Cancelaria domnească

Instituţia domniei n-ar fi putut funcţiona fără existenţa cancelariei domneşti.

Vechimea acesteia este greu de stabilit din motivul, atât de frecvent invocat, al lipsei

izvoarelor istorice. Se pare că originile cancelariei trebuie căutate încă din perioada

voievodatelor. Între slujitorii voievodului trebuie să fi existat cineva care se ocupa de

convocarea membrilor sfatului voievodal, de pregătirea ceremonialului începerii

dezbaterilor, de introducere a martorilor, de primirea sau instruirea solilor ce urmau a fi

trimişi la organizaţiile politice vecine, de păstrarea unor probe, obiecte valoroase etc.

Cancelaria reprezintă, în faza iniţială, un serviciu intermediar între instituţiile

voievodale, apoi a domniei şi sfatului domnesc şi puterea locală de stat. Apariţia ei

ţine mai mult de modalitatea guvernării.

Obiectul principal al activităţii cancelariei se desfăşoară în jurul elaborării

actului scris în care sunt consemnate hotărârile domnului. Ca atare se poate considera că

naşterea cancelariei trebuie pusă în legătură cu necesitatea apariţiei şi dezvoltării

elaborării înscrisurilor. Acest fapt s-a simţit odată cu fixarea scaunului domnesc, cu

acţiunea de organizare administrativă a ţării, cu începerea procesului de dăruire şi

confirmare a satelor şi locurilor „în pustie” boierilor. Permanentizarea serviciului

scripturistic a dus la declanşarea procesului înlocuirii de către domnii români, în

raporturile lor cu străinătatea, a soliei verbale cu documentul scris.

Funcţionalitatea cancelariei se bazează pe anumite practici apărute din nevoia

deservirii instituţiei domniei şi a sfatului domnesc.

Principalul dregător al cancelariei era logofătul, cuvânt de origine neogreacă

logoth'etis, care, iniţial, răspundea de alcătuirea corespondenţei. În documentele latine el

este cunoscut, în general, sub numele de cancellarius. În statele sud-est europene, numele

acestuia a fost împrumutat de la Imperiul bizantin, unde apare amintit pe la 1081, sub

denumirea de logofăt, ca în timpul împăratului Isac Angelos, la 1192, să i se stabilească

ca atribuţie ţinerea corespondenţei împăratului. De aici a trecut la statele voievodale sud-

dunărene, de unde l-au preluat apoi şi Ţările Române, sub aceeaşi denumire şi cu

aceleaşi atribuţii .

Prima menţiune documentară datează din 27 decembrie 1391, în legătură cu

Sfatul domnesc din Ţara Românească, iar în Moldova din 28 noiembrie 1399. Denumirea

1

provine din Bizanţ şi a ajuns la noi pe filieră sud-slavă. În documentele în limba latină,

marele logofăt se numeşte cancellarius sau supremus cancellarius. Probabil că dregătoria

a existat încă de la întemeierea statelor feudale, întrucât acestea aveau neapărat nevoie de

o cancelarie. Înmulţirea şi diversificarea problematicii pe care trebuia să o rezolve

instituţia domniei a dus la creşterea importanţei acesteia, odată cu un aparat dregătoresc

corespunzător. În fruntea cancelariei era logofătul, care, mai târziu, în pas cu lărgirea şi

rapiditatea rezolvării problemelor instituţiei domniei, a fost numit marele logofăt, care

avea în subordine mai mulţi logofeţi, grămătici, dieci, pisari.

La început dregătoria de logofăt nu constiutia o demnitate în cadrul sfatului

domnesc, drept pentru care nici nu făcea parte din Sfatul domnesc şi nici printre martorii

acestuia şi nici în actele cele mai vechi, era conducător al unui serviciu de administraţie.

Abia mai târziu, documentele de la sfârşitul secolului al XIV-lea, înscriu numele celor

care le redactau, fără a fi însoţit şi de numele dregătoriei pe care o deţinea. Treptat

acestea au consemat nu numai numele celui care scria actul, dar şi dregătoria pe care o

deţinea. Începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, această dregătorie începe

să devină foarte importantă, ca urmare a rolului jucat de logofăt ca „referent juridic” al

domnului sau chiar al sfatului domnesc, în cazul judecării unor pricini mai grele ori mai

însemnate. Acest lucru iese în evidenţă şi din documentele păstrate, unde logofătul este

trecut de regulă printre dregătorii fruntaşi ai sfatului domnesc. În Ţara Românească,

documentele îl înregistrează de obicei ca unul dintre cei mai de seamă boieri de

divan, urmând în poziţia a treia după ban şi vornic, iar în Moldova era considerat

întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească, iar în lipsa domnului sau al

mitropolitului, prezida divanul.

În calitate de şef al cancelariei domneşti avea în grijă pecetea domnească şi

aplicarea ei pe documentele emise de cancelaria domnească, se ocupa de întocmirea

hrisoavelor domneşti, fiind obligat să cunoască în primul rând limba slavonă,

formularistica actelor de cancelarie şi, nu în ultimul rând, trebuia să cunoască normele

şi regulile vechiului drept românesc, adică legile nescrise şi scrise.. De asemenea,

logofătul se îngrijea de:

- redactarea documentelor şi a corespondenţei domneşti;

2

- participarea la şedinţele sfatului domnesc;

- dădea indicaţii grămăticilor sau diecilor pentru modul cum trebuiau

redactate documentele. Acest fapt este menţionat de multe ori prin

utilizarea formulei

- în documentele secolul al XVI-lea „a spus” logofătul;

- în cele din secolul al XVI-lea: „a învăţat” cutare logofăt.

- colaţiona documentele redactate de grămătici sau dieci, fapt de

asemenea, menţionat în documente prin formula „a citit” marele logofăt,

- aducea la îndeplinire hotărârile domnului şi ale sfatului domnesc.

În Moldova, logofătul mai îndeplinea funcţia de:

- conducător a curtenilor în pricinile privind bunurile nobiliare ereditare;

- hotarnic,

- judecător.

Logofeţii erau recrutaţi de regulă din rândul laicilor, a boierilor ştiutori de carte

şi a celor care cunoşteau practicile cancelariei domneşti şi dovedeau cunoştinţe solide în

vechiul drept românesc.

Logofătul era ajutat în buna funcţionare a cancelariei de o armată de subalterni,

între care pomenim:

- al doilea şi al treilea logofăt

- dieci, grămătici sau pisari care erau slujbaşi în cancelaria domnească,

însărcinaţi cu scrierea hrisoavelor, uricelor, scrisorilor etc.

- logofeţi mai mărunţi ai cancelariei domneşti.

Logofătul al doilea sau locţiitorul marelui logofăt era un dregător însemnat, fiind

amintit uneori ca martor al sfatului domnesc, îndeplinind adesea, din a doua jumătate a

secolului al XVII-lea, funcţia de ispravnic al poruncilor domneşti. De asemenea, avea

obligaţia de:

- a citi poruncile şi hrisoavele emise de cancelaria domnească,

- a prezenta domnului, începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea,

scrisorile şi hrisoavele spre a fi iscălite şi întărite cu pecetea

domnească;

- a introduce la domn pe egumenii sau stareţii mânăstirilor, în calitate de

reprezentant al călugărilor.

3

Logofătul al treilea sau secretarul marelui logofăt începe a fi menţionat abia cu

începutul sec.al XVII-lea, dar destul de rar.

Denumirea de logofăt a mai fost folosită şi pentru unii dregători mai mici, cum

erau logofătul de cămară, logofătul de vistierie = secretar al vistieriei domneşti,

logofătul de taină (sau domnesc) = secretar particular al domnului, logofătul de divan

etc. Mai târziu, în secolele XVII-XVIII apar şi logofătul de obiceiuri, care avea atribuţii

de maestru de ceremonii; logofătul trebilor din afară, logofătul dreptăţii, logofătul

bisericesc etc. În ierarhia dregătorilor, marele logofăt a ajuns rapid pe a treia poziţie şi s-a

păstrat aşa până în secolul XIX.

Diecii şi grămăticii trebuiau să fie buni cunoscători de limbă slavă, dar şi a altor

limbi : latină, turcă, greacă, polonă etc.

Sfatul domnesc

Sfatul domnesc (Divan, Divanul domnesc) era o instituție formată din marii

boieri, cu şi fără dregătorii, care împreună cu clerul înalt, luau parte la conducerea țarii,

alături de domn. Actele domniei nu aveau putere dacă lipsea acordul membrilor sfatului,

care apar în documente în partea finală, în așa numita listă de martori. Originea sfatului

domnesc trebuie căutată în timpuri cu mult mai vechi decât primele atestări în izvoarele

4

istorice. Ea trebuie aflată în organizarea străveche a statului, în sfatul „oamenilor buni şi

bătrâni”, care îl ajutau pe mai marele satului să conducă comunitatea respectivă.

În vremea cnezatelor, voievodatelor, a ţărilor, acest obicei s-a păstrat sub forma

adunării reprezentanţilor satelor care alcătuiau cnezatul şi, respectiv adunarea cnezilor şi

a voievozilor, care apoi s-a transmis şi la organizarea tinerelor state medievale româneşti.

Izvoarele documentare sugerează destul de bine această stare străveche de conducere.

În primul rând acest lucru este precizat chiar în titulatura domnilor, care

întotdeauna începe prin formula „Io mare voievod”. Această indicare de „mare voievod”,

sugerează că la începutul procesului de constituire a statelor medievale româneşti

voievozii existenţi, chiar dacă nu toţi, cel puţin o parte dintre ei şi-au ales din rândul lor

un conducător. Pentru a se face distincţia dintre cel ales şi ceilalţi, a fost numit sau şi-a

luat titlul de „ mare voievod”, adică mai marele între ceilalţi voievozi. Mai târziu, aceştia

şi-au adăugat şi numele de domn, adică stăpânitor peste ceilalţi, probabil, după ce a fost

recunoscut şi încoronat de către patriarhul ecumenic al Constantinopolului.

În al doilea rând cele mai vechi documente au înregistrat între martorii sfatului

domnesc la loc de frunte diferiţi boieri, iar apoi şi pe unii dregători.

Ce înseamnă acest lucru ? Pe de o parte boierii menţionaţi ca martori făceau parte

din sfatul domnesc, iar pe de alta participarea ca membri ai sfatului domnesc era dată

iniţial de calitatea nu de mari stăpâni de domenii, ci de conducători ai unor formaţiuni

politice, “cnezate de vale” care, de regulă, susţineau pe domn. Acest drept era dat de

principiul vasalităţii, de acel „consilium et auxilium”. La început numărul acestora era

predominant în sfatul domnesc.

De obicei marii proprietari de pământ erau primii membri ai sfatului. Alături de

membrii familiei domneşti, aceştia purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, iar în Ț ara

Românească, de vlastel sau vel. Mărturia acestor mari proprietari feudali era însoțită

uneori și de cea a fiilor lor, dovadă a continuității stăpânirii moșiilor. Dregătorii nu

menționau mărturia fiilor lor, deoarece demnitățile nu erau ereditare.

Din structura sfatului domnesc mai sunt pomeniţi unii dregători, care proveneau

din rândul acelor boieri care îl ajutau pe voievod, domn la conducerea treburilor ţării şi la

întreţinerea curţii voievodale, domneşti. Ei proveneau de obicei dintre cei apropiaţi

5

domnului. Ș tefan cel Mare a întărit puterea domnească, introducând în Sfatul domnesc și

pe pârcălabii cetăților, (care erau numiți tot de domn).

Deci, după atributiile pe care le-au îndeplinit, dregatorii apartineau domeniului

public si militar sau slujeau la curtea domneasca. În prima categorie intrau banul- al

doilea demnitar dupa domn, logofatul- seful cancelariei domnesti, vornicul- detinator al

dreptului de judecata la curte, vistierul- se ocupa cu strângerea veniturilor statului si

pastra evidenta cheltuielilor, armasul- aplica pedepsele stabilite de domn, spatarul-

comandantul armatei si hatmanul (în Moldova, secolele XVI-XVII). Cei mai importanti

dregatori ai curţii domneşti erau: postelnicul- îngrijea camera domnului, medelnicul-

punea sfesnicele pe masa, paharnicul- îin seama căruia se aflau pivniţele şi paharul

domnului.

Trebuie precizat că dregătorii nu au apărut toţi deodată, ci treptat, odată cu

dezvoltarea, diversificarea şi perfecţionarea organizăriii domniei. Iniţial, prezenţa lor în

sfatul domnesc a fost nesemnificativă din punct de vedere numeric, dar şi al autorităţii pe

care o reprezentau la acea vreme. Treptat, odată cu întărirea şi consolidarea domniei, unii

dintre dregătorii curţii şi-au extins domeniul de autoritate de la curtea domnească şi

asupra teritoriului ţării.

Se poate susţine că prezenţa lor în sfatul domnesc a fost cu mult mai târzie decât

apariţia acesteia din urmă. Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova și

10-15 în Ț ara Românească . Ordinea menționării în documente indică locul în cadrul

sfatului domensc al fiecărui membru. Sfatul domensc îl asista pe domn în toate chestinile

importante de politică internă și externă.

Diversitatea denumirilor, pe care această însemnată instituţie le-a avut de-a lungul

întregii perioade medievale, demonstrează pe de o parte schimbările de mentalitate

petrecute în sânul clasei politice conducătoare, iar pe de alta decăderea statelor medievale

româneşti sub suzeranitatea Porţii otomane.

De la început până spre sfârşitul secolului al XVI-lea este cunoscut sub denumirea

de sfatul domnului, fiindcă cuprindea pe slujitorii cei mai apropiaţi ai domnului. El

reflectă mentalitatea că membrii sfatului domnesc slujeau pe domn şi prin aceasta ţara.

Această stare era în acord cu faptul că puterea domnului vine de la Dumnezeu, şi, în

virtutea acestei concepţii toţi trebuiau să-l slujească pe domn.

6

Odată cu începutul secolului al XVII-lea documentele îl consemnează tot mai

des sub numele de „sfatul ţării”, fapt care semnifică schimbările intervenite în

mentalitatea societăţii româneşti, când slujba prestată de dregătorii domnului ţării devine

treptat un serviciu adus ţării, iar dregătorii domnului devin “ boierii ţării”.

Căderea tot mai mult a Ţărilor Române în sfera de influenţă otomană, a dus la

procesul de orientalizare profundă şi în totalitate a societăţii româneşti. Astfel, încă de

la sfârşitul secolului al XVI-lea, autorii documentelor medievale folosesc în locul sfatului

domnesc tot mai des denumirea de divanul ţării.

Analiza atentă a izvoarelor documentare arată că termenii de sfat şi divan

domnesc desemnează uneori

- primul consiliu restrâns al domnului;

- iar al doilea camera unde se aduna sfatul.

Izvoarele istorice au mai înregistrat şi alţi termeni care desemnau sfatul sau

divanul ţării, cum ar fi:

- singlit, cuvânt de origine greacă , care însemna senat, sfat, adunare.

Este folosit îndeosebi în Ţara Românească, unde a fost înregistrat încă

din sec.al XVII-lea, iar în Moldova din secolul al XVI-lea ;

- sinat, întâlnit îndeosebi în izvoarele narrative din secolul al XVIII-lea,

sub influenţa polonă;

- scaun de judecată, întâlnit în sec.al XVII-lea, ca urmare că alcătuia,

alături de domn, instanţa supremă de judecată a ţării.

Atribuțiile sfatului domensc erau politice, fiscale și judecătorești și se manifestau

cu ocazia: confirmării sau dăruirii unei moșii, judecăților (domnul nu putea judeca fără

sfat), încheierea acordurilor cu țările străine.

Sfatul domnesc nu trebuie confundat cu marea adunare a țării (sobor), care

reprezenta toate stările oamenilor liberi.

7

Adunarea stărilor sau aŢării

Informaţiile istorice au înregistrat această instituţie sub o diversitate de denumiri

„sobor”, „mare sobor”, „ sfat de obşte”, „adunare obştească”, „sfat cu toată ţara”,

„adunare a toată ţara”, care toate desemnau marea adunare a Ţării. Multitudinea acestor

terminologii sugerează raritatea întrunirii acestui for suprem, fapt care nu a dus la

crearea unei obişnuinţe şi ca atare a unei denumiri stabile ca în statele vecine ( Polonia,

Ungaria) sau vest-europene (Franţa, Anglia, Spania), unde s-a putut impune o anumită

terminologie (seim, Dietă, parlament etc.). Important este faptul că exista ideea,

potrivit căreia anumite probleme nu puteau fi rezolvate numai de către domn şi sfatul său,

ci ele trebuiau să aibă consimţământul Ţării (alegerea domnului, acceptarea vasalităţii

etc.).

Motivele arătate sunt suficiente pentru a considera Adunarea Ţării ca una dintre

instituţiile fundamentale ale evului mediu, ca în monarhiile europene.8

Adunarea Ţării, atunci când se întrunea, era alcătuită, pe lângă Sfatul sau

Divanul domnesc, din reprezentanţi ai unor categorii sociale care nu făceau parte din

Sfatul sau Divanul domnesc (mazilii, slujitorimea, negustorii) şi ai bisericii (episcopi,

egumeni, arhimandriţi, cu excepţia mitropolitului). Toţi aceştia se bucurau de un statut

special, reglementat prin norme ale vechiului drept românesc. Informaţiile istorice nu

spun dacă formaţiunile teritorial-administrative (ţinuturile şi judeţele) sau comunităţile

bisericeşti aveau reprezentanţi în Adunarea Ţării. Cu siguranţă, însă, reprezentanţii

instituţiilor de stat participau la aceste întruniri.

Într-o scrisoare din 29 decembrie 1671, Nacul, vornicul din Câmpulung

moldovenesc, scriind bistriţenilor despre răscoala condusă de Hâncu şi Durac, spune că

răsculaţii, după ocuparea Iaşului, pentru a fi în legitimă putere, au convocat Adunarea

Ţării, din care făceau parte boierii, mazilii, curtenii, precum şi „de la târguri târgoveţi şi

de la toate mânăstirile câte doi călugări” .

In funcţie de obiectul hotărârilor ce trebuiau luate, adunările aveau un caracter

intern, referitor la:

- alegerea domnului

- organizarea bisericească

- organizarea judiciară

- organizarea militară

- organizarea financiară şi fiscală

- constituirea de privilegii

- abdicare

- prescripţia de urmărire a ţăranilor fugiţi

- statutul ţăranilor aserviţi

- aplicarea dreptului scris

- reforme legislative

Sau extern, privitoare la :

- încheierea tratatelor de alianţă

- încheierea tratatelor de vasalitate şi omagiu.

Actul din 22 august 1448 arată că boierii moldoveni făgăduiau „ca la adunarea

sau parlamentul viitor, care urmează să fie convocat şi adunat.... să se lege” că nu vor

9

încălca nici ei şi nici cei care n-au fost prezenţi, cele pentru care s-au legat „prin jurământ

pe sfânta cruce”.

- convenţii comerciale şi judiciare

- plata tributului

- declaraţia de război

- încheierea păcii

După componenţa socială, adunările puteau să aibă un caracter lărgit sau

restrâns.

Adunările Ţării erau convocate, conform tradiţiei, de către domn doar pentru

rezolvarea unei singure probleme şi numai în cazuri deosebite, pentru care domnul şi

Sfatul sau Divanul nu-şi puteau asuma răspunderea. Ele aveau deci un caracter

extraordinar.

Larga reprezentare socială a Adunării Ţării, admisă de legislaţia şi mentalitatea

medievală, semnifica totodată nivelul sistemului democratic pe care-l atinsese

societatea medievală românească. Din acest punct de vedere, în cadrul epocii medievale,

distingem diferenţieri substanţiale în componenţa şi specificul adunărilor. Astfel,

până în secolul al XVI-lea, Adunarea Ţării a avut un caracter voievodal, reprezentând

prelungirea vechiului sistem de organizare a „cnezatelor de vale” şi apoi a voievodatelor

în care mai marii pământulti (maiores terrae) şi cnezii, alcătuiau adunarea voievodatului.

Rolul acesteia, după constituirea statelor medievale româneşti, s-a lărgit şi diversificat.

Dacă până acum adunarea voievodatului se restrângea la declararea de război,

încheierea păcii, alegerea voievodului, acum Adunarea Ţării trebuia să decidă asupra

alegerii domnului, care trebuia să îndeplinească anumite condiţii asupra naturii

raporturilor cu ţările vecine, asupra confirmării donaţiilor domneşti către mânăstiri,

asupra organizării bisericii (înfiinţării de episcopii etc.).

Până la mijlocul secolului al XVIII-lea Adunarea Ţării a avut un caracter de

obşte. Documentele conţin informaţii în care această instituţie era denumită adesea Sfatul

de obşte, compus din adunarea bisericii (soborul bisericesc), adunarea boierilor (sobor

mirenesc sau boieresc) şi „altă obşte”. Într-o scrisoare a lui Ieremia Movilă, domnul

Ţării Moldovei, adresată hatmanului polonez Ioan Zamoyski, în 1597, se arată că

„ amândouă stările, atăt cea bisericească, cât şi cea mirenească” au hotărât trimiterea unei

10

solii la dieta polonă. Actul în cauză sugerează chiar o structură „bicamerală” a

Adunării Ţării, adică cea bisericească şi cea boierească.

În secolul al XVII-lea rolul Adunării Ţării se reduce substanţial odată cu

întărirea suzeranităţii otomane asupra Ţărilor Române, marcată prin înlocuirea treptată a

principiului alegerii domnului, mai întâi prin alegere şi confirmare, ca apoi aceştia să fie

numiţi direct de către Poarta otomană.

Hotărârile Adunării Ţării erau prezentate sub formă de hrisov domnesc, ca

emanaţie juridică a domnului în funcţiune. Acesta constituie un argument important de a

susţine că Adunarea avea un rol consultativ şi deliberativ.

11