CAMIL PETRESCU INTERPRETAT DE EDITURA EMINESCU, BUCUREŞTI, 1984

Eugen Jebeleanu: “Patul lui Procust”: Domnul Camil Petrescu despre noul său roman şi despre altele:– Un personaj e alcătuit dintr-o fuziune de personaje. Toate sunt strict autentice, dar plăsmuite din

elemente disparate la origine, contopite într-o sinteză.– Sunt patru personaje de seamă. Doamna T., Fred Vasilescu, actriţa Emilia Răchitaru şi poetul

George Demetru Ladima, care vorbesc toţi la persoana întâi, plus autorul cărţii, care în foarte numeroase şi lungi note din josul paginii lămureşte momentele principale şi corectează memoria personajelor.

– George Demetru Ladima acţionează singur şi stăpân pe individualitatea sa. Scrie poezii, care sunt ale sale şi se desprinde din paginile cărţii simpatic fără intervenţia autorului. Viaţa şi-o curmă prin sinucidere. Pentru redarea mentalităţii specifice scriitorului român am studiat cu atenţie patru poeţi de astăzi, care circulă printre noi.

– Consider că e un roman substanţial, în sensul unei reconstituiri prin recunoaştere. Revine şi aici, mai accentuat decât în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, sentimentul metafizic al existenţei. România Literară, An II, nr. 51, 4 febr. 1933, p. 4

Matei Alexandrescu: O oră cu d. Camil Petrescu:– O formulă a romanului: Romanul nu poate fi decât o întâmplare cu oameni excepţionali.

Ciocnirile între cotigi n-au nici o importanţă, cele dintre maşinile mari, dintre locomotive zguduie; în al doilea rând, romanul trebuie să meargă în profunzimile psihicului, adică să meargă, în ambele direcţii, până la semnificaţie. Cu alte cuvinte, să aibă substanţă.

– Tehnica scrisului: Fişe, note, cazier pentru personaje. Pe urmă câtevas corecturi, fiecare cu rostul ei. Una îmi ajută să-mi cimentez episoadele, alta să-mi organizez fraza, alta slujeşte la diverse retuşări, iar ultimele sunt operaţii de corectură propriu-zisă.

– În Patul lui Procust nu faptele au importanţă, ci semnificaţia lor, altfel rămân la cea mai odioasă formă literară: realismul naturalist. Tot prin analiza semnificaţiilor cred că trebuie să se deosebească substanţialismul de altă formulă vulgară:

psihologism (gen Bourget). În sensul în care vorbim, analiza e neapărat creatoare. Pentru că actul de cunoaştere e un act de creaţie prin însuşi modul în care se pun datele iniţiale. Facla, an XII, nr. 738, 17 iulie 1932, p. 2

Perpessicius: Camil Petrescu: “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”:

Ucenicia literară a d-lui Camil Petrescu începe dinainte de război, dar se afirmă după, în ramuri multiple: teatru, poezie şi critică dramatică.

Romanul d-lui Camil Petrescu este romanul unui război pe două fronturi. D-l Camil Petrescu intercalează romanul dragostei lui Ştefan Gheorghidiu, reconstituindu-l din cenuşa de entuziasme şi dezamăgiri a trecutului. Povestitorul este un om de spirit, un ironist de o superioară sobrietate, un portretist extraordinar, dar mai cu seamă un martor de fiecare clipă al acţiunilor dimprejurul lui şi răsfrângerilor lor în propria lui conştiinţă. “În afară de conştiinţă totul e bestialitate”, declară, într-un rând, eroul d-lui Camil Petrescu, şi romanul, pe ambele fronturi, al amorului conjugal şi al războiului, este un neîntrerupt marş, tot mai adânc, în conştiinţă.

Războiul d-lui Camil Petrescu este nu numai pagina de acută psihologie a luptătorului lăsat în plata Domnului sau în voia morţii, dar şi actul de justiţie al războiului românesc reintegrat în bunăparte în limitele şi fizionomia lui autentică. Cuvântul, an VII, nr 2009, 23 noi. 1930, p. 1

Şerban Cioculescu: Un eveniment literar deosebitŞtefan Gheorghidiu e alter ego-ul d-lui Camil Petrescu, şi romancierul îi dă cuvântul, la

persoana întâi, casă-şi povestească în cel mai adecvat mod romanul său individualist şi personal.

Partea propriu-zisă de roman, care se desfăşoară în două capitole şi jumătate, e analiza de o extraordinară acuitate a geloziei lui Ştefan Gheorghidiu. E aceeaşi temă a femei care se dăruieşte total soţului ei, cu o iubire integrală, pentru a-l înşela tot atât de integral, şi a geloziei mistuitoare. Dacă cele patru capitole mijlocii din primul volum, scoase din cadrul lor, constituie un mic roman de pasiune şi gelozie individualistă, plin de nerv şi interes dramatic, cu toate că modul predilect al autorului e solilocul, cadrul primului volum şi al celui de-al doilea volum, cu excepţia ultimelor pagini, se pot detaşa şi citi deosebit, ca un jurnal, de sine stătător, al perioadei august-octombrie 1916. Considerată ca atare, jumătatea mai mare a romanului d-lui Camil Petrescu e, fără îndoială, cel mai exact şi mai autentic document al războiului nostru. De la prima pagină şi nedezminţit până la ultimu rând, se vădeşte metoda de relatare neromanţată a războiului, fără înfrumuseţări, dar şi fără denaturări detractoare.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război nu e propriu-zis un roman de război. Despicat în cele două părţi componente şi foarte distincte, e un roman personal, dintre cele mai ascuţite şi pătrunzătoare romane de analiză. Iar în latura privitoare a războiului, singura operă românească literară valabilă în acest Adevărul, an 43, nr 14386, 18 noi. 1930, p. 1-2

Pompiliu Constantinescu: Capitolul nou al romanului psihologicEroul celor două volume, subloconentul Gheorghidiu, e o conştiinţă lucidă, un spirit atent

întors în sine însuşi, analizându-se în două mari ipostaze ale vieţii: iubirea şi războiul.Romanul de iubire al lui Gheorghidiu se desfăşoară pe axele unei realităţi interne, alcătuită

din ardoarea erotică şi din prăbuşiri de straturi morale prin invazia treptată a geloziei, superior analizată cu mijloace de acuitate stendhaliană. Romanul lui de război e jurnalul patetic al unui intelectual deformat de asprimile campaniei şi care-şi înregistrează, cu aceeaşi lucidă sinceritate, aici mai mult plastic decât analist, variaţiile unui eu de un accentuat şi conştient individualism.

D-l Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e mărturia unui combatant şi inovaţia unui artist care îşi confesează propria mutilare morală.

Eroul d-lui Petrescu e un intelectual lucid, posesor al unui confort moral făcut pentru timp de pace, şi care-şi urmăreşte dezagregarea personalităţii cu acelaşi interes al savantului, urmărind cristalizarea unei reacţiuni chimice. Romanul de război contemporan este prin excelenţă realist; arta lui se sprijină pe observaţie, materialul pe simţuri, psihologia pe sinceritate directă. Conştiinţa eroului e înlocuită cu un ochi cuprinzător şi cu urechi atente; sentimentele sunt simple, mecanizate aproape, de identitatea împrejurărilor. Romanul de război nu înalţă imnuri eroismului şi nu combină situaţii sublime. Analiza a pătruns şi aici; ceea ce numim erou, cu glas declamator, e un biet om hărţuit de foame şi de plicitseală, bătut de gloanţe şi de obuze, ca un vânat speriat, scuturat de frigurile morţii şi îngheţat de spaimă, degradat de superstiţie şi pândit de demenţă. Umanitatea războiului e tristă, morala lui e egoistă şi redusă la clipa prezentă. Combatantul e un tip psihologic de resorturi adesea rudimentare, dictate de un determinism înfricoşat.

Gheorghidiu îşi surprinde şi analizează fără ipocrizie frica, superstiţia, insensibilitatea la durere, laşitatea şi panica, după cum ăşi dezvăluie firesc spiritul de camaraderie şi curajul izvorât dinb straturile unei instinctive conservări individuale, şi nu din conceptele abstracte ale structurii lui de intelectual. Superioritatea omului cult în război constă numai în facultatea de autoanaliză, în putinţa de a se dedubla, privindu-se ca obiect şi subiect totodată. Există o psihologie profesională a războinicului, pe care d-l Camil Petrescu o descifrează cu stăpânire de sine, cu obiectivitate rece, în scene caracteristice, în întâmplări trăite, cu febrilitate şi dramatism. E o încordare patetică, un nerv vibrant, o plasticitate sclipitoare, prinsă în formule pregnante, în acest jurnal de campanie, care nu ascunde nimic din ororile şi răsturnarea morală a războiului. Vremea, an III, nr.150,30 noi.1930, p. 1

V. Damaschin: Tehnica romanuluiMetoda d-sale de cunoaştere e metoda introspectivă. Aplecat asupra apei interiorului, încearcă să descopere calitatea nuanţelor în fundul căreia

sunt sedimente. O lume particulară cu legile şi sensurile ei proprii, făcută accesibilă cititorilor.

Utilizează egal analiza stărilor de conştiinţă, disocierea complexelor în componente. Autorul coboară ca într-o mină şi caută, sondează străfundul, disecă lucid. Foloseşte metoda analitică şi prin disociere, chiar dedublarea. Analiza e perfect lucidă. Dar aceasta nu înseamnă că nu foloseşte egal şi general cunoaşterea mai mult spontană, decât reflexivă. Sinteza e utilizată la construirea spaţială. Introspectivă şi pozitivă, constructivă. Pe datele obţinute clădeşte o realitate în care încearcă aflarea cunoaşterii adevărate a esenţei intime a existenţei. Cuprins într-un plan vast de activitate, edificiul spaţial e clădit prin orice mijloc şi din orice date. Subliniez aici că valoarea romanului stă nu numai într-o realizare interioară de autenticitate a realităţilor lăuntrice ci şi ântr-o prezentare vastă a momentului istoric în care suntem, făcut cunoscut prin aceleaşi date interne. Momentul lăuntric filtrează şi fixează concomitent şi momentul istoric în toată amploarea lui: politic, social, cultural, creând o frescă vie a actualităţii istorice.România literară, an II, nr 56, 11 mar. 1933,p.1, 2

Al. Piru: Camil Petrescu, teoretician literarÎntâia speţă asupra căreia Camil Petrescu se aplică în Teze şi antiteze este romanul, discutat

în articolul-conferinţă de prin 1933, Noua structură şi opera lui Marcel Proust. Tehnica romanului modern, susţine aici autorul, a suferit o serioasă mutaţie odată cu apariţia lui Marcel Proust şi a romanului său În căutarea timpului pierdut.

Pentru Camil Petrescu memoria involuntară este singurul instrument în stare să reprezinte realitatea concretă, “originară”. Realitatea altfel obţinută e numai dedusă, o propunere de realitate, nu o realitate autentică. De aici inutilitatea “compoziţiei” în roman şi anticalofilia lui Camil Petrescu, pentru care fluxul amintirilor trebuie lăsat să se desfăşoară liber, indiferent dacă fraza se strică şi aliniatele se lungesc.

Camil Petrescu a militat în roman pentru profunzimea rezultată din voinţa de transcendere spre absolutul concret, “plin de toate sugestiile existenţei organice, ca firele unei rădăcini smulse de pământ şi gingănii” dar a repudiat ermetismul gramatical, rebusist, redus la simple “aluzii sonore”.

În roman, în poezie, ca şi în teatru, Camil Petrescu voia să surprindă cu maximă claritate autenticul, acea realitate care însumând materia şi spiritul într-o substanţă omogenă şi solidară structural, este recognoscibilă simultan ca întreg şi parte. Cunoaşterea acestui concret pentru Camil Petrescu problema fundamentală a artei, iar instrumentul ei, intuiţia esenţială. Pasiunea adevărului a fost alt principiu al teoreticianului literar şi multe din operele sale sunt reconstituiri autentice în înţelesul propriu-zis al cuvântului (piesele Danton şi Bălcescu, romanul Un om între oameni). Emancipând tehnica romanului, a poeziei şi a teatrului de poncifele tradiţiei, Camil Petrescu este în gândirea românească estetică dintre cele două războaie mondiale un reprezentant de frunte, mereu actual, consultabil în orice moment. Viaţa românească, an XX, nr 4, apr. 1967, p. 89-92

Vladimir Streinu: Camil Petrescu sau despre “autenticitate”Principiul noii formulări de viaţă individuală este “autenticitatea”, care la Camil Petrescu

serveşte de nucleu unei concepţii. Lucrul devine evident la simpla citire a volumului de eseuri Teze şi antiteze.

Punctul de plecare al gândirii lui camil petrescu este bergsonist, iar dezvoltările – husserliene.

În Noua structră autorul deduce problematica psihologică proustiană, teoria prezentului conştiinţei – moment provizoriu al devenirii trecutului, valoare de simţire directă şi absolută – opusă procedeului deductiv al vechilor romancieri de persoană a treia în naraţiune, din problematica superioară a epocii. Faptul de la care porneşte Camil Petrescu, ca să explice opera lui Proust, este ceea ce el numeşte “noua structură”, formula globală în care filozofia, ştiinţele, pozitive şi noologice, ca şi artele figurează ca simple coordonate ale unităţii spirituale moderne.

Camil Petrescu, adoptând punctul de vedere al “stilurilor” culturale, deosebeşte tipicul drept axă a vechii structuri, stil sau ciclu, împotriva căruia reacţionează mentalitatea modernilor. Pentru el contactul cu autenticitatea realităţii concrete este chiar principiu de valorificare critică a oricărei lucrări literare. Romanul trebuie să fie judecat în el însuşi, fenomenologic şi substanţialist, fără digresiuni psihologiste, istorice sau de orice altă natură.