GEORGE CALINESCU - ISTORIA LITERATURII ROMANE DE LA ORIGINI

O frumoasa lectura pentru tanara generatie e capitolul din Istoria Literaturii Romane a luiCalinescu, care se intituleaza Descoperirea Occidentului. Acolo, el face un fel de recensamant alromanilor din diferite provincii istorice, care au avut vreodata de a face cu Europa si vorbeste deacest vis , care a aparut in mintea romanilor destul de devreme. Ne-am vazut oarecum izolati siam privit cu fascinatie lucrurile care se desfasurau in Occident. Nu trebuie sa uitam caOccidentul incepea pe vremea aceea la Brasov. Daca va uitati la geografia Bisericii Catolice saula zona de separatie dintre catolicism si ortodoxie, care s-a negociat foarte dificil si surprinzatorpana prin sec. XIV si care a cunoscut interesante dezvoltari si mai tarziu, toate acestea auconstruit o lunga antologie de viziuni epocale romanesti despre lumea aceasta indepartata.

Se spune ca intaiele semene de occidentalizare au fost in jurul anului 1700 si se dorea largireaorizontului cultural prin occidentul cultural.Insa Tarile Romane nu au fost niciodata inEuropa,inceputurile occidentalizarii dezvaluind o puternica tinuta feudala.George Calinescu ne spune ca Petru Cercel autor devers uri italiene,este primul caresimbolizeaza aceasta occidentalizare. Au mai fost insa incercari de occidentalizare ca cea a luiEraclid Despotul(1561-1593)care prin intemeierea uneiunivers itati la Cotnar incerca un fel deoccidentalizare.Din pacate religia le-a inabusit acest proiect.

In secolul XVII se infiripa legaturi cu occidentul prin venirea misionarilor italieni si franciscani in Romania cum ar fi Vito Piluzi sau marchizul Johann Battista del Monte(aveau legaturi interne cu Miron Costin).

Se afirma ca in anul 1650 primii romani merg la Roma cu ocazia jubileului facand cu o suta deani inaintea ardelenilor pelerinaj la cetatea eterna.Cantemir devenind domn purta vesminte cuinfluente occidentale insa nici de data aceasta nu se baza pe preocuparile literare siculturaoccidentala.Ideea de literature occidentala avea sa patrunda greu in Romania(aici vorbim de literature in sensoccidental). Austriecii au inceput sa domine Muntenia iar Rusii au inceput sa domine pesteNistru,deci procesul de occidentalizare incepe sa se simta dar totusi prea putin ca sa reuseasca samiste o intreaga tara.Boierimea face din Brasov un adevarat centru geographic al romanismului.

Se spune ca vreme de un seclo pregatirea pentru intrarea in occident se face in limba.Neologizarea in sens apusean al limbii apare de acum. Tot incultura datorita Regelui Carol, seprimeste dreptul de a se intemeia o manastire si un seminar pentru a trimite la Roma cate treiteologi pe an, acest lucru putand fii realizat prin scolarizare si printr-un schimb dedomenii.Cultura s-a diversificat,neologismele intra intr-un numarmare si se fac simtite influentein limbaj.Am putea spune ca foarte multi boieri au doua fete:oameni decultura greceasca,sioameni de formatie orientala.Contactul cu occidentul il sustin jurnalele la care in general boierii erau abonati. Acest contact se

vede cel mai bine in literature si scriere sau traducere.Inceputurile literaturii noastre au oputernica amprenta de classicism decadent.

G.Calinescu afirma ca traducerile circulau din literature occidentala sub forma de manuscris sau se publicacultura greceasca,dealtfel cu o influenta foarte puternica,centrul ei mutandu-se aici.

In primul rand pe plan cultural Romania era in urma cu multe aspecte si de aceea dupa anul 1700dorinta romanilor de a pleca la studii in occident a fost mult mai mare.Un exemplu ar fiCantacuzino care a studiat la Padova inItalia.Pe de alta parte asa cum spune si GeorgeCalinescu,educatia data la constantinopol nu a fost mai satisfacatoare decat cea din occident,decieductia apuseana era undeva la mijlocul acestor doua extreme,majoritatea preferand sa studiezein occident.In sustinerea ideii de mai sus adaugam ca de asemenea Cantacuzino a fost educat sila constantinopol insa aceasta educatie nu afost mai puternica decat cea apuseana.

In al doilea rand ideea de literature occiddentala a patruns foarte greu. De ce? Pentru ca aceastatrebuia sa isi pregateasca foarte bine intrarea,adica sa isi faca foarte bine temele pentru a puteapatrunde printer moravurile romanilor.Nu a fost de ajuns ca,ce e drept,putini romani sa mearga inoccident ci occidentul sa vina la ei.

Un alt argument ar fi faptul ca fuga romanilor la studii este punctul acut al nerabdarii de a pasi inoccident.Consecinta favorabila a acestui lucru este faptul ca am imprumutat cuvinte noi,iar limbaromana s-a diversificat.Aceste cuvinte au fost culese de Miron Costin,Ion Neculce ,AxinteUricaru,Dimitrie Cantemir etc.Pentru a exprima notiuni de logica,psihologie,economie,fizicaetc,ei auimprumutat:curs,testament,parola,comedie,volonter,fantasie,cavalerie,ministru,senat,manifest,ordinant,triumph,emisfer,melancolie.Secolul XVIII aduce deci o imbogatire alexicului,neologismele fiind considerate acum imprumuturi mai vechi.

In al treilea rand ca si concluzie a occidentalismului,cartile de gramatica se inmultesc aGramaticaRomanieia-Radu Tempea (1797).Pentru deschiderea orizontuluiEuropean se scriu:aDe obstegeografieade Buffier-Amfilohie Hotiniul(1795-Iasi);aIstoria universalaa - Ioan Molnar.

Examinarea sciitorilor din zona 1800 va dovedi ca acestia cunosc cu de-a amanuntul literature occidentala a secolului XVIII mai ales cea minora.

In al patrulea rand sustin ideea lui G.Calinescu in privinta textelor traduse deoarece s-au facuttraduceri romanesti mai ales din literatura occidentala in Principatele unite si inArdeal.Traducerile circulau mai ales sub forma de manuscrise sau se publicau.Iar contactul cuoccidentul se vede cel mai bine in literature tradusa si scrierile traduse.Exista si numeroaseexemple de traduceri din limbi occidentale cum ar fi:aMerope si Brutusa-Voltaire;aFilip siOresta-Alfieri;din greceste s-a tradus aHarito si Polydora;aDescoperirea Americiia - I.H.Kampe(Buda);culegeri de biografii si anecdote cu folos etic,dealtfel erau si foarte la moda spreasfarsitul secolului al XVIII-lea.

In al cincilea rand sunt de accord cu faptul ca caontactul cu occidentul pe vremea aceea il faceaujurnalele la care boierii erau abonati,deoarece intalnim foarte mari schimbari in moda,in specialmobilier si haine.Boierii schimba mobile,comanda canapele occidentale,gradinari,bucataristraini,incep sa iscaleasca frantuzeste,tarile sunt tot mai pline de profesori si secretaristraini,balurile,jucuri de carti,din ce in ce mai multe familii isi trimit tinerii la studiu in Paris,

Italia etc,bibliotecile se umplu de cari frantuzesti si italienesti.

In concluzie putem spune ca Occidentul ne-a fost adus in Romania, daca putem sa ne exprimamasa de catre oameni invatati si s-a facut resimtit cu ajutorul neologismelor, textelor traduse,jurnalelor aparute prin anii 1700-1800,dar mai ales datorita religiei.

In ceea ce ma priveste consider ca religia a avut un rol foarte important deorececultura orientalaeste bazata in principal pe religie, iar din punctual meu de vedere din cauza religieioccidentalizarea s-aprodus asa tarziu si nu in anul 1700 cand s-a incercat prima data aceastametoda.

Literatura română între complexe şi iluzii

Spiritul critic, gîndirea dubitativă, exerciţiul deconstrucţiei tabuurilor constituie, înlumea culturală românească, un lux pe care puţine voci şi l-au permis în epocapostdecembristă şi, cu atît mai puţin încă, în timpul regimului comunist. Faptul esteîntr-atît de comun, încît abia apariţia unei cărţi pe care autorul o recomandă ca„repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate“ şi, maideparte, ca „ghid al prejudecăţilor contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, alclişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare“ are toate datele săprovoace reacţii şi să atragă atenţia asupra unor inerţii ale receptării, perpetuate timpîndelungat. Motivele unei atari inapetenţe pentru chestionarea ideilor primite de-a gatatrebuie căutate în lunga istorie a ruperilor de ritm care au marcat destinul istoric şicultural autohton, dar şi într-o anumită predispoziţie idolatră, evidentă în graba cu careînălţăm statui şi, deopotrivă, în refuzul de a şterge, măcar din cînd în cînd, colbul „depe hronice bătrîne“. Trecutul e mort şi îmbălsămat şi orice tentativă de reexaminare şireconsiderare a celor care stau la temelia edificiului cultural românesc a fost şi esteîntîmpinată cu suspiciune şi descurajată vehement tocmai de cei care au contribuitsemnificativ la consolidarea configuraţiei actuale a canonului literar.

Aceasta este premisa de la care porneşte Eugen Negrici, critic şi istoric literar,profesor de literatură română la Universitatea din Bucureşti, în Iluziile literaturiiromâne, carte-manifest ce pune sub semnul întrebării o serie de aspecte alefenomenului cultural românesc, cum ar fi „agonia spiritului critic, tendinţa de după1989 de reprimare a iniţiativelor de primenire a canonului, cultivarea (neîntreruptă de

nimic) a pioşeniei faţă de literatura română ca bun naţional fragil, cultulcapodoperelor şi credinţa încă puternică în perenitatea valorilor şi în verdictul

ireversibil“. Să recunoaştem că există foarte puţine cărţi, în cultura noastră, care să-şifi propus să deconstruiască ierarhiile valorice existente, riscînd astfel să atragă asupralor şi a autorilor lor oprobriul general. De la Eugen Ionescu şi al său celebru Nu(1934), trecînd prin analiza lucidă a lui Eugen Lovinescu şi prin acidele eseuri ale luiPaul Zarifopol, doar Mircea Martin a avut îndrăzneala, în plin regim comunist, săvorbească despre „complexele literaturii române“, polemizînd direct cu promotoriicultului călinescian care, exaltaţi şi pioşi, reuşiseră printr-un prodigios efort detabuizare şi instituţionalizare a „divinului critic“ să „îl retragă astfel pe Călinescu dincircuitul intelectual autentic, să îi tulbure dialogul cu noile generaţii“. Apărut în 1981,într-un moment de exacerbare a cultului personalităţii prezidenţiale (era epoca„geniului Carpaţilor“, a „celui mai iubit“ personaj politic din istoria recentă aRomâniei), studiul lui Mircea Martin – G. Călinescu şi complexele literaturii române– propunea, pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial, o lecturănonconformistă a istoriei literaturii române, pornind de la proiectul călinescian, şirecomanda „obiecţia întemeiată, dialogul purtat chiar şi în contradictoriu“ ca moduride raportare la universul operei lui Călinescu (şi nu numai la acesta, desigur).„Supralicitarea nu este singurul răspuns posibil la minimalizare sau denigrare“ – scriaMircea Martin în „Argumentul“ ediţiei din 1981. „De fapt, ceea ce trebuie respins esteînsăşi această alternativă pe care, din păcate, disputa actuală în jurulcălinescianismului pare să ne-o propună“, continua criticul, adăugînd că exaltarea şiabsolutizarea valorilor naţionale nu este, nu poate fi, singurul mod de a-ţi dovedipatriotismul.

După aproape trei decenii de la apariţia cărţii lui Mircea Martin, critica românească seaflă, se pare, în faţa aceleiaşi alternative – supralicitarea sau denigrarea – semnalate,de altfel, şi de Eugen Negrici în volumul de faţă. Există între cele două volume oevidentă continuitate care mă face să văd în iluziile despre care vorbeşte, pe larg,Eugen Negrici, un efect pervers al complexelor definite şi identificate de MirceaMartin. „Avem de a face cu un «complex» atunci cînd în cuprinsul sau în urmajudecăţii defavorabile apar exagerări, respectiv deteriorări ale proporţiilor reale,restricţii ori generalizări abuzive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur şisimplu, răsturnarea planurilor ca atare şi, mai ales, a criteriilor.“ Fiind, fără excepţie,complexe de inferioritate, identificate cu precizie şi amplu comentate – complexuloriginii umile, cel al periferiei şi al defazării, caracterul mimetic al culturii române,adamismul românesc (sau complexul începutului permanent, sub semnul urgenţei),complexul discontinuităţii şi cel al lipsei de audienţă –, complexele acestea au marcatnu doar începuturile literaturii române, ci şi contemporaneitatea acesteia. La rîndul lui,Eugen Negrici distinge două impulsuri fundamentale ce stau la temelia conştiinţei

culturale autohtone, cel protector şi cel compensator, cu repercusiuni evidente asuprastatutului literaturii şi al literaţilor – dintre care supralicitarea, pioşenia admirativă,tabuizarea sînt cele mai pregnante –, dar şi asupra reprezentării trecutului literaturii:mimarea normalităţii, obsesia sincronizării cu orice preţ şi, la fel de puternică, obsesiavechimii, a întîietăţii şi a continuităţii. Profesorul Negrici merge cu contestaţia pînăacolo încît pune sub semnul întrebării însăşi posibilitatea unei istorii a literaturii în

absenţa unei evoluţii organice, continue a fenomenului literar. „Fenomenele dedisgenezie din perioada veche nu vor fi, probabil, niciodată scrutate cu luciditate şibărbăţie, căci confirmă incompatibilitatea lor cu ideea de istorie literară şi chiarimposibilitatea uneii istorii literare: trei secole de apariţii întîmplătoare, neorganice,izolate, ignorînd, adesea, orice precedenţă, o circulaţie precară a unor manuscriseincomplete sau viciate (fiindcă de editare rareori putea fi vorba în condiţiile unuimonopol bisericesc), inexistenţa unui mediu propice receptării, a unui numărrezonabil de ştiutori de slovă, suficient pentru ca reverberaţiile evenimentuluiextraordinar al naşterii cărţilor să nu se piardă în neant, ci să închege o tradiţie“ –notează Eugen Negrici, semnalînd, totodată, persistenţa mentalităţii medievale încultura română pînă la începutul secolului al XIX-lea, în pofida unor cazuri izolate deautori ce ar putea fi circumscrişi Renaşterii sau Iluminismului. Dar cum cu o floare nuse face primăvară (şi nici măcar cu două-trei), a vorbi despre „literatură“ scrisă înlimba română pînă în prima jumătate a secolului al XIX-lea i se pare criticului ridicolşi, nu în ultimul rînd, de-a dreptul patetic. Autorul denunţă, de altfel, obstinaţia cucare critica şi istoria literară întreţin iluzia normalităţii unei literaturi ce secaracterizează tocmai prin rupturi succesive, prin discontinuitate şi accentuatădebilitate a tradiţiei.

Pornind de la constatarea că sîntem predispuşi să „gîndim epocile importante literareca pe vîrste de aur“, criticul consideră că, dominaţi de sentimentul vacuităţii şi alfrustrării şi de cel, la fel de intens, al unei iminente catastrofe naţionale, avem oactivitate mitogenetică mult mai febrilă decît a altor popoare, tocmai pentru acompensa golurile, defazările, provincialismul şi, implicit, inferioritatea literaturiinoastre. Observaţie corectă pînă la un punct însă, pentru că e suficient să privim în jur,la alte popoare, la care astfel de complexe de inferioritate nu există (şi mă gîndesc, depildă, la cultura engleză, la cea franceză sau italiană), ceea ce nu înseamnă cîtuşi depuţin că din peisajul lor cultural ar lipsi reprezentările mitice, supralicitările simboliceale unor figuri reprezentative sau adeziunea entuziastă la o serie de valori considerateperene. Dacă am a-i face un reproş profesorului Negrici, acesta vizează modul în carerăstoarnă cumva perspectiva, acuzîndu-i pe „clasici“ (şi capodoperele lor) că „neobligă să le recităm zilnic crezul, ne supun unui viol estetic şi ne constrîng să înghiţimzilnic, de bunăvoie şi cu entuziasm, ca pe o fatalitate, azima modelului lor etern şiimuabil“. Cu tot respectul pentru demonstraţia absolut necesară de lectură

nonconformistă, menită să provoace stereotipurile de lectură, pe care o întreprindeEugen Negrici, nu cred că vinovaţi de emergenţa atitudinii idolatre şi de proliferareafidelităţii oarbe faţă de „sfinţii“ literaturii noastre sînt autorii înşişi, şi cu atît mai puţinexemplaritatea operelor lor (atîta cîtă este, atunci cînd este). A spune că, în artă,„exemplaritatea deschide calea tuturor dogmatismelor şi dă argumente autorilor dedirective şi de ucazuri ideologice“, fiind de cele mai multe ori nocivă, mi se pare nudoar exagerat, ci şi profund neadevărat. Pentru că responsabili de efectele perverse aleunei lecturi inadecvate nu sînt autorii operelor, ci criticii literari care propovăduiescimuabilitatea ierarhiilor canonice de ei instituite, fidelitatea oarbă faţă de propria lor

variantă interpretativă şi faţă de listele lor canonice. De ce l-am învinovăţi pe Eminescu pentru delirurile cvasimistice ale unora dintre „preoţii“ cultului lui?

Dacă mult aşteptata revizuire a canonului critic nu s-a petrecut încă, vina nu este aautorilor – fie ei „clasici“ sau contemporani –, ci a principalilor critici – unii dintre eiîncă activi, autori de dicţionare, de istorii literare sau de manuale şcolare – care nu sîntdispuşi să-şi recunoască erorile de judecată, limitele de înţelegere a fenomenuluiliterar sau compromisurile mai mult sau mai puţin vinovate. Exemplaritatea în artăeste nocivă doar atunci cînd atitudinea faţă de ea este una de veşnică prosternare, depioasă idolatrie care ascunde, în fapt, incapacitatea criticului (sau a cititorului) de a filucid. Multe dintre lacunele exegezei româneşti care au ca efect supralicitarea unorautori sînt determinate nu doar de contextul social-politic precar (ipoteză valabilă doarpentru perioada comunistă), ci şi de suficienţa unor critici literari, lipsiţi de orizontcultural, incapabili să pună în dialog faptele culturale autohtone cu cele din afaragraniţelor ţării.

Dincolo însă de o serie de obiecţii punctuale – mărturisesc că, din toată cartea, parteacea mai neconvingătoare mi s-a părut a fi prima (pînă la pagina 52), tocmai pentru căautorul se rezumă doar la a avansa „cîteva rudimente de teorie literară“, dintre caremulte, cele mai multe, îmi par generalizări pripite, banalităţi sau, uneori, chiar pseudo-adevăruri –, volumul publicat de Eugen Negrici la Editura Cartea Românească oferă oradiografie necruţătoare a prejudecăţilor, locurilor comune şi stereotipurilor dereceptare care „acoperă“ literatura autohtonă. Meritul incontestabil al unui astfel dedemers este că ne obligă la o reconsiderare nu doar a operelor literare, ci şi ainstrumentelor şi metodelor critice necesare procesului de reevaluare, atrăgîndtotodată atenţia asupra riscurilor pe care le comportă renunţarea la spiritul critic. Înactualul context cultural, dominat, din nou, de balansul între impulsul denigrator şitentaţia idolatră, care distorsionează în egală măsură orice tentativă de interpretarelucidă a realităţii culturale contemporane, cartea profesorului Negrici are efectul unuiduş rece, pe cît de necesar, pe atît de rarisim. Să sperăm că nu vor trebui să treacă alţi

treizeci de ani pentru ca o astfel de lecţie să fie asimilată şi să producă efecte înmentalul colectiv, ameţit de fumul tămîierilor instituţionalizate.