Când voi fi imbătrânit destul

Când voi fi-mbătrânit destulSă nu îmi mai doresc să morO să mă sui într-un pătulCu miros bun, adormitorDe grâu încins sub bolţi de stuh,De floarea-soarelui uscată,De praf bătrân şi de văzduhPe care-l ştiu de altădată;O să mă-ntind printre grămeziFără dorinţe, fără gândŞi nici măcar n-o să visezPerechi de vorbe-alunecând;În dulcele coşciug de boabeVoi sta zâmbind cu ochii-nchişi,O să îmi joace pe pleoapeO rază din acoperiş;Uimită fără de pricinăDin când în când o să adorm,Mă va trezi câte-o albinăCu bâzâitul ei enorm,Curând miresmele vecineMă vor topi în sinea lor,Voi fi bătrână, va fi bineŞi nu-mi voi mai dori să mor.