -1 să vibreze la cel mai mic freamăt al necuprinsului.

Faţă de empirismul occidental filozofia rusă aduce o spir i ­tualitate nouă, menită să îndrepte ochii spre bunurile d e p r e s u -rate de materialism ale acestei lumi. Ea prezintă o nouă viziune a realităţii, bazată pe intuitivism, vitalism şi inspiraţie religioasă. Negat iv ismul ei merge până acolo încât dispreţuieşte toate ti­purile de cultură create în occident, abordând simplicitatea, c u ­cernicia şi reflexia pas ivă . Gânditorii ruşi cari au dat expresie acestei concepţii, au fost în afară de marii romancieri Tolstoi şi Dostoewski reprezentanţii curentului slavofil Danilewski, K o m i a -koff, A x a k o w etc.

Filozofii cari reprezintă un curent de mijloc sunt Berdiaeff şi Bulgakoff. Ei v ă d în concepţia filozofică a poporului rus un element specific nu însă absolut şi superior celorlalte forme de cultură ale diferitelor popoare . Idealurile filozofiei ruse sunt demne de urmat pentrucă ele i sgonesc empirismul, oferind in­dividului bunuri curat spirituale. In acest sens contribuţia p o ­porului rus la spiritualitatea universală este însemnată numai din punct de vedere al specificului pe care îl reprezintă.

Despre filozofia rusă s'au scris multe şi se vor scrie şi mai multe lucruri.

Deocamdată ea a căzut în desuetudine, datorită revoluţiei ruseşti care a făcut „Tabula rasa" peste valorile existente. Nihi ­lismul rusesc a fost aplicat în destrucţie până la nimicirea totală a oricărei spiritualităţi.

N o u a filozofie rusă stabilită de revoluţionari, este absenţa oricărei filozofii — un materialism sec şi înfiorător, creind v a ­lori lipsite de suflu etic. Cât timp v a domina această filozofie — pe care o numim filozofie numai fiindcă vorb im de diferitele concepţii ale popoarelor — Rusia este inexistentă pe planul spiritualităţii universale. Sperăm că viitorul îi v a reda liniştea şi echilibrul, în cadrele unei stăpâniri mai bune, care v a favoriza din nou avântul filozofic al celui mai mistic popor depe g lob .

I o n e l Neamtzu

Horia în primejdie la Bistra Istoriograful revoluţiei lui Horia, Nicolae Densuşianu, în

monografia sa, la pg . 207—209, într'un subcapitol arată cum a ajuns „Primul căpitan în pericol".

E v o r b a despre primejdia în care s'a aflat Horia, în c ă t u ­nul Poieni din satul Bucium, în ziua de 8 N o e m v r i e 1784 (abia la o săptămână după deslănţuirea revoluţiei la Curechiu), când, convocând oamenii, ca să le comunice aşa zisele porunci î m ­părăteşti, de a extermina pe toţi Ungurii şi funcţionarii din A r ­deal, buciumanii , la instigaţiile primarului Gheorghe Suciu, puseseră la cale prinderea lui Horia, cu intenţiunea de a-1 da pe mâna autorităţilor din Zlatna

A n u m e , ţăranii cerând stăruitor, ca Horia să le arate „ p o ­runcile delà împăratul", ca să v a d ă şi dânşii iscălitura î m p ă r a ­tului, acesta s'a eschivat, zicând, că „poruncile aceste sunt cu mult mai sfinte, decât să le poată arăta ţăranilor, cu atât mai mult, că ei nici nu sunt în stare să le cetească". (Densuşianu, p . 208). Atunci însă ţăranii din Bucium, pe motivul că s'ar lăuda în m o d fals cu poruncile împăratului, îl deţinură împreună cu însoţitorii săi, în casa iobagului Macave iu Băiăşanu din Buc ium, şi trimiseră ştafetă la funcţionarii din Zlatna, să le trimită armată, pentru a li—1 da prins pe Horia .

Din această situaţie critică Horia scăpă numai datorită prietenului său, Ionuţ Dandea, căpitanul din Bucium, care r ă s -culând poporul din celelalte crânguri ale Buciumului, (Muntaşi, Cerbul, Sasa) eliberă pe capul revoluţiei şi pedepsi aspru pe cei ce arestaseră p e Horia.

Trupa delà Zlatna sosind prea târziu, n'a mai avut curajul să se ia la harţă cu cei vreo 800 oameni ce se strânseseră în jurul lui Horia, aşa că marele căpitan a putut să - ş i continue drumul spre satul M u ş c a de pe Arieş .

Un alt caz — încă necunoscut, -r- de pericol în care s'a aflat Horia în toiul revoluţiei, ni-1 relatează fostul mitropolit al B l a -

jului Alexandru Şterca Şuluţiu, în monografia sa „Istoria Horei şi a poporului românesc din munţii apuseni ai Ardealului*, scrisă la I860, şi aflătoare între manuscrisele Bibliotecii Centrale din Blaj.

Primejdia de data aceasta l -a pândit pe Horia în satul Bistra — comună păstorită de Şuluţiu între anii 1821 —1836 — (Cfr. Şenatismul jubilar, 1900, p. 514).

Las să urmeze descrierea făcută de Şuluţiu. „Când a sosit Horea în Bistra acum avangarda lui

dedese poruncile celea de răsculare la poporul din Bistra şi pe preotul locului Balea Géorgie şi pe judele satului cu juraţii ca pe suspicioşi, că ţin cu Domnii, iară întru adevăr numai ca să-i poată jefui, că era toţi gazde mari, — îi băgase într'o casă, voind a aprinde casa pe ei, şi a-i arde de vii.

„Prisonierii înţelegând ce li se găteşte, au apelat cauza sa la tribunalul şi persoana Horei, carele pentru aceasta, în iubirea sa de dreptate, încredere a lor, po­runci de loc ca pe toţi să-i sloboadă cu cuvântul: „că El şi naţia românească au lipsă de neşte oameni înţe­lepţi şi de cinste precum se zic a fi arestaţii".

„Aici în Bistra, ca şi în mai multe alte locuri — lucru de mirare — cea mai dintâie grijă a Horei fu ca să facă dispoziţiuni pentru primirea miliţiei împără­teşti, şi din nou a dat poruncă, ca să se adune ilişiu (nutriment) cum zic pe acolo, pe sama cătanelor împă­răteşti, cari avea — după zisa lui — să le vină întru ajutor, sau pentrucă El aşa a fost convins, sau că doară cu aceasta au vrut numai să vorbească, şi să înşele pe oameni, şi mai puindu-şi adunatele gloate la rând, le dede oarecâţiva căpitani şi din Bistra.

„Insă cu toate acestea, într'un fir de păr — precum se zice — a stat de nu-şi află Horea mormântul şi moartea în Bistra.

„Un fecior a unui Bistran, anume „Marcu Ursu",

a cui tata a fost închis cu ceialalţi juraţi în casă, şi o-* sândiţi să fie arşi de vii prin avangarda Horei: plin de foc şi de curaj de răzbunare pentru tatăl său (precum însuşi şi alţi mai mulţi Bistreni mi-au povestit) îşi puse de gând ca când va veni Horea în sat, să-1 puste, şi să—1 omoare (că fiind gornic de pădure la Cămară era provăzut cu puşcă bună).

„Spre acest sfârşit îşi alese la o frăţie (rudă) a sa togma în acea uliţă a satului, pe care venind Horea îi* Bistra negreşit avea a trece. Aici El cu puşca sa gătita bine spre acel sfârşit venind, cu soţii de ai lui bea vin,, aşteptând venirea Horei, da(r) nimărui descoperind pla­nul său, odată se aude „iată vine Horea". Toţi ies afară să-1 vază bine pe acel renumit dezrobitor al Naţiunei* numai Marcu Ursu şi cu o frăţie a sa, şedea în casă cu cuvânt că-1 vor vedea pe fereasta ce era cătră uliţa aceia pe unde avea a merge aproape. Apropiindu-se Horea pe acolea — pe care de pe îmbrăcăminte-1 cu— noştea toţi că El e cel ce va să povăţuiască şi să scoată Poporul din robie — cât se apropie Horea în linia şi preajma ferestei - Marcu Ursu şi—şl întinse puşca c ă ­tră fereastă, încorda cocoşul şi ia pe Horea în semn,, care frăţia lui fără veste văzând, spre încunjurarea pri­mejdiei a tot satu — aşa cum a zis El — de loc în acela moment când era să descheţe cocoşul pustei, a înturnat cu un canceu ce-i era în mâna plin de vin,, pe haşca pustei, şi udându-se pulberea în haşcă, puşca nu s'a slobozit.

„Aşa se mântui de adevărata moarte Horea, cet ce după aceea a mântuit de groaznica perire pe tatăl ucigătorului său, cel neştiut, care şi mie această în­tâmplare mi-a povestit". (In manuscris pg. 136—138).,

Dr. Coriolan Suciu

Regele Kufui şi vracii1' . . . . atunci fiul regesc Biufri păşi înainte ca să v o r ­

b e a s c ă şi zise : Iţi voi face cunoscut un prodigiu, care s'a în­tâmplat în timpul tatălui tău 2 ) Snofrui, cel cu vocea justă 8 ) şi care este din cele pe cari l e -a săvârşit primul lector 4 ) Zazamonkh.

Intr'o zi când Rege le Snofrui, cel cu vocea justă, se p l i c ­tisea, au adunat casa regelului s. v. p . 5 ) ca să caute după inten­ţia lui ceva care să- i învioreze inima. El zise castelanilor, care erau în jurul său : „Alergaţi şi aduceţ i -mi pe primul lector Z a ­zamonkh, vraciul", şi i l -au adus îndată. Majestatea îi zise .-„Am adunat casa regelului s. v. p. ca să caute ceva ce s ă - m i învioreze inima, dar n'am găsit n imic".Zazamonkh z i se : „ S ă se îndure Majestaiea ta să m e a g r ă la lacul Faraonului v . s. p şi s ă porunceşti să se echipeze o barcă cu toate fetele frumoase a l e Haremului Regal . Inima Majestăţii tale se v a înviora, când

1) Prezentăm o traducere după G. îvlaspero : Les contes populaires de ('Egypte ancienne din cele câteva cetite la ceaiurile literare ale „Cercului Franco-Roman" — Blaj. Este una din o serie de povestiri făcute de fii farao­nului Kufui (Cheops) pentru a-1 distra. Titlul acestei serii de povestiri este s Regele Kufui şi vracii.

Se ridică pe o clipă vălul uitării de pe lumea de acum aproape 4000 de ani ca să vedem o palpitare din viaţa ei şi să vorbim direct cu ea. A -ceasta poate, are ceva interes pentru cetitori

2) Faraonii, ori din care dinastie ar fi fost, erau socotiţi ca făcând parte -din una şi aceeaşi familie. Noi am zice i Străbunul tău.

3) Cu vocea justă : adică cel care pronunţa aşa cum trebue formulele religioase ştienţifice sau magice ; un titlu de supremă iscusinţă.

4) Primul lector: cel dintâiu dintre scribii (savanţii). Regelui cari erau totodată şi vraci şi cari prin pronunţarea formulelor lor magice obţineau cele mai ciudate efecte, in mod infalibil. Primul lector era şi maestru de ceremonii.

6 ) s. v. p. = sănătate, vieaţă, putere, titlul Faraonului legitim cum zic azi unele triburi din Africa < Tu care eşti negru.

le vei vedea mergând şi venind; şi când vei contempla tufi­şurile frumoase ale lacului tău şi câmpiile frumoase cari îl î n ­conjură şi ţărmurii lui frumoşi, atunci inima Majestăţii tale s e v a înviora. Cât despre mine, eu voiu fi la c â r m ă , ca să î n d r u -mez plutirea. Ordonă deci să mi se a d u c ă 20 de vâsle din l emn de abanos bătut cu aur, ale căror lopeţi să fie din lemn de a r ­ţar încrustat cu argint aurit ; s ă - m i aducă 20 de femei cari s ă aibă corp frumos, sâni frumoşi, păr frumos şi cari să nu fi avut copii ; apoi să se aducă 20 împletituri de fir şi să se dea acestor femei în loc de îmbrăcăminte.

A u făcut ceea ce ordonase Majestatea Sa. Femei le m e r ­geau, veneau , şi inima Majestăţii Sale se înveselea pr iv indu- le cum vâsleau, când una din ele se izbi cu capul de una din vecinele sale şi peştele ei (talismanul în formă de peşte) de m a -lachit nou căzu în apă . Atunci ea încetă de a mai vâsl i şi s o a ­ţele ei încetară şi n u . mai vâsliră şi Majestatea Sa z i se : „ N u m a i vâsliţi" ? Ele ziseră : „Tovarăşa noastră s'a oprit şi nu mai v â s ­leşte". Majestatea Sa zice aceste ia: „ D e ce nu vâsleşt i"? Ea zise: „Peştele — talisman de malachit nou — m i - a căzut în apă". Majestatea Sa zise : „Vâsleşte numai mai departe, pentru-ca soaţele tale să nu se oprească şi eu îţi vo iu da altul". Ea zise t „Dar eu vreau giuvaerul meu".

Atunci inima Majestăţii Sale se îngreuna şi Majestatea S a se înturnă către Zazamonkh şi Majestatea Sa zise : „Zazamonkhi fratele meu , a m făcut c u m ai zis tu şi inima Majestăţii Sale se înviora când privea aceste femei vâslind, când iacă, una din e le ş i -a izbit capul şi peştele de malachit nou i -a căzut în apă . Atunci ea s'a oprit din vâslire şi soaţele ei sunt fără putere de a vâsli. Eu i - a m zis: „ D e c e nu vâs leş t i"? E a m i - a zis : „Peştele de malachit nou m i - a căzut în apă". Eu i - a m zis : „Vâsleşte n u ­mai şi eu îţi dau altul". E a m i - a zis.- „Dar eu vreau g iuvaerul meu". Atunci primul lector Zazamonkh recită ce recită din cartea vrăjită. A ridicat o parte întreagă a apei şi a aşezat -o peste cealaltă, află peştele aşezat pe o scoică, îl luă şi îl dădu stăpânei ; dar a p a la mijloc era în afunzime de 12 coţi şi în lăţime de 14. Pe urmă recită ce recită din cartea sa de vrăji şi aşeză a p a lacului la loc . Majestatea Sa petrecu deci o zi fericită cu toată casa Regelui s. v. p. şi răsplăti pe primul lector Z a ­zamonkh cu tot felul de lucruri bune. Iacă acesta este prodigiul

c a r e s'a întâmplat în timpul tatălui tău Snofrui cel cu v o c e a J u s t ă şi care este din acelea ce a săvârşit primul lector Z a z a -m o n k h vraciul.

Maiestatea Regelui Kufui cel cu v o c e a justă zise d e c i : „ S ă prezentaţi Majestăţii Regelui Snofrui cel cu vocea justă o mie d e pâini de jertfă, o sută de ulcioare de bere, un bou, două libre (funţi) de tămâie, apoi să aduceţi o pâine de jertfă, o ulcea d e bere , o libră de tămâie pentru primul lector Zazamonkh vraciul , căci a m văzut o d o v a d ă a ştiinţei sale".

Şi au făcut ceea ce poruncise Majestatea Sa .

trad. S. Gizdavu

Scrisoarea misionarului Ioachim Pedreli către episcopul neunit Vasile Moga delà Sibiu în cauza

unirii cu biserica Romei In Arhiva Mitropolitană din Blaj se află un manuscris destul

de voluminos în limba latină, care , pe foaia de dinafară, poartă Nr. 106 şi inscripţia „Litiera Romani presbyter i ad episcopum non unitum".

Scrisoarea se v e d e a fi o copie, de care se »mai află una şi în Biblioteca centrală capitulară din loc, care însă nu e scrisă de aceeaşi mână, şi se pare mai mult a fi o copie de pe cea din arhivă, decât după original. Scrisoarea e subscrisă de „Ioa-chimus Pedreli, presbyter Romanus, M. A.".

N'are nici dată şi nici adresă, dar din cercetările făcute se poate constata destul de lămurit că este adresată episcopului Vasi le M o g a delà Sibiu, în sărbătorile Rusalelor din anul 1821-22.

Vasi le M o g a a păstorit eparhia română sibiană între anii 1810—1845. In timpul păstorii sale, şi mai cu seamă în timpul vacanţei de 14 ani de când murise Gherasim A d a m o v i c i şi venise M o g a (1796 — 10 Septemvrie 1810), ne spune istoria că vicarul loan Popovic i , Nico lae Huţovici şi jurisconsultul sibian Aron Budai au cerut delà guvernul ardelean permisiunea p e n ­tru întrunirea unui sinod al preoţilor uniţi şi neuniţi ca să se hotărască toţi pentru o unire cu biserica Romei . Guvernul n'a permis, iar lucrurile au rămas c u m le v e d e m şi azi*).

In acelaşi timp situaţia Românilor neuniţi din Transilvania era de nesuferit. In Austria făceau ravagii războaiele n a p o l e o -

V Vezi Baritiu, Parte alese din istoria Transilvaniei, Sibiu 1889, V. 1. pag. 555 si urm).

niene, iar în Principatele Româneşti Eteria şi răscoala lui Tudor Vladimirescu, Bieţii neuniţi din A r d e a l erau bănuiţi şi de Eterie, şi de răsculaţi cu principiile „Pandurului din G o r j " . Pentru a - ş i mai îmbunătăţi întru câtva soarta, episcopul Sibiului ceru s fa ­turi delà misionarul Ioachim Pedreli, dus de episcopul Ercolani în Ţara Românească , care ştiind româneşte îi şi dădu u r m ă t o a ­rele explicaţii în limba latină — după cererea lui, — p e care eu l e - a m tradus exact după manuscrisul din arhivă, care numai din lipsa de spaţiu nu se poate publica în originalul latin. D e altcum mai sunt şi alte dovezi că Vasi le M o g a al Sibiului a dus cu sine gândul unirii în mormânt. (Vezi manuscrisul intitulat : „O serioasă căutare în trecutul şi viitorul naţiunii române din punctul de vedere al Religiunii sale, întreprinsă la anul i8j4 de Alexandru Ster ca Sutuţ", fila 28 şi 29, în Biblioteca centrală capitulară din Blaj , publicată în Nr. 10 al ziarului U n i ­rea din Blaj la 10 Martie 1928).

Scrisoarea de conţinut i s tor ico-dogmatic m'am silit să o redau în traducere cât se poate mai corect „sine ira et studio"!

Scrisoarea preotului roman cătră episcopul neunit*)

Deeând la Sibiu, în repeţite rânduri ai binevoit a m ă primi, a m pururea proaspătă în memorie societatea plăcută şi b u n ă t a ­tea ta. C u mare plăcere îmi a d u c aminte de conversaţiile avute împreună, de diferitele chestiuni şi de deslegările lor ? de e x a ­minarea textelor din Sfânta Scriptură şi interpretarea lor după adevăratul înţeles, adevărătatea dogmelor , certitudinea tradiţiei, ş. a. Şi plăcerea îmi creşte cu atât mai mult, cu cât sunt c o n ­vins că în tine a m aflat un bărbat erudit, şi nu strein de unirea cu sfânta Biserică Catolică Romană .

Cunoşti — fără îndoială, — adevărul , credinţa şi dreptatea, şi ţ i -a dat Dumnezeu ochi luminaţi şi sufletul, spre cunoaşterea Aceluia care a întemeiat biserica.

Să spun adevărul . O mare nădejde îmi străluceşte în inimă, că sub conducerea ta, sărmanul popor român, locuitor al pr in­cipatului Transilvaniei, în curând v a fi îmbrăţişat şi strâns la sinul sfintei noastre maice biserici romane.

*) Parantezele şi notele sunt ale traducătorului.

Ilustrisime. Să dea Dumnezeu prin tine ceea ce catolicii doresc din toată inima, ceea ce Isus Hristos a prezis şi ceea ce însuşi Dumnezeu voieşte, să fie adecă o singură turmă şi un singur păstor.

N u în zadar a hotărât Atotputernicul Dumnezeu în a d â n ­c imea bogăţiei înţelepciunii şi a ştiinţei Sale , ca ţie, care cunoşti adevărurile catolice, să-ţi încredinţezi grija sufletelor r ă s c u m p ă ­rate cu Sângele Fiului său, ca pe poporul cel ademenit cu a m ă ­giri diavoleşti, cu vorba şi cu pilda să-1 readuci la unitatea catolică.

In înalta-ţi umanitate ai fost zis, că ţi-ar plăcea dacă ai primi delà neînsemnata mea persoană o scrisoare în l imba latină, dar cu stil roman. A c e a s t ă dorinţă ţi-o împlinesc cu plăcere , şi o voi împlini oricât de des şi ori de câte ori grija mântuirii sufletelor v a pretinde. Să nu crezi însă că în mod arogant îţi spun acestea, că doar fiecărui o m i - a poruncit Dumnezeu să se îngrijească de sufletul deaproapelui său 5 şi nu e nici preot, nici vrednic de societatea omenească , acela care v e d e p e d e a p r o a -pele său în lipsă, şi îşi împietreşte inima faţă de el.

Şi cine oare se află în mai mare lipsă, decât acela, care neputând nega că e nemuritor, trăieşte totuşi în primejdia de a-şi pierde viaţa de v e c i ?

Dacă v a veni sfârşitul vieţii — care trece ca aburul, — şi venind ultimul moment, îl v a afla separat de adevărata biserică, ce v a fi de el ? mai cu seamă că Sfânta Scriptură zice : Mă veţi căuta şi nu mă veţi afla, şi în păcatele voastre veţi muri (loan, 8, 21).

— Vai mie! — zicea profetul — cine va da ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe fiii cei o-morîţi ai poporului meu (Ieremia, 9, 1)3 — E u sunt doară c e ­tăţean R o m a n ; iar Românii — după c u m ne spune istoria, — încă sunt Romani . Pe poporul românesc deci, eu îl pot numi fiul poporului meu.

Şi din acest popor, mii şi mii de oameni sunt afară de biserica catolică, prin înşelătoriile şi minciunile schismaticilor, cari abuzând de simplicitatea şi neînţelepciunea lor, i -au atras în eroare şi i -au cufundat în adâncul prăpastiei . Dar poporul nepriceput şi simplu, cu mijloace tot atât de simple ar putea fi adus la calea cea bună.

Românii ţin cu îndărătnicie la tradiţiile lor. Să li se arate deci adevăratele lor tradiţii, ca urmând p e strămoşii lor, să l a -pede inovaţiile şi să se mântuiască.

Aceas ta s'ar putea face, dacă arhiereii şi preoţii Românilor ar predica neîncetat, ca odinioară prorocul Ieremia nepricepuţi­lor Evrei : Întrebaţi căile cele vechi, care este cea mai bună, şi pe aceea să umblaţi, şi veţi afla uşurare sufletelor voastre ( Ie ­remia, 6, 16).

Dar precum e poporul , tot aşa sunt şi preoţii. Cu e x c e p ­ţia câtorva, ceialalţi nu ştiu aproape nimic. Şi cum ar putea să ştie, dacă n'au învăţat? Preoţilor, prin urmare, să li se predice ca şi poporului, şi să li se explice tradiţiile strămoşilor, ca să întrebe căile cele vechi şi să cunoască că a fi desbinat de b i ­serica romană este un rău.

Ce este unirea :

Ce e unirea pe care o resping Românii ? C e au zis s t ră ­moşii lor despre e a ? Care a fost v e c h e a lor religie s trămoşască? A c e s t e a — cred eu, — ar fi de ajuns pentru a deschide ochii acelora cari sunt orbi din naştere şi oarbecă în întunerec, p r e ­c u m lutul pus de Hristos pe ochii orbului din Evanghel ie (loan, 9, 6) a fost de ajuns ca acela să - ş i recapete vederea .

La început — fără îndoială, — ajunge să li se explice că acest cuvânt „unire", nu înseamnă decât „pace , bunăînţelegere şi iubire". Pacea, care la naşterea Mântuitorului a fost vestită oamenilor de cătră îngerii cari cântau : Pe pământ pace, între oameni bună învoire... (Luca 2, 14). Buna înţelegere, pe care sfântul apostol Pavel a r e c o m a n d a t - o atât de mult Romanilor, Corintenilor, Efesenilor şi Filipenilor. Iubirea, care atât de mult predicată de însuşi Mântuitorul, atât cu vorba , cât şi cu fapta. C e este deci „unirea" decât dulcea legătură a inimilor şi a s u ­fletelor ? C e al tceva, decât urmarea lui Hristos, care pe oaia cea pierdută a d u s - o la t u r m ă ?

— Un Domn, o credinţă, un Botez, Unul Dumnezeu Pă­rintele tuturor. — Aces te cuvinte l e - a folosit apostolul n e a m u ­rilor (Efeseni, 4, 5—6), ca să îndemne pe cei dintâi fii ai b i s e ­ricii să păzească unirea sufletească în legătura păcii, ca şi c u m le -ar fi zis : — Unirea este paza Botezului, apărarea credinţii,

adorarea lui Dumnezeu în spirit şi adevăr. — Pentru ce deci acest cuvânt ceresc în zilele noastre a devenit piatră de sminteală ?

Nepriceputelor popoare ale „Valachiei", l e -au predicat — d e bună samă, — Grecii , că a te uni, atâta însemnează cât a- ţ i lepăda credinţa cea veche , îmbrăţişând alta nouă. Şi e r o a ­rea s'a întărit cu atât mai mult, cu cât Grecii întotdeauna au fost gata a a d ă u g a minciună la minciună. Ei predicau că în d i ­feritele rituri, nu poate să fie aceeaş i credinţă. Astfel poporul ace la incult şi credul, respinge unirea, iar p e uniţi îi d ispreţu­ieşte ca pe nişte dezertori delà credinţă.

Dar oare strămoşii voştri, sau marii Dascăl i ai Greci lor, sau mucenicii, sau apostolii cari au predicat la toată făptura o s ingură evanghelie, alui Isus Hristos, şi cari în credinţă au fost instruiţi de însuşi El, care — după c u m zice Isaia Prorocul : — S'a coborît din cer, ca pe toţi fraţii noştri din toate neamurile

săi aducă într'o unire (Isaia, 60, 9), au doară aceia — zic, — n'au încercat totul încă delà începuturile bisericii, ca între c a ­tolici să nu fie desbinări, ci unul flecarele să se nizuiască a p ă s ­tra unirea sufletească în legătura păc i i?

M a i apoi — în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la -marginii? lumii cuvintele lor (Psalm 18, 5), şi atunci cred in­cioşii cei răspândiţi pretutindenea, s'au închegat formând un corp, care s'a numit „Biserica Catolică". Predicând apostolii apoi p r e ­tutindenea, o singură credinţă, ca şi cu o legătură au strâns în

-unul corpul acela mistic al lui Hristos prin iubire, care este l e g ă ­tura desăvârşirii. Precum membrele corpului omenesc se unesc capului , iar între ele încă au legătură, aşa credincioşii se unesc lui Hristos ca şi unui cap , iar prin credinţă şi iubire au legătură între ei ca şi membrele corpului.

A ş a au vorbit apostolii despre „unirea" pe care voi o respingeţi şi despre cei dintâi credincioşi cari s'au numit „ c r e ş ­tini", cari au primit tradiţiile delà ei înşişi, pe cari îi ştiu că au fost părinţii întregei lumi catolice.

Aceia , pentru unitatea credinţii în Isus Hristos, au fost bă­tuţi cu pietrii, tăiaţi cu ferăstrău, în ascuţişul săbiei au murit (Evrei, 11, 37). In Faptele Apostolilor (4, 32) citim că, mulţimea acelora era un singur suflet şi o singură inimă. Aceas ta este tradiţia credincioşilor din cele dintâi veacuri ale bisericii, atât greceşti , cât şi latine ; atât în Răsărit, cât şi în A p u s , precum şi

a mucenicilor lui Isus Hristos. Aceas ta este tradiţia pe care au u r m a t - o şi Marii Dascăli ai Grecilor, nu numai un v e a c , ci opt s u t e cinci zeci de ani, şi mai bine.

P a c e a Domnului , care întrece toată mintea, a păzit inimile şi minţii e părinţiior noştri în Domnul nostru Isus Hristos, aproape n o u ă veacuri . Ei au mărturisit aceeaşi credinţă în Hristos, şi s u b u n singur cap , Pontificele R o m a n , iar singuratici între ei, erau unul altuia membre . Corpul mistic al lui Hristos l - a u păstrat desăvârş i t , nu ciuntit nici diform, ci întreg; şi nu monstru cu mai multe capete.

Aces tea sunt pildele pe cari Grecii cei vechi şi creştini e - a u lăsat urmaşilor lor, marilor Dascăli ai lumii, Părinţilor,

Epi scop i lor şi Patriarhilor orientali: Unire cu Pontificele R o m a n şi cu biserica catolică alui Dionisie, Atenagora , Pol icarp, Igna*-ţiu (din Antiochta), Ciril, Vasi le , Grigorie Nazianzenul, Grigorie din N i s sa , Ciprian, Hipolit, Iacob din Nisibi, Optat din Milevi, l o a n G u r ă de A u r , Atanasie , Asterius, Efrem Şirul, Isidor P e -lusiotul , Sofronie, Metodiu, Germanus , loan Damaschinul, şi a tuturor, cari prin învăţătura şi sfinţenia vieţii lor, au împodobit biserica lui Hristos înainte de desbinare.

N u ne putem îndoi, că dacă bieţii Români ar şti la ce tradiţiuni ţin ei cu atâta îndărătnicie, s'ar gândi să îmbrăţişeze credinţa strămoşilor, şi nu s'ar mai scandaliza de aceia cari ar ncerca să le expiice înţelesul cuvântului „unire".

C e vreau Grecii zilelor noastre? N u v ă d ei că oricât au n c e r c a t pană acum, prin desbinare, n'au putut sfâşia haina

D omnului cea fără cusătură ? Fiii pierzării au dispărut, dar b i -erica orientală a rămas până azi rătăcită în credinţă, săracă în

morală , fără de sfinţi şi desbinată de unirea cu sfinţii Părinţi. Grecii de atunci s'au desbinat cercetând cercetările ? şi predicând minciunile, dar mulţimea — pe care nu la lumină au d u s - o , ci a întunerac, — a rămas ca o mărturie a uneia dintre cele mai

n efericite cauze. Câtă v r e m e sufletul ne este unit cu trupul, suntem oameni

n eputincioşi şi slabi, purtându-ne trupurile ca pe nişte vase fra-g ile de lut, fiind porniţi mai mult spre viţii şi greşale, decât spre virtuţi şi a d e v ă r ; dar Hristos Domnul — care pentru noi s'a făcut dreptate, jertfă şi răscumpărare delà Dumnezeu (I. Corinteni, 1, 30), pentru dragostea pe care a rezervat-o bisericii

sa le , încă şi după desbinare a mai ridicat o mulţime de bărbaţi sfinţi din sinul ei, din toate naţiunile şi limbile, oameni cari nu ş i -au plecat genunchii înaintea lui Vaa l .

Intre Români încă nu l ipsesc aceia cari au păzit şi au continuat tradiţiile şi credinţa din vremile cele vechi . Aceş t ia sunt „uniţii" naţiunii voastre, cu biserica catolică romană, car i singuri merită să fie numiţi „urmaşii strămoşilor voştri" în t r a ­diţii şi în credinţă B a încă — spre fala neamului romanesc, — putem zice şi dovedi , că şi după desbinarea lui Fotie şi C h e -xularie, Românii ş i -au păstrat credinţa încă multă vreme, şi n u ­mai pe încetul, sub domnitori din neamul Grecilor, au trecut şi ei de partea schismaticilor.

Care a fost credinţa strămoşască a Românilor?

C â n d Românii erau supuşi Bulgarilor catolici, sau regilor Ungarie i de asemenea catolici nu s'a fost aflat nici unul, sau foarte puţini, cari să se fi împotrivit unirii cu R o m a . B a , de <:âte ori Grecii au primit unirea, ca de pildă în conciliul din Lateran (sub papa Inocenţiu III la anul 1215), din Lion (primul la 1245 sub p a p a Inocenţiu IV, la care a luat parte şi Balduin II împăratul Constantinopolului. A l doilea la 1274, sub papa Grigorie X) şi din Florenţa (la anul 1438—39, sub papa E u g e n IV) , întotdeauna au primit-o şi Români i .

Din documente istorice se poate v e d e a apoi , că Ioaniţiu, împăratul Român de naţiune, prin preotul Blasius a trimis papii Inocenţiu III (1199—1216) epistole de unire ale tuturor ep iscopi -îor neamului său cu biserica Romei. Stindardul sfântului Petru, sceptru şi coroană imperială, a primit delà p a p a prin cardinalul loan, şi există încă diploma de unire a întregului Imperiu r o -m â n o - b u l g a r cu biserica romană, precum şi edictul de supunere perpetuă Scaunului Roman, deşi Grecii, prin promisiuni, a u căutat să zădărnicească unirea aceea — precum se poate v e d e a din epistolele acelui împărat. 1 )

Românii uniţi, se pot făli că Ştefan (cel Mare) V o e v o d u l ^1457—1504), prin credinţa sfântului Petru a Voevodulu i a p o s -

*) Vezi, N. Densuşianu, Documente privitoare la Istoria Românilor, Bucureşti 1887, Vol. I. pag. 1—6 şi lucrarea mea, „Religia strămoşilor' Blaj 1935, pag. 255 şi urm.

tolilor, a biruit pe tiranul M a h o m e t zdrobindu-i armate de v r e - o 400 de mii. (Papa Sixt IV (1471 — 1484) onoră pe Ştefan cel M a r e cu titlul de „Athleta Christi", trimiţându-i şi ajutoare în bani, pe'cari însă i -a reţinut Matei Corvinul regele Ungariei. —

Steagurile Barbarilor expuse în public prin bisericile latine din R o m a şi din întreagă lumea, mărturisesc acelaşi lucru. Iată c e a furat schisma grecească naţiunii românedin tradiţiile părinţilor ei-

V o i Românii aţi ieşit din pământul vostru şi din neamul vostru. Pentru ce mai urmaţi ereziile Grecilor călcând tradiţiile şi ne urmând pildele părinţilor voştr i ; mai cu s a m ă că nici nu v ă bucuraţi de libertatea pe care Isus Hristos a fost dăruit -o acelora. Ba acum mai târziu, şi pe voi v'a eliberat Hristos d e înşelătoriile nelegiuiţ i lor 2 ) cari încunjură marea şi uscatul ca să facă un proselit, pe care apoi să-l facă împreună cu ei un fiu al Ghehenei, întocmai ca Fariseii (Matei, 23, 14).

A d u c e ţ i - v ă aminte de înaintaşii voştri, cari nu aşa departe de zilele noastre, au trăit cu semnul credinţii catolice r o m a n e , A d u c e ţ i - v ă aminte de bunătatea cu care Domnul nostru Isus Hristos, după mare mila sa, v 'a mântuit a c u m mai p e urmă 3 ) ,

Sub Teofil (1697), părinţii voştri s'au unit cu biserica R o m e i f

şi încă există cei patru articoli ai sinodului delà A l b a Iulia 4) cari pe v r e m e a împăratului Leopold au fost subscrişi în numele întregei naţiuni din monarhia austriacă, şi întăriţi cu jurământ solemn s — că voi primiţi, credeţi şi mărturisiţi tot ce primeşte, crede şi mărturiseşte biserica catolică romană. Dacă vreţi să căutaţi credinţa părinţilor voştri, iată cea mai apropiată tradiţie a lor.

Aceşt ia , adecă părinţii voştri, în ziua judecăţii vor m ă r t u ­risi împotriva voastră , cari l ă sându-vă amăgiţi şi îndemnaţi de acel călugăr fanatic rus (Visarion Sărai), aţi recăzut în schismă, aţi pierdut darul lui Dumnezeu şi binefacerile împăratului L e o ­pold. Cei mai mulţi dintre vo i însă, au rămas credincioşi p â n ă

2) Visarion Sărai, Sofronie, loan din Aciiiu, etc. Vezi A. Bunea, Epis ­copul loan Inocenţiu Micu-Klein. Blaj 1900, şi Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici Blaj 1902.

3) Poate de foametea dintre anii 1815—1817 (Vezi, Bariţiu, op. şi voi. cit. pag. 559), sau de Eteria şi de răscoala lui Tudor Vladimirescu delà 1821-1822.

*) Vezi Tlmotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj 1855, pag. 77.

azi, spre mărturia credinţii catolice şi spre podoaba diecezei Făgăraşului .

Călugărul acela — ori cine ar fi fost, — care va evange-lisa preste ceea ce aţi fost primit, să fie anatema. A fost lup răpitor, care n'a cruţat turma. Din vorbe le lui n'aţi avut nici un folos, ci numai necaz şi blestem. Aţi pierdut tradiţia, aţi îmbrăţişat inovaţiile, v'aţi făcut necredincioşi lui Dumnezeu, rebeli faţă de împăratul, urâţi de oameni, în necazuri, sărac i ; şi ce e şi mai rău, aţi ajuns în mare sărăcie sufletească, căci bunele moravuri , cultura şi educaţia, v ă lipsese aproape cu totul.

Aces tea le scriu, nu ca să v ă umilesc, ci ca să vă arăt adevărul , şi să cunoaşteţi şi voi cari sunt roadele schismei, şi care este vo ia lui Dumnezeu cu voi toţi: că înlăturând neînţe­legerile, să abziceţi de eroare, să lepădaţi inovaţiile, şi pacea voastră să fie cu noi, asemenea dragostei şi credinţa delà D u m n e ­zeu Tatăl şi delà Domnul nostru Isus Hristos.

După ce a m arătat pe scurt care a fost tradiţia părinţilor voştri, este bine să arătăm cari au fost dogmele şi credinţa lor. Dreptatea pretinde să nu v ă abateţi delà căile părinţilor voştri, iar când e vorbe de d o g m ă , adevărul cu dreptatea se îmbrăţişază.

Ce ziceau strămoşii Românilor despre papa ?

întrebaţi — dar nu pe apostolii cei mincinoşi îmbrăcaţi în haine de apostoli ai lui Hristos, p e când ei sunt ucenici ai celui viclean şi fii ai blestemului, — ci întrebaţi pe părinţii voştri, şi vă vor spune ; şi pe înaintaşii voştri, şi vă vor vesti.

întrebaţi pe cei 318 sfinţi Părinţi, cari în veacul al patrulea s'au întrunit la Niceia Bitiniei împotriva lui Arie. Ori pe cei 150, adunaţi în acelaşi v e a c la Constantinopol împotriva lui Machedonie . Ori pe cei 200, cari în veacul al cincilea s'au strâns la Fies împotriva lui Nestorie . Ori pe cei 636, cari in acelaşi v e a c s'au adunat la Calcedonia împotriva lui Evtichie. Ori pe cei 165, cari în veacul al şaselea, tot la Constantinopol, au osândit greşalele lui Orighen. Ori pe cei 298 din veacul al şaptelea, cari au osândit ereziile Monoteliţilor. Ori pe cei 350 de episcopi, cari tot în acelaşi v e a c s'au întrunit iarăşi la Niceia ,

şi vedeţi ce ziceau aceia despre Pontificele Roman. întrebaţi şi cercetaţi, ca să câştigaţi mântuirea cea vec in ică . 5 )

Glasurile a două mii una sută şi opt de Părinţi ai bisericii orientale, între cari mulţi, mulţi au fost Mărturisitori ai credinţii şi mucenici ai lui Hristos, cari în săboarele ecumenice r e p r e ­zentau întreagă biserica, si cari sub autoritatea Spiritului Sfânt învăţau întreagă lumea creştină, de bună samă că au m ă r t u ­risit d o g m a cea adevărată . Iar aceia au mărturisit că „Ponti­ficele Roman, fiind urmaşul legitim al fericitului apostol Petru, se bucură în biserică de un întreit primat, anume : de onoare, de autoritate şi de jurisdicţie".

Cine a présidât prin delegaţii săi săboarele ecumenice , dacă nu Pontificele R o m a n ? Cine a primit delà Părinţii s ă b o a -relor ecumenice epistole sinodale de supunere şi delegaţii o n o ­rifice, dacă nu tot Pontificele R o m a n ? Actele si canoanele s â -boarelor, cine l e -a întărit cu autoritatea sa, dacă nu tot acelaşi Pontifice R o m a n ? Cine a aprobat condamnarea ereticilor, a sancţionat decretele de reforme bisericeşti, a conces iurisdicţie episcopilor şi a aprobat cele hotărîte în săboare şi în sinoade, d a c ă nu Pontificele R o m a n ? Cui altuia a strigat glasul unanim al Părinţilor că este „străjerul credinţii" şi că Petru apostolul a grăit prin gura lui, dacă nu tot Pontificele Roman ? 6)

Pe acelaşi Pontifice Roman, căruia i se supuneau Sfinţii Părinţi şi patriarhii orientali, schismaticii din zilele noastre — durere, — nu-1 mai numesc „străjer al credinţii", ci d u p ă o -biceiul calvinilor, îi zic „anticrist". Uniţii il cinstesc însă, şi îl venerează ca şi părinţii lor.

Cine — prin urmare — s'a abătut delà credinţa cea v e ­che ? Cine a îmbrăţişat o credinţă nouă ? Cine a predicat î n v ă ­ţături noui ? Voi înşivă judecaţi. Şi drept aţi judecat în mai sus pomenitul sinod delà Alba-Iu l ia , ţinut la 1697, în care Teofil — despre care am amintit mai sus, — împreună cu toţi p r o ­topopii, 12 parohi şi preoţii români, au mărturisit c r e -

6) Vezi, Bartholomaeus a Martyribus, Summa conciliorum omnium, Taurini-Romae, 1869.

6) Vezi actele conciliului din Calcedonia la Bartholomaeus a Martyribus op. cit. pag. 83 şi urm. şi I. Hergenrôther, Storia universale della Chiesa, tradusă de Enrico Rosa, Firenze 1904, Vol. II. pag. 442 şi urm.

dinţa catolică despre primatul Pontificelui Roman, cu u r m ă t o a ­rele cuvinte: — Recunoaştem că Pontificele Roman este capul văzut al intregei biserici alui Isus Hristos, răspândită în în­treagă lumea1).

Despre Purgator

C e să zicem apoi de d o g m a despre Purgator ?

D a c ă aţi întreba de înaintaşii voştri ori pe Părinţii Grec i ai bisericii, v'ar răspunde — fără îndoială, — că ei n'au oprit rugăciunile pentru morţi ; ba dimpotrivă împreună, cu Sfânta Scriptură (Cartea II a Macabeilor, 12, 42—46), au îndemnat p e credincioşi în toate timpurile, să se roage pentru cei trecuţi din vieaţă, ca să se curăţească de păcatele lor.

Şi a c u m : N u c u m v a au îndemnat să se r o a g e pentru drepţii cari fără de prihană au ieşit din vieaţă, şi n'au avut nici păcate uşoare, şi nici pedeapsă vremelnică de ispăşit ? Sau doară pentru nefericiţii despre cari stă scris „că din iad nu este nici o răscumpărare" (Luca, 16, 2 6 ; A p o c . 20, 10)? Rugăciuni le — prin urmare , — s'au recomandat numai pentru aceia cari a u avut păcate uşoare, şi au ieşit din viaţă înainte de a şi le fi putut ispăşi; astfel nici în cer nu pot întră, unde nimenea nu poate întră dacă e întinat cu v r e - o pată cât de m i c ă ; nici în iad nu pot fi cufundaţi, unde p e d e a p s a constă în aceea, că sunt alungaţi delà faţa lui Dumnezeu pentru toată vecinicia (Ep. II cătră Tesaloniceni, 1, 9).

In acest fel zice şi Liturgia sfântului Vasile şi a sfântului loan Gură de aur, că trebuie să ne rugăm pentru cei morţi. 8) Şi după pilda şi învăţătura sfinţilor Părinţi, poporul Român încă dă p o ­mană şi plăteşte preoţilor slujbe pentru sufletele celor adormiţi în Domnul. In ziua a treia delà moarte, a şaptea, a patruzecea, sau la un an, se face — de regulă , — la Români, pomenirea morţilor, pe cari cei rămaşi şi le ţin de datorinţă a iubirii, ca sufletele celor dragi ai lor, să fie scoase din locul de curăţire — care este deosebit de rai şi de iad, — şi să fie primite în

') Vezi Cipariu, op. cit. 8) Vezi ecteniile pentru morţi in respectivele Liturgii.

lăcaşurile drepţilor, 9) să fie adecă fără prihană înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, cuminte aţi mărturisit în sus p o ­menitul sinod delà A l b a Iulia zicând : — Afară de rai, lăcaşul fericiţilor, şi de iad, temniţa diavolilor, credem că există un al treilea loc, unde sufletele încă ne ispăşite, sunt ţinute ca să se ispăşască. —

Prin ace le cuvinte, voi, cu o admirabilă agerime a minţii, aţi statorit d o g m a despre „Purgator", combătând totodată şi născocirea despre amânarea mărirei vecinice pentru sfinţi, şi a chinurilor vecinice pentru osândiţi. Ştiaţi anume, din înseşi d o g ­mele Grecilor şi ale Ruşilor, că la aceia este considerat de blasfemie a zice că, sfântul Nicolae n'ar fi în rai, şi că Ar ie n'ar fi în iad.

Despre pânea azimă

Românii , la Liturgie, resping pânea nedospită, fiindcă aşa îi învaţă preoţii. D a c ă ar şti însă, că părinţii lor, timp de zece veacuri n'au respins-o, ar urma şi ei tradiţia părinţilor.

Teodoret (din Kyros) , în comentariile capitolului 10 din cartea lui Dani lă 1 0 ) numeşte neştiutori pe aceia cari zic că azima nu e pâne. Ori, Mântuitorul a luat „pane" — fie aceea dospită ori nedospită, — a mulţumit, a binecuvântat...

A u n'a consacrat Mântuitorul pâne azimă la E m a u s , când era a treia zi a azimelor, sau după Greci a d o u a ? Dacă Grecii de azi se tem că prin aceea ne v o m face Jidovi, pentru ce nu s'au temut cei vechi, când de atâtea sute de ori, papii, apocr i -sarii sau delegaţii lor la Constantinopol, au făcut sfânta Liturgie cu azimă ? Pentru ce zice sfântul Vasile cel M a r e (Tricaleti o p . cit. tom. I), că „una este credinţa, atât la Constaniinopol, cât şi la Roma" ?

Pentru ce papii : Silvestru, Hipolit, Leon, Agaton , Grigorie (Dialogul), Celestin, Martin, Agape t , Ştefan ş. a. se află în c a ­lendarele sfinţilor orientali (Vezi Mineiele anului întreg), şi acum mai nou, şi în cartea de rugăciuni tipărită la Kiew la anul 1744 ? A u doară papii aceia n'au făcut Liturgia cu pâne azimă ?

9) Vezi siujbele la înmormântare Parastase şi Panachide în Euchologion. 1 0 ) Vezi P. 1. Triceletii, Biblioteca manualis Ecclesiae Patrum, Bassani

1783, Tom. VI.

Ştiu că bârfitorii moderni zic cu calvinii, că Romanii , delà p a p a Alexandru au luat obiceiul de a face sfânta Liturgie c u azimă, iar Românii — c u m nu ştiu istorie, — cred acestor p o ­veşti. Aces t p a p ă Alexandru sau a fost Alexandru I (105 — 115) sau Alexandru II ( 1 0 6 1 - 1 0 7 3 ) .

Toţi papii sfinţi cari se află în Mineiele Românilor, a u trăit după Alexandru I, şi prin urmare, dacă acela a introdus obiceiul cu azima, toţi au făcut Liturgia cu azimă. Alexandru II a ajuns p a p ă numai târziu d u p ă controversia despre azimă. Introducătorul azimei — d u p ă Greci , — n'a putut să fie deci* decât p a p a Alexandru I, care a păstorit biserica pela anul 110 s

al erei creştine, prin urmare a trăit cu mult înainte de Si lvestru şi ceialalţi pe cari i - a m amintit.

Biserica Romană , se mândreşte şi dovedeşte, că acest o— bicei, nu delà Alexandru I l - a primit, ci delà Petru Apostolul, şi delà el a învăţat c u m trebuie să se îndeplinească şi celelalte Taine; iar pe mucenicii primelor veacur i îi cinstim toţi, de ş i au fost întăriţi cu Sfânta Cuminecătură în pâne azimă, Să p e r ­mită deci Grecii Latinilor să - ş i urmeze tradiţiile lor, precum Latinii încă nu opresc dospeala Grecilor. Românii , în s inodul mai sus amintit, bine au statorit zicând : — Nu ne îndoim, că pânea ne dospită este materie îndestulitoare pentru celebrarea sfintei Liturgii.11)

Despre purcederea Spiritului Sfânt

In sfârşit, părinţii sinodului delà A l b a Iulia, mai a d a u g ă ş i al patrulea canon, cu următoarele cuvinte : — Credem că Du-chul Sfânt, a treia persoană dumnezeiască a Sfintei Treimi, purcede delà Tatăl şi delà Fiul. —

Dacă au mărturisit aceasta din toată inima, nu mai es te nici o vorbă , dacă au mărturisit fals, atunci au minţit, şi nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Eu sunt convinsă însă, că atunci au mărturisit din toată inima, şi numai după aceea, unii, cu l a ­şitate, au cedat ispitelor diavoleşti.

Mulţi dintre Români nici nu ştiau dacă există Spirit Sfânt, şi totuşi negară purcederea lui şi delà Fiul ; ba încă au subscr is

") Vezi, Cipariu, op. şi loc. cit.

orbeş te teza celor ce negau purcederea, deşi nimic nu p r i c e ­peau. A m cunoscut mulţi oameni cari discutau despre Sfânta Tre ime , fără a pricepe însă, nici ceeace afirmau, nici ce negau .

A r fi mai bine, ca orice minte să se retragă în închisoarea ei, n cinstea lui Hristos decât făcându-se cercetătoarea M a i e s ­tăţii Dumnezeieşti , să lie respinsă delà mărirea cea cerească. Dar dacă Românii doresc o tradiţie şi despre d o g m a asta iată-o :

L ă s â n d afară pe alţi sfinţi Părinţi, să întrebe numai pe sfântul G r i l (din Alexandria) , pe sfântul Atanasie (tot din A l e ­xandria) şi pe sfântul Grigorie Nissenul. Pe cel dintâi în epistola către Nestorie, pe al doilea în cea cătră Serapion, iar pe al treilea în omilia despre Rugăc iunea D o m n u l u i 1 2 )

Ascu l te pe sfântul Ciril, care z ice: — Spiritul, adevăr se numeşte. Hristos însă, e adevărul ; iar Spiritul precum purcede delà Tatăl, tot aşa purcede şi delà Fiul. —

Să venereze apoi pe sfântul Atanasie , care zice : — Spi­ritul Sfânt se zice că purcede delà Tatăl, pentru că străluceşte din Cuvântul care este din Tatăl, şi de cătră fiul se dă şi se trimite. —

Să urmeze apoi pe Sfântul Grigorie Nissenul, care zice : — Spiritul Fiului se numeşte, pentru că dintr'ale Fiului pri­meşte, delà el purcede şi delà el este, ca şi din Tatăl.15')

A c e s t e trei mari autorităţi ajung pentru a dovedi tradiţia. Să ne spună deci Grecii , cine a violat tradiţia ? Latinii, cari u r ­m e a z ă tradiţia sfinţilor Ciril, Atanasie şi Grigorie Nissenul, sau Gregi i , cari o contrazic. ?

Românii , pe Părinţii Greci îi recunosc ; pe ei s ă - i şi u r ­m e z e deci.

P e cei latini îi resping ? Din părinţii latini nici nu le aduc mărturii, câtă v r e m e nu recunosc de sfânt pe August in , care în cartea 15 despre Sfânta Treime, zice apriat: — Fiul a suflat

1 2 ) Vezi, M. J. Rouët de Journel, Enchiridion Patristicum, Ed. IV —V, Friburgii Brisgoviae, 1922.

1 S ) Nu ştiu pentru ce vrednicul şi eruditul preot n'a adus şi mărturiile Sfântului Epifaniu din Salamina, ale Sfântului Efrem Şirul, ale lui Didim din Alexandria, Proclu ş. a., cari toţi mărturisesc şi mai precis şi mai apodictic,

•că Spiritul Sfânt purcede delà Tatăl şi delà Fiul ca dintr'un singur izvor. — (Vezi Rouêt de Journel op. cit.)

1 4 ) Vezi, Rouét de Journel, op. cit. 1 5 ) Vezi diferitele ediţii ale acestor cărţi ") Rouét de Journel, op. cit.

peste apostoli şi a zis: — Luaţi Spirit Sfânt... — ca să arate că Spiritul Sfânt şi delà el purcede.. .14)

Nefolositor şi de prisos este a mai trage la îndoială adevărul dogmatic , de atâtea ori mărturisit, de atâtea ori dovedit de a u ­toritatea sfinţilor părinţi, de atâtea ori întâlnit în tradiţie, d e atâtea ori publicat cu înseşi subscrierile Grecilor, de atâtea ori întărit cu jurăminte solemne prin conciliile ecumenice, de a t â ­tea ori predicat de cătră episcopii orientali la sfânta Liturgie în Simbolul Apostolilor, şi de atâtea ori strălucitor în disertaţiile teologilor orientali ; mai cu seamă că în înseşi cărţile liturgice greceşti, ca Ochtoich, Triod, Rugăciuni , Liturgia sfântului Vas i le , Condace , Liturgia sfântului loan Gură de aur, slujbele D u m i ­necilor, Pentecostar şi Euchologion , 1 5 ) citim cum Spiritul Sfânt este -invocat ca Spirit alFiului întocmai ca şi al Tatălui, z i -c â n d u - s e că „dela Tatăl prin Fiul purcede", ceea ce tot atâta însemnează, ca şi cum s'ar zice că „dela Tatăl şi dela Fiul purcede".

A j u n g ă Românilor să reciteze cu ev lavie simbolul s fântu­lui Atanasie , şi apoi împreună cu el să mărturisească : — Tatăl nu e făcut de nimenea, nici creat Spiritul Sfânt, dela Tatăl şi dela Fiul este, nu creat, nici născut, ci purcezând.16) D u p ă ce au învăţat această formulă a credinţii, să înveţe a şi trage concluziuni dintr'însa. A ş a să mărturisească despre sfânta Tre ime, cel ce vrea să se mântuiască.

C ă sfântul Atanas ie ar fi fost beat când a scris acestea, este o calomnie de a schismaticilor, pe care Gerarius S c h o l a -rius, pentru iubirea naţiunii sale, o p lânge cu suspine, cu lacrimi şi cu vaiete zicând : — Da. Era plin din paharul spiritual al înţelepciunii şi al harului, scos din fântâna cea nesecată a Spi­ritului Sfănl. nu cum zic aceşti ticăloşi, lerte-i Dumnezeu, şi pe ei, şi pe noi. Şteargă-le această neruşinare, iar nouă să ne dea, ca în împărăţia cerurilor să fim la picioarele lui Atanasie.

A zice că această mărturie nu este genuină, însemnează a contrazice toate ediţiile greceşti ale cărţilor cu titlul „Credinţa lui Atanasie". Dar chiar de a m admite că nu e genuină, ea rămâne totuşi un document al bisericii vechi, nu mai recent

d e veacul al şaselea, şi pe vremea aceea cunoscut în întreagă biserica.

Acestea le scriu nu pentru a erudi pe Români, căci sunt incapa­bili de erudiţ iune 1 7 ) nici pentru a- i instrui, căci sunt ne tăiaţi împre­jur cu urechile şi cu inima, pururea rezistă Spiritului Sfânt şi nu primesc instrucţiuni ; ci le scriu, ca împreună cu tine Ilustrisime, să •deplâng încăpăţinarea Grecilor în lucruri mai clare decât lumina soarelui. Mie mi s'a făcut cunoscut, că tu nu esti dintre aceia d e s p r e cari a zis Isaia prorocul : — Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi privind veţi privi, dar nu veţi pricepe (Isaia, 4, 9.(. Ci tu, căruia mai multă lumină i -a fost hărăzită d e l à Hristos decât altora, ca să cunoşti adevărul , să nu-ţi p r e ­geţi a instrui pe sărmanii Români, cari nu ştiu, nu înţeleg, ci oarbecă în întunerec. Ei să se mulţumească cu autoritatea ta, p e care atât de mult o cinstesc.

Spune preoţilor români, răspândiţi prin Transilvania, că sau pe Grigor ie Dialogul, vechiul papă al Romei, să-1 scoată din M i -meie, sau să subscrie mărturisirea acelui pontifice, pe care o r e ­ci tase la anul 590. anume : — Cred întru unul Dumnezeu Atot­puternic, Tatăl, şi Fiul, şi Spiritul Sfânt-, trei persoane, o singură substanţă Tatăl nenăscut, Fiul născut, iar Spiritul Sfânt purcezând delà Tatăl şi delà Fiul. —

Argument teologico-filosofic.

Când pentru prima dată a m vorbit cu iîustritatea ta despre unire, a m observat că te interesează mult senzul catolic al t e o ­logiei dogmatice mai cu samă în ceea ce priveşte purcederea Spiritului Sfânt. A m înţeles că mult îţi plac aceste chestiuni, şi astfel cred că nu voi lucra zadarnic, arătându-ţi încâtva tradiţia în termini teologici şi filosofici Aces tea — cred eu, — nici ţie nu-ţ i v a fi neplăcut, nici mie nefolositor, şi nici bisericii catolice ceva nevrednic, mai cu samă că epistola pe care o doreai a m scr i s -o tocmai în ziua de Rusale, când Spiritul Sfânt a vorbit prin gura celor ne învăţaţi şi nepricepuţi.

") Acelaşi lucru l'a zis fostul prim ministru de oarecând al Austriei, Richard Meternich, despre toate popoarele monarhiei austriace că adecă p o ­porul, nu e capabil de educaţie şi erudiţie. — Vezi Bariţiu, op. şi voi. cit.pag. 563.

D a c ă a mai rămas la Greci ideia sănătoasa despre d o g m e , aş vrea s ă - m i spună, ce cred ei despre misterul Sfintei Treimi ?

Grecii au anatemizat pe Sabeliu, şi ei, — ca şi noi, — încă admit deosebire reală între persoanele dumnezeeşti . C e e a ce se deosebeşte de altul, se deosebeşte prin ceva , care nu poate să fie numai ideal, ci trebuie să fie real, dacă deosebirea e reală.

Persoanele dumnezeieşti Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, nu pot să se deosebească între sine prin c e v a absolut, căci altcum n'ar mai putea fi trei persoane şi o singură substanţă. Trebuie deci să se deosebească prin c e v a relativ, iar relaţiunile să fie opuse una alteia, ca astfel persoanele să fie deosebite realminte între ele. Pentru aceea, Grecii, sau să nege cu Sabeliu d e o s e ­birea reală între persoanele dumnezeieşti , sau să admită relaţiuni reale şi opuse între persoana Fiului şi a Spiritului Sfânt.

Dar oare ce alte relaţiuni reale putem afla între persoanele dumnezeieşti , decât relaţiunile or ig inel? D a c ă sunt şi altele, să ne spună Greci i şi nouă. O a r e Fiul şi spiritul Sfânt, nu numai prin relaţiune originel se deosebesc de Tatăl, întru cât a d e c ă Tatăl este Principiul Fiului şi al Spiritului Sfânt ? Spiritul Sfânt d e asemenea numai prin relaţiunea originel se poate deosebi de Fiul, întru cât adecă Fiul este principiu faţă de Spiritul Sfânt iar acesta delà Fiul purcede. Acest raţionament filosofic nici Marcu Efesinul, cel vestit în încăpăţinare şi neruşinare, n'a în ­drăznit să-1 contrazică la conciliul din Florenţa. 1 8 )

Deosebirea reală între sine, prin relaţiunile originei, este totodată şi un raţionament teologic, extras din principiile e r e -dinţii ; şi conform acestui raţionament, a nega purcederea S p i ­ritului Sfânt şi delà Fiul, înseamnă a mărturisi erezia lui Sabeliu, sau cel puţin a admite numai, duoime sau dualitate, în loc de treime sau trinitate,

C e poate anume altceva să fie în Dumnezeire, decât a b ­solut şi re lat iv? D a c ă cele trei persoane nu s'ar deosebi între sine prin relaţiuni, ar trebui să se deosebească prin substanţă. Substanţa însă e unică, şi atunci n'ar fi trei persoane, ci numai una, adecă tocmai ce predica nelegiuitul Sabeliu

l s ) Vezi sanctum Florentinum universae Ecclesiae Concfium, editum a monacho Benedictino, Romane 1865.

Puterea acestui raţionament a cunoscut -o prea bine sfântul Grigorie din Nazianz, căci în cuvântarea 5 despre Teologie zice : — Cauza deosebirii reale între persoanele divine, este numai relaţiune originii aceloraşi persoane, cari relaţiuni trebuiesc să fie opuse între sine, ca să se deosebească realminte una de alta. — N e a g ă opoziţia relaţiunilor reale din Dumnezeire, şi ve i fi silit să negi şi deosebirea reală a persoanelor. Intre Fiul însă şi Spiritul Sfânt, n'ar fi nici o relaţiune reală opusă, dacă Spiritul Sfânt n'ar purcede delà Fiul. N'ar fi prin urmare nici o deosebire între a doua şi a treia persoană dumnezeiască, ceea ce ar însemna să admiţi numai dualitate în loc de trinitate.

După ce ai desfiinţat treimea, neagă iarăşi relaţiunile reale ale originei, şi nu v a mai rămânea nici o deosebire reală a p e r ­soanelor în Dumnezeu.

In Dumnezeu nu se pot admite relaţiuni întemeiate p e cantitate ori calitate, de oarece Dumnezeirea nu stă sub a c c i ­dente. Nici nu se pot admite relaţiuni întemeiate pe asemănare ori egalitate, de oarece acestea îşi au fundamentul în unica Esenţă, iar realitatea o pr imesc delà persoane. A s e m ă n a r e a şi egalitatea nu deosebesc, ci presupun deja deosebit. Deosebirea între persoanele dumnezeieşti deci, o formează numai relaţiu­nile întemeiate pe acţiune, cari se numesc „relaţiuni reale ale originei". Fiul ca să se deosebească de Spiritul Sfânt, trebuie să- i fie acestuia principiu real ; prin urmare Spiritul Sfânt trebuie să purceadă şi delà Fiul.

După consiliul din Florenţa, Grecii nu mai au ce obiecţi-ona, căci vicleniilor şi înşelătoriilor lor, pe lângă atâţia Latini, l e - a u răspuns Ghenadie , Visarion, şi toţi din neamul lor, cari au scris apărând autoritatea acelui conciliu, după ce au primit-adevărul , unindu-se sfintei biserici romane . Azi totuşi atâţia mai prezistă în greşală, fiindcă subjugaţi de Turci, nu mai au a c a ­demii, le lipsesc cu totul teologii, şi nu se mai v ă d nici urmele facultăţilor. Ace i puţini, cari au mai învăţat câte ceva prin mănăstiri, mai fac această singură obiecţiune : Că nu se v a afla nici un text în Sfânta Scriptură cu care să poţi dovedi că S p i ­ritul Sfânt purcede şi delà Fiul ; pe când purcederea delà Tatăl se poate dovedi din textul atât de cunoscut al Evangel ie i (loan 26, 26) : „Iară când va veni Mângâietorul... carele delà Ta­tăl purcede. .

Acest text îl repetează preaînţelepţii Greciilor până la d e s -gust. Dar în zadar. N u trebuie să răspundem noi la această obiecţiune.. Lăsăm să le răspudă Augustin, pe care îl cinstesc şi ei numindu-1 fericit, şi care răspunde lui M a x i m Arianul, p r e ­cum şi în alte multe locuri scrie acest mare Dascăl al lumii, ale cărui cuvinte poate că îţi sunt cunoscute : — Din Tatăl este Fiul, şi tot din Tată şi Spiritul Sfânt. Fiul născut, Spi­ritul Sfânt purcezând Cel dintâi este deci Fiul Tatălui din care s'a născut ; at doilea este Spiritul amândorora, căci delà amândouă persoanele purcede.

Vorbind despre Fiul zice : — Din Tatăl purcede, căci Tatăl este autorul purcederii lui. Tatăl a născut pe Fiul, şi născăndu-l, i-a dat ca şi delà el să purceadă Spiritul Sfânt. Dacă Spiritul Sfânt n'ar purcede şi delà Fiul, acela n'ar fi Putut zice ucenicilor săi : — Luaţi Spirit Sfânt.. :, ci suflând preste ei li l-a dat, ca să arate că şi delà el purcede Spiritul Sfânt. Al Tatălui şi al Fiului este deci Spiritul Sfânt, pur­cezând delà Tală şi delà Fiul.

Cuvintele Scripturii „carele delà Tatăl purcede", nu e x ­clud purcederea . Purcedarea Spiritului Sfânt şi delà Fiul, şi nici nu este greu să afli în Sfânta Scriptură însemnarea acestei p u r -cederi, fie atunci când Hristos a suflat peste ucenici (loan 20, 22), fie când de cătră sfântul P a v e l este numit „Spiritul Fiului* (Romani, 8, 9.) sau în Evange l ia după loan, unde Spiritul Sfânt este numit „apă vie", iar Hristos este izvorul vieţii; sau când Isus făgâdueşte p e Spiritul Sfânt, care dintr'al său primeşte (loan, 16, 14,) înţelepciunea pe care să o vestească apostolilor •> sau chiar în textul acela de care se folosesc Grecii : — Când va veni Mâgăietorul „pe care eu îl trimit vouă delà Tatăl", Spiritul adevărului, carele delà Tatăl purcede. . . (loan, 2 6 , 2 6 ) .

C e însemnează trimiterea aceasta a Spiritului Sfânt d e cătră Fiul (loan 15, 26, 16, 7), dacă nu tocmai purcederea a c e ­luia delà el ? Persoana dumnezeiască nu poate fi trimisă decât de acela delà care purcede. Astfel Fiul se numeşte trimis d e Tatăl nu de Spiritul Sfânt, fiindcă din Tatăl este născut.

Trimiterea persoanelor dumnezeieşti nu se face prin p o ­runcă, nici prin sfat, c u m se întâmplă la făpturi, ci prin origine şi emanaţiune. No i ne mândrim deici, că purcederea Spiritului Sfânt şi delà Fiul, tot aşa o aflăm în Sfânta Scriptură, cum af-

lăm şi aceea că Fiul este 9de o fiinţă'1 (homousios) cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, şi că Presfânta Fecioară Maria este „mama tui Dumnezeu" (Theotokos), cari d o g m e , ştim că p ă ­rinţii noştri din sfintele Scripturi l e - a u scos, împotriva lui Ar i e şi a lui Nestorie. Atâta deosebire este doară, că aceste învăţă ­turi şi adevăruri nu l e -au mai lepădat Grecii după ce l e -au subscris în conciliul delà Niceia şi delà Efes, precum au l e p ă ­dat purcederea Spiritului Sfânt şî delà Fiul, după ce au s u b ­scris în conciliul delà Lion şi din Florenţa Nefericiţii de ei Mai bine ar fi fost să nu cunoască calea dreptăţii, decât c u n o s c â n -d u - o , să se abată delà acela care l e -a dat aceea sfântă î n ­sărcinare,

încheiere.

M ă tem Ilustrisime, ca nu c u m v a Românii, după s inodul d in Transilvania, pe care l'aţi convocat la A l b a Iulia, să se întoarcă iarăşi la cele vechi , şi după zisa Evangeliei , să le fie cele din urmă mai rele decât cele dintâi.19) Continuă deci, şi prinde coada şarpelui celui de demult, care samănă neînţe­legeri intre fraţi, căci Dumnezeu ş i -a fixat privirea asupra ta.

Iată, pentru ereziile Grecilor, sărmanul popor român s'a făcut intocmai ca şi calul şi catârul, cari nu au pricepere (Psalm 31 , 9). Dar sfatului tău părintesc, întreg poporul se v a supune , şi vor fi — după cum zice prorocul, blânzi şi as­cultători de Dumnezeu.

O , de ar da Dumnezeu, că a c u m în zelele nostre, să v ă d pe toţi fiii tăi învăţaţi de cătră Domnul , şi belşugul păcii între dânşi. SpiritulfDomnului să grăiască prin gura ta, Spiritul în­ţelepciuniiîşi'gal înţelegerii, Spiritul păcii şi al tăriei, Spiri tul ştiinţei şi al evlaviei, Spiritul iubirii — carele iubire este — şi prin urmare delà Cuvântul purcede .

Tu însuţi să dai tuturor pilda unirii şi a păcii cu biserica romană, ca să-ţ i câştigi mântuirea. Intoarce-te la sînul mamei care îşi întinde braţele şi îşi desvăleşte pieptul, ca să te strângă

1 9 ) Se vede că episcopul Moga se gândea să adune un sinod la Alba Iulia, în care să se hotărască pentru unirea cu biserica Romei.

drept la inimă. Predică Românilor cuvântul adevărului . Stăru-ieşte, cu vreme şi fără de vreme, dovedeşte, îndeamnă, mustră cu toată răbdarea şi învăţătura (Ep. II. cătră Timotei, 4, 2). N u te teme. M u n c a ta va fi răsplătită. N u vorbesc de răsplată vremelnică, căci aceea fuge şi trece ca umbra , şi nici odată nu rămâne în aceeaşi s tare ; iar in ziua venirii Domnului, acela care pentru m u n c a sa a primit bunuri vremelnice, v a fi nevoit să asculte din gura lui: - Fiule, ţi ai primit răsplata —, de şi mărturia conştiinţei noastre când ne-am întors la calea cea bu­nă, este cea mai mare răsplată.

Pentru un preot, nu este mărire deşartă a aduce la turmă oile Domnului cele împrăştiate, nici cinste zadarnică pentru un supus, care stăpânului său vremelnic îi îndeplineşte o ev lav ioasă dorinţă. Stăpânul vremelnic, însuşi îngenunchează la acelaş altar a lui Hristos, şi imitând pe înaintaşii săi, Leopold, Iosif, Carol , Maria Terezia, împăraţi regi şi principi de glorioasă pomenire, nu-ş i pregetă a chema pe fiii săi cari erau pierduţi, să păstreze unitatea sufletească în biserica catolică.

M ă întrebi, ce doreşte p a p a delà aceia care sunt în risipi­re, dacă s'ar întâmpla să se în toarcă? — Iţi pot răspunde cu două cuvinte: „Sănătate şi mântuire" .î0) A m auzit şi eu de calomniile schismaticilor, cari însă sunt argumente ale unei cauze pierdute.

întreabă pe uniţii Greci , delà cei dintâi până la cel din urmă, ce au dat până acum papii, decât doar sufletele lor. A -ceasta o voieşte p a p a şi delà tine, şi îţi zice cu iubire : — D ă -mi suflete 3 D ă - m i numai suflete, iar, celealalte ţine-le pentru tine. — O de ai fi şi altora numai atâta dator cât eşti papii 3

M ă întrebi, dacă papa ar vrea să schimbe ritul liturgic, şi zici că asta ar produce tulburări. Răspund : Pontificii Romani sunt din toate puterile apărătorii tuturor riturilor aprobate d e biserica catolică. A ş dori să citeşti Constimţiile lui Benedict X I V , promulgate la 1 7 5 6 .

Intăreşte-te deci în Domnul , şi dacă vrei să afli adevărul , îmbrăţişază credinţa catolică, în care este adevărul . A lă tură- te bisericii romane şi cinsteşte catedra Fericitului Petru v o e v o d u l

2 0 ) In textul latin se zice „salittem", ceeace însemnează şi sănătate, şi mântuire. Astfel în loc de un singur cuvânt, eu le-am pus pe amândouă.

Apostoli lor, despre care in consiliul V I (al III Constantinopoli-tan, la anul 680—81) în acţiunea 4 1 , cu consimţământul tuturor părinţilor Greci s'a scris : — Este dovedit că — din harul lui Dumnezeu, — Biserica Romană nici odată nu s'a abătut din drumul tradiţiunilor apostolice, şi nici odată n'a fost supusă, nici depravată de înoirile ereticilor.

De cauţi adevărata răsplată, adecă pe cea vecinică, m ă r ­turiseşte pe Hristos înaintea oamenilor, şi Hristos încă te va mărturisi pe tine înaintea sfinţilor îngeri şi a Tatălui său carele este în ceruri (Matei, 10, 32, şi Luca, 12, 8). învaţă p o ­porul întru dreptate, şi ca o stea vei străluci în vecii vecilor.

Ceea ce îmi ziceai despre teama Saşilor cari locuiesc în Transilvania, trebuie socotită ca o adevărată ispită a diavolului 2 1 ) Doară Saşii încă sunt oameni, şi — după principiile lor, — se laudă a fi foarte toleranţi. Ei caută mult să facă voia împăratului şi a marelui principe

Ei se fălesc a fi filosofi, şi drept că sunt mulţi dintre ei, şi astfel uşor vor putea fi dumeriţi, că Românii în sinul rel igi-unii catolice, vor fi mai credincioşi decât sunt a c u m în schismă, de unde sunt certele şi luptele între v o i ? A u nu tot din partea schismaticilor (Sârbi şi Ruşi), precum d o v e d e s c istoricii? Cine a u fost în veacul trecut aceia cari au ridicat steagul rebeliunii între Români. A u nu neuniţii ? 2 2 )

Fără îndoială, că Saşii, ca nobili ofiţeri ai miliţiei împără­teşti, n'au experiat supunere şi disciplină militară mai bună d e ­cât pe timpul Măriei Terezia, când toţi grănicerii români întru­niţi, s'au declarat uniţi cu biserica Romei . Erau doară Saşi în Transilvania şi pe v r e m e a împăratului Leopold , dar nu s'au î m ­potrivit sinodului dela A l b a Iulia, nici n'au prigonit pe e p i s c o ­pul Teofil care dorea unirea. Românii numai după ce, prin c ă -

") In timpul acela confesiunea neunită din Transilvania nu era indige­nată, iar Saşii ştiau că prin unirea cu biserica Romei, va fi indigenată, tre­buind să i se dea şi ei drepturile cuvenite, ceeace lor nu le venea la soco ­teală, şi puneau fel de fel dé piedici. Abia la anul 1842, dieta Transilvaniei a făcut un proiect de lege pentru indigenarea confesiunii neunite sau ortodoxe, dar nici de acel proiect nu s'a ales nimic, până după 1848. — Vezi, Bariţiu, op. şi voi. cit pag. 625.

2 2 ) Şofronie, loan din Aciliu, Popa Tunsu, etc. — Vezi Bunea, Ep. loan Inocenţiu Micu-Klein, Blaj 1900 şi Ep. P P. Aron şi D. Navacovici, B.aj 1902.

lugărul acela Rus (Sofronie) s'au lepădat de unire, s'au d o v e ­dit rebeli.

Te temi poate de cazurile întâmplate a c u m în zilele noastre, mai cu s eamă în D a l m a ţ i a ? 2 3 )

Teama este prudentă numai când se naşte din ceea ce se întâmplă mai multora, nu din ceea ce se întâmplă persoanelor singuratice. Şi dacă totuşi îţi mai rămâne teama, ascultă ce zice Hristos : — Nu vă temeţi de aceia cari ucid trupul, iar sufletal nu-l pot ucide; ci mai mult vă temeţi de acela care şi trupul, şi sufletul poate să le piardă în Ghehena (Matei, 10, 28).

F ă aceasta , Ilustrisime. Uneşte-te cu biserica Romei. F ă să-ţ i strălucească numele în generaţiile veacurilor viitoare. Fii mulţimii acesteia atât de mari, calea vecinicei mântuiri, şi vei fi numit „calea cea sfântă". Tu, care afară de biserica catolică, n'ai avut încă nădejdea făgăduinţelor, apropie-te de Preţiosul Sânge a lui Isus Hristos, care în Trupul său a sfărmat duşmănia, şi vei a v e a partea făgăduinţelor lui.

După pilda Mântuitorului, propovăduieş te pace celor ce sunt departe, şi pace celor ce sunt aproape , ca prin unire în adevărata biserică a lui Hristos, amândoi într'un spirit, să ne înălţăm la Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, şi ca întreg s p i ­ritul tău, şi sufletul, şi trupul, să se mântuiască.

Să ştii că ceea ce mi-ai poruncit, a m împlinit, şi împlinesc c u plăcere, a d u c â n d u - m i aminte de tine în rugăciunile mele , mai cu s eamă când — de şi nevrednic —, a d u c jertfa cea n e ­prihănită la altarul Domnului, ca să se mântuiască din moarte sufletul tău — pe care eu într'adevăr îl iubesc —, şi ca să se şteargă mulţimea păcatelor mele.

Credinţa şi harul Domnului nostru Isus Hristoz să fie cu tine, iară Tatălui Celui nenăscut, Fiulului Celui născut din Tatăl, şi Spiritului Sfânt care purcede delà tatăl şi delà Fiul, Mărire , cinste şi închinăciune, a c u m şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin .

Ioachim Pedreli preot roman M . A. 2*)

*) Vezi cazul la „Cuvânt înainte". ') Cele două iniţiale M. A. probabil că însemnează Misionar Augustinian

Q. Horatius Fiaccus In 8 Dec . 1936, s'au împlinit 2000 de ani delà naşterea

marelui poet roman Q. Horatius Fiaccus. Conştient de înălţimile ce l e -a atins sborul sufletului său

în împărăţia eternei poezii (v. Od. I. I), — înălţimi p e cari nu le acopere praful, nu le dărâmă timpul, nici le înneacă întune-recul uitării, dar pe cari scânteiază veşnic stălucirea desăvârşitei creaţiuni de artă, Q. Horatius Fiaccus a exprimat în mai multe ode simţământul dăinuirii sale peste milenii :

N o n omnis moriar multaque pars mei Vitabit Libitinam . . (Od. III 30).

N'a scris mai mult de 10.000 de versuri. Dar aceste versuri sunt tot atâtea diamante nemuritoare,

din cari nu mai poţi ciopli nimic. C ă c i . . . ce e mai tare decât diamantul ?

L e - a c o m p u s după principiul său rămas cinosură pentru toţi clasicii din toate timpurile : „. .nonumque prematur in annum" (Ep. A d . Pisones 388) N ă v a l a simţirii sale rafinate de o cultură universală superioară, a supus -o controlului raţiunii şi bunului simţ. Astfel a realizat operă de sobră eleganţă, de echilibru şi armonie senină.

Mereu nou şi captivant prin neaşteptata originalitate a expresiunii, a dat limbii latine maleabilitatea ce i -a permis să transpună în câmpul latin al literelor variata bogăţie de ritmuri a poeziei eline, mai ales eolice. „ D i c a r . . . ex humili poteus, prin-ceps Aeo l ium carmen ad Stalos deduxisse modos". (Od. III. 30) „ . . . A g e die Latinum Barbite carmen, Lesbia pr imum modulate c i v i . . . " (Od. I 32).

Acest merit i-i recunoşteau şi contimporanii: „.. .Et tenuit nostras numerosus (iscusit in ritmuri) Horatius aures" (Ovidii Trist. IV. 10 v. 49) .

Se socotea mare în locul întâiu în lirică (în ode şi epode) v . Od. I. 1), deşi critica de azi îl consideră adesea mai mare în satiră. El însă privea Sermones (satirele şi epistolele) drept un gen de mâna a doua (v. Sat. I. 4. v. 4 1 — 4 2 : „ . . .Neque , siqut scribat, uti nos, sermoni propriora, pûtes hune esse poetam".

Credem, că el are dreptate.

Prin simţirea sa subtilă, adâncă sau g r a v ă , de o eternă şi superioară seninătate străbătută de melancol ia trecerii inapelabile a tuturor lucrurilor, s'a ridicat la înălţimea marilor lirici elini. Căci ironic, în epode , ca Archi lochos, pe care îl imită, are în ode, focul lui Alkaios , adesea elevaţia liricei corale dorice, atinge ici-colo accentele sublimului pindaric, rămânând însă totdeauna sobru, cumpănit şi clar.

La început republican, mai apoi monarhic moderat, leal şi demn, prieten al lui A u g u s t u s şi Maecenas , e pătruns peste tot de un naţionalism neclintit („. . .Possis nihil urbe R o m a visere maius" Carmen Saeculare).

Epicureu în concepţiunea sa filosofică, dar cu un pronunţat simţ practic într'adevăr roman, cu o neţărmurită experienţă şi înţelepciune de viaţă dobândită delà libertul său părinte, a trăit d u p ă acel Nil admirări (Ep. I. 6) care sfătueşte moderaţia in toate, c h i a r . . . în virtute.

Influenţa sa — adâncă în cultura Occidentului — la noi la Români, cari a m fost şi suntem atât de departe, cu rare excepţiuni, de spiritualitatea clasică latină, poate fi considerata inexistentă. Aic i îndrumătorii educaţiei naţionale, credem, că au ceva de suplinit.

Dăm, cu titlu de curiozitate, două încercări de traduceri din Horatius, în metru original i La Leuconoe (marele asklepiadeu) şi La Taliarchus (strofa alkaică).

Se potrivesc cu anotimpul şi oglindesc nuanţa epicuree din gândirea poetului.

La Leuconoe Nu 'ntreba niciodat', - soart'a oprit - , ce mie, ce ţie Capăt vieţii ni-i pus, Leuconoe, nici nu vei încerca Magii să ispiteşti din Babylon. Cât - e mai bine doar, Când rabzi orice ar fi, fie că-ţi dă Iupiter multe ierni Sau cea ultim' a fi care acum, Marea Tyrrhena dârz, Crâncen frânge de stânci. Vin să strecori; Scurtul vieţii val Lungi speranţe nu-ţi dă. Pân'ce vorbim, fuge pizmaşul timp. Prinde ziua de azi : cât mai puţin, crede în cea de mâin'

La Thaliarchus Vezi, vezi, cum stă Soracte, sub nea senin Cum trudnic codrii crengile lor înclin,

Sub grei nămeţi, iar cele râuri încremeniră sub gerul aspru.

Alungă frigul: lemne pe foc să pui Cu largă mână; mai din belşug cu vin

De patru ani ne dăruiască, O Taliarhe, sabina cupă.

De celelalte zeii grijască ; doar Pe marea 'n clocot vânturilor avânt

De lasă ei, nici chiparoşii Nici se agită bătrânii frasini.

Fereşte, frate, să tot întrebi cu zor, Ce mâine aduce. Oricare zi cu dor

Câştig socoate-o; nici iubirea Nici cu dispreţ să înconjuri hora,

Cât timp ai vlagă, creştetul nu ţi—e nins De trista brumă. Câmpul lui Marte acum,

Acum să cauţi la ora fixă Dulcile şoapte, spre seară, 'n parcuri

In vesel joc copilei, cu râs plăcut Când caută'n casă vr'un adăpost mijind,

Zălog tu de pe braţ răpeşte-i Sau de pe degetu-i rău potrivnic.

Organizarea educaţiei fizice în şcoala normală

(continuare)

Excursii.

Un alt resort de „exerciţiu fizic" sunt excursiile. Aces tea prezintă multiple avantajii fizice, intelectuale, morale şi sociale. O zi în c â m p , în pădure , în aer liber, în mijlocul naturii, v a fi o lecţie vie pentru elevi. Intr'adevăr profitul este imens şi m o ­mentan. Dacă şcoala v a face des şi în timpul liber cât mai multe excursii, v a reuşi să sădească în inima elevilor dragostea de natură.

In şcolile normale — excursiilor — trebue să li se dea o cât mai mare atenţie ca elevii, la timpul lor, cu aceiaşi dragoste şi râvnă să le ştie face în folosul copiilor ce le vor fi încredinţaţi.

Excursii le făcute de către elevi i şcolilor normale în ultimul an ; caracterul, numărul, durata, şi aproximativ numărul elevilor participanţi :

Nr.

şcl

. no

rmal

e |

Scopul excursiilor

Durata excursiilor

Nr. elevilor participanţi

Nr. excursi"

ilor

Obs

erva

ţiun

i

Nr.

şcl

. no

rmal

e |

educ

ativ

spor

tiv

prop

agan

dă|

recr

eati

v

«

2—5

zile

de lu

ngă

dura

tăj

20-4

0

20

-10

0

toţi

elev

ii

luna

r

pe

an

Obs

erva

ţiun

i

Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total .

38 30

2 5 1 2 4

2 3

1 1

- 4 6 3

2 3

3 3

2 Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total . 68 2 5 i 6 5 2 - 4 9 .5 6 2

Cu toate că programa analitică prevede organizarea de excurs i i , foarte puţine şcoli se conformează. Excursiile nu sunt apreciate după justa lor valoare , iar dacă ici colo îşi au loc, se fac sigur la voia întâmplării, fără a ţine seama de numărul elevilor, de timp, etc. Aces t neajuns trebue cât mai urgent înlăturat.

Cercetăşia în cadrul şcolilor normale.

Cercetăşia, această organizaţie mondială, este un fel de şcoală a vieţii, care pe lângă scopul ei principal de a forma caractere, se mai îngrijeşte şi de sănătatea trupească a tinerilor înrolaţi sub scutul ei.

N e bucură faptul că în ultimul timp a luat şi la noi un avânt puternic, dar durere că nu încadrează şi tineretul sătesc. Pregătirea acestui tineret şi înrolarea lui în asociaţia cercetăşiei rămâne tot în sarcina învăţătorilor. Deci şi din acest punct de v e d e r e elevii normalişti, trebue să fie bine pregătiţi şi iniţiaţi în organizarea şi conducerea cercetăşiei.

Şcoa

la n

orm

. (N

r.

Şcol

i no

rm,

ce

au

cerc

etăş

ie

org.

Cine conduce cercetăşia

Observaţiuni

Şcoa

la n

orm

. (N

r.

Şcol

i no

rm,

ce

au

cerc

etăş

ie

org.

Prof

, de

1

educ

. fiz

ică

j

Prof

, de

alte

sp

ecia

lităţ

i

Ofiţ

eri

Observaţiuni

Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total .

38 30

26 5

17 4

5 1

4 Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total . 68 31 21 6 4

In aceste şcoli aproape peste tot cercetăşia este condusă d e profesorul de educaţie fizică, ceia ce ne face să întrezărim u n viitor cât mai strălucit al ei. Deoarece educaţia fizică în a -cest caz este practicată în m o d raţional în mijlocul naturii prin a d e v ă r a t e aplicaţiuni, jocurile sunt puse la locurile lor de cinste ş i igiena personală şi colectivă se a d a o g ă tuturor ca un corolar.

Practicarea înnotului.

In capitolul „instalaţii de educaţie fizică" nu a m insistat a s u p r a anexelor unei săli de gimnastică şi în special asupra d u ­şurilor. In şcoli practica hidroterapiei imediat după exerciţii este de cele mai dese ori foarte greu de realizat din cauza lipsei de instalaţii. Singur duşul rece poate să fie uşor aplicat, cu ajutorul unei instalaţiuni simple şi economice ; dar acesta nu poate fi

apl icat copiilor şi adolescenţilor decât cu anumite precauţiuni ; iar generalizarea sa în mediile şcolare trebue supus unei s u p r a ­vegher i medicale. In lipsa unei instalaţii de duşuri sau de bă i ca lde , în piscine, se crede, în general, că e mai potrivit a se r e ­nunţa la hidroterapie după şedinţele de exerciţii, mai ales când acestea sunt de o intenzitate redusă şi când acţiunea revulsivă, de là sfârşitul lor, nu-ş i mai are raţiunea. Min imum ce se poate cere în şcoli, este luarea unei băi generale p e săptămână de fiecare elev. Aceas tă bae de curăţenie are avantajul de a înlesni funcţiunile de excreţiune ale pielii, cărora exerciţiile fizice le impun câte odată o supra activitate.

Când este vorba însă de a învăţa şi practica înnotul, se recere pentru acest scop, existenţa bazinelor pe lângă şcoală . In lipsa acestora se vor întrebuinţa bazinele de înnot, naturale ; râuri şi lacuri, din apropierea şcoalei.

Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total .

38 30 68

Bazine de innot

Bazine Bazine construite naturale

— 1 6

- 15 — 31

Tirul. Până în prezent, deşi a fost introdusă pregătirea p r e r e g i -

mentară s'au făcut abia încercări de tir, sub conducerea pro fe ­sorilor de educaţie fizică în unele locuri, după c u m se v e d e din următorul tab lou:

13 Posibilităţi de a practica tirul

Nr.

şcl

. no

rt

Pol

igoa

ne

prop

rii

Se p

oate

pra

c»

tica

tirul

pe

lâng

ă re

gi­

men

te

Pol

igoa

ne

impr

oviz

ate

Şcoli norm, băeţi 38 — 8 6

Şcoli norm, fete 30 — — 1 Total . 6 8 8 7

Pregătirea preregimentară fiind impusă prin lege, toate ş c o ­lile normale vor lua măsuri să se înveţe şi să se practice acest sport atât de atrăgător, în urma căruia elevii se vor a lege cu foloase multiple, întâi din punctul de v e d e r e al interesului ind i ­v idual , desvoltând agilitatea fizică, o seamă de virtuţi de ordin moral şi sufletesc: răbdarea , calmul, perseverenţa, preciziunea, etc. In acest sens se poate spune că tirul este un excelent instru­ment de educaţie. Aces t fapt incontestabil a determinat atâtea ţări ca în instrucţia şcolară să înscrie în programe, ore speciale de tragere.

Un al doilea folos pentru elevi v a fi acela din punctul de vedere militar, căci un soldat bun trebue să fie înainte de toate un bun trăgător. Acest lucru este esenţialul pentru armată . A c e s t esenţial nu poate fi realizat, cultivat şi conservat, decât prin o intensă organizare a exerciţiilor de tir.

U n al treilea folos v a fi acela când normalistul îşi v a î n ­cepe apostolatul său, când activitatea lui şcolară şi extraşcolară v a fi încununată cu realizările făcute şi pe terenul pregătirii p r e -regimentare a cetăţeanului de mâine.

Practica pedagogică de educaţie fizică.

Elevii ultimelor două clase normale fac practică p e d a g o ­gică în şcoala de aplicaţie, care trebue să fie p e lângă ori ce şcoală normală. Din modul cum este organizată şcoala de ap l i ­caţie se v e d e valoarea unei şcoli normale. D a c ă şcoala de ap l i ­caţie este model din toate punctele de vedere, atunci pentru tineri învăţători v a fi mereu exemplu viu, după care se v a î n ­druma activitatea lor de mai târziu. Ea constitue mediul în care se formează deprinderea, dreptatea, punctualitatea, prudenţa, s t ă ­pânirea de sine, însufleţirea, iubirea de copii, iubirea de m u n c ă , etc. şi în care mediu al şcoalei de aplicaţie în ultimul an de studii lucrează efectiv tinerii ce se pregătesc să devină educatorii p o ­porului. In şcoala de aplicaţie li se pun la încercare toate c u ­noştinţele căpătate în cursul teoretic şi practic, precum şi toate calităţile cari mijesc în sufletul celui care se pregăteşte. Voiu privi în rândurile următoare actuala organizare a practicei p e ­dagog ice de educaţie fizică în şcoala de aplicaţie, arătându- i

lipsurile constatate. Şi a n u m e J sub a cui conducere se face p r a c ­tica p e d a g o g i c ă ? D a c ă se fac fişe antropometrice şi de cătră cine ? Câte lecţiuni de probă (aproximativ) ţin elevii din ultimele clase, si în ce c o n s t a u ? »

Nr.

şco

l. no

rmal

e |

Sub a cui conducere se face prac tica pedafl.

Nr. lecţiilor de probă

Sublec» tul lecţi-unilor

De către cine se fac tijele antropome­

trice N

r. ş

col.

norm

ale

| Pr

of, d

e ed

uc.

fizic

ă •a u a

V

*o V *c'S o o £ »

Inst

ituto

ri

e*

1 W

o

T gim

nast

ică

|

jocu

ri

med

ic

Prof

, de

educ

. fiz

ică

Prof

.de

peda

" go

gie

inst

ituto

ri

j el

evii

şcl.

norm

ale

Obs

erva

ţiuni

Şcoli norm, băeţi 33 6 16 2 10 5 n 6 13 2 3 4 9 4 Şcoli norm, fete 30 7 9 1 12 6 18 7 9 5 — 2 — 9

Total . 68 13 25 3 22 11 29 13 22 7 3 6 9 13

Se recere ca practica p e d a g o g i c ă la aceste şcoli să se facă sub directa supraveghere a profesorului de educaţie fizică, s in­gurul în măsură să dea îndrumările necesare , şi nu a profesorilor d e pedagog ie şi a institutorilor după c u m reese din anchetă.

Conferinţe despre educaţia fizică şi rolul lor. A v â n d în vedere numărul mic al orelor de educaţie fizică,

socot că ţinerea conferinţelor în legătură cu educaţia fizică din partea oamenilor de specialitate sunt absolut necesare, ca un mijloc potrivit de propagandă. Pe de altă parte aceste conferinţe i i n â n d u - s e în faţa tuturor elevilor, ar constitui o realizare, care altfel greu s'ar atinge de către prof, de educaţie fizică, chiar şi prin a d a u g e r e a câtorva ore în plus de educaţie teoretică. E le trebue organizate intr'un ciclu întreg şi anunţate de timpuriu elevilor.

Nr.

şcl

. no

rm.

|

Nr. conferinţelor Cine a conferenţiat

Obs

erva

ţiuni

|

Nr.

şcl

. no

rm.

|

o» Lun

ar

Prof

, de

Ed

. fiz

ic.

Prof

, de

altă

spe

c.

med

icii "C

4)

o Com

and,

ce

rcet

âsle

l lo

cale

'

Obs

erva

ţiuni

|

Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total .

38 30

4 5

6 2 6 1

i 2 3

1 1 1

Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total . 68 9 6 2 7 i 5 1 2

Procedând aşa, elevii se vor convinge tot mai mult d e necesitatea educaţiei fizice O vor practica cu toată voinţa ş i plăcerea şi prin această practică vor face la rândul lor cea mai bună propagandă prin satele noastre.

Pentru îmbogăţirea cunoştinţelor, elevii se vor folosii dea— semenea şi de publicaţii şi reviste de specialitate.

Şcoli ce au în biblioteca lor publicaţii de Ed. fizică :

_5> Manuale, reviste şi publicaţii de educaţie fizică

Nr.

şco

l. no

rm<

Man

uale

de

ed.

fizic

ă de

Col

. V

. Bă

dule

scu

Man

uale

de

jocu

ri

Col

. V. B

ădul

escu

Educ

aţia

fizi

că a

co

piilo

r de

Col

. M

anol

escu

Educ

aţie

fiz

ică

de

C. K

iriţe

scu

Prog

ram

e de

gim

nast

ică

V.

Koş

ală

Man

ual

de e

d.

fizic

ă Bu

covl

nean

u

Bule

tinul

edu

ca­

ţiei

fizic

e

Obs

erva

ţiun

i

Şcoli norm, băeţi 38 7 14 i l 3 18 4 13 Şcoli norm, fete 30 2 8 3 1 5 — 15

Total . 68 9 22 14 4 23 4 28

Constituirea normaliştilor în societăţi de educaţie fizică pe lângă şcoli.

C e este o societate de educaţie fizică 1

Răspunsul este simplu, societatea de educaţie fizică este o grupare de indivizi în v e d e r e a practicării exerciţiilor fizice, pentru fortificarea trupească si morală, precum şi pentru întrebuinţarea timpului liber în m o d raţional.

Dorinţa şi idealul nostru este ca practicarea educaţiei fizice sistematice să fie răspândită sub forma a cât mai multe grupări şi societăţi, în toate clasele sociale şi cu deosebire în masa p o ­porului dela sate. Pentru organizaţiile de educaţie fizică săteşti îi găs im mai buni pe învăţători. Deci însemnătatea acestor s o ­cietăţi pe lângă şcoli normale este evidentă şi dacă ne gândim, numai la pregătirea şi experienţa ce o capătă elevii în aceste societăţi. In prezent însă aceste societăţi sunt puţine.

-

rmal

e |

Societăţi de ed. fizică

Nr,

şco

l. no

Nr. ş

col.

ce a

u so

c. de

ed.

fiz

ică

Nr.

şcol

. ce a

u el

evi

Însc

rişi

In a

lte

soc'

sp

ortiv

e 1

Obs

erva

ţiuni

Şcoli Şcoli

norm, băeji norm, fete

38 30

3 12 1

Total . 68 3 13

A b i a şcoala normală din T. Jiu şi cea din Sibiu au astfel de societăţi organizate. C a o d o v a d ă ce afirmă necesitatea acestor societăţi este şi iaptul că elevii multor şcoli sunt înscrişi în alte societăţi sportive.

Organizarea de concursuri şi demonstraţiuni. Din datele statistice ce urmează reese că şcolile normale se

amestecă cu celelalte şcoli când este v o r b a de concursuri atletice :

Nr.

şcl

. no

rm.

conc

ursu

ri

Scopul concursurilor

Nr.

şcl

. no

rm.

conc

ursu

ri

prop

agan

dă

educ

ativ

Satis

face

rea

nevo

ii de

m

işcar

e

Dem

onst

ra­

ţiuni

Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total .

38 30

7 1

4 1

1 2 15 1

Şcoli norm, băeţi Şcoli norm, fete

Total . 68 8 5 1 2 16

O înbunătăţire se v a putea face numai atunci când fiecare şcoală va avea societatea ei de educaţie fizică, în care s ă - ş i pregătească serios elevii în vederea diverselor probe atletice.

Cât despre demonstraţiuni putem spune că sunt bine v e ­nite când sunt făcute cu scop de propagandă

Rolul profesorului de educaţie fizică în şcoala normală Astăzi , importanţa rolului profesorului de educaţie fizică s'a

mărit. N u mai este considerat ca un simplu arătător de mişcări, ci vechiul profesor de gimnastică devine profesor de educaţie

fizică în înţelesul larg al cuvântului. Amăsurat acestei demnităţi prof, de ed. fizică v a trebui să ştie organiza şi cultiva mişcările naturale ale copilului, care rezultă din surplusul de energie p e care îl posedă. Trebue să exercite o adevărată operaţie de în -crustare a personalităţii în anumite principii fundamentale, s tabi ­lind un echilibru intre fizic, intelect si moral.

Pentru acest lucru profesorul de educaţie fizică trebue să înţeleagă metoda susţinută de I. S. E . F . , adică să c u ­noască efectele fiziologice, estetice şi morale, al exerciţiilor şi să fie un adevărat artist în înbinarea acestor mişcări cu efectele lor. El trebue să-1 facă pe şcolar să înţeleagă viaţa dându- i alăturat senzul practic al noţiunilor de mecanică umană, de anatomie şi fiziologie pedagogică . C u un cuvânt profesorul trebue să - ş i facă un ideal din meseria lui, întâi de toate şi să caute cât se v a p u ­tea mai multă lumină asupra tuturor problemelor de educaţie fizică. In afară de aceste obligaţiuni profesorul de educaţie fizică trebue să desfăşoare şi o activitate extra şcolară. A ş a , în scop de propagandă, v a organiza demonstraţiuni, concursuri şi în s p e ­cial v a căuta — ori de câte ori v a avea prilejul — a ţine c o n ­ferinţe de specialitate, la congrese, cercuri culturale ale învăţă ­torilor, în cadrele Asociaţiunii pentru literatura şi cultura p o p o ­rului român — Astrei — etc. Contribuind astfel la propagarea şi intensificarea ed. fizice în massa ţărănimii.

Trebue să ajungem acolo ca profesorul de educaţie fizică al şcoalei normale să fie în judeţ, persoana, spre care să g r a v i ­teze întreaga dăscălime şi delà care să plece îndemnuri pentru mai bine în domeniul educaţiei fizice. El este în măsură să imprime în sufletul tinerilor dragostea şi importanţa educaţiei fizice. El v a fi în stare să realizeze în viaţa zilnică a claselor în şcoala normală cum şi la şcoala de aplicaţie, dezideratele ideale ale educaţiei fizice.

El posedă arta didactică de a face ori şi când lecţii model , în faţa elevilor, cari prin suflul lor să fie ideal de ajuns pentru dânşii.

C â n d şcolile noastre normale se vor bucura de aceste e l e ­mente bine pregătite şi animate de dragostea de a crea c e v a pe cât mai aproape de perfecţiune, cu siguranţă că în şcoli se v a zămisli un anumit spirit, s'ar crea o tradiţie cu timpul, care v a influenţa adânc pe cei cari trec p e acolo.

IL P R O P U N E R I :

Din capitolele antecedente se vede situaţia de fapt a e d t -caţiei fizice actuale, în şcolile noastre normale pe baza anchetei făcute. In acest ultim capitol, mă voi strădui să arăt modul unei mai bune şi mai raţionale organizări . Pentru aceasta aduc u r m ă ­toarele propuneri :

1 . Remedierea şi organizarea materială a educaţiei fizice în şcoala normală, cade în primul rând în seama profesorului de specialitate. El trebue să ducă lupta neîntreruptă pentru această realizare. Prin conferinţe, discuţii, etc. v a căuta să convingă p e directori şi comitetele şcolare despre rosturile şi mijloacele e d u ­caţiei fizice. Sigur acolo unde v a fi o pricepere a chestiunei şi o voinţa neclintită, se vor găsi cu uşurinţă mijloacele de înfăp­tuire. Direcţiunea şcoalei, fără să aştepte ajutoare delà centru, se v a îngriji de o sală destinată gimnasticei, iar profesorul de e d u ­caţie fizică prin serbări, concursuri şi demonstraţiuni, v a pune bază unui fond din care, cu timpul, v a putea înzestra sala cu aparatele necesare.

Se vor lua măsurile necesare pentru ca sălile de gimnastică existente, să nu fie întrebuinţate pentru alte scopuri, c a : festivi­tăţi, întruniri, cinematografe, etc.

2 . Curtea şcoalei şi terenurile destinate practicărei jocurilor şi sporturilor, pot fi amenajate pentru acest scop de către elevi, sub supravegherea şi directivele profesorului de educaţie fizică. Elevii luând parte activă la amenajarea terenurilor, pe lângă folosul real ce şi-1 câştigă prin posibilitatea practicării jocurilor şi sporturilor, se vor alege şi cu o practică utilă pentru vieaţă.

3. Fiecare şcoală normală să aibă un medic propriu, dar acest medic să fie retribuit de Stat ca orice profesor secundar şi în consecinţă să fie obligat a - ş i îndeplinii datorinţele ce i se impun. Vizita medicală nu trebue să se rezume la vizita b o l n a ­vilor, ci trebue să cuprindă o anchetă sanitară a tuturor e levi ­lor, dând indicaţii şi sfaturi de igienă practică ; alimentară, de îndreptarea deformaţiunilor fizice, de aprovizionarea terenurilor d e jocuri cu guri igienice de apă , de instalaţii pentru spălatul mâinilor, etc. Se v a îngrijii deasemenea de clase şi a n u m e : Să aibă o ventilaţie bună, căldură şi lumină suficientă, termometre

de perete, scaune şi pulpitre bine lucrate şi cari să se poată ajusta după mărimea elevului.

Medicul v a ţine p e clase, conferinţe uşoare prin care să lămurească cauzele bolilor mai frecvente, cunoaşterea lor, ferirea de ele şi primele ajutoare în caz de contractare. V a preda d e a -semenea un curs de prim ajutor în caz de accidente.

4 Se v a face elevilor controlul educaţiei fizice, cel puţin de trei ori pe an, deoarece numai pe baza acestuia l i-se pot aplica măsurile necesare. Examenul fizic, antropometric şi m e ­dical, depăşind interesele proprii ale şcolii, trecând în p r e o c u ­pările de ordin social, ne poate da indicaţii — comparând fişele la diferite intervale — despre rasa , umană, dacă este sau nu p e panta degenerării. Pentru constatarea acestor realizări trebue date şi măsurători făcute după un model de fişe uniform. S e impune deci pentru învăţământul normal şi primar, stabilirea oficială a unui model de fişe antropometrică, cum este aceea a D-lui Conferenţiar C . Petre Lazăr în „folosinţa pedagog ică a antropometriei". (1933) pag. 13.

5. Se impune organizarea coloniilor şcolare pe o scară mai întinsă, deoarece coloniile existente - 4 la număr — faţă de numărul elevilor normalişti nu sunt suficiente Ministerul Instruc­ţiunii a f lându-se în imposibilitate de a înmulţi acest număr, sarcina cade în seama comitetelor şcolare. Aces tea vor lua ini­ţiativa, asoc i indu-se chiar între ele, vor solicita concursul a u t o ­rităţilor şi în special al instituţiilor cari întotdeauna se arată b ine­voitoare faţă de operile sociale. Aco lo unde rezultatele vor fi pozitive, se vor organiza mai multe serii de câte o lună, cu efective maxime de 70 — 80 elevi. Programul de activitate v a fi elaborat de O. E. T. R. şi condus de un profesor de educ. fizică.

6. Pentru respectarea regulelor de igienă în timpul exer -ciţiilor fizice şi pentru evitarea multor neplăceri şi neajunsuri, prof, de educaţie fizică împreună cu directorul şcoalei, v a supune consiliului profesoral spre aprobare, următoarea chestiune: Cu ocazia înscrierii elevilor în noul an şcolar, pe lângă taxa de înscriere, să li se perceapă în plus o taxă potrivită pentru c o n ­fecţionarea unui costum de gimnastică (flanelă, chiloţi şi pantofi). Costumele se vor păstra tot timpul în vestiarele sălii de g i m a a s -tică, întrebuinţându-se numai la orele de educaţie fizică.

7. Educaţiei fizice, prevăzută în actuala programă analitică, i se impune o nouă organizare în sensul ca să cuprindă 2 părţi t. una practică şi alta teoretică.

Partea practică, se v a preda ca şi în liceu cu acelaş scop* întrebuinţând aceleaşi mijloace indicate.

Partea teoretică, v a privii elevii cursului superior. La şcoala: normală această parte trebue să difere de aceea a liceelor căc î aici, trebue să formăm elemente conducătoare, bine pregăt i te pentru învăţământul primar. In acest scop, pentru ultimele clase,, programa analitică se v a alcătui în aşa fel încât să p r e v a d ă cel puţin încă 2 ore în plus de fiecare clasă superioară.

Pentru clasa V - a , programa v a cuprinde : Cursuri s u m a r e de anatomie şi fiziologie (aplicată la educaţia fizică).

Pentru clasa VL-a, igiena, prim ajutor în caz de acc idente-Pentru clasa V H - a , teoria şi organizarea educaţiei fizice ş t

alcătuirea lecţiunei de gimnastică, partea aplicativă a jocurilor ş i sporturilor în legătură cu organizarea lor.

Pentru clasa VII I -a , v a cupr inde; practica pedagogica p e lângă şcoala de aplicaţie sau şcoala primară din localitate.

In şcolile normale — aproape toate cu internat — este bine ca orele de educaţie fizică să fie iixate în după amiaza, zilei şi nici de cum intercalate printre celelalte materii. In a fara acestor ore se vor face zilnic, între 7.30—7.50 (dimineaţa) e x e r ­ciţii de înviorare cu toţi elevii. Aces tea se vor desfăşura sub-directa supraveghere a profesorului de educaţie fizică. Pentru uşurinţă profesorul îşi v a a lege elevi de încredere pentru f i e ­care grupă . V a întocmi programe speciale pentru aceste şedinţe,, pe care le v a preda şi executa înainte cu elevii instruc--tori şi în urmă vor fi executate de fiecare grupă sub c o n d u c e ­rea acestora. Uneori însuşi profesorul de educaţie fizică poate-conduce aceste mişcări în ansamblu. Exerciţiile de înviorare v o r dura 20 minute. Rostul lor este să desmorţească organismul, prin primenirea sângelui. Cu un cuvânt să învioreze pe elevi, fă— cându- i mai ageri atât la corp cât şi la minte, fiind astfel înv stare să judece l impede, să reacţioneze imediat şi să fie atenţi la cursuri.

A m aplicat acest sistem la liceul internat — Solidaritatea — din Grădiştea. Aceste exerciţii de dimineaţa dau internatului un* suflu de vioiciune, contagios pentru toată lumea. Este totodată*

şi un spectacol frumos şi cine poate nega răsunetul moral al acestui spectacol, deschiderea zilei de lucru alor 180 de elevi prin exerciţiile ce se fac în corpore.

Acest program ne duce însă la concluzia că profesorul să facă parte din aparatul special al instituţiei, alături de director şi p e d a g o g i cu obligaţia de a locui în şcoală.

8. Să se organizeze de asemenea excursii obligatorii pentru toţi elevii şcoalei. Aces tea prezintă o mare importanţă pentru viaţa lor căci îi duce sub cerul liber — afară în câmp — unde pot să respire aer curat, le desvoltă sentimente de sociabilitate şi spirit de supunere. In special excursiile canalizează instinctele vătămătoare ale elevilor. Impresiile noui din natură le canal i ­zează fantezia pe alte căi mai frumoase, evitând în felul acesta multe lucruri, cari în alte împrejurări ar fi fost vătămătoare. Pentru ca o excursie să-s i aibă fofoasele reale trebue evitate unele dificultăţi. Elevii se vor duce la câmp pe cea mai scurtă stradă a oraşului evitând străzile rele, mahalalele urâte şi infecte, încât ajunşi la barieră să fie deja obosiţi în condiţii rele de aer. S e vor căuta regiuni cu apă potabilă, căci elevii în lipsa ei nu se pot împăca cu setea nestinsă a lor. Excursia să se organizeze d in vreme. Profesorul de educaţie fizică să fie în mijlocul e le ­vilor şi să se poarte prieteneşte cu ei. In timpul excursiei, să se d e a chiar elevilor diferite atribuţiuni, pentru a le naşte şi d e s ­voltă sentimentul răspunderii şi solidarităţii sociale.

9. Străjerismul, fiind instituţie de stat şi fiind obligatoriu î n şcolile normale, să nu se uită că numai atunci îşi v a a junge scopul mai cu uşurinţă, când v a fi încadrat programului şi vieţii şcolare.

10. Este bine ca la fiecare şcoală normală să se organizeze cercetăş ia , căci elevii cercetaşi sub aripele acestei asociaţii îşi vor forma caracterul şi personalitatea. Aceasta v a fi condusă deasemenea de profesorul de educaţie fizică, căci el mai bine c a ori şi care v a şti să facă din cercetăşie o şcoală activă şi complec tă .

Cercetăşia pe lângă scopul ei nobil, mai prezintă un rol important pentru noi, deoarece în cadrele ei, educaţia fizică are tin rol important atât prin educaţia fizica propriu zisă, cât şi prin sporturi şi în special prin jocuri educat ive . P e de altă parte cercetăş ia măreşte sferă de activitate a profesorului de educaţie

fizică, având posibilitatea să aplice cât mai multe ramuri a l e educaţiei fizice.

1 1 . Profesorul de educaţie fizică v a căuta ca şi înnotul-unul dintre cele mai complecte sporturi să fie cunoscut de către elevi. In acest scop v a face şcoala înnotului şi apoi v a trece la aplicaţiuni practice. V a da indicaţiune de prim ajutor in caz d e accidente şi v a inzista în special asupra salvărilor delà înec. Irt felul acesta înnotul v a ajunge la preţuirea care i se cuv ine . Intr'adevăr el deţine un tezaur de utilitate pentru multele î m ­prejurări ale vieţii, chiar şi din vârsta şcolară. „Deaceea ar trebui pregătit un proect de lege pentru introducerea obligatorie a unui curs de înnot, cel puţin în şcolile normale. Aces t curs să. dea elemente pricepute ce vor putea răspândi acest sport în massa ţărănimii. Să dea noţiunile necesare pentru trecerea fără pericol a unui curs mijlociu şi obişnuit de râu, pentru evitarea celei mai stupida morţi, unde secretul de a sa lva viaţa, rezidă în câteva mişcări uşoare şi ordonate ale braţelor şi ale p i c i o a ­relor. Pârae ridicole cer an de an viaţa atâtor copii şi oameni. In război, grupuri întregi de soldaţi s'au înecat în bălţi de câţ iva stânjeni, pentrucă nu cunoşteau înnotul pe care animalele i n ­ferioare îl au în instinct încă delà naştere".

Introducerea înnotului în şcoală şi în special în cea n o r ­mală, este o problemă a cărei rezolvire nu ar trebui să întârzie D u p ă amezile calde delà începutul şi sfârşitul fiecărui an şco lar pot fi utilizate cu folos. In viitoarea reformă a şcoalei româneşti, , la educaţia fizică se impune complectarea programului cu obli— gavitatea înnotului.

12. Pregătirea preregimentară este o problemă la ordinea zilei. Toţi tinerii vor fi obligaţi să se supună acestei pregătiri între 18—20 ani. S e vor face Organizaţii pe sate. Conducerea a c e s ­tora, după cum p r e v e d e legea, cade în seama ofiţerilor act iv i v

de rezervă, de preferinţă dintre învăţătorii din comunele r e s ­pect ive cari se bucură de autoritatea morală necesară. Pentru a a v e a deci cât mai multe elemente bine pregătite pentru acest scop, trebue ca pregătirea preregimentară să fie practicată în şcolile normale după un regulement special. N u m a i aşa elevii normalişti, viitori ofiţeri de rezervă vor putea fi iniţiaţi în tainele acestei pregătiri.

13. Se vor lua toate măsurile ca elevii ultimelor clase să facă practică pedagog ică şi la educaţia fizică la fel ca şi la celelalte materii. Aceas tă practică să se facă direct sub c o n d u ­c e r e a profesorului de educaţie fizică, căci numai el v a putea constata şi aprecia felui cum normaliştii vor pune în aplicare cunoştinţele de educaţie fizică căpătate în şcoală şi tot el, la critica lecţiunilor ţinute, prin lămurirea atâtor chestiuni, v a reuşi să întărească cunoştinţele elevilor.

Numărul lecţiunilor de probă trebue să fie cât mai mare , iar subiectul acestora cât mai variat, aşa fel, încât un elev să se a leagă cu cât mai multă practică pedagogică . V a ţine p r o g r a m e de gimnastică cu povestiri în sală şi în aer liber, focuri, etc. Pentru orice lecţiune elevii vor face programe — plan — sub supravegherea profesorilor de educaţie fizică. D e ­asemenea vor face copiilor măsurători antometrice, după indi­caţiile primite, ca să - ş i câştige îndemânare şi pricepere.

Elevi i ultimei clase, în afară de şcoala de aplicaţie, vor mai ţine cel puţin trei sau patru programe de gimnastică ce le vor comanda clasei lor, pentru a se deprinde cu comanda .

C u cât aceste lucruri vor fi luate în seamă şi cu cât vor fi respectate mai mult, cu atât elevii vor eşi mai înarmaţi depe băncile şcoalei şi astfel vor şti să marcheze un pas înainte pe ca lea progresului şcolar.

14. Pentru înmulţirea cunoştinţelor în materie de educaţia fizică a elevilor, se vor ţine cât mai multe conferinţe de către medic şi prof, de educaţie fizică, subiectele vor fi alese în aşa fel încât folosul pentru elevi să fie real. A ş a se v a vorbi despre anatomia şi fizollogia exerciţiului musculdr, factorii educaţiei fizice, efectele exerciţiului fizic, chestiuni de prim ajutor, e d u ­caţia fizică la sate, educaţia fizică în şcoala primară, etc. etc.

15. Profesorul de educaţie fizică se v a interesa ca şcoala s ă - ş î procure pentru biblioteca ei, tot ceiace I, S. E . F. şi O. E . T. R. pune la dispoziţie pentru tineretul şcolar : indicaţii privitoare la p r e g ă ­tirea preregimentară, organizarea de concursuri interşcolare, m a ­nuale de jocuri, atletism, înnot, scrimă, etc. In special, fiecare şcoală să aibă abonat buletinul educaţiei fizice, strict necesar pentru îndrumări şi informaţiuni oficiale.

Profesorul de educaţie fizică v a supraveghia îndeaproape elevii ori de câte ori aceştia vor să se ocupe cu chestiuni de

educaţie fizică, îi v a cruţa de acea difcultate de a se pierde în noianul de idei şi sisteme de educaţie fizică, le va indica- p a s a -giile importante din diferite lucrări, din care ei vor extrage pe urmă ideile principale.

Procurarea cărţilor şi diferitelor tratate de educaţie fizică fiind foarte greu de realizat, ar fi bine să existe o culegere din scrierile celor mai importanţi autori de această specialitate, în care să se indice pasagiile caracteristice din scrierile lor. A m a v e a astfel într'o singură carte quintesenţa educaţiei fizice. Până la apariţia acestei cărţi care v a fi bine primită de toţi profesorii de educaţie fizică, precum şi de învăţători, v a trebui să c o n ­sacram cel puţin în ultimele 2 clase 2 ore pe săptămână l ite­raturii educaţiei fizice. Se impune înfiinţarea societăţilor de educaţie fizică pe lângă fiecare şcoală. In aceste societăţi p r o ­fesorul d e educaţie fizică v a contribui cu primele directive de organizare. V a formula planul de activitate al societăţii, de aşa natură încât elevii la terminarea şcoalei să fie în stare ca unul fiecare să poată înfiinţa acolo unde v a merge , noi nuclee de educaţie fizică. Aces te societăţi vor fi sub controlul direcţiunei. Activitatea interioară a societăţii v a fi condusă şi interesele ei vor fi apărate de către un comitet compus şi ales de elevi, afară de preşedinte care v a fi de drept profesorul de educaţie fizică şi medicul şcoalei, care v a ocupa un post în comitet în calitate de medic al societăţii. Scopul acestor societăţi de e d u ­caţie fizică, este : pregătirea şi antrenarea elevilor în v e d e r e a diferitelor probe atletice, de aşa natură încât aceştia să fie în stare în ori şi ce moment a contribui la prestigiul societăţii şi şcoalei.

(Vezi schema unei societăţi de educaţie fizică planşa Nr. I.)

16. Pentru a nu da prilej elevilor să se împrăştie prin alte cluburi sportive cu ocazia diverselor concurşi, cred nimerit a se stabili concursuri speciale între şcolile normale, întâi pe regiuni şi apoi pe întreaga ţară, pentru disputarea probelor atletice şi a diferitelor jocuri. A r fi un mijloc bun de înfrăţire a tuturor a c e ­lora cari mâine vor conduce ţărănimea noastră. A r fi un mijloc tot aşa de folositor, împrumutând unii delà alţii exemple de organizare şi experienţa societăţilor ce se disting. Aceste c o n ­cursuri să fie organizate în m o d cât mai raţional. Astfel vor fi admiş i aceia dintre concurenţi ce sunt bine ^antrenaţi, se v a face

464 = = = = i = s = = = = = ; = = = = B L A J U L

vizita medicală a concurenţilor, se v a trece apoi la repartizarea lor pe vârste, I. (14—16) ani. II. (16—18 ani) III. (18—20 ani). Se v a observa să nu fie supuşi la eforturi mai mari decât p u ­terile de rezistenţă a lor. Concursurile să se desfăşoare nu p e n ­tru cucerirea de glorii, ci de dragostea sportului.

17. Cât despre demostraţiuni putem spune că sunt bine venite când sunt făcute în m o d raţional şi în special când sunt organizate la ţară în scop de propagandă. Cât bine şi folos nu ar aduce elevilor normalişti, cari constituiţi fiind în societatea lor ar face în sărbători — în satele din aproprierea oraşului, câte o demostraţie de educaţie fizică şi în special dansuri naţionale.

18. Recrutarea corpului didactic pentru educaţia fizică să se facă numai din licenţiaţi, cari sunt mai bine pregătiţi, pentrucă ei au un rol mai greu la şcolile normale decât la licee.

Este o foarte mare eroare că tinerii licenţiaţi evită şcolile normale ca mai inferioare liceului. Astfel că la şcolile normale sunt mai mulţi maeştrii. Aceas tă tendinţă trebue energic e x ­tirpată şi să ne îndreptăm spre idealul şcoalei vechi prin forţa căreia a m putut să rezistăm împotriva celor mai sguduitoare lovituri ale soartei.

Fiind încă multe catedre la şcolile normale ocupate de maeştrii şi profesori de gimnastică vechi, evident că pentru aceştia se impune înfiinţarea de cursuri complimentare, cursuri cari au mai fost înfiinţate de Ministerul Instrucţiunii cu sprijinul onefului, la Sf. Gheorghe (Ciuc) 1923 şi la Braşov 1924. Chiar anul trecut se hotărâse un curs de vară care nu s'a ţinut însă din lipsă de fonduri.

19. Pentru răspândirea educaţiei fizice cât mai de timpuriu în massele poporului, nu este de ajuns pregătire? actualilor elevi, pentru a face instrucţia şi educaţia copiilor din şcoala primară, ci trebue ca învăţătorii vechi şi noi să fie încontinuu ţinuţi la curent cu tot ceia ce se produce în domeniul educaţiei fizice. In special 'pentru învăţătorii vechi se impune instituirea unor cursuri de informaţiuni, cum au fost odinioră la Deva în 1926-La aceste cursuri să sè caute ca prin şedinţele practice şi t eo ­retice să se pună în evidenţă nevoia unei metode ştiinţifice de îndrumare a educaţiei fizice în şcoală, prin gimnastică educativă, jocuri, excursiuni, moderând curentul exchibiţionist şi exagerat ce se pracHcă în perioada de formaţiune — 16—IJ ani.

20. A m arătat în cuprinsul acestei lucrări, rolul şi i m p o r ­tanţa învăţătorilor ca factori ai culturii săteşti, precum şi d e propagandă şi în domeniul educaţiei fizice. Pentru a fi asiguraţi că viitorii învăţători vor fi apostoli adevăraţi , iseful să intervină la Ministerul Instrucţiunii pentru a dec ide ca la examenele p r e ­văzute pentru învăţători, la capacitate şi în special la definitivat, să se intercaleze şi educaţia fizică (teorie, lecţiuni practice, d a n ­suri naţionale, jocuri etc.). In acest fel normaliştii vor da mai multă importanţă educaţiei fizice.

Dacă în organizarea educaţiei fizice în învăţământul n o r ­mal, v o m fi călăuziţi de aceste considerente, v o m reuşi să î n ­făptuim o operă de vitalitate pentru care generaţiile viitoare vor fi recunoscătoare.

Contingentul de elevi ai şcoalelor normale ce vor fi la rândul lor luminătorii şi îndrumătorii poporului nostru, îşi vor face datoria şi pe acest teren, având o pregătire suficientă. D a c ă şcoala o să fie în stare să dea tineretului condiţiuni igienice bune, săli mari, luminoase şi aerisite, coridoare spaţioase, baz i -nuri şi băi, organizarea excursiilor şi jocurilor în aer liber, o r ­ganizarea coloniilor recreative, vara şi iarna şi în sfârşit când raportul între munca intelectuală şi cea fizică v a fi potrivit, atunci putem spune că o astfel de şcoală poate aduce statului cetăţeni sănătoşi, bine desvoltaţi intelecţualiceşte, fiziceşte şi moraliceşte. Capitalul cheltuit pentru organizarea acestor şcoli nu v a aduce deficit.

Organizarea acestor Şcoli trebue să se facă neîntârziat» chestiunea fiind o recerinţă ce nu se mai poate amâna .

Dacă toate curentele sociale ş i -au pus şcoala în serviciul doctrinelor lor. D a c ă socialiştii şi bolşevicii îşi organizează şcoalele delà cele primare până la Universităţi în spiritul aspiraţiunii lor, dece noi, o naţiune bine închegată nu n e - a m organiza şcoala într'un spirit naţional larg, care să fie în slujba intereselor n o ­astre naţionale.

Sub respectul clădirii de stavilare a moralităţii şi ordinei, în faţa puhoiului disordinei, rostul educaţiei fizice de toate c a ­tegoriile este dintre cele mai însemnate. Educaţ ia fizică cu toată inexprimabila bogăţie de sănătate, îndemnuri şi inepuizabile forţe noui, v a fi primită, văzută şi privită de adevăraţii Români aşa după cum se cuvine.

C ă se vor ivi, ca întotdeauna anumiţi trişti eroi ai r u i n e ­lor, ce încontinuu caută a săpa în intelectualităţi şi a contribui p e orice cale la demoralizarea şi desumanizarea omenirii, nu ne v a opri din drum. V o m persista in luptă şi cu timpul acei ce v ă d în educaţia fizică o educaţie nefirească şi şubredă, ca şi cei cari s'au grăbit să - i cânte un De Profundis, se vor c o n ­v inge că educaţia fizică este un imperativ categoric al epocei noastre, se vor convinge că acest organism plăpând încă, îşi v a spori forţele, şi în opoziţie cu alte sisteme din trecut, produse la vo ia întâmplării, aceasta v a rezista timpului, căci ea are o menire nobilă, fiind pusă în serviciul sănătăţii fizice şi morale unei naţiuni conştie de drepturile şi datoriile ei.

Educaţiei fizice la noi în ţară, Dl General V . I. Bădulescu, i - a fixat structura, i -a determinat funcţiunile şi tot Domnia Sa a indicat cadrul în care trebue să se desvolte în viitor.

N o u ă , tinerilor leviţi, ne cade grija de a lupta neîntrerupt p e terenul indicat, pentru a cimenta şi mai mult legăturile ce trebue să existe între massa poporului nostru şi I. S. E . F. în vederea realizării scopului atât de nobil: regenerarea fizică şi morală a naţiunii şi prin educaţia fizică.

C O N C L U Z I I :

I. Din cele arătate şi constatate, reese că actuala situaţie a educaţiei fizice în învăţământul normal nu este corespunză­toare scopului.

II. A v e m convingerea că, în urma acestor realităţi expuse , în urma propunerilor făcute şi în urma tuturor chestiunilor în legătură cu aceste şcoli studiate şi precizate, cei cari conduc destinele acestei ţări îşi vor da perfect de bine seama că, în viitoarea organizare a învăţământului normal, numai călăuziţi de aceste considerente, v o m reuşi să realizăm scopurile, ce se i m ­pun astăzi ca un postulat al conservării ţării şi al neamului nostru.

/ Preşedinte \ de onoare

;. Directorul Şcl.

Secretar Grai

Medicul Soc .

Medicul şcl.

Preşedinte : Prof de educaţie fizică

M e m b r u Vicepreşedinte : Elev cl. VIII.

Custode

Schema unei societăţi de ed. fizică în şcoală.

P L A N U L U N E I S Ă L I D E G I M N A S T I C Ă

St. - Stâlpi pentru bârne : P. - Prăjini v- , Br. - Bârne ; Cz. - Caziere pt. costumul de gimnastică şi cuere £ F. Frânghii : Sb . - Sobe de încălzire. r -

Bibliografie 1) Col. V . Bădulescu . . Educaţ ie fizică o problemă naţională.

2 ) Bures P Les Sports et l'éducation phys ique en Tchécoslovaquie .

3) Constantin Ciriţescu . Educaţia fizică partea fundamentală a educaţiei integrale.

4) Dr. Paul Godin . . . Creşterea copilului în epoca şcolară. 5) Col. Alex . Manolescu . Educaţia fizică a copiilor. 6) C ă p . Iustin Marinescu . Spiritul educaţiei fizice moderne . 7) C. Petre-Lazăr . . . U n e Nouve l l e organisation de l'école

en v u e de l'educatione phys ique . S) C . Petre-Lazăr . . . L'antropometrie et les exercices

scolaires. 9) C . Petre-Lazăr . . . Folosinţa p e d a g o g i c ă a a n t r o p o -

metriei. 10) L. Vuillemin . . . . Organization et fonctionement d e

sociétés scolaires. 11) Buletinul educaţiei fizice.

Victor Creţii

Cronica literară

Dan Botta, Limite** Scrisul lui Dan Botta are ceva din rigiditatea peisagiului

stâncos : o frumuseţe sobră, fără retorism, de o muzicalitate d i s ­cretă şi profundă. Linia gândirii sale urmează metoda analitică, de fine nuanţe, a semanticei. C e v a din severitatea filologiei, c ă ­reia i se a d a u g ă armonia unor superbe divinaţii poetice, stă de pază lângă fiecare rând al cărţii. Stilul său se clădeşte rotund, împlinit de o concisiune care disolvă în tiparele ei şi g â n d şi expresie poetică. Iar peste simetria lui pluteşte nu ştiu ce aură de pure esenţe. Cultura clasică rămâne permanent punct de reper, animă fiecare frază, împrumutându- i virtuţile e i s o l e m n i t a t e austeră, ritm, claritate. Eliminând tot ce poate fi explicare, adaus , logica acestei cărţi impune o înaintare înceată, totuşi fără a r i ­dica reflexiei obstacole intenţionate. Secretul acestei disciplinate educaţii îl găsim în aceste linii de confesiune : „Mărturisesc că teoria dificultăţii pentru dificultate m ă întristează. A fi dificil, a obliga pe lectorii tăi la un efort ca să poată a junge apoi la o bucurie mai intensă, înseamnă a te prevala cu abilitate, de stări exterioare operei tale, înseamnă a căuta efecte p e ' c a r e nu le meriţi. Singura dificultate posibilă e aceea pe care o presupune calitatea rară a spunerilor tale, natura excepţională a inteligenţei tale, esoterismul culturii", (p. 147).

Totuşi, să nu se creadă că înţelegerea scrisului lui Dan Botta ar fi uşoară. Cultul măsurii, proporţiilor, limitelor, al Athenei care „veghiază limitele", susţine temelia acestei cărţi. D e aceea fiecare frază are c e v a solemn, care elimină polemica, pedantismul erudiţiei (care totuşi, prin discursivitatea ei, ajută l egarea raţionamentelor), luxul divagaţiilor. Informaţia e de o stringenţă care oboseşte , pe un parcurs mai lung, şi pe iniţiat.

Tehnica lui Dan Botta e arhitecturală, de ciocănire repetată a materialului, pentru a- i verifica rezistenţa, de desfacere a nuanţei din mari cantităţi. D e aceea e atât de luminos, atât d e integru, acest v o l u m de eseuri.

*) Bucureşti, 1936. Colecţia .Gândirea". Cârtea Românească.

Calitatea de fin interpret al artei, cu preferinţe pentru arta luminată de raţiune, care exprimă „condiţiile generale şi abstracte ale lumii", il duce spre arta greacă , pentru care manifestă acute simpatii, ca şi spre arta lui Racine, model al creaţiei eroice, — vie sete de lumină". Prin acelaşi ideal artistic e văzută poezia noastră populară, poezia lui Eminescu sau filozofia lui Pârvan , expresii ale „frumosului românesc".

Eseurile lui Dan Botta, de interpretare a fenomenului a r ­tistic sub toate formele lui (Frumosul românesc, Unduire şi moarte, Limitele artei lui Brâncuşi , Virtutea cuvântului, V e r Meer van Delft, La comemorarea lui H u g o , Teme romantice, Artisanii absolutului, Poetica lui Valéry , Despre arta poetului, Creaţia eroică, Spiritul dramei , O statuie nesfârşită) sunt similare celor ale lui Paul Va léry din vo lumele Variété. Aceeaş i pasiune pentru strălucirea minerală a cuvântului, aceeaşi lucidă analiză a actului creator, aceeaşi preferinţă pentru arta-artificiu, trist m e ş ­teşug al frumuseţii risipite printre lucrurile lumii.

E surprinzător cât de perfect re levă scrisul ţinuta generală a unei personalităţi, timbrul ei caracteristic. Volumul de exegeză Limite care aruncă lumină ca de pe a doua treaptă asupra v o ­lumului de versuri Eulalii al aceluiaşi, evidenţiază un alt aspect al temperamentului poetic al lui Dan Botta.

' Publicate în diferite reviste, studiile unite în acest v o l u m , pus subt semnul zeiţei Athena, rezumă o întreagă conceţie a r ­tistică! îngemănarea sentimentului cu măsura , proporţia. N u limitarea („Ci tu ai pus în lumină acest adevăr : că un zel prea mare pentru măsură este o întrecere a măsurii, o frângere a limitelor"), ci identificarea desăvârşită cu măsura, încât duhul vieţii să nu simtă constrângere. Stilul Athenei , spune Dan Botta, — „ex ige un spirit atât de conform armoniei , un sentiment atât de clar al limitelor, încât să poată funcţiona cu necesitatea unui organism perfect, cu fatalitatea cu care o plantă îşi distila s u ­curile, îşi distribue nervurele, îşi face foile lucii", (p. 11). Nici clasicismul, nici romantismul nu realizează complet acest pr in ­cipiu ideal, scos din estetica unor opere de supremă frumuseţe. In paginile acestei cărţi găs im comentarul lui, într'un stil care corespunde perfect principiilor susţinute.

Radu B r a t e ş

1!iowTan°uT întoarcerea Iui Andrei Pătraşcu roman, ed. Cugetarea Lei 70.

In urcuşurile anevoioase de munte dai din când în când peste luminişuri însorite, cari te uimesc prin vraja lor neaş tep­tată şi te silesc să adaşti câteva clipe în cercul lor prietenos, spre a prinde puteri noi de înălţare spre culmi. Altfel poate ai fi răpus de asperităţile drumului. Atari luminişuri sunt cărţile dlui A l . L a s c a r o v - M o l d o v a n u pentru drumeţul acestei vieţi : hărţuit d e atâtea vânturi potrivnice, dar cu o fărâmă măcar în suflet din dorul urcării spre piscul fericirii veşnice. Romanul Furnicei, pe care la timpul său l - a m făcut cunoscut cetitorilor noştri, r e ­varsă lumina înţelegerii dumnezeeşti peste truda vieţii noastre pământene, întoarcerea lui Andrei Pătraşcu este steaua menită a ne smulge din toropeala unei trăiri fără înţeles, că lăuzindu-ne pe drumul menirii noastre adevărate , pe drumul dragostei lui Isus Hristos. Mulţi răsfoindu-i filele, vor zâmbi dispreţuitor. Toţi aceia cari nu caută în artă decât o frumuseţă exterioară — frumuseţe tehnică — nu vor putea a v e a înţelegere pentru fru­museţă interioară, cu atât mai mult nesocotind o operă, cu cât aceasta din urmă este mai covârşitoare. Sclavi ai unei estetici formale, reduc arta la îmbinare măestrită de elemente materiale, neluând în seamă sau neglijând cu desăvârşire ideea. Şi ce e mai trist : când dintr'o idee nobilă a unei opere se revarsă în sufletul cetitorului undele unor năzuinţi curate, se invocă i m e ­diat principiul artei pentru artă, pe baza căruia opera se c o n ­damnă ca tendenţioasă ; în schimb, când cuprinsul operei împroaşcă cu mucegaiuri abjecte , triviale sau obscene, asupra sufletului cetitorului, a v â n d urmări incalculabil de dezastruoase, nu i se găseş te operei nici o tendinţă, căci pe temeiul aceluiaşi principiu, arta este indiferentă moralei , o carte putând să cuprindă în sine oricâte murdării , numai să fie bine ticluite. A ş a se explică cum în cele mai multe reviste se găsesc cuvinte elogioase pentru o mulţime de lucrări, cari nu sunt altceva decât cuibare „de o tra­v ă de moarte sufletească", iar pentru celea în cari freamătă adevărata frumuseţă nu întâlneşti decât cuvinte de suveran d i s ­preţ s a u . . . nici măcar atât. Dureroasă şi nenorocită mentalitate. Desigur, numai dureros poate fi să afirmi d. ex. că Huliganii dlui M . Eliade, Flori de mucegaiu sau Cimitirul Bunavestire

ate dlui Tudor Arghezi , ori chiar Rusoaica lui G i b . Mihăescu sunt creaţii producătoare de veritabilă încântare estetică şi să tratezi cu dispreţ o carte ca ultimul roman al dlui Al . Lascaro v -Moldovanu . Căci , fără îndoială, mulţi, — poate dintre criticii literari cei mai mulţi — vor nesocoti întoarcerea lui Andrei Pătraşcu întrucât autorul ei n'a înţeles s'o încarce, fie chiar în mod d i b a -ciu, cu noroiu şi spurcăciune, ci a voit să fie o întoarcere de cătră tot ce este meschin şi urât pe pământ , spre zarea vieţii eterne, frumuseţa căreia întrece marginile închipuirii noastre. V o r căuta în ea făpturi umane cât mai individualizate, cu tră ­sături cât mai personale, personaje cari să se lase târîte numa* de firea lor instinctuală. N u vor găs i ? Cartea n'are nicio va loare . In realitate va loarea cărţii se ridică peste înţelegerea lor robită formelor sterpe. A v e m în ea un fel de transfigurare a vieţii, dar săvârşită în limitele existenţei reale. Prin aceasta se deosibeşte de Romanul Furnicei, şi îl depăşeşte. In acest din urmă plutim mai mult în fantastic, a v â n d atingeri numai parţiale şi n e o r g a -nice cu realul, pe când în întoarcerea lui Andrei Pătraşcu acţiunea porneşte din plină realitate, ca, treptat numai şi p e neobservate , să se sustragă ei, ancorând în ideal.

Eroul romanului, Andre i Pătraşcu, era un preot vrednic , care , pătruns de misiunea ce -ş i asumase , punea mult zel în p r o -povăduirea învăţăturii lui Isus. Şi era mulţumit cu sine, neavând . remuşcări în privinţa îndeplinirii oficiului de preot. Dar două lovituri grele îi sdruncină g r a v echilibrul : pierderea unicului copil în urma unor împrejurări nenorocite şi stingerea de durere apoi a preotesei. F a c e m cunoştinţă cu el sub p o v a r a acestor l o ­vituri : „In capul pieptului, la vârful osului dureros, svâcneşte şarpele îndoelii şi al răsvrătirei" (p. 10). Iubirea pe care o p r o -povădui se pân'atunci din uşa altarului îi pare a c u m „un mit înşelător", învăţătura sublimă a Mântuitorului, deşartă; jertfa liturgică, o amăgire . Ajunsese p e marginea prăpastiei, gata să se prăbuşească prin pronunţarea celei mai grozave absurdităţi : Dumnezeu nu există. N u ajunsese însă decât până la nu, căci „Bătu un o m la uşa lui" (p. 29).

Aces t om, prin care D u m n e z e u a scăpat delà năruire pe slujitorul său, nu era decât tot un nenorocit, tot un năpăstuit al sorţii. Venise să cheme pe preot la căpătâiul mamei sale muribunde. Preotul şovăe . „In suflet bătea vijelia cenuşie a n e -

păsărei în care licărea la răstimpuri, fulgerele fugare ale n e -bunătăţii". (p. 37) Suferinţa proprie îl copleşise într'atâta, încât era s ă - i înăbuşe cu totul nu numai glasul conştiinţei de preot, dar şi „impulsul profesional". Suferinţa proprie oprea p ă t r u n d e ­rea la inimă a suferinţei altora. O fulgerare de gând bun l -a determinat totuşi să meargă , constituind acest fapt începutul întoarcerii. D e acum încolo începe să cunoască în concret s u ­ferinţa altora, pe care până la propria durere o ştia numai în abstract. Rece , refractar la început, sufletul lui se deschide treptat. M a m a muribundă îl roagă să - i ocrotească fiul „ p e n t r u . . . d r a ­g o s t e a . . . l u i . . . I s u s . . . Hr is tos . . ." (p. 55), un paralitic îi cere mâna să i -o sărute pentru aceeaşi dragoste a lui Hristos Domnul. Isus Hristos pătrunde pe nesimţite în sufletul său, făcându-1 s a ­şi dea seama, după aprige frământări, de irosirea zadarnică a vieţii sale de pân'atunci. „Tu, Pătraşcule, n'ai iubit. Iubirea ta a fost mică, strâmtă şi mai mult pentru tine" (p. 91) îi şopteşte gândul său cel bun. Ajuns la acesta convingere, împrejurările îl duc în m o d firesc spre desăvârşirea duhovnicească, până la completa identificare cu Isus Hristos. Bine înţeles, până la această descătuşare din materialitate şi egoism, trece prin multe în ­tâmplări. N u le v o m înşira. Lăsăm pe iubitorii de literatură f r u ­moasă să le afle singuri. Şi am vrea să fie cât mai mare n u ­mărul acelora cari, poposind cu spiritul în filele acestui roman, vor învăţa, împreună cu preotul Andre i Pătraşcu, a-ş i domina suferinţele şi a năzui spre culmile desăvârşirii creştineşti.

Alăturea de frumuseţa imaculată a fondului ţinem însă să re levăm şi valoarea, în cea mai mare parte incontestabilă, a realizării artistice. Sufletul preotului apăsat de greutatea durerii este intuit şi redat cu adâncă pricepere.

Iţi dai s eama că nu mai este (ca personajele din Romanul Furnicei) o făptură imaginară, ci o fiinţă vie care se sbate în cleştele aspre ale suferinţei. Te frămânţi cu el, retrăeşti împreună trecutul fericit, ca să te nărui şi tu într'un neant nelămurit, când el primeşte vestea asasinării copilului drag. N u mai puţin m a ­gistrale sunt episoadele întoarcerii ; mai ales primul, care este cel mai important, atât pentru rolul p e care l - a avut în vieaţa preotului, el fiind piatra de hotar între două lumi, cât şi pentru valoarea lui artistică. D e când preotul pleacă cu tânărul care-1 chemase la patul mamei sale bolnave , până când, după înmor-

mântarca acesteia, se îngrijeşte d e soartea tânărului, se înlănţuie în modul cel mai firesc o serie de momente , cari agită n e c o n ­tenit sufletul preotului, determinându-1 la felurite atitudini d e ­săvârşit motivate psihologiceşte. Preotul este purtat printre şo— văel i şi înaripări de voinţă în aşa fel, încât ajungi să-ţ i dat sama, că toate acestea nu pot avea alt final decât î n g e n u n c h e ­rea în faţa altarului (p. 92). Deosebit de impresionant este c a p i ­tolul în care m a m a tânărului amintit este dusă la cimitir. In acesta cunoaştem mai ales sbaterea tragică din sufletul preotului. Alăturea de convoiul sumbru — trei persoane după un dric s ă ­răcăcios — se înşiruie întâmplările anterioare morţii, cari se d e s ­prind rând pe rând din mintea agitată a preotului. A doved i t aici autorul o deosebită ingeniozitate. II vezi pe preot, oare— c u m v a concomitent, în două faze deosebite. Un prezent dureros

dar întrucâtva umilitor şi cu aparenţe de ridicol, s e împleteşte cu momente le fazei anterioare, ca împreună : prezentul şi t r e ­cutul apropiat să reflecteze cât mai integral imaginea preotului»

In felul acesta, prin zugrăvirea de fapte şi situaţii ex terne alăturea de analize psihologice, ne face autorul să u r m ă m p a s cu pas transformările sufleteşti ale eroului, până când îşi însuşeşte tâlcul just al existenţei: contopirea în Isus Hristos.

Dionis P o p a

CĂRŢI

ionBreazu: Literatura „Tribunei" (18S4-1S95). Partea I. Proza. (Extr. din Dacoromania, VIII. Cluj 1936.

Ziarele şi publicaţiunile periodice isvorite sincer din n e c e ­sităţile spirituale ale unui neam, cât timp îşi păstrează legătura c u aceste necesităţi, sunt, pentru neamul respectiv, adevărate o r ­cane de respiraţie. Ele, prin condeiul celor aleşi, exteriorizează Si cristalizează averea neamului, iar prin împrăştierea şi citirea lor în masele mari, conturează şi cimentează tot mai distinct si >mai viu aspiraţiile comune, individualizându-le. Ca'n b a s m e - i a cuvântului putere, spunea poetul Al . Vlahuţă. Şi e aşa, mai a les puterea cuvântului dat vieţii în coloanele acestor pub l i ca -Iţiuni. N u există ascensiune în istorie fără contribuţia „cu d e a ­supra de măsură" a acestei forţe pe care contemporaneitatea, p e dreptul, o înşiră în rândul puterilor din stat.

Istoria popoarelor, mai ales a începuturilor, a luptelor p e n ­tru eliberare şi emancipare , este cuprinsă aproape exclusiv în co loane l e ziarelor. Ele înregistrează faptele zilnice, mari şi mici, ş i prin atmosfera creată de totalitatea acestora, arată trecerea „din transformaţie in transformaţie" (V. Bălcescu) , adecă însăşi

evoluţ ia spirituală a neamurilor. Trecutul nostru de lupte naţ io ­nale este viu grăitor în sensul acestor afirmaţii. In special vieaţa d e frământări naţionale a Ardealului românesc , în sec. X I X , e p o c a deplinei lucrări a conştiinţei naţionale, nu poate fi r e c o n ­stituită în deplinătatea ei decât din coloanele ziarelor ce l e - a m a v u t pe atunci. Constatarea devenise un principiu călăuzitor pentru meticulosul şi distinsul cercetător G. B o g d a n Duică. La -seminarii şi de pe catedra universitară repeta în continuu acest imperativ al răsfoirii tuturor colecţiilor vechilor ziare. Lucrul <este însă desigur greu, din toate punctele de vedere , anevoios şi costisitor. De aceea răspunsurile la apel au fost atât de puţine.

Prin partea I , Proza, din lucrarea mai vastă, Literatura „Tribunei", dl. I. Breazu, distins elev al regretatului maestru,

realizează un important punct din testamentul aceluia. Această . întâie parte cuprinde pe lângă două capitole introductive (L «înainte de „Tribuna". Pătrunderea ideilor junimiste în Ardea l ş i II. Intemeerea „Tribunei şi orientările ei literare) prozatorii m a i importanţi ai ziarului.

, Vor urma mai târziu poeţii, critica şi traducerile". Subliniem această promisiune a autorului ca p e un j u v a e r

de mare preţ. Căci cuprinzând literatura „Tribunei" numai între 1884—1895, lăsând cei şapte ani, până la 1902 altor cercetări ». dl. Breazu, împlinind conştiincios această promisiune, c e e a c e v r e m şi credem, devine, poetic, deschizător de drumuri în c e r ­cetările noastre de istorie literară, arătând, cu deplină autoritate», un model de felul cum trebue studiat aportul literar al unu i vechiu ziar românesc .

Inafară de cele două capitole introductive, în care se fixează just şi luminos împrejurările sociale şi politice ca şi preocupări le culturale din Ardea l (linguistice, literare etc.), lucrarea în g e n e ­ral, are un caracter pronunţat bibliografic. C u toate acestea insă, observaţia ascuţită şi uşoara orientare în orizonturi literare vaste» cuprinzând aproape întreaga literatură universală, calităţi de mul t verificate, i -au dat dlui Breazu atâtea prilejuri binevenite pentru a descoperi influenţe şi a preciza multe infiltraţii de teme l i te ­rare. Prin acestea, lucrarea dsale, fixând aportul literar al „ T r i ­bunei", aduce lumină în multe probleme ale literaturii româneşti» iar prin nuanţarea simţită de studiu de istorie literară comparată o serioasă contribuţie, mai ales bibliografică, în acest gen a b i a cunoscut la noi.

Prozatorii „mai importanţi ai ziarului" sunt: Joan Slavici, Iuliu T. Mera, Silvestru Moldovan, Grigore Sima al lui Ion, loan Pop, — Reteganul, loan Berescu, Septimiu Albini, Enea Hodoş, Virgil Onţiu, loan Rusu" Şirianu şi loan Popovici" Bănăţeanu N u m e , unele cunoscute de toată lumea cultă, altele cunoscute abia de specialişti. Dar, atât pentru unii cât şi pentru alţii, lucrarea dlui Breazu are meritul de a fi o reală contribuţie la cunoaşterea cât şi la fixarea lor în completul preocupărilor literare ale epocei. Interesante sunt în această privinţă infiltraţiile în vieaţa spirituală a Ardealului , a scriitorilor jurnimişti : A l e x a n ­dri, Eminescu, Creangă ş. a. reflexul cărora se resimte, în proza multora din aceşti unsprezece.

478 = = = = = = = = = = = = = B L A J U L

O b s e r v ă m că s'ar fi putut rezerva la urmă un capitol în care să se menţioneze măcar bibliografic şi ceilalţi prozatori ai «Tribunei". Aceasta atât pentru integritatea faptei, cât şi pentru v a l o a r e a lor, căci intrând între cei mici greu categoriseşti şi, în a semenea lucrări, interesează chiar şi cel mai neînsemnat o m de condeiu. N e dăm sama însă că aceste lipsuri pot fi remediate în cadrul general al lucrării precum şi de faptul că privită după apariţia tuturor părţilor lucrarea v a creşte enorm în valoare . D e aceea preferăm a c u m tăcerea şi aşteptarea, după celelalte părţi, cât mai scurtă posibilă.

N. C o m ş a

C. Nariy ; Pedagogia iui Immanuel Kant Edit. „Cultura Românească" Pag. 126, Lei 40. Bucureşti 1936.

Gândirea olimpianului Kant — şi mai ales concepţia sa morală , nu este tocmai străină de preocupările intelectualilor noştri. Lucrările lui p r i n c i p a l e „ C r i t i c a raţiunii pure" şi „ C r i ­tica raţiunii practice, „Prolegomenele", „Disertaţiile" etc. apărute în traducerea românească, oferă şi azi o pasionantă cercetare tuturor tinerilor ahtiaţi după gândirea filozofică a secolelor trecute.

Dar marele gânditor european rămăsese cunoscut în lumea noastră culturală numai sub unghiul acestor idei. Se ignorase — ori chiar se contestase — o altă faţă a operei sale, aproape tot atât de importantă ca şi gând irea : pedagogia.

S'a susţinut de unii, că această latură din opera lui Kant, n'ar prezenta nici un interes, nefiind o operă originală, ci o s implă traducere după Barni. Realitatea însă este alta şi mult mai surâzătoare pentru toţi aderenţii gânditorului delà Kônigsberg .

Intr'adevâr, I. K. n'a lăsat o lucrare de pedagog ie propriu zisă, fiindcă chiar „ micul tratat . . ." a fost aranjat şi tipărit de un co leg al său. Se cuprind însă întrânsul ideile şi notiţele strânse de gânditor în timpul primilor săi 9 ani de activitate p e d a g o ­gică . A p o i opera educat ivă reese din toate lucrările lui K . şi în special din conţinutul primelor două lucrări de valoare. Pentru o lucidă analiză şi riguroasă sistematizare a ideilor p e d a g o g i c e plăsmuite de Kant, este însă nevoe de un cercetător scrupulos,

dotat cu mult spirit critic şi adânc cunoscător al problemelor educative. D e această pricepere a dat d o v a d ă neobositul pro fe ­sor delà universitatea din Cernăuţi, d. C . Narly , în recenta Dsale lucrare.

Preocuparea pedagog ică esenţială a lui K. este educaţia sub variatele ei aspecte, căruia îi dă o deosebită împuternicire : „tot progresul care se aşteaptă delà omenire, îl poate da e d u ­caţia". Şi alături de educaţie, studiul omului în complexul lui, din copilărie până la sfârşitul vieţii sale şi chiar în transcendent, este o altă problemă esenţială pentru K. Astfel constată el, că omul prin conştiinţa sa este cetăţeanul a d o u ă lumi: aparţine lumii sensibile, lumii fenomenale, dar în acelaş timp are r ă d ă ­cini adânci într'o altă lume, lumea noumenală, care este suportul celei dintâiu. In consecinţă, omul are mai multe dispoziţii n a t u ­rale cari trebue desvoltate şi duse la înflorire: „Desvol tarea dispoziţiilor naturale ale copilului nu se face delà sine, ci o artă, educaţia este aceea care le duce la înflorire".

Kant împarte educaţia în două mari categori : 1. educaţia practică, adică educaţia morală ; şi 2 . educaţia fizică, cuprinzând la el educaţia fizică propriu zisă, precum şi educaţia spirituală sau „cultura sufletului". Iar supremul ideal al educaţiei este idealul moral, înfăptuirea omului liber, cu voinţă autonomă, dar totodată al datoriei, înfăptuirea personalităţii morale. Celelalte puncte ale educaţiei (5 la număr, după K.) sunt doar accesori i pentru ajungerea scopului final. Educaţia nu v a uita niciodată acest s cop al omului, pentru care îi v a făuri o conştiinţă trează. Examenui conştiinţei, făcut zilnic şi din tinereţe, este cerut de Kant ca de cel mai perfect catolic (deşi el este protestant), f i ind­că acesta face din copil un o m virtuos care-ş i v a putea da s e a m a la sfârşitul vieţii despre valoarea existenţii sale.

întreaga înfăptuire a educaţiei, alăturea de instrucţie, K. o pretinde şi o crede posibilă numai în institutele publice, fiind astfel un promotor al comunităţilor şcolare. Şi această necesitate a educaţiei, K. o justifică tot atât de bine ca cel mai versat p e ­d a g o g m o d e r n : „în această comunitate copilul se desvoltă p o ­trivit unor imperative impuse de o societate restrânsă, făurindu-1 pentru societatea mare".Deci , el rezolva şi necesitatea socializării învăţământului, alături de individualizarea lui, probleme cari formează obiective principale în ziua de azi.

Prin „Pedagog ia lui Immanuel Kant", dl prof. C . Narly a făcut o fericită inaugurare a „Colecţiei Pedagogi lor Români şi Străini". A făcut o fericită inaugurare, fiindcă ideile marelui gânditor, tălmăcite de Dsa, în lumina noilor curente pedagog ice , sunt încă şi azi de o pregnantă actualitate. O singură întâmpi­nare a m a v e a însă de făcut: morala austeră preconizată de Kant, deşi, din teonomîcă, devine la el antroponomică, — fapt caracteristic de altfel protestanţilor — d. Nar ly îl trece cu v e ­derea . Ori, poate Dsa. intenţionat o face aceasta, scoţând din opera generală a gânditorului, numai ideile sănătoase şi conforme cu vieaţa noastră creştină Oricum însă, o revivificare a ideilor pedagog ice kantiene, nu poate aduce decât un suflu de înviorare educaţiei contemporane şi o apărare şi consolidare a moralei de azi, atât de mult sguduită.

T. Aşt i lean

N. C. Enescu: Istoria pedagogiei ed. II. Edit autorului, Dorohoi, 1936.

Problema manualelor şcolare se impune, azi, tot cu atâta insistenţă ca şi problema cărţilor de lectură pentru tineret. Profesorii încearcă adesea aceeaş i amară biciuire a conştiinţei tinerilor elevi, prin cetirea lecturilor din manuale , cum ar încer­ca prin cea mai nocivă literatură mercantilă. N u arareori n e - a fost dat cazul, d e - a releva în coloanele periodicelor noastre, unele atentate la morala tineretului, chiar în manualele de religie şi de pedagog ie - prin denaturarea adevărurilor istorice şi d o g ­matice. Dar în ce priveşte pedagog ia , în ultimul timp au apărut o serie de lucrări bune. Mai rămăsese doar problema m a n u a ­lului de istoria pedagogie i , care a fost rezolvată de curând de către un modest şi conştiincios profesor de şcoală normală d. N . C . Enescu, delà Şendricenii-Dorohoi-uiui .

Conceput pe baza celor mai noi principii metodice, m a ­nualul d. Enescu diferă de celelalte lucrări similare, atât prin logica ideilor cât şi prin riguroasa lor sistematizare. începând cu tratarea sistemelor de educaţie delà cele mai vechi popoare —

din antichitatea păgână — până în ziua de azi, d. Enescu a pus flecare sistem, ori concepţie pedagog ică , în legătură cu a t m o s ­fera culturală, politică-socială a timpului, şi, chiar cu sistemul d e gândire al pedagogului .

Astfel, educaţia popoarelor primitive, - asemănătoare cu a sălbatecilor de azi - este aproape nulă, ca şi cultura lor, fiindcă organizarea lor socială se întemeia numai pe satisfacerea n e c e ­sităţilor de hrană şi adăpost . D e aici, şi educaţia se referă doar la câteva acţiuni călăuzite de hgea biologică. Chiar popoarele orientale (Chinezii, Indienii, Evreii, etc.) au fost lipsiţi de o t e o ­rie a educaţiei, a v â n d doar o simplă practică a ei. Educaţia privea numai latura morală-rel igioasă, ap l icându-se în m o d e x ­clusiv claselor aristocrate. La popoarele europene (Greci , Romani , etc.), educaţia de asemeni era sporadică şi unilaterală, fapt care l e - a dus pe cele mai multe spre declin.

Creştinismul, cu noua doctrină a Mântuitorului, vine să salveze decăderea popoarelor. A c u m diversele sisteme de e d u ­caţie ale neamurilor creştine sunt înlocuite printr'un singur sistem. De aceea, începând cu epoca creştină, educaţia nu se mai referă la popoare , ci mai mult la perioada de timp, fiindcă urmaşii apostolilor, conform poruncii primite, învaţă toate popoarele , potrivit aceluiaş măreţ scop : mântuirea sufletului.

C u sec. X V . şi X V I . , educaţia face un pas mai îndrăzneţ, încercând o pregătire mai amplă a individului ; a c u m educaţia este închegată unitar într'un sistem, chiar de o singură persoană. In secolul X V I I I , educaţia devine ştiinţă, nu numai artă; iar în sec. X I X . , primeşte formă de obligativitate şi gratuitate. Şi în fine, în zilele noastre asistăm la un noian de sisteme, metode şi curente noi în pedagogie şi educaţie, - după c u m ne arată d. Enescu, în partea finală a lucrării d-sa le - dar şi la o severă şi sistematică organizare învăţământului în toate statele civilizate.

Acestea sunt, schematic, etapele prin care a trecut e d u ­caţia, din cele mai vechi timpuri până în ziua de azi.

Orice sistem, sau concepţie, sunt expuse în manualul d. Enescu într'o frumoasă ţinută literară, bine documentate ştiinţi-ficeşte, adesea prin fragmente din operele pedagogi lor trataţi.

Iar uneori se fac comparaţii intre concepţiile vechilor p e ­dagogi cu ideile educat ive ale pedagogie i contemporane, înles­nind astfel cetitorului o strânsă asociere între ideile esenţiale ale

pedagogie i generale. A m avea o singură dorinţă pentru viitoarea ediţie a lucrării d. Enescu .• pentru reabilitarea şcolilor creştine medievale, să se dea o mai largă interpretare, atât concepţiilor de educaţie, cât şi sistemelor de organizare din acel timp - fapt frecvent azi în cele mai multe ţări. C u toate că această epocă este tratată sumar în lucrarea d. Enescu, totuşi, din caracteriza­rea ei reese marea cuce ire a şcolilor din acel timp : încreştinarea popoarelor barbare. Şi aceasta nu e puţin, atunci când secolul „civilizaţiei" noastre contribue mai mult ia barbarizarea popoarelor, decât la încreştinarea lor !

T. Aştilean

Bulletin linquistique, IV. Bucureşti 1936.

Dl A . Rosetti, profesor de fonetică experimentală la U n i ­versitatea din Bucureşti, continuă să scoată, anual, această p u ­blicaţie de specialitate, aducând, de fiecare dată, contribuţii s e ­rioase pentru elucidarea atâtor probleme linquistice. Tehnica de laborator merge astăzi aşa de departe încât poate explica ceea ce mai înainte se credea datorat cine ştie căror cauze. Fonetica experimentală, privită, pentru noutatea ei, cu multă ostilitate la început, se impune azi, prin rezultatele practice la care ajuns, ca indispensabilă studiului unei limbi.

Dl. A . Rosetti a luat lăudabila iniţiativă de a forma, pe î n c e ­tul, o arhivă de texte linquistice înregistrate cu ajutorul fono­grafului. Aces tea au marele avantaj pentru cercetător că poate să - ş i verifice în orice moment notaţiile, ferindu-1 de g r e ­şelile la care este supus când se bazează numai pe înregistrarea făcută cu ajutorul urechei. In această muncă d. Rosetti are un preţios colaborator în d. D. Şandru, care n e - a dat în fiecare vo lum apărut până a c u m astfel de texte şi preţioase contribuţii la elucidarea unor probleme cum este de ex. rotacismul.

Sumarul acestui v o l u m e foarte de bogat . D. Iorgu Iordan publică aci comunicarea făcută la congresul internaţional de l i n q u -istică delà Copenhaga , despre Cuvinte savante şi cuvinte populare, ajungând la concluzia că nu trebue să se mai facă o distincţie între ele, dat fiind că nu se face niciodată în vorbire . D. M-Nicolau în Observaţii asupra originilor formelor perifrastice

pasive şi active din limbile romanice, p leacă delà studierea formelor din latina clasică — şi a junge la constatarea că for­mele perifrastice pas ive au legături foarte vechi în perfectul latin, în timp ce formele compuse active sunt de dată mai recentă,

D . G r a u r şi Rosetti scriu despre Tratamentul lat. L. dublu în limba română. LL s'a menţinut sau a dispărut d u p ă cum se accentuau cuvintele

D . Rosetti discută cu multă competinţă despre Trecerea lat. şi slav. meridional o neaccentuat la ă în limba română. D. Graur se ocupă de etimologia unor cuvinte româneşti . P r e ­dilecţia ce dsa vădeşte pentru o anumită categorie de cuvinte din l imbă, despre cele ale periferiei, ori lumii interlope, nu e desminţită nici de astă dată. Curioasă mi se pare explicaţia ce dă cuvântului cântar. Presupune că forma cu ă cântar este o simplă notaţie grafică, p e câtă vreme ea este aproape frecventă în Ardeal , ca şi verbul a cântări, p e care îl dă cu asterisc. Deci afirmaţia că verbul se pronunţă peste tot a cântări nu poate r ă m â ­nea în picioare şi cu ea întreagă explicaţia filiaţiei cuvântului. Expresia toc în poc, de care se ocupă , însemnează „cu tot ce are cineva". Aici , în Ardeal , este cunoscută şi forma mai a p r o ­piată de cea germană „cu ţac în pac". N u vedem dece d. Graur atribue această expresie numai hoţilor, chiar dacă a fost înregistrată la Constanţa, când aci este destul de des întrebuin­ţată de cei care ş i - a u făcut serviciul militar sub vechiul regim. Şi atunci nu mai poate fi v o r b a numai de pronunţarea ei de către „soldatul austriac (?) din Maramureş" şi nici „curios faptul că o găsim la cealaltă extremitate a pământului r o m â n e s c . . . unde a fost dusă de hoţii originari din Bucov ina sau Transi l ­vania" (p. 77). D e ce numaidecât de hoţi, când expresia e în ­trebuinţată şi de oameni cinstiţi? Cât priveşte cuvântul vagzală cu înţelesul de gară îl as igurăm pe d. Graur că nu e cunoscut în A r d e a l aşa cum nu e cunoscut nici „scriitorul" I. I. M i r o -nescu, care-1 întrebuinţează. Cu toate acestea contribuţia dlui Graur este preţioasă. D. D. Şandru, după o succintă dar t e ­meinică introducere, publică rezultatele Anchetei linquistice în" treprinsă în Bihor D e m n e de relevat particularităţile acelui graiu păstrător al multor forme morfologice şi sintactice vechi Î ca m. m. ca perfectul perifrastic, condiţionalul perfect, proclisa a r -

32*

ticolului hotărît, ca şi o samă de cuvinde de origine latină d i s ­părute din limbă. C a mijloc de cercetare dsa a întrebuinţat o metodă mixtă, mai ducătoare la scop şi ferită de multele n e a ­junsuri ale unui singur fel de cercetare : un chestionar direct (212 chestiuni), şi înregistrările la fonograf (44).

Note variate completează acest vo lum. Bulletin linguistique, scris în l imba franceză, e accesibil şi cercuitor ştiinţifice streine si e o p o d o a b ă a ştiinţei româneşti . » ' ' ' AT OA •

V. Stoica Dacoromania, VIII.

Buletinul „Muzeului Limbii Române", Cluj 1936. La al VIII - lea vo lum, aceeaşi constatare de până a c u m r

Dacoromania este o arhivă a elaborărilor şi preocupărilor ş c o a ­lei filologice delà Cluj , unde tronează autoritatea prof. Sextil Puşcarîu. Fără a rămânea în cadrul strict filologic, Dacoromania îmbrăţişează într'o largă măsură şi probleme de istorie literară, etnografie, folklor şi chiar de istorie pură, ca şi bibliografia l e ­gată de aceste discipline. D a c ă ar fi s ă - i reproşem ceva , apoi tocmai această diversitate a preocupărilor i - am reproşa -o . C â t de util ar fi ca , din ceea ce a v e m azi, să se poată desprinde mai multe publicaţii care ar fi mult mai accesibile marelui public decât în forma aceasta compactă . Intr'adevăr, aşa c u m se înfăţişează astăzi, nu numai Dacoromania dar şi alte p u b l i ­caţii pornite din aceleaşi cercuri, sunt sortite delà început unui restrâns cerc de cititori-specialişti. Consultarea lor, fatal, se poate face numai în bbilioteci — şi aceasta acolo unde biblioteca nu e un muzeu cu rafturi prăfuite şi uşile veşnic închise ! Inte lec­tualul român, — profesor, învăţător sau preot (vorbim d e categorii care trebue să fie în permanent contact cu cartea).— nu-ş i v a putea permite luxul de a cumpăra, pentru biblioteca personală, astfel de publicaţii, al căror cost atinge uneori o p ă ­trime a salariului său. Şi atunci, în mod inevitabil, se produce ruperea contactului pe care numiţii l -au avut cu preocupări le ştiinţifice în şcoelă sau universitate. Aci rezidă apoi nenorocirea vieţii noastre culturale, superficialitatea de care ne plângem p e toate cărările. In lipsa contactului cu isvorul, alergi la informa­ţia sumară ce ţi-o aduce cutare revistă ori cutare ziar. Repart i -

zate după specialităţi, publicaţiile aparte , ar putea aduce f iecă­ruia ceea ce-1 interesează.

S u g e r a m şi altă dată o publicaţie bibliografică ce ar î n ­locui toate încercările de acum, care se fac fără deplin succes . Iată, această „Bibliografie a publicaţiilor", sârguincios întocmită d e Ion Breazu l In paginile D.R. nu-ş i a junge ţinta, rămânând tot în cadrul îngust de cunoaştere despre care a m spus.

Vo lumul acesta cuprinde, în afară de studiul dlui Ion Breazu „Literatura Tribunei" — de care ne o c u p ă m în altă parte, — Etimologii de S. Puşcariu, Leo Spitzer, N . D r ă g a n u ; probleme de geografie linguistică, din care notăm Contribuţii la rotacism de Emil Petro viei ; articole mărunte ca acele ale lui Va ier Literat: Criptograme în cărţi din Ţara Oltului, şi Un manuscript din jumătatea a doua a sec. XVIII" , care ne arată c ă încă nu s'a terminat cu surprizele ce ni le pot oferi u n g h e ­rele ori podurile prăfuite ale bisericilor noastre de sat, care îşi aşteaptă doar cercetătorul harnic şi cu dragoste de muncă. Cărţi recenzează competent d. N . Drăganu, Th. Capidan , G h . Biriş, St. Pasca, I. Breazu.

Dar ceeace ridică mult din valoarea acestei publicaţii, sunt ace l e minunate însemnări „Pe marginea cărţilor" datorite dlui Sextil Puşcariu. N u ştim dacă , în afară de d. O v i d Densusianu în «Gra i şi Suflet", se mai găsesc publicaţii şi oameni cari să aprofundeze într'atât cărţile, ca la sfârşitul însemnărilor, să ne trezim cu adevărate studii în care contribuţia personală o găseşti ia tot pasul. S e vede că formaţia intelectuală bazată p e cunoaşterea aprofundata a minunatei discipline care e filologia, dă cerce tă ­torului preciziunea, claritatea şi conciziunea atât de evidente aici. însemnările „ P e marginea cărţilor" pot fi luate ca model de cum trebue să se scrie despre o carte şi despre o problemă.

Necro loage le personalităţilor literare ori ştienţifice, frumoase petale pe mormintele lor, şi un indice, complectează volumul .

V. S to i ca

Revista istorică română, v.-vi. Bucureşti 1936.

Intr'un volum de peste 650 de pagini, se condensează cercetări de migală în arhive şi cărţi. A v e m deci d e - a - f a c e n u cu o revistă de impresii ori cercetări sumare , ci cu o publicaţie care poate rivaliza cu multe din cele streine. O d o v a d ă mai

mult că supărarea dlui prof. Iorga p e cei dela „noua şcoală i s ­torică" nu este întemeiată, că în ogorul ştiinţei nu trebue să se pornească dela patimi personale (este vie şi actuală încă p o l e ­mica C . C . G i u r e s c u — N . Iorga, p e marg inea apariţiei „Isoriei Românilor" a celui dintâi), aşa c u m se face de atâtea ori la noi. Şi „cei mici* pot a d u c e contribuţii preţioase şi pot completa cercetările „celor mari", sau pot privi şi judeca uneori just p r o ­blemele cari se pun.

Găs im aci, studii de capitală importanţă şi o preocupare continuă de progres . Semnalăm câte ceva din sumar, fără a putea cuprinde totul. Se publică, în continuare, Cronica epocei lui Ştefan Cel Mare ( 1 4 5 7 - 1 4 9 9 ) , cu adnotări de O. G ô r k a . Dl. G h . Brătianu scrie despre Bismarck şi Ion C. Brătianu, arătând în lumina faptelor, apropierea dintre cei doi oameni politici. Un documentat răspuns dă dl C. C . Giurescu, dlui N . Iorga în legătură cu Istoria Românilor. Rând pe rând, D - s a spulberă a -cuzaţiile ce i se a d u c folosindu-se de toată argumentaţia ştiinţi­fică necesară. D. Bodin, un harnic cercetător, mai ales al l e g ă ­turilor noastre cu Italia, aduce noui Precizări privitoare la le­găturile lui Arturo Graf cu Românii. Deosebit de important este studiul dlui Damian P. B o g d a n ; Diplomatica slavo-română din secolele XIV şi XV. D . Al . Iordan urmăreşte figura lui Mihai Viteazul în folktorul balcanic.

D u p ă această parte de studii, urmează recenzii asupra unor cărţi recent apărute. Foarte utile sunt notiţele bibliografice. Cărţi în legătură cu istoria sau cu disciplinele ajutătoare ei, sunt just i -cios prezentate în câteva rânduri. M u n c a aceasta e răsplătită d e mulţumirea celor cari vreau să se orienteze în această direcţie. Şi cele 1060 de notiţe, dau posibilitatea să cunoaştem tot atâtea articole sau opere întregi. Sârguincioşii bibliografi care l e -au lucrat merită toată lauda.

U n indice de nume ne permite orientarea în cuprinsul volumului .

V. Stoica

CARNET

Sărbătorirea I. P. S. S. Metropolit Alexandru

Cercul franco-român şi revista „Blajul" au luat iniţiativa sărbătoririi noului metropolit al Blajului, Dr. Alexandru Nicolescu, aranjând, în acest scop, un festival artistic în sala de gimnastică a liceului de băeţi. U n numeros şi select public a luat parte la acest festival din 6 Decemvrie , ţinând ca să -ş i manifeste c a l d e -le-i simţiminte de admiraţie şi devotament, pentru arhiereul care întruneşte în persoana sa, pe lângă păstorul blând şi înţe­lept, pe distinsul intelectual şi artist în mânuirea condeiului-A c e s t a a fost scopul festivalului, de a exprima ataşementul celor d o u ă grupări culturale pentru cel hărăzit de D u m n e z e u să î n -drumeze destinele culturale şi bisericeşti ale acestui important centru cultural care este Blajul.

Programul select, a fost răsplătit, cu aplauze îndelungat repetate. Trebue relevată partea muzicală a programului , e x e ­cutată, sub conducerea maestrului Celestin Cherebeţiu, de un grup de violonişti delà Opera română din Cluj .

Iată care a fost programul : 1. Cuvânt de deschidere : prof. S. Gizdavu . 2. Celestin Cherebeţ iu: Psalm I cor mixt, soli, orhestră. 3 . Le mot, de R. P. A . Mercks . 4. Fr. Straus : Concert N o . 8 pentru corn cu a c o m p . de

quartet de coarde. 5. Conferinţă, prof. Dr. Virgil Fulicea. 6. Lectură din poeţii francezi: dra V . Fulicea 7. I. H a y d n : quartet în D o major N o . 1 op. 64. 8. Pavel D a n : Nuve lă . 9. Charles de Bériot : Concerto grosso op. 52 pentru d o u ă

viori şi orhestră de salon. La sfârşit, I. P. S. S. a mulţumit organizatorilor a ră tâ ndu-

şi simpatia pentru cercul franco-român şi ataşamentul ce simte faţă de cultura franceză din care se trage o bună parte a for­maţiunii sale sufleteştii.

Pentru revista „Blajul" şi tinerii profesori grupaţi în jurul ei, I. P. S S. are aceleaşi cuvinte de caldă înţelegere şi a p r e -

ciere pentru efortul ce-1 fac de a menţinea prestigiul cultural al Blajului. Ii asigură de întreg concursul I. P. S. Sale.

Lăsăm să urmeze aci, cuvântul de deschidere rostit de prof. S. Gizdavu , un adânc cunoscător al literaturii clasice greco -romane , preşedinte al Cercului franco-român din B l a j :

I. P. S. Voastră, Doamnelor şi Domnilor

Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci.

Cu 13 ani în urmă, la venirea intre noi a ordinului părin­ţilor asumpţionişti, o parte din intelectualii Blajului, luând drept deviză, — într'un sens adoptat — cuvintele nemuritoare ale lui Horatius din Epistola ad Pisones san Arta Poetică (vers 343), s'au grupat pentru studiul limbii şi 1 teraturii franceze, organ i ­zând cursuri regulate săptămânale şi ceaiuri din 15 în 15 zile cu progrm artistic-literar din domeniul întregei culturi latine.

„ O m n e tulit punctum, qui miscuit utile dulci". A satisfă­cut toate gusturile poetul, care a îmbinat utilul cu frumosul.

N o u ă ni se părea, că a m satisfăcut toate exigenţele, dând grupării noastre şi folosul cunoaşterii şi satisfacţia unor c o n v e ­niri în atmosfera plină de farmec, căldură şi lumină a spiritului mediteran, în care noi românii trebue să ne regăsim şi să trăim tocmai pentru a ne regăsi p e noi înşine.

La fel generaţia cea mai nouă de profesori delà şcolile din Blaj , ascultând şoaptele sufletului lor şi înţelegând in sensul cel mai nobil pe acel „ indulge genio" al nemuritorului Horatius, s'au avântat spre creaţiunile spiritului.

Voind să menţină în inimile lor acel foc sacru al preocu­părilor intelectuale, ş i -au creat o palestră pentru deprinderea chinuitor de plăcută a forţelor lor spirituale, vizând totodată a fi utili în sens estetic-creştin tuturor celor ce vreau să ţină l e ­gătură sufletească cu Blajul cultural : au dat fiinţă revistei „Blajul", care are în urma sa o activitate modestă desigur, dar onorabilă, de peste trei ani.

I. P. S. Voastră , Doamnelor şi Domnilor. Zelul pentru ce este bine şi frumos înfloreşte pe toate

plaiurile mândrei şi de Dumnezeu împodobitei noastre Românii . Trebue grijit insă, ca în această activitate de propăşire m a -

terială şi de progres estetic-cultural să se asigure pr. matul s p i ­ritualităţii.

Căci dacă indivizi, instituţiuni şi neamuri se menţin, prin muncă încordată, fără preget, fără răgaz şi fără slăbiciunea în­doielilor şi a pizmei mistuitoare, indivizi, instituţiuni şi neamuri, — deci şi neamul nostru românesc — numai atunci au dreptul la stima universală, numai atunci lasă o dungă luminoasă în patrimoniul sufletesc al omenirii, dacă strădania lor are uns sens spiritual.

„Cédant carminibus reges, r e g u m q u e triumphi, Cedat et auriferi ripa benigna Tagi" (Ovidiu A m o r u m I. 14). In faţa creaţiunilor spiritului să se dea în lături regii şi

triumfurile regi lor; să se dea în lături şi belşugul ţărmurilor Taguîui bogat în aur.

C e a rămas din strădania neegalată ca tenacitate şi inten­sitate, a imperiilor semite, cari au împânzit şi răscolit toată lu ­mea veche cu comerţul lor ; cari au creat irigaţiile Mesopotaniei , zidurile fantastice ale Babilonului, bogăţiile fără seamăn ale T i ­rului, Sidonului, Cartaginei ? N e - a rămas ceeace purta măcar până la un loc pecetea unei spiritualităţi ; arta covoarelor, p u ­ţină astronomie şi astrologia, căci poporul lor din strălucirile lumii n'a înţeles altceva decât să - ş i creeze un traiu îmbelşugat, pe care să-1 ducă în nota dominantă a unui sensualism sadic şi practicism nelimitat.

Rolul de protagonist pe scena istoriei mondiale l -au luat alte neamuri , cari, din contactul spiritului lor cu splendorile creaţiunii, au scos o concepţie senină, idealistă şi ş i -au fixat drept normă de viaţă o moralitate superioară (monogamia).

Mentalitatea arya , în contact cu natura, crează artele şi ştiinţa. Industriile, comerţul vin delà semiţi. Zeus,. . . M n e m o s y n ê s d'exantis erassato kallikomoio

ex hês kai Mousai chrysampykes exegenonto ennea, têsi hadon thaliai kai terpsis aoidê,

zice naiv şi simbolic Hesiodos în Theogonia (vers 915—917) . Zeus, adică Strălucitorul, Natura cea de sub soare , a iubit şi pe Mnemosyne , (memoria, mintea omenească) , din care s'au născut cele nouă M u s e ,

cărora le plac serbările şi desfătarea cântării. Aceste i mentalităţi purificate de lumina lui Cristos îi datorim

grandiosul monument marmorean al civilizaţiei de azi, a cărei copleşitoare strălucire nu v a mai apune.

Din desfăşurarea energiilor popoarelor rămâne floarea n e ­prihănită a activităţii lor : creaţiunile lor spirituale. Fiecare are atâta loc şi îndreptăţire în istorie, câtă spiritualitate are în conduita sa.

I. P. S. Voastră , Doamnelor şi Domnilor. C u m se asigură primatul spiritualităţii in viaţa unui p o p o r ? S'a spus, că geniile vin în stoluri. De altăparte sociologii constată, că tot la circa 500 de inşi

se găseşte câte un talent patentat până la genialitate. Totuş g e ­niile apar mai numeroase în anumite locuri şi anumite timpuri.

Care să fie explicarea ? C u cât mai mult cumpănim faptele, cu atât mai m u t î n ­

clinăm a crede, că genialitatea e chestiune de voinţă. In d o m e ­niul ştiinţelor cu siguranţă are dreptate Edison, când spune , că geniul e 2°/o inspiraţie, 98°/o transpiraţie.

Vechiul dicton susţine, că „orator fit, poeta nascitur" ; el însă nu poate fi înţeles altfel, decât, că în creaţia artistică t a ­lentul înăscut e necesar, dar rolul covârşitor îl are tot voinţa.

N u m a i activitatea încordată până la auto-martirizare p r o ­duce opere de valoare perenă.

E rolul păstorilor de popoare şi cârmuitorilor de instituţiuni să stârnească energiile latente. Astfel geniile cari există to tdea­una şi în tot locul, apar în stoluri, când vreun păstor de oameni le pune în acţiune, aşa zicând le crează

Astfel a dat Perikles stolul de genii din Atena timpului său ; astfel a împodobit A u g u s t u s R o m a cu pleiada clasicilor latini, iar Ludov ic X I V . a dăruit Franţei strălucirea secolului de aur al literelor.

I. P. S. Voastră, Doamnelor şi Domnilor. Blajul a fost spiritualitate în trupul neamului amorţit de

bezna neştiinţei. El a trezit conştiinţa naţională, el a luminat-o cu lumina

Romei Cezarilor şi a Papilor. Raţiunea lui de a fi nu poate fi alta nici în viitor.

El nu prate trăi, nu are dreptul să trăiască decât în slujba Adevărulu i etern, alpha şi o m e g a , începutul şi sfârşitul şi în slujba Muzelor, care se adăpostesc lângă altarul Lui.

I. P. S. Voastră , pe care aceste M u z e din început V ' a u privit cu toată bunăvoinţa şi V ' a u dăruit cu sentimentul a d â n c al splendorilor naturii şi cu comprehensiunea adecvată a tuturor vibrărilor şi avânturilor frumoase, de care e capabil sufletul omenesc , — căci sunteţi şi om de ştiinţă şi amator al artei — aţi cultivat nu numai ştiinţa, dând lucrarea aceea fundamentală pentru Biserica noastră în domeniul teologiei morale , ci şi e l o -cinţa religioasă, şi stilul cizelat cu artă.

Iacă de ce Cercul F r a n c o - R o m â n Blaj , acum când după o oarecare întrerupere îşi începe din nou prea modica sa ac t i ­vitate, ca şi revista „Blajul" ş i -au permis, deosebită onoare, d e a V ă închina această şedinţă festivă, a v â n d convingerea, că v o r putea corespunde tuturor gândurilor de bine, cu care încurajaţi şi daţi avânt tuturor acţiunilor de nobilitare sufletească.

» * *

„ N y n de aeisete hêdyepeiai Mousa i Olympiades kourai Dios aigiochoio.. ."

(Hesiodos, Theogonia v. 965—66). A c u m dară . . cântaţi în graiul vostru dulce, Muze din

Olimp, fiice ale lui Zeus, purtătorul e g i d e i . . . C u toţii începând din locul cel mai înalt servim focul

sacru depe altarul vostru, căci ştim, caşi poetul antic, a cărui cenuşe sfinţeşte glia ţării noastre, c ă :

„ . . Nil non mortale tenemus, Pectoris exceptis ingeniique bonis (Tristium).

N u dobândim nimic, ce să nu fie supus pieririi în afară de bunurile inimii şi minţii.

Căc i pe când cremenea şi dintele răbduriu al plugului pier de vechime, creaţiunile spiritului sunt ferite de moarte.

D e aceea , c u m spune tot acolo Ovidius : ( A m I 15 v. 9 etc.) „Vivet Maeonides , Tenedos dum stabit et Ide,

D u m rapidas Simois, in mare volvet aquas . Vivet et Ascraeus , dum mustis u v a tumebit,

D u m cadet nicurva falce resecta Cares .

Carmina sublimis turn sunt peritura Lucreti, Exitio tarras cum dabit una dies".

„ V a trăi Homer Meonidul, până v a sta Tenedos şi Ida şi până ce Simois îşi v a rostogoli în mare cu repezire undele sale»

V a trăi şi Hesiodos din A s c r a , câtă v r e m e strugurele se v a umfla de must şi câtă v r e m e holda va cădea sub coasa încovoiată .

Cântările sublimului Lucretius atunci vor pieri, când o zi v a da pământul pierzării".

Căci pizma cea verde paşte numai pe cei în viaţă, dar se linişteşte după moarte, când pe unul fiecare îl aşteaptă onoarea cuvenită".

(vezi, Ovidii A m o r u m )

_____ C r o n i c a r

Adevăruri vechi si totuşi actuale In 25 Iunie 1905, s'au împlinit 100 de ani delà naşterea

marelui Cipariu. Din acest prilej, August in Bunea, comentând activitatea titanică (pentru mica noastră cultură din v r e m e a a c e e a 1) a savantului delà Blaj , a relevat şi trista situaţie a vieţji culturale din acel timp a Blajului.

Analizând lucrurile azi nu găsim un progres care să a n u ­leze mustrarea cuvintelor lui Bunea, cu atât mai puţin logica Tigidă a concluziilor sale. Activitatea lui Cipariu, Ion Micu M o l -d o v a n , August in Bunea şi a altor exemplare de elită ale B l a ­jului, nu sunt un capital blocat, care să susţină o mândrie i n e ­puizabilă, ci sunt un program, un îndreptar care obligă pe toţi urmaşii lor. De marea lor glorie nu suntem vrednici decât a r u n -c â n d u - n e întreg sufletul în flacăra pe care ei au apr ins -o aici, pentru luminarea întregului n e a m Nici azi nu contestă nimeni misiunea Blajului în cadrul culturii româneşti , dar lumea aşteaptă să v a d ă suflete jertfindu-se pentru ea, să v a d ă eforturi cu r ă ­sunet, să observe o acţiune conştientă, care să pregătească t e ­renul personalităţilor ce se vor ridica de aici. D a c ă talentele se nasc , nu se formează — nu e mai puţin onorabilă acţiunea celor care le crează condiţiile de desvoltare, cadrul de vieaţă, ce lor care umplu pauzele cu o muncă subterană, măruntă, dar totuşi atât de necesară momentelor de puternică afirmare ştiin­ţifică sau literară. Marele istoric August in Bunea a rostit aceste

adevăruri a c u m 50 de ani. Pentru bogăţia de sugestii, a c t u a l i ­tatea şi energia lor, reproducem aici cuvintele lui Augustin-Bunea. Şi le reproducem mai ales fiindcă astăzi o b s e r v ă m mul te intenţii bune, multe iniţiative care anunţă un program de l a r g ă perspectivă culturală.

„Din toate acestea pricepem mai departe , că neamul r o ­mânesc , şi în deosebi noi Ardelenii, şi mai îndeosebi noi Blă— jenii împlinim o sfântă datorinţă, când în anul al sutălea delà naşterea lui Timotei Cipariu, serbăm amintirea lui. Dar când nor cei din Blaj punem pe mormântul lui Timoteiu Cipariu cununa recunoştinţei, pietăţii şi admiraţiunii, trebue să ne aducem aminte că această cunună numai aşa are preţ dacă ne arătăm v r e d n i c t următori ai lui Cipariu. Epoca în care a trăit Cipariu, a fost o-epocă de mărire, de strălucire şi de mare vază pentru Blaj*, produsă în mare parte de el însuşi. Ştiinţa era pe atunci foarte preţuită şi cultivată cu mare sărguinţă, iar celor ce o cultivau*, li se făcea cu drag îndemânarea, ca să poată sta de lucru şi să poată spori capitalul intelectual şi moral al Blajului, ca veşnic titlu de glorie al lui. (sublinierile sunt ale noastre - R. B.)f Ideile pentru înălţarea neamului, ori porneau din Blaj , ori în Bla^ găsiau cel mai puternic răsunet. Cei mai neobosiţi apostoli a i acestor idei din Blaj plecau spre a le răspândi în cele mai î n ­depărtate şi ascunse colţuri locuite de Românii acestei patrii.-Privirile tuturor erau aţintite asupra Blajului, de unde se aştepta semn şi îndrumare în acţiunile mari naţionale şi culturale. D e aceea a zis Alexandru O d o b e s c u la 1887: „Aic i pe piaţa B l a ­jului a fost, încă de pe atunci, şi v a fi poate şi de a c u m înainte^ tăria cea mare a României luminate de peste munţi". Cuvinte le lui O d o b e s c u ar trebui să se împlinească şi astăzi, iubiţilor a s ­cultători, cu atât mai vârtos că astăzi suntem mai mulţi şi în condiţiuni mai favorabile toţi cei ce a v e m chemarea de a lucra pentru ştiinţa şi cultura neamului, şi pentru mărirea şi vaza b i -sericei noastre. Dee bunul Dumnezeu ca să nu se poată zice nicioadtă că cununa recunoştinţei şi pietăţii au p u s - o pe m o r ­mântul lui Cipariu nişte mâni nevrednice 1 Şi ca să nu v ină asupra noastră această ocară şi ruşine, aş vrea să a m , în această clipă, glas de trâmbiţă, care să străbată până în m ă d u v a oaselor celor ce m ă ascultă şi s ă - i trezească pe toţi din somn şi a m o r ­ţeală şi din toropeala intelectuală ce pare că ne cobeşte moar—

tea : aş vrea să a m limbă de foc, care să ardă şi să mistuiască toate boldurile şi pornirile rele ale firei noastre, tot c e ne trage la pământ şi ne aruncă în mocirla unor plăceri şi interese t r e ­cătoare şi nevrednice de fiinţa noastră intelectuală ; aş vrea să a m măcar atâta putere, încât să v ă pot purta prin şalele mari c e încunjură această catedrală, şi să v ă arăt păreţii lor goli, de cari ar trebui să atârne portretele nenumăraţilor mucenici ai ştiinţei, culturei şi luptelor noastre naţionale, şi să v ă spun că aceşti păreţi ar trebui să fie toţi împodobiţi — întocmai ca la alte popoare civilizate — cu icoanele celor ce au durat zidurile acestor scoale, au ilustrat catedrele lor în curs de un v e a c şi jumătate, au strălucit ca stele luminoase pe bolta cerească a ştiinţei şi culturei naţionale, au întemeiat fundaţiuni pentru n u -trirea a sute de mii de şcolari harnici : pentru ca tinerimea, care se perindă cu miile în fiecare an în acest orăşel, să aibă pri le­jul de a-ş i lua din icoanele privite cu pietate o pildă neuitată pentru vieaţa ei, şi astfel să nu se mai poată întâmpla că mulţi din tinerii noştri, după ce părăsesc aceste lăcaşuri sfinte, trec la universitate numai ca să rătăcească, asemenea unor stafii de noapte, prin fumăria crîşmelor şi cafenelelor ; aş vrea să am măcar atâta avere, încât să pot deschide cărţilor din bibliote­cile noastre răntuite un adăpost larg şi luminos cu intrare în toată bună vremea pentru cei ce doresc a se adăpa din atâtea izvoare de învăţătură, ca să nu fim siliţi a alerga prin oraşe străine pentru câte o carie ce se află şi aici..."

Radu B r a t e ş

Bicentenarul Blajului (1737-1937).

Blajul v a îmbrăca în curând haină de sărbătoare. într'o zi de pr imăvară însorită, 19 Maiu 1737, a poposit aici marele v l ă ­dică Inochentie Micu, obosit de drum şi încântat de locuri. L - a atras înfăţişarea castelului grofilor unguri. A r fi vrut să răsune în el vorba valahă, iar în locul cizmelor trufaşe să calce aci piciorul celor ce a v e a u să zidească suflet nou acestui n e a m obidit. Gândul lui a rodit şi Blajul, de atunci reşedinţă e p i s -copească şi metropolie, a avut marele noroc să scrie pagini glorioase de istorie.

Vlădicul, ctitor al neamului , îşi doarme somnul în pământ strein, unde 1-a alungat intriga şi nemernicia omenească .

La această comemorare trebue să ne îndreptăm gândul către el. Pilda vieţii lui s'o punem în faţa generaţiilor de azi, făclie luminoasă a jertfei pentru n e a m şi biserică. Câţi ştiu azi că Inochentie Micu era să fie aruncat p e g e a m , în dieta dela Sibiu, fiindcă „a îndrăznit" să pretindă drepturi pentru neamul s ă u ? Dar, obişnuiţi cum suntem să uităm, nu n e - a m arătat r e ­cunoştinţa deplină faţă de înaitaşi. Lui Inochentie Micu nu i s'a ridicat nici cel puţin o statue, — aşa cum o spunem şi în altă parte. La Blaj , Societatea de lectură a teologilor, a început de mult înfiriparea unui fond în acest scop. Cu prea puţine rezul ­tate. Chestiunea nu mai poate rămânea în cadrul îngust al acestei societăţi. Trebue îmbrăţişată de mai multă lume. Pe când v o m a v e a deci, comitetul care să purceadă la strângerea fondurilor şi la realizarea ideii? Un neam întreg nu v a putea ridica un monument demn de ctitorul său ? Doar lnocentie Micu, nu apar­ţine numai bisericii unite. El aparţine neamului acestuia ro­mânesc în totalitatea lui, neam care s'a hrănit şi a crescut din ideile sămănate de el ! Şi să-1 a v e m cel puţin eternizat în bronz până când sfintele lui moaşte vor fi aduse să se odihnească în pământul acesta, care , la timpul său, nu i -a dat liniştea şi m u l ­ţumirea cuvenită.

V. S to ica

O binemeritată aniversare Printre atâtea sgomotoase festivaluri, cu . . . sau fără rost, s'a strecurat

sfielnic şi discret ca şi figura de înaltă distincţiune a sărbătoritului, una dintre cele mai îndreptăţite aniversări. Este Intr'adevăr reconfortant să vezi că opi ­nia publică are maturitatea necesară de a da preţuirea cuvenită şi persoanelor cari nu înţeleg să-şi trâmbiţeze calităţile la toate răspântiile ci, izolate în c e -tăţuia de austere şi sobre linii ale ştiinţei, făuresc în tăcere prin migăloase şi trudnice cercetări şi elaborări acele trainice creaţii, cari singure transmit peste veacuri geniul unui popor : monumentele culturii.

Ne gândim la preţuirea atât de justă care s'a dat bogatei activităţi ştiinţifice a dlui Sextil Puşcariu, prin sărbătorirea D-Sale din prilejul împlinirii frumoasei vârste de 60 ani. Frumoasă vârstă prin ea însăşi, — cu tot coloritul de toamnă care, în mod inevitabil, o învăluie — dar frumoasă mai ales prin aureola pe care i-o decerne opera rămasă 'n urmă Dl Sextil Puşcariu este cunoscut ca mare filolog, ceea ce de fapt şi este, deşi puţini sunt în măsură să-i aprecieze, în adevărata lor valoare, realizările în acest domeniu ; dar mai este şi neîntrecut organizator cultural. înainte de a fi profesor de limba r o -

mână la Univ. din Cernăuţi sub stăpânire austriacă, unde prin cursurile sale pline de căldură şi avânt a ţinut vie flacăra românismului, a fost docent de filologia romanică la Viena, în care calitate a organizat acolo întâiul semi­nar de limba română. Dupa Înfăptuirea idealului naţional, D-Sa a avut nobila misiune de a transforma viesparul de şovinism maghiar, — în care se sufoca un Gh. Coşbuc, — In citadelă a culturii româneşti, fiind întâiul rector român al Universităţii din Cluj. Nu s'a mulţumit însă numai cu organizarea Univer­sităţii în liniile ei mari, ci a ţinut să arate cum se cade să se desvolte aceasta în diferitele ei ramuri, spre a satisface cerinţele mulliple ale culturii noastre. In calitate de profesor de filologia română la Facultatea de Litere, a procedat grabnic la temeinică realizare in domeniul său, înfiinţând în primul an «Muzeul limbii române", acel minunat laborator al limbii româneşti, unde, sub conducerea D-Sale, se fac ample şi documentate cercetări şi lucrări filo­logice. E destul să amintim că aici se lucrează marele Dicţionar al limbii române precum şi Atlasul aceleiaşi limbi, opere de cultură, monumentale. Iar mărturie a muncii ce se desfăşoară zi de zi, stă publicaţia periodică de mari proporţii : Dacoromaniae.

In felul acesta Dl Sextil Puşcariu, filolog cu renume în cercurile filologice străine, aducând contribuţii originale în diferite probleme, prin numeroasele studii, scrise în parte în limba germană, n'a înţeles să limiteze posibilităţile de realizare la propriile sale forţe, oricât de impunătoare ar fi acestea j ci prin puternica-i şi echilibrata-i personalitate, a creat în jurul său o adevărată şcoală filologică, în cadrele căreia se lucrează metodic şi asiduu.

Sunt fapte, de cari, ca buni români, numai bucura ne putem, dorind fn adâncul simţirii noastre ca încă multă vreme să poată fi zărită figura de aristocratică ţinută şi nobile trăsăluri a subtilului filolog, strecurându-se cu paşi iuţi printre trecătorii comuni, ca să urce strada grofilor unguri de odi­nioară spre citatela celui mai preţios tezaur naţional, sau să coboare grăbit spre a ajunge din vreme la Universitate, să iniţieze vlăstarele tinere în tai­nele ştiinţei, pe care cu atâta demnitate o reprezintă.

Ziarul România nouă din Cluj a instituit un concurs de nuvele istorice inspirate din trecutul Ardealului. Un juriu select a decernat premiul I. tână­rului scriitor (şi întemeetor al acestei reviste), Pavel Dan, pentru nuvela Iobagii. Suntem cei dintâi care ne bucurăm de acest success atât pentru faptul că cel premiat e din rândurile noastre (această revistă a adus în lumea cetitorilor din Ardeal primele semne ale talentului său), cât şi pentru că descoperim de astă dată în Pavel Dan (nuvela / / duc pe popa, publicată în această revistă, încă era o dovadă) pe scriitorul care va da expresie vieţii de tumult şi isbucnirii revoluţionare a Ardealului.

Istoria Ardealului e rezultatul jocului de contingenţe politice şi sociale, dar şi expresia caracterului încet, epic, al manifestărilor acestui popor. Ceea­ce e specific istoriei ardelene e rolul central pe care-î deţin massele populare. De aceea am avut atât de puţine încercări de eliberare (poporul ştie să în­dure mult!), şi de aici şi aspectul furtunos al revoluţiilor ardelene.

Pavel Dan s'a dovedit, încă delà debutul său, un perfect cunoscător al ţăranului din Ardeal. El însuşi element al satului românesc din Câmpia Ardealului, ştie să cuprindă în scrisul său toată forţa de expresie a acestui popor şi să redea stilul său de largi cadenţe epice. Aşa incât eram siguri de succesul său.

Pe lângă prieteneştile noastre felicitări, însemnăm aici îndemnul (sugestie şi admiraţie In acelaşi timp) de a insista pe acest teren pe care se mişcă atât

Dionis Popa

Un premiu care ne onorează.

de uşor şi siguri Blajul

B L A J U L 1936 — REVISTĂ DE CULTURĂ. ANUL IIL

CUPRINSUL

I. A r t i c o I e

Radu Brateş : Rolul „Astrei" în vieaţa neamului 2 9 2 — 9 4 v Celestin Cherebeţiu : . Originea şi desvoltarea cântărilor

bisericeşti din Transilvania 2 4 4 — 4 9

Nicolae Comşa : . . . . Arta şi vteaţa . . 6 5 — 7 2

O nouă direcţie literară ? . 3 4 & 5 4 v Ion Covrig Nonea : . . Norocul ca formulă de vieaţă 1 3

Omul de gândire şi omul de faptă i S S ~ 5 9 Cerebralitate şi acţiune . 2 9 7 — j o 6

Victor Creţu : Organizarea educaţiei fizice în şcoala normală 3 6 1 — 7 6 şi 4 4 9 — 6 9

Virgil Fulicea . . . . Criza picturii bisericeşti 1 — 5 Îndreptar pentru o mişcare 255—58

Cuvinte pentru o spiritualitate ro­mânească . . . 4 0 9 — 1 3

Fr. Christos a înviat! . S . Gizdavu : Schiţare sumară a unui tipar de

vieaţă 8 1 — 9 5 , 1 6 1 — 1 8 0 , 3 3 1 — 3 4 7

Q. Horatius Flaccus 4 4 6 — 4 7

t. Miclea : Fizionomia scrisului de azi 1 3 7 — 4 4

Ionel Neamtzu : . . . . Filozofia Rusă . . . 4 1 3 — 1 6

Tuliu Racoţă : . . . . Curente culturale din Moldova în vremea lui Ion Neculce . 3 2 1 — 3 3 0

T. Racoviţan : Atitudini în faţa vieţii . . 1 8 1 — 1 8 4

Ratarea intelectualilor . . 2 4 0 — 2 4 1

Redacţia : Intru mulţi ani stăpâne 1 V. Stoica : Tineretul 'anului 1 8 4 8 . . 223—29

întoarcere în trecut . . 3 9 3 — 9 6

II . Istorie. Documente

E u g e n B u c u r :

Gh. M â n z a t :

Dr . Nicolae L u p a :

Virgi l Stanciu : . .

Dr. Coriolan S u c i u :

Despre adunarea „Naţională" va­lahă delà Blaj (1848). trad, din ungureşte . . . . * ..1'%

„Libber iobbagionum" al oraşului Dej Sau vieaţa tntr'un sat rom, din Ardeal la sfârşitul secolu­lui al XV'II-lea . . . i8f—zço

Saşii din Ardeal şi mişcarea na-ţional-culturală a Românilor ardeleni pela sfârşitul sec. X VIII 24 —38

Cuvântarea protopopului Dănilă Pop din Cătina (12 Aug. 1782) 103—106

Supplex libellus Valachorum (1791) 191—97 Muntele Athos sub jurisdicţia bi­

sericii apusene . . . 261—67 Cerculara ep, P. P. Aron către

popor şi cler (1733) . • 3SSSS Scrisoarea misionarului Ioaehim

Pedrelli către ep. V. Moga în chestia unirii bisericilor . 423—4j

O scrisoare a lui T. Maiorescu către T. Cipariu 1837 . . 339

Horia în primejdie la Bistra . 417—19

III. Proză Mircea Alex îu: . . . . Ora de germană . . . 7—11

învinşii . . . . 307 P a v e l Dan : întâlnire . . . . 397—408 v S . Gizdavu : Regele Kufui şi vracii (trad). . 420—22 Nin. Haiducii : Primul proces . . . 96—102

Seară . . . . 2S0—34 Gregor in J u l i a n : . . . Cetatea vrăjii . . . ig—20 Ionel Neamtzu: . . . . Oraşul nordic . . , 146—134 Virgi l S t a n e i » : . . . . Moş Toader Pruncu . . 74—79

IV. Versuri

A l e x a n d r u Ceuş ianu : . 23 Mai 1914 . . 291 V . Copilu - Chiatră : . Scrisoarea din tară . . 24g G. Ciffarelli : . . . . • Cei doi copii (după Pascoli) . 239

înviere (d. Manzoni) . . 132

P. Constantinescu : .

Gherghinescu-Vania :

Gregoriu Iulian Pop : George Popa : . . . . Octav Sergeţiu . . . C. Ştefănin :

Andrei Ungheri:

Clopoţelul, Semn de iubire (trad. din Ada Negri) .

Te bănuesc, Doamne, Cerşetorul orb Iubire dormi Isus peste ţarini Poem Cântec de primăvară Poem, 1 8 0 In urma inimii 296, Poem Domnită 414, Poem Duh Didactic, Traduceri din G

Maurer: Stihuri, H. Zilich : Din si purces-a noapte, P. Barth Vremea trece

318—20

73 6

238 160 144 296 414

22—23

V. Cronici, cărţi, reviste, însemnări

Kic. Alba :

T. Aştilean:

Rado Brateş :

Blajul . . N. Comşa:

G. Galaction: La răspântie de veacuri 43—46, G. Atanasiu: Desmoşteniţii 34— 56), A. Helmont: Souvenirs de la vie mondaine 123, B . Iordan : învăţătorii 20j—208, V. Netea şi Dr. E. Nicoara: Mu­reş, Mureş, apă lină 218, Al. Dima : Ză­căminte folklorice în poezia noastră con­temporană 38, Orientări, Iconar 62, La­nuri, Freamătul şcolii 222—23, Convorbiri literare, însemnări sociologice, Progres şi cultură, Gândirea, Găndromânesc383—89

Alice Voinescu : Montaigne 216 N. Brânzeu : Semănătorul I. 280 C. Narly : Pedagogia lui IonKant, N. C. Enescu: Istoria Pedagogiei 479—81 Analele de psihologie . . 219—22 Ionel Teodoreanu : Lorelei 118—20 Dan Botta : Limite . . . 470—71 Convorbiri literare, însemnări ieşene 606 La nouvelle revue française . 223 Găndwia, Rev. Fundaţiilor Regale

Agi, Familia . . . 127—28 Congresul scriitorilor din Ardeal Citind revistele româneşti Adevăruri vechi dar totuşi actuale Un premiu care ne onoreaxă P. Bortoş : Potire de mătrăgună Cezar Petrescu : Nirvana Carmen Săeculare Ion Breazu : Literatura Tribunei

2 8 2 — 8 4

292

Si 209 2 7 s

4 7 6 - 7 9

Cronicar : . . .

Virgil Fulicea : .

Dionis Popa:

Sărbătorirea Alexandru

I. P. S. S. Metropolit 487-92

N. Roşu ; Dialectica naţionalismului 114-117 Cornelii! Zelea Codreanu : Pentru

Dis P. D Grigore Pădnrean Virgil Stanciu : V. Stoica : .

Dr. C. S«c iu :

Legionari I. N. Crainic : Puncte cardinale în

haos . . , Săptămâna cărlti . A. Lascarov Moldovanu : Roma­

nul Furnicii întoarcerea lui Andrei Pătraşcu O aniversare binemeritată Cauzele conflictului italo-abisinian Mercur de France f Al. Çittra. M. Sadoveanu : Izvorul alb Ionel Neamtzu : Oameni Giossue Carducci : Ode barbare N. lorga: Oameni cari au fost, III D. Protopopescu : Fortul 13 Ion I. Moţa : Cranii de lemn 1. Pillât : Portrete lirice Adrian Maniu •. Poezii din Car­

men Sylva Bulletin linguistique, Dacoroma­

nia, Revista istorică română, Octav Suluţiu şi Unirea, O.

"Uhibu şi Metropoliiul Vasile Suciu . . . .

Apelul „Astrei" Bicentenarul Blajului Ion Georgescu: Gh.Pop de Băseşti

377-84

271-268-

74 -70

107—113 473-75

49S 39-43

224 200—2

392

56-59 121—23

210—14 276

278

482-86

284-86 287-88

494 47-50