Merilă Gabriela – Georgiana

Master anul II, sem. II

Dramaturgie

DantonCamil Petrescu

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Camil Petrescu are statutul unui clasic în

viaţă. Romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, piesele

de teatru Suflete tari, Jocul ielelor, Mitică Popescu, Mioara, Act veneţian, Danton, pledoaria de

lungă durată pentru proustianism şi pentru mărirea gradului de autenticitate a prozei, contribuţiile

la dezvoltarea esteticii teatrului, eseurile filosofice inspirate din filosofia lui Husserl l-au impus,

în perioada interbelică, în conştiinţa publicului, chiar dacă radicalismul său binecunoscut a

provocat numeroase polemici. Un rol important în consacrarea scriitorului l-a avut G. Călinescu,

care i-a acordat un loc privilegiat în Istoria literaturii române de la origini până în present. Nu se

poate face o delimitare tranşantă între scrierile publicate de Camil Petrescu după cel de-al doilea

război mondial şi cele apărute anterior. Scriitorul şi-a convins încă de la primele lui manifestări

cititorii că nu trebuie confundat cu un simplu producător de cărţi, livrate în ordine cronologică,

că actul creaţiei este pentru el o experienţă existenţială, care îl angajează total.

În încercarea de a răspunde la întrebarea Ce este teatrul? afirmăm că teatru poate fi

considerat un fenomen social la fel de bine cum putem spune că deține puterea de a transforma

orice, ori mai mult decât atât că nu este altceva decât ”bolta înstelată cu tot ce se întâmplă în

cuprinsul ei”1 ?! Camil Petrescu cerea intelectualității să înțeleagă ”cauzabilitatea dramatică

absolută, adică imanentă conștiinței... în care acțiunea este condiționată exclusiv de acte de

cunoaștere, iar evoluția dramatică este constituită prin revelațiile succesive, în care conflictul, în

loc să fie dirijat de un Fatum de dincolo de lume, sau să fie între personajele dramei, era în

conștiința eroului, cu propriile lui reprezentații”2. Scriitorul a crezut pe bună dreptate că pragul

cel mai greu era tocmai trecerea condiției liminare a concretitudinii. Au fost puțini cei care în

1 Aurel Petrescu, ”Opera lui Camil Petrescu”, editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 772 Ibidem, p. 78

piese precum Jocul ielelor, Suflete tari sau Mioara au sesizat acest prag de trecere schițat

filosofic în ”gestul husserlian de punere în paranteză a realitații”3. Creația lui Camil Petrescu

înregistrează o evidentă deviere de la sursele teoretice care au patronat-o. Abaterea nu a adus la o

diminuare a valorii artistice a expresiei dramatice. Lucru dovedit de triumful artistului, care

”situa pe filosoful fenomenolog în postura bovarycă”4.

Una din marile pasiuni ale lui Camil Petrescu a fost ciclul pe care urmează sa-l

analizăm, drama Danton. Dramă publicată fragmentar în revista Universul literar, nr.17, din 25

aprilie 1926. Considerată multă vreme a fi destinată lecturii, piesa va fi jucată, mult mai târziu pe

scena Teatrului Național din București, în regia lui Horea Popescu, cu premiera pe data de 6

ianuarie 1975. De o anvergură cvasiepopeică conferită de cele aproximativ o sută de personaje,

scriitorul împletește aici istoria Revoluției Franceze cu filosofia gestaltistă în latura ei

metodologică. Insuși Camil Petrescu afirma că Danton înseamnă pentru el revelația Marii

Revoluții Franceze, acesta mai sublinia faptul că nu este o dramă istorică, ci o ”reconstituire

dramatică”. Drama are doar ca pretext faptul istoric, pentru că pe temeiul ei se clădește o

întâmplare fictivă. George Călinescu a constatat că ”grija autorului e de a nu melodramatiza

niște evenimente așa de încordate în ele însele, de a nu face din revoluționari eroi de teatru.

Dramaticul e scos din faptul diurn și din valoarea intrinsecă a evenimentelor”5. Problematica din

piesa de teatru Danton se regăseşte, abordată din perspectivă realist-socialistă, şi în romanul Un

om între oameni. Camil Petrescu a păstrat detaliile faptice, însă a modificat structura intimă a

personajelor. Danton este în percepția lui Camil Petrescu un ”supraom”, golit de încărcăturile

obișnuite. Danton, una dintre cele mai complexe personalități pe care le-a înregistrat istoria, este

figura principală a acestei piese. Camil Petrescu ”pledează pentru așezarea personajului în cadrul

lui adevărat”6. Aceste mize artistice presupun, ca metodologie, atât prelucrarea gestalistă a

enormului material istoric, cât și perspectiva fenomenologică asupra avatarurilor istorice.

Scriitorul a reușit să creeze verosimilitatea umană a unui erou istoric ”fuzionând miezul

substanțial cu învelișul abstract al personajelor”7. Văzut sub acest aspect, chipul lăuntric a lui

3 Ibidem4 Ibidem, p. 80 5 George Călinescu ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, editura Semne, București, 2003, p. 664 6 Ion Pop, Dictionar analitic de opere literare romanesti, Vol. I, de la A-E, , editura Casa Carții de Știinta, Cluj-Napoca, 2001, p. 3427 Aurel Petrescu, op.cit. p. 107

Danton este ”prea linear și lipsit de impulsuri catastrofale”8. Ceea ce l-a distrus pe Danton a fost

faptul că Robespierre ar fi descoperit în tribun demonul senzualității. Sau plictiseala de a juca în

același rol politic l-a determinat să mai schimbe monotonia vieții prin plecarea la Arcis, unde a

pierdut legătura cu viața politică.

În piesa lui Camil Petrescu găsim scene ce nu pot fi interpretate, scene ce nuanțează

variat profilul uman al eroului ”la un mod care decurge din aplicarea inteligentă a principiului

enunțat de Terentiu: Homo sum, et humani nihil a me alienum puto”9. Actul I este format din

patru tablouri și cuprinde evenimentele din anul 1792 până la invazia prusacă. Prima scenă

reconstituie o vizită a doamnei Roland la Danton. Prin aceasta vizită îi cere să amâne mișcarea

de la 9 august. Eroina dorea o schimbare, îngradită însă de interesele lui Ludovic Capetul și ale

reginei, adică, în plan strict politic, monarhie constituțională. Se pare că regina avea toate

motivele să se bazeze pe Danton. În piesa lui Camil Petrescu nu se întrevede din această discuție

poziția certă a lui Danton. După cateva fapte, neignorate de scriitor, tribunul voia și el tot o

monarhie. Scena a IV- a aduce unele detalii interesante în raport cu istoria, cu desfășurarea

destinului unor personaje. Grangeneuve, în această dramă, se oferă să fie omorât, cadavrul său să

rămână la porțile Tuileriilor pentru a provoca mânia poporului împotriva aristocraților, și astfel

să întrețină avântul revoluționar. Această scenă se ocupă în totalitate de organizarea mișcării de

la 10 august. Scena a V-a îi pune laolaltă pe Danton, Marat și X. Ultimul este un partizan al

regelui, care vrea să-l înduplece pe Danton să nu de-a curs evenimentelor ce aveau să se

întâmple. Tabloul al II-lea stă în întregime sub semnul non-documentarului. Tabloul al III-lea în

schimb ”ține scurpulos seama de detaliul istoric”10. Tabloul al IV-lea gravitează în jurul lui

momentului când Danton a fost pus în funcția de ministru de justiție. Scena nu corespune întru

totul adevărului istoric. Actul al doilea, denumit Invazia prusacă, este compus din două tablorui

și opr scene, ”continuă reconstituirea dramatică a evenimentelor până la data de 2 septembrie

1792, când Danton ține celebrul discurs al cutezanței de la tribuna Adunării”11. Dacă în prima

scenă ni se oferă detalii nesemnificative, scenele următoare cuprind două aspecte foarte

importante. Este vorba în primul rând de tactica lui Danton în vederea menținerii supremației

8 Pompiliu Constantinescu, ”Critice”, editura Vemea, București, 1933, p.2129 Aurel Petrescu, op.cit. p.10810 Ibidem, p. 11211 Ibidem

politice la Paris și apoi de problema frontului. Actul al III-lea are ca nucleu duelul oratoric cu

girondinii, duel care se prepară și se defășoară în șase tablouri.

”În ultimele-i trăsături, el apare un profet profund și solemn, din ochii căruia poți

desprinde vibrațiile răscolitoare ale unui vis ideal și neîmplinit. Sentimentul final transcris de

tabloul epilog, cu intensitate de un umanism indefabil, de o cu totul altă structură decât cel

dantonian, are ca rădăcini conștiința că Bălcescu a fost un martir”12.

Bibliografie

1. Constantinescu, Pompiliu ”Critice”, editura Vemea, București,

1933,

2. Călinescu, George ”Istoria literaturii române de la origini până

în prezent”, editura Semne, București, 2003

3. Petrescu, Aurel ”Opera lui Camil Petrescu”, editura Didactică și

Pedagogică, București, 1972

12 Aurel Petrescu, op.cit., p. 137