TITLUL XI CALIFATUL ARAB. DREPTUL MUSULMAN

P R O B L E M E :

•1 . P riv ire isto rică . .a).A rab ia p re is lam ică ;b ).A p ariţ ia is la m ism u lu i;c).C uceririle a rabe ;d ). D estrăm area C a lifa tu lu i A rab :

2.D rep tu l *a ).C on s id era { iu n i g en e ra le p riv in d d rep tu l m u su lm an ; b ).Izvoa re le d rep tu lu i m usu lm an ; c ).D rep tu l co n stitu ţiona l; d ). S ta tutu l ju rid ic a l p e rso an e lo r; e ).D rep tu l d e p ro p rie ta te ; • . f). D rep tu l ob lig a ţiilo r; g ).D reptu l fisca l; h ). D rep tu l fa m ilie i; i).D rep tu l su cceso ra l; j).D rep tu l p en a l; k ).P ro ced u ra d e ju d eca tă .

1. PRIVIRE ISTORICA

a) AR ABIA PREISLAMICĂ

Leagănul de formare a societăţii arabe, a statului arab şi a

islamismului 1-a constituit Peninsula Arabică1.

Pe la începutul secolului al VIMea, în regiunile centrale şi nordice

ale Arabieiîncepuse procesul de descompunere a orânduirii patriarhale, deşi

arabii continuaţisă fie încă desrul de strâns legaţi atât de gintă, cât şi de trib. Fiecare arab

trebuia sa-

şi sacrifice viaţa pentru ginta sa, iar întreaga ginta era obligată să

apere pe oficinefăcea partea din ea. * ' " * ' *

* Dacă unul diji membrii ginţii era ucis, întreaga gintă avea obligaţia să se răzbune pe ginta ucigaşului, până când acesta oferea o

despăgubire. Procesul de trecere a beduinilor la viaţa sedentară a fost îngreunat de lipsa de pământ prielnic pentru agricultură.

b) APARIŢIA ISLAMISMULUI

In acţiunea de consacrare pe plan ideologic a societăţii şi de accelerare a formării statului-unificat prin unirea triburilor arabe, un însemnat rol a jucat islamismul. Apariţia islamismului a fost pregătită de existenţa, în credinţele arabe preisîamice, a concepţiei despre o zeitate principală (Allah}„ ca şi-de influenţa concepţiilor mozaice şi creştine despre o divinitate unică (Jahve, Dumnezeu)."

Creatorul, sub forma unui sistem coerent şi.unitar, ar noii religii şi propovăduitorul ei a fost Măhomed (570-632). Expunerile sale, notate de către discipolii săi, au fost adunate în Coran, care cuprinde învăţăturile de bază ale islamismului.

îndatoririle inderogabile ale oricărui musulman adult «unt cuprinse în celebra învăţătură a "celor cinci stâlpi" (arkan), stâlpii care susţin edificiul islamismului.3

Prima regulă a cultului musulman este mărturisirea de credinţă (şahada). Constă în rostirea zilnică — psalmodiată de cinci ori pe zi şi de muezin din înălţimea minaretului — a formulei: "Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed este profetul său". Prin rostirea acestei formule credinciosul devine un om care "se dăruieşte lui Dumnezeu" (mustim; lb. turcă mii siilman), — căci ea implică declaraţia de supunere (islam).

A doua, este rugăciunea canonică (şalăi) — rostită de cinci ori pe zi, şi numai în limba arabă, oricare ar fi limba maternă a credinciosului. Ea trebuie rostită cu faţa îndreptată în direcţia (qibla) oraşului sfânt Mecca,4 şi este pregătită de chemarea (adâri) celui care, din minaret, îi cheamă pe credincioşi la rugăciune

muezinul (muâdzin). Rugăciunea în comun [gluma — "adunarea") avea loc vinerea la amiază — "ziua adunării" — la moschee (masdjid)A

Rugăciunea rituală constă într-un ansamblu de gesturi şi de vorbe riguros fixate, care cuprindea aplecări ale corpului şi prosternări, începea printr-o formulă de sacralizare şi se termina printr-un salut de desacralizare.1

Al treilea act ritual obligator, este opera de binefacere, ajutorarea aproapelui, ac^de responsabilitate şi de solidaritate socială.

Acest act filantropic constă fie într-un impozit obligator, danie rituală — zakăt2 — fie într-o contribuţie voluntară (sadaqa). Zakăt are menirea de a reaminti permanent că orice bogăţie, orice lucru, îi aparţine lui Dumnezeu, şi că deci individul nu poate dispune de ele după bunul său plac, pentru că fiecare om este un membru al comunităţii.

A patra îndatorire, absolut obligatorie, era postul (siyam) Ramadanului3.

Timp de 30 de zile, de la răsăritul până la apusui soarelui, toţi adulţii, musulmani, începând de la vârsta de 14 ani, erau obligaţi să se abţină de a lua ceva în gură sau de a avea raporturi sexuale.4 De asemenea era interzisă inhalarea fumului de tutun, administrarea injecţiilor, de a mirosi vre-un parfum (inclusiv o floare).

Juriştii trebuiseră fireşte să studieze în detaliu cazurile de violare a Postului într-un spirit legalist, pe care-1 ilustrează, de pildă, citaţia următoare: „Femeile care, torcând inul, apucă firele cu gura ca să le unească, pot ele să exercite această meserie în timpul postului de ramadan? Dacă inul este din Egipt, lucrul este permis; el ar fi însă oprit dacă inul ar fi de Dimma, căci acesta are un anumit gust ce se răspândeşte în gură."5

Dar obligaţiile pe care aceiaşi jurişti le impuneau în cazul călcării voite a Postului sunt poate mai importante pentru a arăta caracterul profund al acestui rit: „Credinciosul care rupe Postul prin legături trupeşti, scriau ei, trebuie să reînceapă postul, pentru răscumpărare, după luna ramadanului, şi mai trebuie să dezrobească un sclav. Dacă nu găseşte sclav, el va posti timp de două luni la rând. Dacă este incapabil de a face acest post, el va hrăni şaizeci de săraci."6

în fine, un pelerinaj (hadji) cel puţin o dată în viaţă la Mecca şi locuirile sacre din împrejurimi, era a cincia datorie pentru musulmanii de ambele sexe, care aveau posibilitatea materială.

Unirea triburilor arabe a fost unui din obiectivele însemnate ale învăţăturii lui Mahomed. Pentru a realiza unirea triburilor arabe, Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la solidaritate între musulmani.

Trecerea oraşului Mecca (an.630) la islamism a avut un maie efect politic şi religios, care a grăbit procesul de unire a triburilor arabe şi de adoptare a islamismului, astfel încât, la moartea lui Mahomed (an.632), aproape întreaga Peninsulă Arabică era unificată politic şi religios.

c) CUCERIRILE ARABE

Formarea.statului unificat arab şi tendinţa cercurilor conducătoare de a atenua frământările interne prin purtarea "războiului sfânt" de pradă şi cucerire împotriva statelor vecine au stat la baza

1 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, Volumul I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, p.254.

2\Contribuţia obligatorie (zakăt) era percepută de funcţionarii statului pe producea de cereale şi de fructe (10%), pe patrimoniul zootehnic (capitol care comportă un calcul foarte complicat), pe metale preţioase şi pe mărfuri (2,50% din valoarea lor).

3 Obligaţia postului - a fost stabilită pe luna a 9-a a anului islamic în amintirea primei revelaţii pe care c avjse Mahomed.

4 Tritton A.S.. Muslim iheology, Londra, 1947, p.51.

5 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Op.cit., v. I., p.257.

6 Ibidem.

3

marilor cuceriri arabe din deceniul 4 şi 5 ale secolului al VIMea.Este necesar de menţionat că situaţia internaţională era deosebit

de favorabilă cuceririlor arabe şi răspândirii islamismului. Războiul îndelungat dintre cele două mari puteri din acea vreme — Bizanţ şi Iran — care a durat din 602 până la 628, le-a secătuit forţele. Cuceririle arabe au fost în parte uşurate şi de slăbirea, care se observase demult, a legăturilor economice dintre Bizanţ şi provinciile lui din răsărit, precum şi de politica religioasă a Bizanţului m regiunile lui răsăritene (persecutarea monofiziţilor etc).

Războiul arabilor cu Bizanţul şi Iranul a început sub Abu Bekr. Până în anul 640; arabii cuceriseră aproape in întregime Palestina şi Siria. Mulţi locuitori paşnici au fost luaţi în robie. Dar multe oraşe (Antiochia, Damasc etc.) s-au predat cuceritorilor numai pe ba:ca unor tratate, care le garantau creştinilor şi iudeilor libertatea cultului şi libertatea personală, cu condiţia că ei să recunoască puterea statului arab mahomedan şi să piătească birurile. Până la sfârşitul anului 642 arabii au cucerit Egiptul, după cc au ocupat cel mai important port al lui, Alexandria; în 647 ei au intrat în capitala Iranului, Ctesiphon, pe care au distrus-o, iar prin anul 651 au terminat cucerirea Iranului.

Astfel, în mai puţin de un secol, arabii cotropesc Palestina, Siria, Egipt, cuceresc iranul, îşi extind influenţa sa asupra Africii de Nord şi sudul Spaniei, asupra transcaucaziei şi Orientului Apropiat. în aşa mod se creează o imensă putere arabă, cunoscută sub denumirea de Călifarul arab cu centiul în oraşul Bagdad1.

d) DESTRĂMAREA CALIFATULUI ARAB

Dezmembrarea Califatului a început la mijlocul sec. ai VM-lea şi s-a accelerat în cursul secolelor IX şi X. Rând pe rând, din stăpânirea Călifarului s-au desprins Spania, unde s-a constituit emiratul (750), iar apoi Călifarul omeiad (929) de Cordoba, Tunisia şi Algeria, conduse de dinastia Aghlabizilor, Marocul, condus de dinastia Idrisizilor, Egiptul cârmuit de dinastia Tulunizilor iar apoi a Fatimizilor etc.

în sec. XI turcii — selgiucizi cuceresc Bagdadul şi îl privează de putere laică pe calif, deşi l-au recunoscut în calitate de conducătorul său spiritual.

2 DREPTUL A) CONSIDERATIUNI

GENERALE PRIVIND DREPTUL

MUSULMAN

Conceptul de *drept islamic" (şaria) nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi şi de practici juridice; sfera sa este mult mai largă, extinzându-se şi în domeniul rftescripţiilor etice, de comportare socială, de igienă chiar, şi bineînţeles, de ritual religios. Şaria nu este legea reală, ci legea ideală; semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege, la drept, ci adeseori este mai amplă, apropiindu-se de sensul de revelaţie.7

O particularitate esenţială a dreptului musulman este aceea că el rezultă din legile religioase a islamului. De aici şi a doua particularitate a iui — necesitatea musulmanilor, indiferent de locul de trai de a se conduce numai de normele dreptului musulman.

Meritul şariatului, juriştii musulmani îl văd mai întâi de toate în caracterul deosebit al apariţiei. Spre deosebire de alte sisteme de drept, care sunt un produs al activităţii omeneşti, dreptul musulman, — este un rezultat al revelaţiei Dumnezeieşti, el este dăruit omenirii de către Allah prin profetul său — Mahomed.

Este necesar de menţionat că începând cu sec. XI dreptul musulman deja nu mai este general pentru toate ţările arabe. Apar doua direcţii de bază: sunnismul şi şiismul.

Fiecare din aceste 2 direcţii îşi au şcolile sale. Sunnismul (hanefită, malichită, şafiită, hambalită-etc). Şiismul (ismailită, djafarită, zeidită etc).

Contradicţiile de bază între sunnism şi şiism constau în rezolvarea diferită a problemei succesiunii puterii laice şi religioase

supreme.

Sunniţii sunt părtaşi ai concepţiei precum că funcţia şefului ar fi trebuit să fie eligibilă, în timp ce şiiţii susţin că puterea supremi trebuie să fie moştenită.

De asemenea sunnifii şi şiiţii se mai deosebesc prin aceea că secunzii nu recunosc în calitate de izvor de drept ahadithurile şi qiyasul.

Către sec. X sunniţii înglobează 4 şcoli de drept de bază:8

1. Hanefită, fondatorul căreia este Abu-Hanifan Ibn Sabit (699-767). Acestcurent se bazează pe luarea în consideraţie a condiţiilor locale în procesul decreaţie normativă şi procedura judiciară.

La momentul actual hanefismul este cea mai răspândită şcoală sunnită (circa 340 milioane musulmani). Această şcoala este răspândită în Siria, Egipt, Iordania, India, Afganistan etc.

7 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.23.

8 Privitor la şcolile de drept a se vedea mai detaliat: The Origins of Muhammadan jurisprudence, Oxford, 1950, p.3-16.

5

2. Malichită, întemeietorul căreia a fost Malik Ibn Anas (713-795). Aceastăşcoală recunoştea qiyasul ca izvor de drept numai în cazuri excepţionale. Esterăspândita în Africa de Nord, Spania etc, numărând circa 45 milioane de adepţi.

3.Şafiită, creată de Mahomed Ibn Idris aş-{afii (767-820), care acorda o atenţie deosebită Tradiţiei. Actualmente această şcoală are circa 100 mln. de adepţi şi şi-a găsit răspândirea în Egipt, Palestina, Irak, Yemen, Liban, Malaysia, Indonezia, Somalia.4.Hambalită, întemeiată de Ahmad — Ibn — Hambal (780-855). Această şcoală se bazează pe comentariul exclusiv al Coranului şi a Tradiţiei. Această şcoală ia momentul actual având în rândurile sale circa 3 mln. de adepţi. Actualmente ea este răspândită în Arabia Saudita, Liban, Siria.Trebuie să menţionăm că către 01 noiembrie 1994 dreptui

musulman este aplicat pe teritoriul unui mare număr de state — de la Maroc la nord — vestul Africii până la Fiji-Oceania.

Conform datelor statistice în lume se enumera circa 1 mlrd. 200 mln. de musulmani, care formează majoritatea populaţiei din 51 state ale lumii.

B) IZVOARELE DREPTULUI

După cum s-a mai menţionat deja în cazul dreptului musulman avem de a. face, mai degrabă cu o alăturare de reguli de comportare desprinse, ca sursă fundamentală, din Coran, cartea sfântă a musulmanilor, decât cu un sistem juridic închegat.

Dreptul islamic apare şi mai evident prin cercetarea sistemului izvoarelor.

Un prim izvor şi cel mai de bază este Coranul (termenul ar putea fi tradus prin cuvântul "istorisire")9.

Coranul conţine 6219 de versete, pe care le cuprinde, împărţite în 114 capitole (sure). Şi numai un număr de circa 500 de versete pot servi ca un material din care se pot extrage reguli de comportare, diferite consultaţii oferite de profet la ^ cerere sau pentru a preveni diferite dificultăţi. Dar numai 80 de versete pot fi tratate ca norme de drept (în marea majoritate a lor acestea sunt norme ce reglementează relaţiile familiale).

Coranul este un instrument lingvistic incomplet. In adevăr, domeniul instituţiilor publice (adică dreptul public) a fost aceia în care baza coranică a dreptului s-a arătat cea mai fragilă, dat fiind că majoritatea problemelor ce s-au pus Comunităţii în continuă creştere n-au putut fi avute în vedere de Muhammad, şi tocmai aici jurisconsulţii au trebuit să acorde locul cel mai însemnat practicii primilor suverani precum şi obiceiurilor locale anterioare.10

Lacunele de reglementare coranică se cereau completate cu alte izvoare. Recurgerea însă la alte izvoare complementare se lovea, în condiţia musulmană, de dificultăţi insurmontabile. Coranul era considerat după cum s-a mai menţionat deja o operă relevată şi infocibilă. Nu se putea admite cu uşurinţă nici că ea a greşit, nici ca ea este incompletă, după cum era dificil de admis că lacunele din gândirea

9 Coranul (în arabă, al-Qur'an) a fost alcătuit de Mahomed. Dar canonizarea conţinutului şi elaborarea redacţiei definitive a Coranului a avut loc pe timpul Califului Cmar (644-656).

10 Dominique Sourdel, Jenine Sourdel-Thomine, Op.cit., V. I., p. 252.

211

7

arhanghelul Gabriel, inspiratorul profetului, să fie completate, prin dispoziţii ce nu-s de natură divină.

Completările în Coran şi-au găsit fundamentul în tradiţie. Corpul de reguli care o exprimă alcătuieşte cel de-al doilea izvor al dreptului musulman şi care poartă numele de Sunna. *Prin Sunna însă musulmanii nu înţeleg decât acea Tradiţie legată de viaţa şi activitatea lui Mahomed. Ea reprezintă modul de a fi şi de a se comporta al profetului, care trebuie să servească drept ghid credincioşilor.

Fiecare dintre principiile de credinţă cuprinse în Sunna formează obiectul unui hadith (din 1. arabă — sentinţă, cuvânt al Profetului transmis în afara Coranului). Se deosebesc ahadith-uri de 2 feluri:11

a) hadith qudsi (cuvânt sfânt) desemnând o revelaţie directă în care însuşiDumnezeu vorbeşte prin mijlocirea Profetului;

b) hadith naboivi (cuvânt profetic) în care Profetul vorbeşte în numele său.în secolul IX-lea au apărut celebre culegeri de ahadith-uri, dintre care mai

cunoscute sunt cele legate de numele lui El-Boknari şi a lui Moslem.12

Fiecare hadith cuprinde 2 elemente: textul (math) şi baza sa (isnad) care exprimă lanţul de transmiteri succesive, de la Profet până în zilele noastre.

Islamul nu cunoaşte o autoritate supremă religioasă, care să fie însărcinată cu interpretarea textelor sacre. Unitatea de interpretare este asigurată în aceste condiţii prin Idjma,cel de-al treilea' izvor al dreptului

musulman, care oferă credinciosului criteriul cu ajutorul căruia el poate recunoaşte sensul exact al textelor sacre. Acest criteriu este acordul unanim al comunităţii musulmane. Două maxime, atribuite profetului, fundamentează recursul la consimţământul unanim.13 Prima se găseşte într-un hadith, care proclamă: "Comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord asupra unei erori". Secunda este un tefxt din Coran care afirmă: "Cel care urmează o cale alta decât cea a drept credinciosului va merge în Infern". Aceste 2 texte sacre reprezintă, în concepţia musulmană, un temei suficient pentru a justifica autoritatea de izvor de drept a idjmei.

Cartea sacră şi Sunna nu puteau da răspuns în aceste condiţii unui marenumăr de probleme. l4 .

Idjtihadul, efortul creator de drept a căpătat astfel noi dimensiuni şi a fost chemat să joace un rol cu totul deosebit de cele pe care îl avea de jucat atunci când Islamul era practicat de o mică comunitate umană. înţelepţii au apelat din ce în ce mai mult la propria lor raţiune, îmbogăţindu-şi corpul de doctrină, dar îndepărtându-se de la ortodoxia primelor începuturi.

Metoda cu ajutorul căreia a avut loc idjtihadul o fost Qiyas,

11 A.Guillaume, The Tradition of Islam, Oxford, 1924, p.63.

12Ibid.,p.«6. •

13 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.37.

raţionamentul prin analogie, ce reprezintă una din cheile de boltă pentru înţelegerea mentalităţii juridice musulmane. Teoria lui qiyas, deci, celui de-al 4-lea izvor al dreptului musulman constă în asimilarea unei situaţii ivite în practică cu o altă, avută în vedere într-un text sacru ori într-un hadith, pentru a aplica celei dintâi soluţia dată în cea de-a doua.

9

Nu trebuie să cădem în greşeala comisă de unii autori occidentali de a vedea în qiyas o activitate de interpretare a legii. Qiyasul mai degrabă conduce la soluţionarea unor probleme pentru care.legea nu a fost făcută.

Potrivit doctrinei tradiţionale, qiyas cuprinde patru elemente:14 a) rădăcina — prescripţia legală de la care porneşte raţionamentul; b) ramura — aspectul litigios ce urmează a primi o rezolvare; c) cauza — calitatea comună care apropie cei doi termeni ce urmează a fi comparaţi;'d) judecata — raţiunea în temeiul căreia regula este extinsă de la un termen la celălalt.

Pentru a se putea folosi qiyas este necesar ca următoarele condiţii să fie îndeplinite:

a)rădăcina să fie cuprinsă, incontestabil, în Coran sau în Sunna. Ea nu trebuie să fie "ramura" unei alte rădăcini — deci să nu reprezinte ea însăşi rezultatul unei analogii — un qiyas de gradul al doilea nefiind admisibil;b)cauza să fie clară şi inteligibilă, să nu cuprindă nici o contradicţie intrinsecă şi să nu fie la rândul său contrazisă de Coran, de Sunna sau de idjma. Ea trebuie de asemenea să fie dovedită.Următorul izvor de drept este Fetva — adică hotărârile celor mai de

vază . conducători muslimuni. Către acestea se referă primii patru Califi şi întemeietorii celor 4 curente Sunnite: Abu Hanifan Ibn Sabit (699-767), Malic Ibn Anas (713-795), Mahomed Ibn Idris aş {afli (767-820) şi Ahniad Ibn Hambal (780-855).

Al şaselea izvor al dreptului musulman, căruia juriştii musulmani îi acordă o atenţie deosebită şi care în viziunea lor asigură o anumită flexibilitate dreptului musulman şi adaptarea lui la condiţiile nou-create este Fich, doctrina de drept. Către Fich se referă operele scrise de cunoscătorii şariatului, încă în perioada evului mediu. Numărul acestor opere ajunge cifra de 6000.

Preponderenţa celor 6 categorii de izvoare ia care ne-am referit mai sus nu exclude însă rolul important pe care a fost chemat să-1 joace cutuma în dreptul musulman. Cutuma (ORF) a contribuit, de la primele începuturi, la formarea sistemului juridic al Islamului. Critica ştiinţifică a doctrinei mahomedane pune în lumină faptul că numeroase cutume preislamice, care nu erau contrare fiqhului, au fost înglobate în dreptul musulman prin intermediul idjmei. Se admite în acelaşi timp ca multe din regulile fiqului pot fi completate şi, uneori, chiar înlocuite sau modificate cu cutumele.

Pentru ca o cutumă să poată fi luată în considerare, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii printre care şi pe aceea de a nu fi contrară idjmei.

După o caracteristică superficială a izvoarelor dreptului musulman, inevitabil apare şi întrebarea: Care este în aceste condiţii rolul şi locul actului legislativ? Este vorba de firmane (decretele Califilor) şi canune (legile).

Considerând sistemul de drept ca produs al revelaţiei, musulmanii nu pot evident, concepe ca el să fie modificat sau înlocuit de către puterea temporară, împăraţii, regii şi principii musulmani au intervenit adesea cu măsuri legislative adoptate cu avizul principalului lor consilier în materie juridică, marele muftiu sau

14 Ibid., p.41.

213

şeic-al Islam. Mulţi autori consideră actele de intervenţie a puterii de stat mai degrabă drept acte reglementate decât acte legislative.15

Este evident că statele musulmane în epoca noastră, aparţinând în marea lor majoritate "lumii a IlI-ia" aflate în plin proces de modernizare şi de dezvoltare economică, s-au văzut nevoite să-şi construiască cadrul juridic, rupând uneori violent cu tradiţia. Aşa cum Turcia de exemplu a integrat dreptul elveţian.16

C) DREPTUL CONSTITUŢIONAL

Cu Abu-Bekr — primul "locţiitor al trimisului lui Dumnezeu" (halifa Rasul Allah) — şi cu următorii trei şefi ai noii comunităţi politico-religioase, au fost puse definitiv bazele instituţiei Călifarului. Califul rămâne sursa unică a puterii politice.17

El poate delega să exercite efectiv, în numele său, funcţia de conducere social-administrativă a statului unui prim-ministru, unui "vizir" (wazir), cea judecătorească, unui judecător (qădi), iar cea militară unui "emir", un general (amir); în toate aceste compartimente însă califul îşi rezerva autoritatea supremă. Instituţia călifarului a urmat deci, timp de mai bine de un secol, modelul politic persan (apărut în epoca abbasidă). începând din sec. IX, califii abbasizi şi-au asumat şi titlul religios de imam — „călăuză", conducător al Rugăciunii rituale de vinerea a comunităţii islamice.

Califul era executantul Legii stabilite de Profet, pe care el se credea la început autorizat să o completeze, mai întâi cu dispoziţii date de el, apoi cedând această prerogativă unor jurişti erudiţi şi totodată teologi — el continuând să rămână apărătorul dogmei. Califul era un reprezentant al'comunităţii; alegerea lui nu era validată decât după ce presta, în faţa principalilor demnitari ai statului, jurământul de supunere Legii. Califii abbasizi au reuşit, prin diferite manevre, să obţină recunoaşterea principiului dinastic în locul celui electiv, indicându-şi succesorul dintre membrii familiei: dar hotărârea califului rămânea subordonată consimţământului notabililor şi doctorilor Legii (ulamă). Condiţiile care i se cereau pentru a deveni calif erau: vârsta maturităţii şi aptitudini fizice şi mintale. Califul putea abdica (ceea ce şi tăcea uneori, — din prudenţă, spre a nu fi asasinat), dar nu putea fi destituit decât când manifesta atitudini de flagrantă injustiţie, sau dacă era atins de o grea infirmitate.

în epoca clasică a istoriei arabilor deţinea prerogativele cele maiimportante, devenind aproape un suveran absolut. El conducea Rugăciuneacredincioşilor în ocaziile cele mai solemne; rostea predica la rugăciunea de vineri,

15 Ibid., p.72.

16lbid.,p.77.

17 Hopkins P., Medieval Muslim government in Barbary, Londra, 1978, p. 112. 214

era conducătorul pelerinajului obligator la Mecca, iar vinerea în moscheecredincioşii invocau binecuvântarea lui Allah în favoarea lui. Califul era

comandantul suprem al armatei; el stabilea şi criteriile de repartizare a prăzii de război; numea guvernatorii provinciilor şi judecătorii (cadiii); controla modul în

care erau folosite veniturile statului, precum şi buna funcţionare a justiţiei; şi orice musulman care se considera victimă a unei nedreptăţi putea să apeleze la el. Singurele obligaţii care îi limitau autoritatea absolută erau: de a aplica Legea cu dreptate, de a nu aplica pedepse după bunul său plac, şi, în chestiunile importante de interes general de a-i consulta pe juriştii eminenţi din anturajul său, rară avizul cărora nu putea aplica pedeapsa cu moartea18.

Astfel de reflectări asupra problemelor guvernării n-au făcut decât să întărească tendinţa autocratică a suveranilor musulmani. Dealtfel, în Islam puterea a evoluat neîncetat, în epoca clasică, între o suveranitate absolută cu caracter oriental şi o „teocraţie laică", cum a fost numit acest tip de guvernare. Teocratic, pentru că statui se baza pe o Lege revelată; teocraţie laică, pentru că Islamul n-a cunoscut nici clasă sacerdotală, nici autoritate doctrinară independentă. In adevăr, califul care era şeful teoretic al comunităţii religioase, nu putea face nimic rară învăţaţi; aceştia reglementau multe aspecte ale vieţii în societate, aparţineau mai multor şcoli şi luau deci hotărâri divergente, pe care el trebuia să se mulţumească a le arbitra. într-un cuvânt, el îi comanda pe oamenii de religie, dar se sprijinea pe ei, tară ca fie el, fie ceilalţi să-şi poată efectiv impune voinţa, cel puţin în sistemul sunnit. Acest echilibru marca limitele despotismului subiacent care constituia totuşi trăsătura dominantă a organizării de stat în evul mediu islamic.19

Conducerea cancelariei şi a întregului aparat financiar a fost încredinţată, chiar de primii califi abbasizi, unui mare vizir, principalul consilier şi ajutor al califului — care a ajuns în curând să-şi consolideze poziţia şi să devină un adevărat prim-ministru (uneori transmiţându-şi ereditar funcţia), un locţiitor şi reprezentant al califului, deţinând în mod practic întreaga putere. Marele vizir prezida consiliul şefilor de departamente ale statului (care, în anumite perioade purtau titlul de viziri). Conducea administraţia centrală, numea şi revoca guvernatorii de provincii, şefii militari şi înalţii funcţionari ai fiscului (în teorie, cu consimţământul califului); el deţinea sigiliul călifarului, trimitea ambasade şi primea pe ambasadorii străini, redacta şi expedia scrisorile oficiale importante; de asemenea, putea comanda trupele în caz de război, putea prezida curţile de justiţie, putea lua orice hotărâri fără să-1 consulte pe calif, decât în cazuri cu totul deosebite. Prin urmare, viziratul purta deja germenii decadenţei autorităţii califale.

Când, la începutul sec. X, califul a însărcinat cu comanda trupelor un emir-şef (amir al-urnară — "comandantul comandanţilor"), acesta şi-a instituit controlul şi asupra administraţiei financiare a guvernatorilor de provincii.20 Din acest moment, rolul marelui vizir şi-a pierdut marea sa importanţă, acesta rămânând consilier administrativ; atribuţiile şi prerogativele lui au fost luate de marele emir — şi apoi de sultan. Aşadar, viziratul a rămas o instituţie de drept public islamic, rară să deţină însă o importanţă constantă în toate epocile şi în toate ţările Imperiului.

18 Mai târziu, cei care s-au opus autorităţii absolute a califului au fost şefii militari; aceştia, profitând de tulburările din provincii, l-au deposedat de prerogativele militare şi fiscale. Califul le-a recunoscut autoritatea, acordându-le — începând din sec, X — titlul de "sultan". — Titlul de rege (malik), care pentru arabi avea o conotaţie negativă, întrucât le sugera ideea de autoritate exclusiv laică şi chiar de ireligiozitate, era acordat numai suveranilor străini.

19" Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Op.cit., v. I., p.283.

20 Hopkins P., Medieval Muslim government in Barbary, Londra, 1978, p. 134.

215

13

Ataşat de persoana califului — asupra căruia avea o mare influenţă — era şambelanul (Kadjib); funcţie de origine persană (la fel ca cea a astrologului de curte). Ca şef al protocolului, sarcina sa era să îi introducă in audienţă la suveran pe demnitarii Imperiului şi pe ambasadorii străini. Totodată, el era şi cel care conducea anchetarea şi torturarea celor închişi în închisoarea din subteranele palatului.

In timpul dinastiei abbaside aparatul administrativ al Imperiului a devenit din ce în ce maComplicat. Dintre departamente ("ministere"), mai important era cel al finanţelor — "al impozitelor" (diwân al-kharadj).

Celelalte departamente erau: al bilanţului şi evidenţei contabile, al cancelariei oficiale, al reclamaţiilor (un fel de curte de apel sau de tribunal suprem), al poştei şi al poliţiei.

Departamentul poştei nu era propriu-zis destinat serviciului poştal public, al transmiterii corespondenţei persoanelor particulare; era în principal biroul însărcinat cu informarea autorităţii ■ centrale asupra celor ce se întâmplau în interiorul sau în afara Imperiului, precum şi cu expedierea scrisorilor oficiale. Puteau uza de serviciile poştei şi persoanele particulare, în schimbul unei sume substanţiale. Pentru corespondenţă se foloseau mult şi porumbeii de poştă. în capitală era afişată schiţa reţelei de drumuri, cu indicarea staţiilor şi a distanţelor. Sistemul de străzi, preluat de la Imperiul persan,.era foarte frecventat în deosebi de pelerinii în drum spre Mecca; pentru aceştia şi pentru alţi călători erau amenajate pe parcurs cisterne, spitale şi hanuri.

Şeful departamentului poştei — funcţie deosebit de importantă — care supraveghea şi controla toate aceste puncte, era în acelaşi timp şi şeful unui serviciu de spionaj, căruia îi era subordonat întregul serviciu poştal; el informa confidenţial guvernul central şi asupra conduitei şi activităţii guvernatorilor de provincii şi a funcţionarilor lor. Adeseori şi negustorii făceau oficiul de spioni, — sau alţi informatori deghizaţi în pelerini, medici, etc.

D) STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR

Nomadismul beduinilor în continuă căutare de locuri de păşunat pentru turme era singura formă posibilă de viaţă în condiţiile deşertului. Baza organizării sociale, a unui trib era clanul (qawm), format din membrii familiilor unei tabere de corturi. Un număr de clanuri înrudite formau un trib (qabila). Membrii clanului se supuneau autorităţii celui mai bătrân dintre ei.

Şeful clanului sau al tribului (shayikh), era ales de comunitate. în problemele clanului sau ale tribului său şeicul nu decidea singur, ci ţinea seama de părerile adunării formate din toţi şefii familiilor. Nu putea lua nici o măsură coercitivă, ci doar veghea asupra ordinii şi bunului mers al vieţii tribului. Tribul mai avea şi un rais — care

răspundea de operaţiile militare; un hakam—judecător sau mai degrabă, arbitru; un prezicător (kahin); şi un poet (sair) al tribului.

15

Spre deosebire de alte popoare nemusulmane şi de ordinea socială din Europa medievală, arabii n-au acceptat un organism intermediar între individ şi comunitatea tuturor credincioşilor, şi nici chiar o ierarhie de clasă (cu excepţia clasei sclavilor) — chiar dacă în realitate existau, evident, diferenţieri sociale determinate de condiţiile economice ale unora sau altora.

începând din perioada omayyadă21 structura socială a arabilor este radical diferita de cea din perioada anterioară cuceririlor.

Pe întreg teritoriul Imperiului populaţia se prezenta împărţită în patru categorii:

1)categoria dominantă

2)categoria convertiţilor la islamism3)categoria "protejaţilor" (dhimmii)4)sclavii.

Este interesant faptul că aceasta împărţire în categorii nu a fost tăcută în urma unei distincţii de ordin social, sau de situaţie economică, sau de origine etnică, ci pe baza unor criterii de ordin confesional.

Categoria dominantă era alcătuită din musulmanii cuceritori — în frunte cu califul şi familia lui, cu aristocraţia militară şi curtea suveranului.

Categoria protejaţilor era formată din membrii cultelor monoteiste --creştini, iudaici, mai târziu şi zoroastrieni, — religii tolerate. Aceştia n-aveau voie să poarte arme, erau obligaţi la plata unui tribut pentru protecţia acordata, îşi practicau în mod liber religia îor, iar in materie penală şi civilă erau supuşi unei jurisdicţii proprii — dacă în conflict nu erau implicaţi şi musulmani. Funcţiile militare, politice şi religioase le erau prohibite; în schimb aveau acces larg la funcţii administrative.

Un rol esenţial în viaţa socială a Călifarului o juca şi negustorimea. Totodată în oraşe lipsea o producţie meşteşugărească dezvoltată, orientată spre piaţa internă şi orânduirea corporativă.

Ţărănimea iniţial se scinda într-o mulţime de grupuri etnice.Arabii băştinaşi se aşezau cu traiul pe pământurile noi în colonii

militare. Ei erau eliberaţi de câteva impozite, beneficiau de un şir de privilegii. Treptat impozitele erau majorate, se măreau diferite prestaţii. în unele raioane ţăranii erau impuşi să nu părăsească pământul prelucrat, ca astfel ei să fie lipsiţi de posibilitatea de a se eschiva de la plata impozitelor şi îndeplinirea prestaţiilor. în Călifarul arab pe treapta de jos a scării sociale se plasau robii. Sclavii, conform legii nu erau subiecţi ai drepturilor. însă, în realitate, de la această regulă existau multiple derogări.

Astfel, dreptul musulman ii oprea pe musulmani să îi aducă pe coreligionarii lor în stare de sclavie, căci islamismul decretase egalitatea absolută a tuturor celor ce aparţin acestei religii. (în schimb, un sclav nu îşi recâştiga libertatea numai prin simplul fapt că ar fi trecut

la islamism.

21 Anii de domnie a dinastiei omayyade sunt 661-750. Apoi această dinastie este răsturnată şi la cârma puterii se plasează dinastia abbasidă (750-1258).217Cu doar trei excepţii, adică 34 din totalul de 37 de califi abbasizi — au fost fiii unor sclave vezi: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, v. II, Op.cit., p. 259.

Sclavii proveneau din rândurile prizonierilor ae razooi, aie eeioi capiuia^ în incursiunile de pradă, sau prin cumpărare din târgurile de sclavi (sau direct de la părinţi care acceptau să-şi vândă copiii). Sclavia pentru neachitarea datoriilor era interzisă. Stăpânul avea datoria să îşi trateze cmeneşte sclavul; în caz că un sclav era maltratat, acesta avea dreptul să fie eliberat.

Bineînţeles că un sclav nu putea deţine o funcţie politică, religioasă sau juridică. Dar sclavul putea dispune liber de bunurile provenite din economiile pe care el le realizare; sau putea să conducă — din însărcinarea stăpânului său — o întreprindere. Se putea căsători legal, copiii, săi rămâneau sclavi, dar nu puteau fi vânduţi înainte de a fi împlinit vârsta de 7 ani decât împreună cu mama lor. Sclavul trebuia să se supună. Iar sclava, trebuia să devină şi concubina stăpânului — dacă acesta dorea; dar dacă din această legătură se năştea un copil, copilul devenea liber, mama copilului nu putea vi vândută, iar după moartea stăpânului ea îşi recăpăta libertatea1.

Dar un stăpân nu îşi putea prostitua sclavele şi nici nu putea să întreţină legături cu sclavele altora. — Dreptul musulman recomanda credincioşilor — ca d faptă bună pentru care vor fi răsplătiţi pe lumea cealaltă — să-şi elibereze sclavii; ceea ce musulmanii şi prevedeau în dispoziţiile lor testamentare (mai ales când aceşti sclavi trecuseră la islamism). Sclavul avea şi dreptul de a-şi răscumpăra libertatea — dacă avea posibilitatea economică corespunzătoare; dar orice sclav eliberat avea şi pe mai departe anumite îndatoriri faţă de fostul său stăpân, cu care continua să menţină legături. Sclavii nu erau folosiţi la muncile agricole (cu excepţia unor latifundii). La arabi sclavia avea un caracter esenţialmente domestic, într-un fel, sclavul era integrat familiei stăpânului său — care apoi, eliberându-1, îl transforma, dacă trecuse la islamism, într-un membru al marii comunităţi musulmane.

E) DREPTUL DE PROPRIETATE

în dreptul musulman mai# amănunţit a fost studiată problema privind proprietatea funciară. La bază a stat teoria conform căreia pământul este un bun Dumnezeiesc. Confirmând proprietatea de stat asupra fondului funciar, şariatul rezervează şefului statului dreptul de a da în posesiunea persoanelor pământ însă cu titlul de folosinţă şi contra unui bir. însă în condiţiile proprietăţii de stat asupra pământului existau categorii distincte de proprietate:

1.Hidjaz — pământ sfânt, acea parte a Peninsulei Arabice, unde, conform tradiţiei a trăit Mahomed. Pe acest pământ necredincioşii nu aveau dreptul să locuiască, nici un fel de animal nu trebuia să fie ueif> pe acest teritoriu în timpul vânătorii.

2.Djigad — pământurile cucerite de musulmani în timpul războiului sfânt purtat contra necredincioşilor. Fiind învinşi,

17

necredincioşii încheiau o convenţie cu

musulmani în baza căreia ei renunţau la dreptul de proprietate asupra pământului, însă îl primeau înapoi cu titlu de folosinţa şi având obligaţia de a plăti un bir.

3)Savafi — pământuri care aparţineau califilor şi membrilor familiei califale şi care puteau fi transmise ereditar.4)Vakuf — întinse proprietăţi stăpânite de instituţiile religioase. Ele erau considerate inalienabile şi erau eliberate de impozite.5. Mulk — acele pământuri stăpânite de vechii proprietari care îşi

păstrau domeniile, având confirmarea califală.6) Ikta — proprietate condiţionată. Ea era atribuită de Calif din

proprietatea funciară de stat, pentru slujbe militare sau civile, şi având un caracter condiţionat de îndeplinirea slujbei pentru care era acordată.

Din epoca abbasidă a început însă să se manifeste tot mai mult tendinţa transformării iktei într-o proprietate viagera şi ereditară, tot mai puţin condiţionată de îndeplinirea, slujbei pentru care fusese atribuită.

Trăsătura caracteristică a tuturor acestor forme de proprietate constă în faptul că în ultima analiză titularul suprem al oricărei proprietăţi este statul arab reprezentat prin calif.22 Acest lucru scoate în relief concepţia orientală, potriyit căreia noţiunea de suveran coincide cu aceea de stăpâni tor al pământului. De aceea titularul unui mulk, de exemplu, nu are în fapt decât o posesiune asupra pământului respectiv şi nu un drept de proprietate, care aparţine califului ca suveran (este aşa zisul dominium eminens din dreptul feudal apusean).

O categorie deosebită- o alcătuiau lucrurile ce nu puteau să se afle în proprietatea privată a musulmanilor şi erau considerate ca un bun comun. Către aceste bunuri se referă aerul, miarea, pustiul, moscheile etc.

Nu era recunoscută proprietatea musulmanilor şi asupra astfel de bunuri considerate necurate, cum sunt: vinul, carnea de porc, cărţile

interzise de islam etc.

Sfânta Scriptură a musulmanilor ne relatează că musulmanilor le este interzisă întrebuinţarea mortăciunii, sângelui, carnei de porc şi apoi aceea (la a cănii junghiere) s-a amintit alt cineva în loc de Dumnezeu, deci ce e năduşit sau a pierit în urma căderii sau s-a străpuns de coarnele altei vite, sau s-a sfâşiat de fiare; oprit este şi ceea ce s-a junghiat idolilor.23

De asemenea Coranul interzice şi folosirea vinului. Remarcăm, a vinului şi nu ^băuturilor spirtoase, în genere. în Coran de trei ori direct sau indirect se vorbeşte despre această interdicţie.

într-un verset este interzisă rugăciunea în stare de ebrietate "Nu vă apropiaţi de rugăciune, când sunteţi în stare de ebrietate... "24. De facto aceasta este o interdicţie de a folosi băuturi spirtoase, deoarece, cum se ştie musulmanii sunt obligaţi de a face rugăciune de cinci ori pe zi, iar starea de ebrietate nu poate dispărea timp de câteva ore. în alt loc este criticată însăşi folosirea vinului: "Vinul — o ticăloşie de a satanei...", "Satan doreşte să vă dezbine şi să vă abată de la

22 Ibid.,p.83.

23" Este necesar de menţionat că Coranul admite în unele cazuri întrebuinţarea carnei de porc. Dar aceasta se face numai atunci când persoana este impusă de nevoie, fără ca să poftească sau să voiască. (Coran, 11-168; VI-146; XVI-116).

24 A se vedea: Coran (IV-46).

219

19

Allah şi rugăciune prin intermediul vinului". în cel de-al treilea loc vinul este declarat un produs păcătos: "Ei te întreabă pe tine despre vin... Spune: "în el — este un mare păcat şi totodată un folos, dar păcatul lui — mai mare decât folosul"25.

în consecinţă putem face concluzia că musulmanilor le este interzisă folosirea nu numai a vinului ci şi a băuturilor spirtoase în genere. îi justă afirmaţia că în versetele Coranului nimic nu se vorbeşte despre aceasta, dar în perioada preislamică triburile produceau în exclusivitate numai vin. Cu atât mai mult cu cât această problemă este rezolvată prin intermediul kiyas-ului. De exemplu: "Vinul este interzis din cauza calităţilor sale de îmbătare. Coniacul, rachiul, berea, romul etc. posedă calităţi de îmbătare. în consecinţă, ele sunt interzise.

F) DREPTUL OBLIGAŢIILOR

' în jurisprudenţa musulmană se deosebesc obligaţii:a) Obligaţii contractuale — obligaţiile născute din contracte.

b) Obligaţii delictuale — obligaţiile născute din delicte, adică din fapteilicite cauzatoare de prejudicii.

a) Obligaţiile contractuale

în dreptul musulman sunt evidenţiate câteva feluri de contracte:a)Contracte numite — cele ce sunt reglementate de le|e, ca vânzarea, schimbul, depozitul, împrumutul, donaţia etc.b)Contracte nenumite — sunt cele nenumite şi.nereglementate de lege, însă uzitate, ca de exemplu, contractul de întreţinere.c)Contracte consensuale — sunt contractele negociabile care iau naştere prin simplul acord de voinţe al părţilor contractante, exprimat în forma pe care ele o aleg.d)Contracte neconsensuale — sunt contractele, la încheierea cărora este necesară întrunirea cărorva condiţii facultative expres prevăzute de lege.

e)Contracte bilaterale şi unilaterale.f)Contracte oneroase şi gratuite.în cele oneroase fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj; de

exemplu, vânzarea-cumpărarea sau schimbul.

La contractele gratuite numai una din părţi voieşte a procura, rară echivalent, un avantaj celeilalte. De exemplu, donaţia.

g) Contractele reale — sunt convenţiile în care se cere, pe lângă acordul devoinţă, remiterea unui lucru. De exemplu, depozitul, donaţia, gajul.

Una din particularităţile dreptului musulman ce-1 face să se deosebească de alte sisteme de drept este aceea că este recunoscută

25 E.JI.CMOJIJJHCKHH, lO.r.TpHropoB, PejiHrH* H nHTaHHe, KHCB, 1995. crp. 154-155. Deasemenea.a se vedea în

acest sens Coran (II, 216).220

—~™~-v^^^

puterea juridică după

—~™~-v^^^

declaraţiile unilaterale despre săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni, aşa numitele promisiuni unilaterale (jurămintele).26

Dacă o persoană se leagă cu un jurământ şi 1-a încălcat, ori doreşte să răscumpere jurământul său, atunci ea trebuie să hrănească zece sărmani în felul cum îşi hrăneşte ea membrii familiei sale, sau să-i îmbrace asemenea, sau să slobozească un sclav. Dacă persoana nu era în stare să îndeplinească aceste precepte, ea era obligată să postească trei zile.27

In general arabii împart contractele în două părţi:a)Contracte care se bazează pe un fel de schimb, ca de exemplu, contractele de schimb, de vânzare-cumpărare, de căsătorie etc;b)Contractele ce nu se bazează pe schimb, ca de exemplu, depozitul, gajul, comodatul, societatea, donaţia etc.Prima categorie de contracte şi anume acelea bazate pe un schimb,

sunt axate pe principiile contractului de vânzare-cumpărare, pe când celelalte contracte, care nu se bazează pe schimb, sunt reglementate de principii aparte.

Din multiplele contracte existente în Califatul arab, unei reglementări riguroase a fost supus contractul de vânzare-cumpărare. prescripţiile religioase islamice impunând o corectitudine desăvârşită. Astfel, trebuiau specificate, clar şi exact, natura şi starea obiectului vândut/

De asemenea, o reglementare deosebită a avut şi contractul de împrumut. Una din condiţiile valabilităţii acestui contract era forma scrisă de încheiere, contractul fiind perfectat de o persoană special desemnată. Dacă însă datornicul era alienat mintal, sau suferea de vre-o altă boală grea, sau nu putea vorbi, atunci pentru dânsul acţiona tutorele lui. O altă condiţie sine qua noii a acestui contract era prezenţa martorilor la încheierea convenţiei. Pentru ca convenţia să nu fie lovită de nulitate se cerea prezenţa a doi bărbaţi sau a unui bărbat şi două femei.

De la această regulă exista numai o derogare. Atunci când persoanele se aflau în călătorie şi nu găseau un scrib sau martori, se recomanda, în scopul garantării obligaţiilor, să se ia gaj28.

Printre condiţiile de valabilitate a contractelor se enumera:—Existenţa cel puţin a două persoane. Părţile trebuie să posede dreptul de a dispune de bunul său. De acest drept erau lipsiţi — minorii, persoanele cu handicap mintal, faliţii, sclavii, bolnavii (aveau dreptul să dispună numai cu 2/3 din averea sa), necredincioşii (în privinţa unor convenţii, ca de exemplu, dobândirea în proprietate a pământului şi sclavilor-musulmanilor.—Consimţământul iiber, neviciat. Putem menţiona că viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa, concursul de împrejurări grele, etc.

26 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.93.

27 Coran, V - 9 i .

28"Coran. II- 282; 283.

3 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.101.4 împrumutul cu dobânda este interzis expres, în repetate rânduri, de prescripţiile coranice (Coran, II - 276).5 Dacă martorii erau chemaţi să ateste încheierea convenţiei, ei nu aveau dreptul sâ se eschiveze de la aceasta (Coran, II -282).

— Un obiect determinat şi licit, deci obiectele care erau scoase din circuitul civil nu puteau constitui obiect al convenţiei (de exemplu, vinul, aerai, moscheele, nisipul etc).

b) Obligaţiile delictuale

Ele apar, atunci când, de exemplu, arhitectul care a construit o

casă şubredă şi aceasta se dărâmă , este răspunzător în faţa legii faţă de cel păgubit. La fel medicul care îşj,omoară pacientul.

G) DREPTUL FISCAL

Impozitele plătite de populaţie erau acestea:a)Zakat — impozitul obligator pentru orice musulman — impozit pe proprietatea funciară, pe turme sau pe orice altfel de proprietăţi, precum şi pe exercitarea meşteşugurilor sau comerţului.b)Djizya — "impozit de toleranţa" — plătit de monoteişti (creştini, evrei, mai târziu zoroastrieni), în schimbul permisiunii de a-şi exercita în mod liber cultul lor29. Cei care nu puteau plăti erau pasibili de închisoare (dar nu de pedepse corporale). Erau scutiţi de djizya bătrânii, femeile, copiii, sclavii şi călugării săraci.c)Kharadj — impozit funciar plătit de fc protejaţi". Arabii după ce cucereau un pământ puteau lăsa pe fostul proprietar să folosească pământul cucerit, însă în schimb acesta trebuia să plătească haraci.d)Usri — impozit plătit de cei care-deţineau o proprietate funciară în calitatea lor de cetăţeni arabi.e)Djizet — impozit plătit de străini pentru importarea mărfurilor îu teritoriul musulman.

H) DREPTUL FAMILIEI

în Islam căsătoria nu este privită ca o taină, fiind considerată un simplu contract, prin care bărbatul îşi cumpăra soţia de la părinţii ei. Aceasta din urmă nici măcar nu era parte în contract, ci doar un simplu obiect.

Formele de încheiere a căsătoriei suni foarte simple. Ele se pot realiza fie prin exprimarea orală a consimţământului părinţilor în faţa unor martori, fie prin contract înscris sau chiar prin gesturi, dacă cei în cauză sunt muţi. O vârsta rniriimă nu există. în codul civil iranian, chiar în unele reglementări moderne, cu aprobarea judecătorului, pot să se căsătorească fetele, ce au atins vârsta de 9 ani. Bărbaţii puteau încheia căsătorii numai din momentul atingerii maturităţii sexuale.

29 A se vedea: Coran, IX - 29. 222

Bărbatul putea avea până la 4 neveste (poligamia)30. Căsătoria reclama atribuirea de către bărbat unei dote femeii, denumite mahr.

Dacă bărbatul, încheia o căsătorie, iar apoi "neatingându-se" încă de soţie renunţă la această convenţie, atunci el era cbligat să-i dea soţiei de care divorţează — jumătate din dota promisă.31

Dacă un musulman nu avea destulă avere, el putea lua în căsătorie o sclavă Dar această sclavă numaidecât trebuia să fie convertită la islamism.32

De asemenea şariatul interzice musulmanilor să-şi ia în căsătorie soţii păgâne.33 De aici rezultă că bărbaţii puteau să se căsătorească cu femei creştine sau evreice, dar femeile musulmane numai cu musulmani. Prezintă interes abolirea de către Coran vechii cutume a leviratului: bărbatul nu este obligat, ca la evrei, să ia de soţie pe văduva fratelui său.

Dreptul musulman acordă bărbatului o autoritate necontestată în familie, în timp ce femeii îi impune anumite interdicţii, — rară a lipsi însă de anumite drepturi.34

Totodată, dacă un bărbat are mai multe soţii, el este dator să le trateze în mod egal şi să le ofere o locuinţă separată. Iată de ce poligamia este un deliciu pe care nu şi-1 pot permite decât eei înstăriţi.

Conform şariatului bărbatul nu poate să se căsătorească cu vre-o rudă a sa0.

Condamnând vechile cutume barbaie preisîamice, Coranul interzice uciderea fetelor nou-născute, practicată până arunci uneori de frica sărăciei părinţilor.35 Tatăl era obligat să manifeste o grijă deosebită faţă de copii, purtând obligaţia de a-i susţine şi îmbrăca după cuviinţă.36

întâlnim în Coran şi norme ce se referă la instituţia tutelei şi curatelei, orfanilor acoroându-se o atenţie cu torul deosebită, recomandându-se administrarea cea mai corectă a bunurilor ce le-au revenit prin moştenire.37 Coranul reaminteşte copiilor îndatoririle ce le au faţă de părinţi.38

Cât priveşte ceremonia căsătoriei — ea avea loc în casa tânărului. Cadiul redacta actul de căsătorie — un contract prin care mirele se obliga să ofere tatălui miresei o anumită sumă de răscumpărare. Actul mai putea conţine şi alte clauze, anumite condiţii asupra cărora tinerii căzuseră de acord (de pildă, angajamentul tânărului de a nu îşi mai lua şi alte soţii). Apoi cadiul le punea tinerilor de trei ori întrebarea dacă acceptă prevederile contractului şi dacă consimt să se căsătorească:

30 Coran, IV - 3. S-a formulat ipoteza că Mahomed ar fi admis poligamia pentru a veni în sprijinul prea numeroaselor văduve rămase în urma războaielor de cucerire.

31 Coran, II - 238.

32 Coran, IV - 29.

33 Coran, 11 - 220.

34 "Bărbaţii să fie înaintea muierilor /.../Acele muieri de care vă temeţi că vă vor oţeri prin purtarea ior, proboziţi-le, legaţi-le în cămări şi le bateţi" (Coran, IV - 38).

35 Coran, XVII-33.

36 Coran, 11 - 233.

37 Coran, IV - 2-6.

38 Coran, XLVI - 14-16.

223

6 "Vă sunt oprite pentru căsătorie maicile voastre, fiicele voastre, surorile voastre, mătuşele voastre după tată şi după maică, fiicele fratelui, fiicele surorii, doiceie care v-au alăptat surorile voastre, maicile muierilor voastre, fiicele voastre vitrege" (Coran, IV - 27). ■

mirii, martorii juraţi şi cadiul semnau contractul, se citeau câteva versete din Coran — şi ceremonia oficială era terminată.

în perioada cercetată de noi se deosebesc 3 feluri de căsătorii:a)temporară; ^b)permanentă;c)căsătorie cu o sclavă.

încheierea căsătoriei temporare se admite numai la şiiţi, purtând denumirea de mute. La încheierea acestei căsătorii este necesar de a defini termenul valabilităţii acestei convenţii.

Dreptul musulman cunoaşte câteva feluri de divorţuri:1. Cumpărarea de către soţie a divorţului (ivad).39

2.Desfacerea căsătoriei de către kadi la cererea soţiei, dacă soţul nu-şi îndeplineşte obligaţiunile sale (nu o întreţine în modul cuvenit, se eschivează de la relaţiile conjugale)40.

3.Divorţ în urma unui blestem reciproc (soţul anunţă că copilul născut de soţia sa nu-i a lui ci-i un rezultat al infidelităţii soţiei).4.Repudierea — reclamă o formă care să arate clar — verbal, în scris sau în gesturi tradiţionale — dorinţa bărbatului de a pune capăt căsătoriei. Printre acestea din urma se enumera şi gestul de a da papucii soţiei, care semnifică excluderea ei din haremul bărbatului. Repudierea este cea mai frecventă modalitate de divorţ.Repudierea poate fi de două feluri:a)revocabilăb)irevocabilă.Ne găsim în faţa unei repudieri revocabile atunci când soţul

repudiază soţia nu mai mult de două ori. După aceasta soţul trebuie să ţină soţia cu bunătate sau s-o elibereze, dându-i şi zestrea ei.41

Vorbim de repudiere irevocabilă atunci când soţia este repudiată a treia oară. în acest caz fostul soţ nu mai poate să se recăsătorească cu ea, decât după ce soţia se va căsători cu un alt bărbat şi acela o va repudia de asemenea.42

Dacă bărbatul divorţa de soţie el nu avea dreptul s-o alunge din casă, fiind obligat s-o întreţină şi să-i permită traiul în casa sa. timp de 4 luni, pentru a se stabili dacă soţia nu-i însărcinată.43

în urma repudierii şi expirării termenului de patru luni, fostul soţ trebuia ori să se împace cu soţia sa, ori să-i permită să plece, neputând s-o oprească forţat în casa sa. De asemenea, la expirarea termenului de patru luni, fostul soţ nu poate să se împotrivească dorinţei soţiei de a se

39 Coran, II - 229.

40 Coranul reglementează chiar şi timpul când soţii au dreptul la relaţii sexuale: înaintea rugăciunii de dimencaţă, la meazăzi şi după rugăciunea de seară (Coran, XXIV - 57). Eschivarea bărbatului de Ia relaţiile sexuale cu soţia sa în timpul indicat, poate duce la desfacerea căsătoriei, evident dacă soţia insistă. Totodată Coranul stabileşte că soţul trebuie să se depărteze de soţii la menstruare şi să nu se apropie de ele până nu se vor curaţi (Coran, I - 222).

41 Coran, II - 229.

42 Coran, II - 230.

43 Coran, II - 226-228.

25

6 Coran, 11-231.

căsători cu un alt bărbat.

Femeile însărcinate şi mamele ce alăptează copiii, până la atingerea de către dânşii a vârstei de doi ani nu pot fi repudiate.44

Dacă soţul decedează, atunci soţia trebuie să aştepte patru luni şi 10 zile, după ce poate face ce doreşte, după cuviinţă.45 în acest termen orice musulman poate să peţească soţia decedatului, însă încheierea căsătoriei este oprită până ia expirarea termenului dat.46

Printre motivele de divorţuri întâlnim:a)apostazia — trecerea la o altă credinţă a unuia dintre soţi — atrage desfacerea automată a căsătoriei. Dacă însă, cel ce a părăsit religia islamică este soţia, atunci ea trebuie constrânsă să revină ia aceasta;

b)adulterul — duce de îndată la desfacerea căsătoriei şi la înlăturarea prezumţiei de paternitate asupra copiilor rezultaţi, dacă faptul este probat cu un jurământ special, denumit laun;c)în dreptul maiikit, divorţul se pronunţă pentru violare de către una din părţi — soţ sau soţie a unei din obligaţiile esenţiale a căsătoriei sau chiar a aspectelor patrimoniale ale contractului de căsătorie;d)ca motiv de divorţ poate servi şi impotenţa soţului necunoscută de soţie la momentul încheierii căsătoriei.

I) DREPTUL SUCCESORAL

Particularităţi m ccsanie găsim şi în materie de drept succesoral. Regulile fundamentale privind disoluţionarea succesorală îşi găsesc sorgintea în Coran şi în anumite badithuri.

Dreptul musulman cunoaşte 2 feluri de succesiune:

—testamentară—ab intestat (fără testament).

Moment specific al dreptului musulman succesoral este acela că către moştenitori trec numai drepturile dar nu şi obligaţiunile defunctului.

Din averea persoanei decedate în primul rând se restituiau toate datoriile şi cheltuielile legate de înmormântare. Averea rămasă era împărţită între moştenitori.

Menţionăm că dreptul la moştenire este exclus în cazurile:1. Necredincioşia, deoarece necredincioşii nu pot fi moştenitorii

averii unuimuslim, şi invers, muslimunii nu moştenesc averea necredincioşilor.

2.Cauzarea morţii defunctului, chiar şi din imprudenţă.3.Divorţul.4. Robia, deoarece sclavii nu beneficiau de drepturi patrimoniale.Defunctul are dreptul să dispună numai de 1/3 din averea sa , în rest averea

este împărţită între moştenitori.Se cunosc 3 ordine de moştenitori, întitulate:

44 Coran, II - 233; LXV - 4.

45 Coran, II - 234.

46 Coran. II - 235, 236.

225

27

1.Zauil — faraid

2.Hasbah

3.Zauil — arham

In primul ordin intrau acei moştenitori care au dreptul la o parte ereditară (faridah), a cărei întindere este fixată de textul Coranului. Ei în număr de 12, începând cu ascendenţii pe linie paternă, continuând cu fraţii uterini, soţul, soţia, fiica şi terminând cu surorile, marna etc. De observat că fiul şi fraţii nu se găsesc în această categorie.

Părţile acordate sunt de 1/2; 1/4; 1/8; 2/3; 1/3; 1/6, dar aceste fracţiuni pot fi reduse dacă succesorul este în concurs cu un alt comoştenitor.

Din hasbah, ordin care vine la succesiune în absenţa celor amintiţi mai sus, fac parte trei subcategorii de moştenitori:

a) rudele masculine ale defunctului: fiul acestuia sau, în lipsă, descendenţiisăi: tatăl, fraţii sau în lipsă, descendenţii lor, unchii şi, în lipsă, descendenţii lor.

b) fiicele defunctului, fiicele fiului său, surorile sale;c) surorile defunctului când vin în concurs cu fiicele defunctului

sau cufiicele fiului său.

Regula de bază a acestei categorii este că pasbahii dintr-o subcategorie exclud pe ceilalţi pasbahi, din clasele următoare.

De asemenea, în fiecare subcategorie, pasbahii cei mai apropiaţi îi exclud pe cei mai îndepărtaţi. La egalitate de grad pasbahii uniţi cu defunctul, printr-o dublă legătură de rudenie, indiferent de sexul lor, exclud pe cei care au numai o singură legătură de rudenie.

Cel de-al treilea ordin de succesiune zauil-arham include rudele care nu aparţin celor două categorii precedente. La rândul său, ordinul se divide în patru clase:

—în cea dintâi sunt incluse toate rudele legate de cuius prin fiică, fiica fiului şi descendenţii lor, la infinit, indiferent de sex;—în clasa a doua sunt cuprinşi ascendenţii excluşi de la succesiune, de orice grad;—într-o a treia clasă intră descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului, în orice grad;—a patra clasă este compusă din unchii din partea mamei şi fraţii uterini ai tatălui, fraţii mamei, mătuşele şi descendenţii lor.Cuantumul ce revenea moştenitorilor şi-a găsit o amplă

specificare în preceptele Coranului. Astfel cota fiului este de două ori mai mare decât a fiicei. Dacă sunt însă numai fiice, şi anume mai mult decât două, primesc ele 2/3, iar dacă este numai o fiică, atunci capătă ea 50%. Părinţii defunctului primesc fiecare 1/6 dacă la succesiune vine şi copilul lui. Dacă însă defunctul nu are copii, şi moştenitori sunt numai tatăl şi mama lui, tatălui îi revine 2/3, iar mamei 1/3.47

Soţiile moşteneau 1/4 în caz dacă defunctul nu avea copii, şi 1/8

47 Coran, IV - 12.

dacă la succesiune venea un copil.48

48 Coran, I V - 14.

29

Din moştenirea de la o soţie decedată rară copii, soţul primea l/z,

iar tăiai ei 1/2; dacă soţia avusese un fiu, soţul primea 1/4, iar fiul 3/4 din moştenire.49

Dacă defunctul nu a avut copii şi are o soră, atunci primeşte aceasta jumătate din ceea ce a lăsat el în urmă, iar el o moşteneşte, dacă n-are ea copi; Dacă sunt două surori, atunci primesc ele 2/3 din ceea ce a lăsat el. Dacă sunt fraţi şi surori, atunci primeşte fiecare bărbat atât cât două femei."

In cazul moştenirii soţiei cu un fiu, soţia primea 1/8 iar fiul 7/8. Dacă soţia avea un fiu şi o fiică — soţia văduvă primea 1/8, fiul 7/12 iar fiica 7/24. Când m oşten ito rii decedatului rămâneau tatăl, mama, soţia, doi fii şi două fiice de exemplu, arunci cotele de moştenire erau următoarele: tatăl i/6, mama 1/6, soţia 1/8, fui primeau câte 13/72 fiecare iar fiicele 13/144 fiecare.

Este evident faptul că ne găsim în prezenţa unui sistem succesoral deosebit de complicat, foarte îndatorat tradiţiilor islamice şi, adesea chiar preislamice.

J) DREPTUL PENAL

Specialiştii în ştiinţe juridice muslimuni au elaborat multiple clasificări a inirscjraiiîlor analiza cărora ne va permite să înţelegem mai bine specificul dreptului penal musulman.

La baza majorităţii clasificărilor stau 2 criterii de bază:1.Gradul stabilităţii pedepsei pentru infracţiuni.2.Caracterul intereselor şi drepturilor violate.Cea mai mare ■ -pândite a avut-o clasificarea, conform căreia toate

infracţiunile se împart în 3 grupe:

I.Include infracţiunile, care prezintă cel mai mare pericol, care atentează la "drepturile Iui Allah" , adică interesele întregii comunităţi musulmane, şi care sunt pedepsite conform sancţiunilor fix determinate — Hadd.II.Include infracţiunile, care de asemenea atrag pedepse fixe, însă încalcă drepturile persoanelor aparte — Kisas.III. înglobează restul infracţiunilor — Tazir — pentru care nu-i

stabilitămăsura fixă de pedeapsă şi care pot leza atât drepturile lui Allah (către acestea sereferă încălcările tuturor obligaţiunilor religioase) cât şi interesele particulare.

1. INFRACŢIUNILE CATEGORIEI HADD

Din acest grup fac parte cele mai periculoase infracţiuni:

1.Preacurvirea

2.Acuzaţie falsă de săvârşire a preacurviei.3.Consumarea băuturilor spirtoase

4.Furtul

5.Tâlhăria

6.Apostazia islamului

7.Rebeliunea

49 Coran, I V - 13.

2 Coran, IV - 175.

227

1. Preacurvirea — relaţii intime extraconjugale. Ea atentează la una dinvalorile de bază apărate de islam — continuarea neamului, atentând în acelaşi timpla principiile morale şi interesele familiei.

Totodată Coranul prevede o măsură foarte aspră pentru săvârşirea acestei infracţiuni: "Pe curvă şl pe curvar biciuiţi-i pe fiecare cu câte o sută de bice şi să nu vă apuce pentru ei îndurare împotriva judecăţii lui Allah, dacii credeţi în Allah şi în ziua de apoi. Şi să fie martori la pedeapsa lor o parte din credincioşi".1

Această normă este curând completată şi. concretizată de un alt izvor de drept — Sunna. Dacă această infracţiune este comisă de un musulman sau musulmană care sunt căsătoriţi, atunci ei sunt biciuiţi fiecare cu câte o sută de bice şi supuşi lapidării. Dacă însă această infracţiune este comisă de persoane ce nu-s căsătorite, arunci ei sunt supuşi de asemenea biciuirii, fiecare cu câte o sută de bice şi expulzaţi din ţară pe un termen de un an.

Dacă însă preacurvirea era comisă de o sclavă atunci ei i se aplică jumătate din pedeapsa cuvenită femeilor libere.2

Pentru a demonstra săvârşirea infracţiunii erau necesare depoziţiile a patru martori sau căinţa sinceră a infractorului.

2. Acuzaţie faisă de săvârşire a preacurviei.' * Dacă în depoziţiile martorilor erau divergenţe sau existau temeiuri de a crede că depoziţiile nu-s veridice, ei erau atraşi la răspundere penîru învinuire falsă. Coranul stabileşte o pedeapsă strict fixată (hadd) pentru această infracţiune: "Cei ce defăima muieri cinstite, apoi nu aduc patru martori, biciuiţi-i cu optzeci de bice şi nu mai primiţi mărturie de la ei cândva , căci ei sunt nelegiuiţi, afară de cei care pe urmă se căiesc şi se îndreaptă; Allah doar este iertător, îndurat".3

O procedură interesantă este stabilită în cazul când soţul defăima soţia sa: "Cei ce defăima pe soţiile lor şi n-au martori, afară de pe sine înşişi, să mărturisească de patru ori înaintea lui Dumnezeu că este adevărat, şi a cincia oară, ca să vie blestemul lui Allah asupra sa, dacă este mincinos. Dară să împingă de ia ea pedeapsa, daca ea va mărturisi de patru ori la Allah că este el mincinos, şi a cincia oară, ca să vie mânia lui Allah asupra ei, dacă a spus el adevărul".4 In acest caz soţul nu este tras la răspundeie.

3.Consumul de băuturi spirtoase — ea atentează la intelect , care reprezintă una din valorile apărate de islam şi rară de care este neconcepută credinţa în Allah. Pedeapsa — 40 de lovituri, şi capitală, dacă infracţiunea este comisă a patra oară.4.Furtul — atentează la proprietate — de asemenea fiind valoarea apărată de şariat.Pentru ca să survină pedeapsa este necesar ca averea să

corespundă unui şir de cerinţe:

a) Valoarea averii furate să nu fie mai mică de un dinar.

1 Coran, XXIV - 2. " Coran, IV - 30.3 Coran, XXIV - 4,5.4 Coran, XXIV • 6-9.

32

b) Averea furată să fie permisă pentru musulmani. Iată de ce furtul băuturilor spirtoase şi a carnei de porc nu se considera infracţiune de categoria Hadd

Pedeapsa — tăierea mâinii drepte50. Pentru flirtul comis a doua oară — se tăia piciorul stâng.

Pentru furtul săvârşit a treia oară — se tăia mâna stângă.Pentru furtul comis a patra oară se tăia piciorul drept.

Este necesar de menţionat că furt de categoria "hadd" era considerată numai sustragerea pe ascuns săvârşită intenţionat. Iar sustragerea deschisă a avutului proprietarului (jaf) nu se pedepseşte aşa de aspru.

5. Tâlhăria. Această infracţiune este prevăzută de asemenea în Coran:"insă partea celor ce se împotrivesc lui Allah şi trimisul său şi caută să facăstricăciune pe pământ va fi că ei vor fi omorâţi sau vor fi răstigniţi sau li se vor tăiamâinile şi picioarele cruciş sau vor fi alungaţi din ţară. Acest rău vine în lumea deacum peste ei, iar în lumea de apoi îi aşteaptă pedeapsă mare, afară de cei ce secăiesc înainte de cei siliţi; şi să ştiţi că Allah este iertător, îndurat".51

Dacă tâlhăria este însoţită de omor şi acapararea averii, infractorul este pedepsit eu pedeapsa capitală şi răstignire; în cazul unui omor tară de acaparare a averii - pedeapsa capitală; in cazul deposedării călătorului de avere numai — ruperea in patru bucăţi, şi în cazul ameninţării cu omorul şi deposedarea averii — expulzarea sau privarea de libertate.

6. Rebeliunea. Tentativa de a răsturna puterea caiifală, insubordonareaautorităţilor şi alte activităţi antistatale, care atentează la bazele organizării obşteştişi politice a stalului musul, ian alcătuiesc o categorie distinctă de infracţiuni, pentrucare Coran şi Sunna au Mbilit o pedeapsă fixă ("hadd") sub forma pedepseicapitale.

De aici reiese că această infracţiune şi-a găsit de asemenea o reflecţie în Coran. "Şi dacă două părţi dintre credincioşi se ceartă, faceţi pace între ele; şi dacă una greşeşte faţă de cealaltă, luptaţi-vă împotriva celei ce a greşit până se întoarce la porunca lui Allah. {i dacă s-a întors, faceţi pace între ei după cuviinţă şi dreptate. Allah îi iubeşte pe cei ce fac dreptate".52

Califul trebuie mai întâi să întreprindă măsuri pentru convingerea rebelilor în necesitatea supunerii autorităţilor. însă dacă această încercare eşuează, atunci urmărirea şi omorârea rebelilor este o apărare legală din partea statului musulman.

7. Apostazia islamului. Pentru această infracţiune este stabilită o pedeapsăfix determinată ("hadd"), sub forma pedepsei capitale. în Coran lipseşte o normăcare ar prevede o pedeapsă anumită pentru apostazie. Ce-i drept, sunt câtevaversete care critică păgânismul şi blasfemia. Se indică că Allah cere "să nu aveţiidoli pe lângă El".53

50 "Şi tâlharului şi tâlhăritei tăia(i-le mâinile ca răsplată pentru ceea ce au făcut: aceasta e o pildă de la Allah, căci Allah e puternic, înţelept. Cel ce se căieşte în urrra fărădelegii sale şi face bine, şi Allah se întoarce spre el, căci Allah este iertător, îndurat" (Coran, V - 42-43).

51 Coran, V - 37.

52 Coran, XLIX - 9.

53 Coran, V I - 152.

229

33

Declarând o luptă aprigă cu acest păcat, Mahomed preîntâmpină: "Allah nu iartă celuia ce pune în rând cu el o fiinţă afară de aceasta, căci cel ce pune în rând cu Allah o fiinţă, a născocit un păcat mare'54.55

Se indică că pricina tuturor relelor sunt cursele satanei, care "vă porunceşte ce e rău şi ruşinos şi ca'să vorbiţi de Allah ceea ce nu ştiţi".56

2. INFRACŢIUNILE CATEGORIEI KISAS

Aceasta categorie include infracţiunile, pentru care şariatul stabileşte o sancţiune fix determinată "kisas", care înseamnă "răsplată", "talion" adică pedeapsa "egală" după gravitate cu infracţiunea săvârşită.

In linii generale acest principiu şi-a găsit expresia în Coran, care prevede "cine vă atacă, atunci atacaţi-1 şi pe el întocmai cum v-a atacat pe voi"57 şi "Răsplata pentru rău să fi rău de o potrivă"58.

Infracţiunile de bază a acestei categorii sunt omorul şi leziunile corporale.

Omorul este considerat un păcat foarte mare. El este categoric condamnat de prescripţiile Coranului. De exemplu, în Coran este prescris: "Cel ce omoară un suflet, nu (ca răsplată) pentru alt suflet sau nu pentru că face stricăciune pe. pământ, este aşa ca şi cum ar fi omorât pe toţi oamenii".59 Totodată în Sfânta scriptură este • formulată interdicţia de a săvârşi un omor, stabilindu-se o pedeapsă foarte aspră pentru comiterea lui: "Un credincios să nu-1 omoare pe alt credincios doară din greşeală. Cel ce omoară din greşeală un alt credincios să slobozească un rob credincios şi să dea un preţ de răscumpărare neamului (omorâtului), afară dacă îl iartă. Dacă însă (cel omorât) este dintr-un popor duşman vouă şi totuşi este credincios, atunci să slobozească un rob credincios, iar dacă este dintr-un popor care are legământ cu voi, atunci să se dea preţ de răscumpărare neamului său şi să slobozească un rob credincios. Cel ce nu poate, să postească două luni. Această căinţă e de la Allah şi Allah e ştiutor, înţelept. Cel ce omoară un credincios cu voia, partea acestuia este iadul; în veci să rămâie acolo. Allah se mânie asupra sa şi-î blastămă şi-i pregăteşte pedeapsă mare".60

Stipulând pedeapsa capitală pentru infracţiunea dată, dreptul musulman îi propune rudelor păgubaşului să aleagă una din cele trei — "kisas", adică: a) pedeapsa capitală; b) iertarea infractorului; c) primirea de la dânsul a unei răscumpărări pentru sânge (diya).

în caz de iertare a vinovatului, sentinţa de condamnare nu poate

54 Coran, IV - 51.

55 Coran, IV - 51.

563 Coran, II - 164.

57 Coran, 11-190.

58 Coran, XLII - 38.

59 Coran, V - 35.

60 Coran, I V - 94,95.

fi pronunţată şi este înlocuită prin plata unui preţ de răscumpărare . Aceasta procedură este expres prevăzută de Coran: "Iar dacă i s-a iertat cuiva ceva din partea fratelui său, pentru acela să urmeze bunăvoinţa, însă să aibă răscumpărare întru cuviinţă. Aceasta este o uşurare şi îndurare de la Domnul vostru. Şi cel ce greşeşte după aceasta, pentru acela este pedeapsa dureroasă".61

61 Coran, II - 173,174.

35

Preţul de răscumpărare (diya) pentru omuiui uuui >UM n. u— —

stabilit în mărime de 100 cămile sau echivalentul bănesc, iar pentru omorârea unei femei, preţul de răscumpărare este de două ori mai mic.

Era admisă iertarea infractorului şi rară primirea plăţii de răscumpărare . Mai mult ca atât, iertarea criminalului, care a săvârşit un omor intenţionat este soluţia preferabilă:

Dacă însă rudele decedatului stăruie în aplicarea pedepsei capitale infractorului, atunci pentru executarea sentinţei se cere ca inculpatul şi păgubaşul să corespundă unor condiţii. Prescripţiile Coranului cer ca ambii să fie de acelaşi gen, credinţă şi statut social: "O, voi, cei ce credeţi, aveţi ca îndatorire răzbunarea pentru omor: slobod pentru slobod, rob pentru rob, muiere pentru muiere".'

Din acest precept reiese că omorul comis de un musulman în privinţa unui nemusulman nu constituie infracţiune de categoria "hadd".

Conform teoriei dreptului musulman penal, cauzarea leziunilor corporale premeditate, în principiu, trebuie de pedepsit conform principiului talionului: "Şi le-am orânduit în ea suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte şi răsplătire pentru răniV

De aceea doctrina tradiţională propunea de a nu pedepsi infractorul până la vindecarea definitivă a păgubaşului , cu scopul clarificării tuturor consecinţelor pentru sănătate , şi pentru a aplica o pedeapsa adecvata. Cu timpul, talionul este înlocuit de plata unui preţ de răscumpărare .

3. INFRACŢIUNILE CATEGORIEI TAZIR

Spre deosebire & iiifracţiunile celor două categorii precedente, responsabilitatea pentru care era determinată luându-se îa considerare mai mult latura obiectivă, la infracţiunile categoriei tazir se pune accent pe latura subiectivă.

Tazir se aplică în cazurile:—refuzul de a săvârşi rugăciunea;—nerespectarea postului în luna Ramadan;— cauzarea oricărei daune materiale persoanelor aparte (în afară

de furt şi tâlhărie): incendierea, deteriorarea averii, înşelarea la cântar şi înşelarea ia măsurat.

—mărturii false;—spionaj;

—vrăjitoria.

Sancţiunile conform tazir-ului:1.Blam verbal — se aplica sperjurilor.

2.Boicotul, se aplica soţiilor care s-au făcut vinovate.3.Bărbieritul capului4.Răstignirea pe un termen de 72 ore iară a-i răpi infractorului viaţa, însă cu interdicţia de a servi bucate.

5.Privarea de libertate.

6.Confiscarea averii.

7.Amenda.

' Coran, II - 173. 2

Coran, V - 49.

231

K).PROCESUL JUDICIAR

Administrarea justiţiei — pe care musulmanii au considerat-o totdeauna ca o chestiune religioasă62 — a fost încredinţată de califii abbasizi sau de vizirii lor unuia din membrii corpului de învăţaţi cunoscători ai dreptului canonic care devenea astfel "judecător" (qădi). Primul judecător-şef (qădi al-qudăt) a fost învestit cu acest titlu spre sfârşitul sec. VIII. Judecătorul trebuia să aibă o conduită ireproşabilă şi să fie versat în prescripţiile juridice — care dealtminteri erau incluse în dreptul canonic.63

Hotărârile pronunţate de cădii nu aveau putere de lege. (Dealtfel, nici normele juridice nu erau uniforme, variind de la o regiune la alta, după obiceiurile locului). Cadiii judecau numai cazurile musulmanilor; ne-musulmanii rămâneau, în materie de drept civil, sub jurisdicţia căpeteniilor lor naţionale, civile sau religioase. Judecătorii erau de două categorii — cei care dispuneau de o autoritate absolută, sau cei ale căror prerogative erau limitate. Cei dintâi, aveau datoria să-i. protejeze pe orfani, minori şi debili mintali, să administreze fundaţiile filantropice, să pedepsească violarea iegilor religioase, să-şi delege substituţi în provincii şi să prezideze — în unele cazuri Rugăciunea de vineri seaia; ceilalţi, aveau competenţe în limitele celor stabilite de calif, de vizir sau de guvernator.

Atunci când aplica pedepsele prevăzute de Lege în diferite cazuri de infracţiune bine determinate, el impunea respectarea aspectului penai al dreptului islamic. Când tranşa litigiile interyenite între doi musulmani, ei atingea uneori aspecte ale vieţii private cotidiene; cadiul era, de exemplu, acela căruia venea să i se plângă soţia maltratată sau neglijată de soţul ei.

Rolul cadrului era mai ales local. în fiecare oraş, acţiunea lui era indispensabilă bunei rânduieli a societăţii, dar hotărârile lui variau în funcţie de apartenenţa lui la una sau alta dintre şcolile juridice recunoscute.

Un element important al organizării juridice era constituit, pe de altă parte, şi aceasta încă dintr-o epocă veche, de un sistem de jurisdicţie a abuzurilor, care funcţiona pe scară foarte largă. Nu numai ca simplă cale de apel deschisă oricărui musulman pentru a protesta împotriva neexecutării unei sentinţe sau a contesta însăşi acea sentinţă, ci şi ca recurs împotriva oricărui abuz săvârşit de vreun agent al regimului, de exemplu în cazul spolierii de către un emir sau al perceperii de impozite ilegale. Era mijlocul ce permitea de a face apel în faţa califului împotriva uneltirilor prefectului de poliţie, ale prefecţilor fiscali sau chiar ale emirilor, precum şi împotriva deciziilor date de cădii. Cădea sub această jurisdicţie şi examinarea cazurilor în care

62 Profetul şi primii califi administrau justiţia ei în persoană ,— la fel ca generalii şi guvernatorii provinciilor. Primii judecători din provincii erau retribuiţi de guvernatori; dar sub abbasizi, de calif.

63 Schacht J., An introductior. to Islamic Law\ Oxford, 1964, p. 123.

37

suveranul însuşi intenta acţiunea, oarecum în numele comunităţii islamice, şi chema, de exemplu, în faţa unei adunări de demnitari pe vreun şef militar sau vreun administrator vinovat de malversaţiuni, sau şi falşi profeţi şi mistici acuzaţi de erezie.64 Ne găsim deci aici în faţa unui fel de justiţie de

64 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine. Op.cit., v. I., p.?.87.

competente, şi a cărei exercitare el o încredinţa unor veritabile curţi supreme, având uneori caracterul unor comisii de experţi sau intervenind, dimpotrivă, în condamnările unor personaje politice şi religioase deosebit de celebre. Alcătuirea acestor cărţi putea să varieze potrivit cu natura procesului, dar marele cadiu deţinea totdeauna în ele rolul preponderent.1

In general, procesul judiciar musulman dispune de următoarele semne distinctive:

î. Procedura judiciara în cazurile penale şi civile este una şi aceeaşi.2.Inexistenţa formelor procesuale care ar fi obligatorii pentru kadii.

3.Simplitatea procesului.

4.Inexistenţa procurorilor şi avocaţilor.5.Inexistenţa termenilor judiciare, cu excepţia unuia: kadi trebuie să ia decizia asupra dosarului timp de o zi.

6.Procesul poartă un caracter de învinuire.7.Rezolvarea personală a diferendelor judiciare.8.Intentarea procesului judiciar avea loc na din numele statului, ci de persoane

cointeresate.

9.Procesul judiciar avea un caracter public, dosarele fiind examinate de regula in moschei, unde puteau asista toţi doritorii.

39