Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894 — d. 4 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor

în filozofie, nuvelist șipoet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în

special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a

romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.[necesită citare]

Cuprins

  [ascunde] 

1 Biografie

2 Opera literară

o 2.1 Concepte estetice

o 2.2 Teme și motive

o 2.3 Personajele

o 2.4 Stilul anticalofil

o 2.5 Studii

o 2.6 Romane

o 2.7 Nuvele

o 2.8 Poezie

o 2.9 Dramaturgie

o 2.10 Însemnări

3 Bibliografie critică selectivă

4 Bibliografie suplimentară

5 Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut la București, în 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de

nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de

poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul

„Sfântul Sava“ și la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din București. Rezultatele bune la învățătură îl

transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de

la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei

comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu

la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a

teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de

un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se

regăsește în romanulUltima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e

mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în

prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la

o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-

a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe

care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă

trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde

totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de

asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în

revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul

său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a

eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică

cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante

aleModernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar

din 1947 este ales membru al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un

om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o

întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise

unul dintre susținătorii noului regim comunist.

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri. Ideea.

Ciclul morții, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,

Eu am văzut idei...

(...)

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.

Concepte estetice[modificare | modificare sursă]

Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil

Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate conferă

originalitate poeziei, vitalitate teatrului și "momente autentice de

simțire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității prin

propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura realitate

pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul

meu psihologic“.

Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform

căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții:

iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea,

dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale

absolute.

Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea

desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât

actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu

de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât

răsfrângându-ne în noi înșine“.

Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil

Petrescu, intelectuali analitici și autointrospectivi, hipersensibili,

intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară

voluptatea reală, ci o sporește“.

Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce

în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind

subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar,

experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea

ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc

eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest

decât la persoana întâi“.

Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul

aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme morale.

Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată

bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susține formula

literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact,

„ca într-un proces verbal“.

Teme și motive[modificare | modificare sursă]

Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă a

intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și

absurd.

Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea operelor

sale, prin observarea vieții interioare, prin analiză

psihologică a conștiinței personajelor.

Reprezentant: Patul lui Procust

Intelectualul - cu dramele lui de conștiință - este prezent

într-un cadru de existență obiectiv-socială, dominat

de setea de absolut.

Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment,

ele fiind adevărate "monografii ale unor idei".

Personajele[modificare | modificare sursă]

Născute din frământări, scepticism, tensiune

intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu

sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment

puternic („singura existență reală e aceea a conștiinței“).

Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a

unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei

catastrofe.

Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o luptă

continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul,

mondenitatea (nefiind în nici un fel „geniul neînțeles“

eminescian).

Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității

conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: „Câtă

luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune

și deci atâta dramă.“

Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante,

intelectuali ce trăiesc drame de conștiință, fiind însetați

de absolut.

Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal,

trăiesc drama destinului tragic, singurul supraviețuitor

fiind Ștefan Gheorghidiu.

Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a

personajelor, sugerând esența dramatică a conștiinței, a

aspirației spre absolut.

Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea

la persoana I) și, deseori, replicile altor personaje

exprimă concepția și opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul anticalofil[modificare | modificare sursă]

Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările

difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până în

zonele cele mai adânci ale subconștientului.

Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.

Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința

selecționând aceste fapte care vor duce la opțiunea

finală.

Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor

lăuntrice, de reflectare asupra existenței lui individuale

(afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).

Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.

Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar

„fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără

caligrafie“.

Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare

existențială, prin care spiritul se descoperă și se

mărturisește: „Un roman de adâncire a sentimentelor

metafizice se lucrează cu atenția și răbdarea unui covor

de preț.“ (Camil Petrescu – Teze și antiteze).