ARHIVA MONOGRAFICĂ CADRUL COSMOLOGIC

DETERMINĂRI GEOFIZICE IN AŞEZAREA SATULUI RUNCU ( 1 )

de ION CONEA

C

INE călătoreşte dela Târgu-Jiu spre Baia de Aramă, acela vede cum, la

câţiva km mai la nord de şoseaua pe care merge, Carpaţii se ridică dintr’o-

dată, ca un zid, deasupra unui ţinut jos—şi plan aproape ca o câmpie.

Spre nord, munţii se succed unii în spatele altora, în vârfuri şi trepte din ce în ce

mai înalte, — aşa că, de jos de unde te afli, privirea prinde pe alocuri panorama

muntelui până sus — pe golurile alpine (2). Ca nişte culise de teatru — aşa iau loc,

şi aşa apar, unii în dosul altora, munţii. Iar dacă laşi munţii şi-ţi întorci privirile

spre miazăzi, observi că şi în partea asta o serie de dealuri mărginesc, cum nu se

poate mai evident, regiunea joasă pe care tu mergi. Parc’ar fi o vale imensă, această

regiune, cu mal de munţi uriaşi în nord şi cu mal de dealuri înalte în sud. Te uiţi iar

spre nord şi observi cum, din loc în loc, malul muntelui e ca plesnit: are înfăţişarea

unui zid pe care-1 brăzdează o sumă de crăpături verticale. Aceste crăpături sunt

văile înguste şi adânci — Cheile, cum se spune cu un nume consacrat în geografie —

prin care ies din munte la lumină o sumă de ape curgătoare. Regiunea joasă prin

care mergi este cunoscută în geografie sub numele de Depresiunea subcarpatică a

Olteniei. Poate fi asemuită cu un imens jghiab, întins dela răsărit spre apus (3)

în poala muntelui abrupt şi colectând în el toată sumedenia de ape ce ies din

munţi pe tuburile Cheilor. Trecerea bruscă dela munte la ea se explică prin aceea

că, dealungul marginii de sud a Carpaţilor Olteniei, o linie de fractură în scoarţa

pământului a adus după sine, pe de o parte, lăsarea în jos a ceeace eră la sud de

dânsa şi, pe de alta, rămânerea sus, în chip de cetate dominatoare, a munţilor

dela miazănoapte (4).

Privită de sus, Depresiunea subcarpatică olteană se prezintă împărţită într’o

sumă de compartimente de direcţie nord-sud. Iar împărţirea aceasta se datoreşte

unor culmi paralele, înalte între 300—400 m., care coboară din munţi în latul De-

presiunii, ca nişte contraforturi ale cetăţii muntoase. Printre culmile acestea curg

(1) Consideraţii geografice introductive. Fragment din « Cadrul cosmologic ».

(2) Nicăieri în ţară nu se mai desgolesc şi nu se mai oferă munţii aşâ de mult şi aşâ de

adânc, privirii aceluia care cată la ei dela picioarele lor.

(3) Din Hurezul Vâlcii şi până aproape de Baia de Aramă.

(4) Vezi schiţa tectonică, în special, din lucrarea: « Terţiarul din Oltenia », Bucureşti, 1907, pag. 135, a lui

Gh. Murgoci; 2) vezi,după aceea, pag. 393 din: « Elemente de Geologie », Cluj, 1924 de I. Popescu-Voiteşti şi

vezi 3) mai ales, pentru problema generală a depresiunii subcarpatice oltene, lucrarea: « L’Evolution

morphologique des Alpes de l'ransylvanie», Paris, 1906, a d-lui Emm. de Martonne, (în special capit. III, pag.

60—90).

59 ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

ŞI REFORMA SOCIALA

SOCIOLBUC

ARHIVA MONOGRAFICĂ I O N C 0 N E A . D E T E R M I N Ă R I G E O G R A F I C E

apele de care pomeneam, foarte numeroase: judeţul Gorj, care cuprinde cea mai mare parte din

Depresiune, are singur peste 4000 de poduri şi podeţe (1). Dea- lungul apelor şi la adăpostul

culmilor se înşiră, în linie aproape continuă, aşezările omeneşti — satele. Poate că nicăieri în

cuprinsul ţării nu sunt satele aşâ de lungi şi nu se ţin aşâ de strâns de râuri, ca aici (2). Câte

cursuri de ape, atâtea linii de sate. Iar sus, sub munte, din Hurez şi până în Motru, o altă linie de

sate — poate că cea mai lungă, mai întreagă şi interesantă din ţară — ţine neîntrerupt poala

muntelui. întinsă ca o frânghie pe sub Carpaţi, de ea se prind, cu capătul lor nordic, satele

celelalte, din lungul apelor. Nimic mai interesant de studiat decât cauzele care au născut, aci sub

munte chiar, de foarte multă vreme, această mulţime de sate. Ne vom ocupa, în cele ce urmează,

foarte pe scurt, de aşezarea numai a unuia din ele: a Runcului.

Vom urmări mai mult motivele de ordin geofizic, şi foarte puţin pe cele is torice — foarte

interesante şi ele, — care au dictat naşterea acestui sat în locul pe care-1 găsim astăzi. Va trebui,

pentru aceasta, să aruncăm o privire atentă asupra cadrului său terestru. Fără o prezentare şi o

înţelegere a cadrului geografic în care satul s’a născut, a trăit şi trăieşte, nu se poate păşi la

prezentarea şi înţelegerea a nimic din ceeace formează viaţa, sub toate aspectele ei, a satului —

fără să mai vorbim de originea însăş, a lui. Nu i se poate înţelege aşezarea, nu i se poate în ţelege

forma, orientarea, structura — şi nu se poate înţelege viaţa, atât materială cât şi spirituală, a

locuitorilor lui. Dar prezentarea cadrului nu se poate face, decât descriind acest cadru; şi

descriindu-1, vom fi dat, ipso facto, însăşi motivarea aşezării satului aci.

Trebuie să observăm, dela început chiar, că locul pe care acest sat s’a născut, îndeplineşte un

optimum de condiţii prielnice unei aşezări. Dacă ne-ar prezentă cineva o hartă amănunţită a

regiunii — o hartă fizică, fără aşezările umane de pe dânsa — am putea să arătăm dintr’odată

locul: aici trebuie să fie, neapărat, un sat. Sunt, în adevăr, ,acolo în gura Cheilor râului Sohodol,

imediat sub munte, toate elementele pe care, spre a se aşeză, le cere o aglomerare de locuinţe

omeneşti: adăpost, hrană, izvoare de apă, răscruce de drumuri.

Sunt pe suprafaţa pământului anumite puncte care par predestinate aşezărilor. Sunt loca

praedestinata, am spune. Se ştie, de pildă, cum aglomerările omeneşti caută în special malurile

mărilor, ale fluviilor, răscrucile de drumuri, liniile de contact între două regiuni diferite (3), etc.

Dar asta, în linii generale. Când e vorba să studiem aşezarea unui singur sat sau oraş, atunci

lucrurile trebuiesc privite cu mult mai de aproape. Cadrul cercetării se restrânge—şi aşezarea,

atunci, trebuie explicată în limita cadrului local. Ceeace interesul cercetării pierde în su prafaţă,

trebuie să câştige în adâncime.

(1) Ziarul « Gorj anul », anul VIII, No. 53—54, Tg. Jiu din 25 Aug.—10 Sept. 1931.

(2) Să se privească, în schiţa de hartă antropogeografică pe care o alăturăm lucrării de faţă, cum pe

dreapta şi stânga Sohodolului, ca şi pe stânga Jiului (ca şi, de altfel, pe malurile tuturor râurilor celorlalte), satele

se înşiră în linie aproape continuă, ca nişte bulevarde.

(3) Cum este, de exemplu, linia aceasta de contact între Carpaţii Olteniei şi Depresiune, dealungul căreia se

înşiră familia de sate din care face parte şi Runcu.

ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

ŞI REFORMA SOCIALA 60

SOCIOLBUC

I N A Ş E Z A R E A S A T U L U I R U N C U ARHIVA MONOGRAFICĂ

Preistoricii ştiu, de pildă, cam în ce puncte să facă săpături, spre a da de vechile aşezări,

astăzi moarte, ale omului: Grădiştile sau popinele ocupă locul dintâi; tot aşâ, după aceea, se

dovedesc mai totdeauna, ca fiind fost locuite, boturile înalte de uscat, prinse între două cursuri de

apă, în locul unde acestea se întâlnesc (i). Dacă vom luă seama, vom vedeâ că mai toate punctele

unde fac preistoricii săpături sunt puncte proeminente, adică în relief: acolo erâ omul mai ferit—

de fiare şi de om — şi acolo, drept aceea, se aşeză.

Iată, à propos tocmai de grădişti şi de piscuri, un citat dintr’o lucrare de an- tropogeografie

(2) : ... « On trouve en France de nombreux exemples de villages sur buttes, sur tout le pourtour

méditerranéen et dans tous les pays du monde. En France, le nom même de ces agglomérations

témoigne parfois de leur situation: tels sont les noms de villes et de villages qui se terminent par

le s u f f i x e dun, qui vient du mot latin dunnum, hauteur, comme Verdun, Loudun, Chateaudun,

Issoudun, Lyon (Lugdun- num), Ussel (Vxellodunnum) etc. (3) — o u encore tous les noms de lieux

où entre le mot mont'. Montauban, Mont-Louis, Montfort, Monthyon, etc. (pag. 5#). Aşezările

vechilor iliri erau şi ele, în cea mai mare parte, « de tipul castellieri-lor din Istria, adică aşezate pe

înălţimi greu accesibile, cu păreţi râpoşi, asemănătoare diverselor « cetăţui » sau « grădişti »

preistorice dela noi şi din restul Europei, dar caracterizate printr’o şi mai deosebită accentuare a

calităţilor fortificative naturale sau artificiale » (4). Dar înălţimile acestea, atât de căutate de

aşezările omeneşti odinioară, nu sunt din rândul celor hărăzite să poarte pe ele aşezări omeneşti

depuis toujours jusqu’à jamais (5). Au şi ele timpurile lor de glorie, în această privinţă,

(1) U11 astfel de bot este, de exemplu, în apropiere de Bucureşti, acela pe care stă azi satul Grădiştea depe

Argeş, -— ca şi acela pe care stă Tinosul depe Prahova.

(2) Commandant J. Rouch : « Les traits essentiels de la Géographie humaine », Paris, edit. Fernand

Nathan, 1927.

(3) La noi, corespunzătorul acestei familii de numiri topice este mult răspânditul Grădişte (derivat din

paleoslavul grad-cetate), cu derivatele: Horodişte, Horodnic, Horodniceni, etc. Aceste numiri, în frunte cu

Grădiştea, se găsesc din belşug pe întinsul ţării româneşti, Iar pe dunnum îl cunoaştem şi noi, în istoria noastră

veche: Noviodunnum, vechiul nume celtic (Rouch spune, vezi mai sus, că dunnum e cuvânt roman) al Isaccei.

(4) Radu Vulpe: « Civilizaţia ilirică » (extras din « Rev. Istorică», No. 7—9, 1928, Vălenii de Munte), pag.

11.

(5) In adevăr, afirmaţia că unele puncte, anumite, depe faţa pământului, au fost orânduite să fie purtătoare

pe veci de aşezări omeneşti, nu e de o valabilitate fără reproş, când e vorba de aceste buttes sau grădişti, de care

vorbirăm mai sus. Când e vorba de ele, afirmaţia trebuie corectată puţin —şi, anume, în sensul că adevărul din

faimoasa vorbă a lui Heraclit: toate curg — se aplică şi în cazul nostru. Vrem, adică, să spunem, că însuşirea sau

caracterul de loc bun pentru aşezat nu dăinueşte totdeauna, cât lumea, pentru un anùme punct depe suprafaţa

uscatului, ci se poate ca numai un anume răstimp. In adevăr, de grădişti vorbind: când vremea năvălirilor sau, în

genere, a vieţii primitive nesigure a trecut, omul s’a hotărît să coboare depe unele din aceste înnălţimi, jos — la

picioarele lor : pe grădişti omul căută adăpost împotriva atacului de duşmani (semeni de ai lui, sau fiare), dar

trecând vremea acestor atacuri, el a coborît, spre a scăpă de vânturile violente care băteau acolo sus şi a căutat,

jos, un loc unde aceste vânturi să nu bată. Dacă năvala inamică nu mai există, persista, în schimb, vântul

puternic. Şi, apoi, pentru omul coborît jos, apropierea mai mare de o pădure sau de un lac vecin însemnă o

amplificare a avantagiilor pe care omul le aveă pe înnălţimea

61 ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

Şl ' REFORMA SOCIALA

SOCIOLBUC

A R H I V A MONOGRAFICĂ ION CONEA : DETERMINĂRI GEOGRAFICE

după care urmează căderea din rang: satele de pe ele se mută jos, iar fortăreţele dispar ori rămân

ca simple amintiri ale unor vremi tulburi şi primitive. Ce a fost căutat şi a fost valabil ieri, nu mai

este astăzi. Acropolea Atenei vechi, ca şi Ca- pitoliul Romei, nu mai îndeplinesc astăzi rolul de

odinioară, din timpul lui Pe- ricle sau Camillus. S’au dus Galii cei vechi şi s’a dus, cu ei, şi rostul

de altădată al Capitoliului, ajutat de sfintele gâşte.

Dar sunt, totuşi, unele puncte de pe uscat a căror valoare antropogeografică — adică de fixare

a aşezărilor omeneşti pe dânsele — pare să fie eternă. Iată, de pildă, locurile sau vetrele pe care

odihnesc satele de sub bordura meridională a Carpaţilor Olteniei: ele oferă din belşug, astăzi şi

totdeauna, toate condiţiile pe care le pretinde o aşezare omenească, spre a luă fiinţă: adăpost atât

împotriva vântului, a frigului, cât şi, pe vremuri, adăpost împotriva năvălirilor duşmane

(muntele din nord şi obişnuitele culmi laterale, apără de frigul iernii, apără de vânturi şi oferea,

în trecut, loc de ascundere, când venea dinspre miazăzi duşmanul); oferă, după aceea, putinţa

unei legături cu lumea externă: pe sub munte, în lungul lui, a fost totdeauna drum, după cum

câte un drum a oferit fiece râu pentru satul de pe el; şi oferă, în sfârşit, atât produsele muntelui,

cât şi pe cele ale câmpului, ambele aceste forme întâlnindu-se şi sudându-se aci atâta de intim.

RUNCU. — MORFOLOGIA CADRULUI SĂU GEOFIZIC

Pe linia aceasta de contact între munte şi Depresiune, linie care oferă, cum am spus, un

maximum de avantagii pentru fixarea omului, Runcul ocupă unul din punctele cele mai

privilegiate. La 15 km. nord-vest de Tg.-Jiu, chiar sub munte, în poarta Cheilor, pe malul

Sohodolului, între două culmi paralele cu acesta — iată, în două cuvinte, fixarea pe teren a

Runcului.

Dacă vii dela Târgu-Jiu şi te opreşti la capătul de miazăzi al satului, ai în faţă (1), înalt şi

prăpăstios, zidul muntelui care cade abrupt pe Depresiune şi ai, totodată, şi poarta înaltă şi

îngustă prin care Sohodolul irumpe din munţi în şesul din poala lor. In dreapta şi stânga râului

pe malul căruia te afli, se ridică cele două « coaste » sau culmi care-ţi închid complet privirile în

lături. In nord, munţii; —- în dreapta şi stânga, culmile. Te afli îutr’un fund de vale, în jurul

căruia orizontul ţi se închide pe trei laturi. Valea Sohodolului, largă de circa doi km,, parcă se în -

fundă aici, în munte, ca un fund de sac. Şi în adevăr: doar pe spărtura Cheilor de mai poţi răsbi,

de aici înainte, spre adâncul munţilor. In acest fund de vale e grosul şi inima satului; satul de aici

a pornit, întinzându-se spre miazăzi.

acum părăsită. Iată, deci, cum spuneam şi mai sus, că valabilitatea sau valoarea antropogeo grafică a grădiştilor

poate fi, şi ea, trecătoare.

In legătură cu asta e de făcut următoarea observaţie: boturile de înălţimi prinse între două ape, la

confluenţă, poartă la noi, de obiceiu, numele de sălişte sau grădişte — cum spuneam şi mai sus — nume care

înseamnă: veche vatră, de sat sau de loc întărit: fapt care dovedeşte că oamenii din apropiere păstrează încă, în

tradiţie moştenită din strămoşi, amintirea unor vremi când înnălţimea respectivă eră locuită.

(1) Vezi fot. 1, planşa I.

A R HI VA P E N TR U Ş TI I N ŢA Ş I

R EFOR MA SOC IA LA

SOCIOLBUC

I N A Ş E Z A R E A S A T U L U I R U N C U ARHIVA MONOG RAFICĂ

MUNTELE DIN NORD

Munţii Runcului sunt formaţi din calcar din era secundară. Nicăieri, pe toată

bordura sudică a Carpaţilor olteni, pe

distanţa pe care ei se ridică deasupra

Depresiunii, calcarul mezozoic nu ocupă

o suprafaţa aşâ de întinsă ca în re-

giunea Runcului: e ca un uriaş intrând

dinspre sud, de o parte şi alta a râului

Soliodol, prins din trei părţi între gra-

nitul de Şuşiţa (i). Acest calcar de vârstă

jurasică stă pe un postament de gneiss,

«prezent aici alăturea de flysch »(2).

Fiind abrupt, fiind format din calcar şi

fiind fost despădurit şi de om (3), mun-

tele de deasupra satului e lipsit de ve-

getaţie arborescenta, e aproape gol. Sui

greu, de o parte şi de alta a Cheilor,

până la înălţimea de 600 metri. Ua această

înălţime observi că te afli pe un fel de

treaptă: platforma Gornoviţa (4). Jos,

satul e la o altitudine inferioară lui 300

de m. Abruptul pe muchea superioară

a căruia te afli şi de pe care priveşti sa-

tul (5) întins ca un bulevard în lungul

Sohodolului, are, deci, tocmai 300 de m.

înălţime. Platforma Gornoviţa se în-

tinde, pe dreapta Sohodolului, de-

parte — spre nord, pe o lăţime de 4

km. aproximativ; în stânga lui, însă, e

foarte îngustă: deabiâ se desprinde ca o

treaptă sub vârful de calcar sdrenţuit

în lapiez-uri al Tufăii. Aici, colţi de piatră cresc parcă din stânca subjacentă,

(1) Vezi schiţa geologică a masivului granitului de Şuşiţa între vârful Muncelu şi plaiul Sohodoale (jud.

Gorj), în lucrarea: Granitul de Şuşiţa, Contribuţiuni la studiul petografic şi geologic al Carpaţilor meridionali, de

D. Ionescu-Bujor, Bucureşti, 1909. Vezi după aceea schiţa geologică a regiunii Runcului din lucrarea de faţă.

(2) W. H. Lindley. Auffindung von Bezugsquellen für die Wasserversorgung grösserer Städte auf

wissenschaftlicher Grundlage, Druck von R. Oldenbourg, München, 1908, (pag. 27); în această lucrare autorul se

ocupă de originea apelor unuia din isvoarele carstice dela Runc, isvoare de care ne ocupăm şi noi mai jos.

(3) Numele Runcu, derivat din medio-latinul runcari, tocmai aceasta înseamnă: loc despădurit de către

om.

(4) Vezi Emm. de Martonne, op. cit. pag. 75, fig. 9; vezi şi fot. 3 a lucrării noastre.

(5) Vezi fot. 4 şi 5.

Fig. 1: Schiţa geologică a regiunii Runcu. Liniile

paralele oblice arată regiunea de calcar mezozoic;

cruciuliţele arată regiunea cu granit; iar cele două

suprafeţe punctate, din dreapta şi stânga satului,

sunt fragmente din depresiunea care de aci începe

— spre miazăzi (şi sunt formate din aluviuni

terţiare.

63 ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

Şl REFORMA SOCIALA

SOCIOLBUC

ARHIVA MONOGRAFICĂ I O N C O N E A : D E T E R M I N Ă R I G E O G R A F I C E

iar pe ei, şi printre ei, piciorul găseşte cu greu atâta loc, cât îi trebuie spre a se spri jini cu toată

talpa. Calci din piatră în piatră, ajutat de baston. Muntele e cariat de o sumedenie de rigole şi

rigolete, fine şi foarte fine, care se întreţes în chip inextricabil. Aici, pe aceste lapiez-uri, nici iarba

nu poate creşte. Totu-i o reţea fină de şănţuleţe strâmte şi foarte întortochiate. Nu, însă, de jos şi

până sus pe Tufaia, peste tot, e muntele aşâ de cariat, ci numai în unele părţi. Platforma prezintă

aici şi câteva mici doline, cu fundul umed şi acoperit cu iarbă. Iar mai spre răsărit, deasupra

satului Dobriţa, dolinele se înşiră ca pâlniile, uriaşe şi multe, rămase pe urma unui

bombardament. Lipsă de vegetaţie, uscăciune, soare violent vara, stâncă ce frige sub picioare,

doline podite cu un strat anemic de iarbă, defileul de alături al Sohodolului — într’un cuvânt, un

peisagiu în felul aceluia, ciuruit de sotch-va\, din regiunea Causse a podişului Central din Franţa

(i).

CELE DOUĂ GRUIURI SAU CULMI, PARALELE SOHODOLULUI

De sus, privirea cuprinde nu numai satul din poala muntelui, ci prinde, totodată, în toată

lungimea lor, şi cele două culmi (2) care, pornind de sub munte şi întovărăşind Sohodolul spre

sud, cad dintr’odată, ca retezate la capăt, tocmai deasupra satului Corneşti, pe subdepresiunea

Ceaurului — după ce au ţinut tovărăşie râului cale de doisprezece km. (3). Acoperite cu vii,

pometuri şi semănături şi purtând pe răzorul ogoarelor pâlcuri de arbuşti sădiţi de om (4),

culmile acestea străjuiesc de o parte şi de alta valea, largă de câţiva km., a Sohodolului. Satul

întovărăşeşte râul pe ambele maluri, cale de trei km. Jaleşul curge şi el pe aceeaş vale (5), pe sub

culmea din dreapta. Din amândouă râurile oamenii s’au învăţat să desfacă braţe subţiri de apă, pe

care le trimit, pe şanţuri, în tot lungul şi latul satului, folosindu-le într’un sistem de irigaţie

rudimentară. De sub o lume de tot felul de pomi, casele satului abiâ se mai ivesc în lumina

soarelui, ici şi colo. Braţele apelor care se frământă prin sat, strălucesc în soare ca nişte braţe de

lumină. Iar arinii, pe alocuri, pâlcuri-pâlcuri, le fură privirii, acoperindu-le sub ei. Peisagiul

aduce, în totalitatea lui, cu peisagiul breton, cunoscut sub numele de bocage (6).

Culmile cele două sunt formate la bază din marnă pontică — şi poartă în spate un

acoperământ de pietriş pliocen (7). Pietrişul acesta, care încunună toate culmile ce sprijină, din

Depresiune, ca nişte contraforturi, muntele—e mărturia unei puternice opere de eroziune, în

munte, şi de acumulare, în Depresiune, în timpul

(1) Vezi Emm. deMartonne : « Les Régions géographiques de la France», Paris, 1921, Pag- 95- (2) Vezi fot. 4 şi 5, 6 şi 7. (3) Vezi Ion Conea: Dare de seamă asupra congresului de geografie, ţinut în Craiova, Tg. -Jiu, între 18—21

Mai 1930, în « Bulet. Soc. Reg. Rom. de Geografie», tomul XLIX, 1930, pag. 266.

(4) Vezi fot. 4 şi 5.

(5) Vezi mai jos. (6) Vezi Emm.de Martonne: Les Régions géographiques de la France, Paris 1921, pag. 69. (7) Vezi Emm. de Martonne: L’Evolution morphologique... pag. 67—68.

ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

Şl REFORMA SOCIALA 64

SOCIOLBUC

I N A Ş E Z A R E A S A T U L U I R U N C U ARHIVA MONOGRAFICĂ

pliocenului. El reprezintă, totodată, o suprafaţă primitivă, pliocenă, a Depresiunii. In această

suprafaţă primitivă au venit, mai apoi, râurile, de au scobit actualele văi. Eroziunii acesteia,

cuaternare, se datoreşte şi valea actuală a Sohodolului. In pliocen, deci, când actualele văi nu

existau, suprafaţa Depresiunii eră cu ioo— 150 m. mai sus de cum e astăzi. Ea formă atunci, în

chip ideal, aici în poala Carpaţilor, o câmpie din acelea care, în nomenclatura geografică franceză

se cunoaşte sub numele de: plaine alluvialle de piedmont (1).

Culmea dinspre apus are, în dreptul satului, o înălţime de aproape 450 (2) de metri; cea

dinspre răsărit, însă, e cu circa 80 de metri mai joasă. Ambele se termină deasupra

subdepresiunii Ceaurului: prima având înălţimea, la capăt, de 380 m. iar cealaltă, 300 m. (3).

VADEA SOHODOLULUI (ŞI A JALEŞULUI)

Intre culmi, stă prinsă ca o albie — valea Sohodolului, în fundul dinspre munte al căreia

spuneam că s’a născut satul. Lărgimea ei sub munte am spus că este de aproape 2 km. Spre

capătul sudic aj unge de două ori pe atâta. Cum se explică, însă, că imediat sub munte valea

Sohodolului este aşa de largă, mai ales că râul iese din munţi pe Cheile cele atâta de înguste? Ca

să răspundem la această întrebare, trebuie să spunem dela început chiar că ceeace am numit noi

până acum Valea Sohodolului, nu e numai opera acestui râu, ci şi a altor două ape importante:

Gâlciomiţa şi Jaleşul. Este, în adevăr, la Runcu, o bogăţie de ape cum rar se mai poate întâlni în

cadrul unui singur sat, în ţară (4). Izvoarele Runcului, însă, nu sunt numai bogate în apă, dar

sunt şi de o frumuseţe şi de un farmec neînchipuit (5). Prinţi şi voevozi l-au stăpânit în trecut,

atraşi de frumuseţea naturii, de bogăţia lui în vii şi pometuri şi mai ales de farmecul şi misterul

marilor lui izvoare (6). Şi când vorbim de minunatele ape ale acestui sat, fără să vrem ne aducem

aminte de cunoscuta vorbă a lui Pliniu cel Bătrân: izvoarele fac oraşele (7), încă din an tichitate

băgaseră oamenii de seamă ce însemnat rol au, în distribuirea şi fixarea aşezărilor omeneşti pe

faţa pământului, izvoarele şi apele curgătoare —• în genere.

Pe schiţa de hartă geologică a regiunii Runcului, pe care o dăm în lucrarea de faţă (8), se pot

vedea, în nordul satului, trei ape: Sohodolul, « Izvorul Runcului »

(1) Vezi Emm. de Mantone: Traité de Géographie physique, tome second, pag. 564.

(2) Vezi harta antropogeografică a regiunii, aici alăturată.

(3) Pe harta antropogeografică alăturată lucrării de faţă, culmile acestea două sunt înnadins scoase în

evidenţă, atât ele cât şi subdepresiunea Ceaurului.

(4) Doar satul Isvarna, din capătul vestic al Depresiunii subcarpatice oltene, dacă i se poate alătura.

(5) Vezi fot. 8, 9.

(6) Vezi Alex. Ştefulescu: Gorjul istoric şi pitoresc, Tg.-Jiului, 1904 (pag. 166—173). Runcul « a fost şi este

de câteva sute de ani locul favorit de petrecere şi delicii neturburate, ca şi Jaleşul ce nu -şi turbură apele

niciodată» (ibid. pag. 166.)

(7) Citat şi în: J. Rouch, op. cit., pag. 71.

(8) Vezi pag. 63.

65 A RH IVA PENTR U ŞT I INŢA

5 1 REFO RMA SOC IA LA

SOCIOLBUC

ARHIVA MONOGRAFICĂ I 0 N C O N E A : D E T E R M I N Ă R I G E O G R A F I C E

şi Jaleşul. Aceste două din urmă sunt, propriu zis, izvoare. Primul răsare de sub munte chiar în

malul Sohodolului, pe stânga, cum intri în chei. Celălalt, la 300 de metri mai spre apus (1). In

sfârşit, în afară de aceste ape, şi la vreo trei sute de metri mai spre apus de izvorul Jaleşului, mai e

o constelaţie de câteva izvoare, — mai mici, însă, şi sbucnind de jos în sus, pe teritoriul satului,

ceva mai la sud de rădăcina muntelui. Sunt în număr de cinci sau şase şi sunt tot de natură

vauclusiană (2), ca şi celelalte două. La o extremitate, deci, stă această constelaţie de izvoare (care

se împreună şi dau în Jaleş numaidecât) şi la extremitatea cealaltă stă Sohodolul. La mijloc stau

izvoarele cele două, mari şi vestite: Gâlciomiţa şi Jaleşul. Fiecare din ele e mare aproape cât şi

Sohodolul. Ba vara, când Sohodolul scade ele rămân mai puternice decât dânsul. Izvoare de

acestea, mari cât un râu aproape, nu se întâlnesc decât în munţii calcaroşi. De sub peretele

muntelui iese râul format dintr’odată. Căci înainte de a ieşi la lumină, apa lor aleargă mult pe sub

pământ, în circulaţie subterană, mereu adunându-se şi îm- pletindu-se izvor cu izvor, până la

formarea izvorului mare, unic. Tocmai acesta e şi cazul izvoarelor noastre.

Nimic mai impresionant decât să-l priveşti pe cel de lângă Sohodol (3), mai ales când vine el

mare — după ploaie, ori primăvara — când se topesc zăpezile în munte: de sub munte, apele lui

ies atunci învolburate şi hământânâu-se, de parc’ar stă să f i a r b ă . . . Suluri suluri ies din munte

şi se ridică în sus, izvorând, ca nişte volute. In frământarea lor, aceste volute se împletesc unele cu

altele, se înalţă şi se coboară pe loc, ca într’o frământare de nouri-cumulus; pornesc la vale şi se

alungă una pe alta ca ghemele de fum pe coşul unei locomotive în plină goană. Dar, în îmbulzeala

şi forfota aceasta, dela o vreme se sparg ca nişte bule pe un lichid în fierbere şi pornesc la vale cu

râul, în vreme ce, în urma lor, altele noui răsar de sub malul cel înalt — şi forfoteala continuă

aceeaşi (4)... — Aproape la fel de sbuciumat iese şi Jaleşul —şi aproape la fel de puternic. Cum am

spus, apele lor curg subteran multă vreme, înainte de a ieşi la lumină. Deaceea vara sunt foarte

reci, iar în timpul iernii, în contrast cu temperatura ambiantă, foarte calde: ies aburi din Jaleş,

uneori, ca dintr’un lichid în fierbere. Vara sunt folosite la irigaţie (5), iar în timpul iernii, cum apa

lor nu îngheaţă niciodată (6), mână fieră- straiele şi morile satului. Ca debit, Jaleşul e mai

constant decât Gâlciomiţa.

(1) Vezi fot. 8 şi 9.

(2) In geologie şi geografie isvoarele de natura celor dela Runc se numesc fie vauclusiene (după localitatea

Vaucluse din Franţa), fie dalmatine (după numele Dalmaţiei), fie carstice (după numele podişului Karst). La noi

se numesc fierbători, izbucuri, fiertori sau bolboroase. La Isvarna de pildă, tot în Depresiunea olteană, se

numeşte Bolboros un astfel de isvor şi Fiertori — un altul. La Runcu nu li se spune decât: « Isvorul » sau « Gârla

» sau, cu numele lor proprii, Jaleşul şi Gâlciomiţa («Izvorul Runcului »).

(3) Vezi fot. 9.

(4) V. aceleaşi fotografii.

(5) Vezi mai sus.

(6) Pe distanţă de câţiva km. dela isvor, oricât de frig ar fi, apa lor nu îngheaţă niciodată. Deaceea Jaleşul

mână mereu morile depe dânsul, care macină pentru toate satele regiunii.

ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

ŞI REFORMA SOCIALA 66

SOCIOLBUC

Î N A Ş E Z A R E A S A T U L U I R U N C U ARHIVA MONOGRAFICĂ

Locuitorii spun că Jaleşul e totdeauna egal cu sine însuşi, pe când Gâlciomiţa variază violent ca

debit: între 200—1500 litri pe secundă (1).

CHEILE SOHODOLULUI

Am : pus că isvorul Gâlciomiţa e chiar în gura Cheilor. Acestea încep (2) din extremitatea

nordică a satului şi merg spre nord cale de circa doi kilometri. După aceşti doi kilometri ieşim din

calcar şi dăm în zona cristalină: valea, aci, se lărgeşte, malurile se dau în lături şi orizontul se

deschide. Cheile au încetat. La extremitatea lor sudică altimetrul arată 300 m.; la extremitatea

nordică, 340 m. altitudine absolută. Cursul râului are, aşa dar, pe traiectul Cheilor, o pantă de 20

m la km. — ceace înseamnă un curs în adevăr torenţial. Rapiditatea aceasta de pantă se explică,

între altele, şi prin aceea că drumul Sohodolului pe actualele Chei nu e chiar aşa de vechiu. De-a

dreapta şi de-a stânga râului, după aceea, munţii cei netezi, ce stau ca o treaptă înaltă, dominând

Runcul, în partea despre nord, variază între cinci şi şase sute metri înălţime (3). Diferenţa între

altitudinea cursului şi aceste înălţimi, reprezintă înălţimea ameţitoare a malurilor. Malurile, însă,

nu numai că sunt foarte înalte, dar mai sunt şi foarte drepte. Ba pe alocuri îţi fac impresia că vor

să se îxnpreune sub formă de boltă deasupra râului: aşa de mult se aplică unul spre altul.

Inchipuiţi-vi-le atâta de înalte, perpendiculare în cea mai mare parte pe curs, şi, pe deasupra,

goale de vegetaţie, roşii de terra rossa şi găurite pe alocuri de peşteri de toate dimensiunile: aşa

se prezintă. Şi ca să ne reprezentăm şi mai complet imaginea Cheilor, trebuie să adăugăm că sunt

şi foarte înguste (4). In gura lor deabeâ s’a putut face, pe dreapta şi pe stânga, câte un drum de

care - pentru exploatarea pietrii de var. Dar astea ţine puţin. Urmează valea cea atâta de îngustă,

încât doar râul singur îşi face loc pe fundul ei — excursionistul trebuind, în multe locuri, să treacă

prin apă spre a putea trece înainte. Aci malurile se ridică înalte şi drepte, ca nişte gardu'ri

imense. Din loc în loc, malurile acestea de calcar prezintă, jos la rădăcină, crăpături — mai mari

sau mai mici: o parte din apa Sohodolului lunecă pe ele, pierzându-se sub munte. Una din

crăpăturile acestea s’a lărgit cât o peşteră (5); poţi intră şi merge multă vreme în interiorul ei. Pe

dânsa se duce o bună parte din Sohodul şi se pierde, astfel, sub muntele din dreapta, pentru a

răsări la lumină în marginea de nord a satului, în poala muntelui, la trei sute metri depărtare de

gura Cheilor: acolo e începutul râului Jaleş. Fenomenul se repetă de mai multe ori, în lungul

Cheilor, dar în dimensiuni şi aspecte mai modeste, mai puţin grandioase. Dacă mai adăugăm, în

sfârşit

(1) W. H. Lindley, op. cit., pag. 28.

(2) Vezi fot. 1 şi 2.

(3) Vezi fot. 12 şi 13.

(4) Vezi fot. 14 şi 15.

(5) Vezi fot. 16.

67 ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

Şl REFORMA SOCIALA

SOCIOLBUC

ARHI VA MONOGRAFICĂ ION CONEA: DETERMINĂRI GEOGRAFICE

şi cele două tuneluri (i) pe sub care trece Sohodolul în cursul Cheilor, am completat—sumar

imaginea acestei văi, pe care puţine altele o pot egală în sălbăticie. Această vale, prin pitorescul,

frumuseţea şi interesul geografic pe care-1 prezintă, a atras mai de multă vreme atenţia

geografilor. Intre alţii, profesorul Gh. Vâlsan, în lucrarea sa: Văile, publicată în Buletinul vSoc.

Reg. Rom. de Geografie din 1916, scrie în treacăt, despre Sohodol: «Excursionistul munţilor

noştri, oricât de necunoscător ar fi al fenomenelor geografice, nu se poate să nu observe de pildă

în munţii Gorjului (valea Sohodolului), schimbarea pe care o sufere valea la trecere din cristalin

în calcare. Cu toate că mai spre munte, cât este săpată în cristalin, valea se înfăţişează destul de

largă, cu versanturi oblice împădurite, cu afluenţi numeroşi cari aduc ape multe, îndată ce intră

în zona calcară aceeaşi vale se îngustează în chip de şanţ adânc, cu pereţi drepţi în care se cască

peşteri numeroase. Niciun copac nu-şi mai aruncă umbra pe lespezile cenuşii sau roşiatice, arse

toată ziua de soare. Niciun afluent nu te mai întâmpină în cale. Râul, considerabil micşorat,

ocoleşte cascade romantice, trece prin tuneluri săpate în stâncă. Dela o vreme apa dispare cu

totul, valea se continuă seacă (Sohodol = slav. Vale seacă), plină de bolovani, păstrând acelaş

caracter sălbatic şi desolant, şi tocmai la sfârşitul zonei calcare râul ţâşneşte întreg, rece şi

limpede, de sub un perete uriaş de stâncă, la Runcu». — Iar o descriere amănunţită, făcută pas cu

pas la faţa locului, pe viu, am dat noi înşine, în Buletinul Soc. Regale Rom. de Geografie, tomul L,

1931.

Oricât de primitivi vor fi fost primii oameni cari s’au oprit aici, ei n’au putut rămâne cu totul

nesimţitori la frumuseţile pe care le oferă ochilor natura dela Runcu. Nu numai foloasele, deci, ci

şi frumuseţea locului trebuie să fi fost una din atracţiile cu care acest colţ de pământ a îmbiat la

dânsul pe om, încă din cele mai vechi timpuri.

TEMELIA PETROGRAFICĂ A SATULUI

Am spus că în Chei albia Sohodolului coboară 40 de m. pe un parcurs de numai 2 km.: un

adevărat torent. Din Chei în jos, însă, panta scade dintr’odată. Aci ea se frânge brusc (2); şi cum

totdeauna, în astfel de cazuri, şi în astfel de puncte, un curs de apă face operă de acumulare a

aluviunilor cu care vine din sus, aşa şi Sohodolul: din jos de gura Cheilor el a săvârşit o puternică

operă de aluvionare, înainte vreme, când nu va fi fost satul şi când apele lui curgeau

nedomesticite de om, în albii care mereu se mutau (3), Sohodolul îşi semăna sedimentele, după

(x) Vezi fot. 18 şi 19.

(2) Chiar din jos de Chei ea rămâne, totuş, suficient de repede. După măsurătorile noastre, Sohodolul

coboară la miazăzi de Runc, până în subdepresiunea Ceaurului, aproape 8 m. pe km.

(3) Şi azi chiar; malurile albiei deabeâ dacă se înalţă cu 1—2 m. deasupra ei, la ieşirea din Chei. Jîai spre

sud ele scad mereu şi Sohodolul vagabondează în dreapta şi stânga, după capricii şi după anotimp, deşi are un

curs foarte repede.

ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

S I REFORMA SOCIALA 68

SOCIOLBUC

I N A Ş E Z A R E A S A T U L U I R U N C U ARHIVA MONOGRAFICĂ

capricii, pe tot cuprinsul văii de astăzi, între cele două culmi mărginaşe—şi pe o lăţime de i—2

km. Aşa s’a format, în gura Cheilor, un mic câmp aluvial (i) — care a oferit satului, târziu încoace,

vatra pe care acesta s’a clădit. Din Hurez şi până în apa Motrului, peste tot avem, în poalele

munţilor Olteniei, la ieşirea din munte a tuturor cursurilor de apă care brăzdează în lat

Depresiunea, mici câmpii de acestea—aluviale. Nu există distanţă de doi kilometri, pe această

lungime, care să nu-şi aibă micul ei câmp de acumulare, în afară de cele ale râurilor mai mari:

Sohodolul Isvarnei, Pocruia, Tismana, Pârgavul, Bistriţa, Sohodolul Runcului, Şuşiţa, Jiul,

Crasna, Aninişul, Cărpenişul, Gilortul, Galbenul (Baia de Fier), Olteţul, Luncavăţul, Hurezul, etc.

Şi în gura tuturor acestor ape, pe conurile de dejecţie pe care ele le-au construit la ieşirea din

munte, se află câte un sat. Se dă, deobiceiu, ca exemplu clasic de vale cu numeroase conuri de

dejecţie—născute pe laturile ei, de afluenţi, — T'alais din Elveţia (2): între gheţarul Ronului şi

lacul Geneva sunt 295 de astfel de conuri: aproape două de kilometru. Dacă o apă ar curge, tot pe

sub piciorul muntelui, dela Motru până la Hurezul Vâlcii, şi ar recoltă toate apele mai sus

enumărate, apropierea pe care o facem între Valais şi rădăcina bordurii meridionale, abrupte, a

Carpaţilor Olteniei pe distanţa pomenită, ar fi şi mai întemeiată. Dar şi aşâ, putem spune că, la

piciorul sudic al munţilor Olteniei, avem, poate, cea mai tipică şi bogată aglomerare de conuri de

dejecţie (3) din România.

RUNCU, RĂSCRUCE DE DRUMURI —

ŞI SAT CU CUI MĂ QUASIMEDITERANEEANĂ.

Nu se pot face studii de antropogeografie, fără studiul drumurilor din regiunea respectivă.

Deobiceiu drumurile — sau, mai bine spus, răscrucile de drumuri — nasfc aglomerările omeneşti,

aşâ cum le naşte malul mărilor, de pildă. Ba, imitân- du-1 pe Pliniu cel Bătrân, care spunea că

izvoarele fac oraşele, am puteâ spune şi noi că: drumurile fac, de multe ori, târgurile şi satele.

Numai că izvoarele fac ele, totdeauna, oraşele, pe câtă vreme drumurile pot fi ele însele făcute de

târgul sau oraşul care s’a născut într’un loc oarecare, lipsit de căi de comunicaţie, (sunt şi cazuri

de acestea).

Dar când e vorba de studiul unui singur sat, aşâ cum am făcut noi despre Runcu, problema

drumurilor apare de ordin secundar: nu e nevoie, numaidecât,

(1) Solul şi subsolul satului e numit de către săteni, din această pricină, « pământ iute, care nu ţine apa... e

numai pietriş de ăsta, de Sohodol ».

(2) Vezi Emm. de Martonne, « Traité de Géographie physique », tome second, (le Relief du sol), pag. 564.

(3) Ceeace am numit adineauri câmpie aluvială de piedmont, numim acum con de dejecţie. In adevăr

temeliile pe care stau satele dela ieşirea din munţii a acestor râuri oltene, au caractere din ambele forme de

aluvionare pomenite; sunt, cu alte cuvinte, forme hibride.

ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

69 ŞI REFORMA SOCIALA

SOCIOLBUC

ARHIVA MONOGRAFICĂ I O N C O N E A : D E T E R M I N Ă R I G E O G R A F I C E

mai ales în vremuri istorice tulburi; ca un sat să se nască în marginea unui drum

sau la o răscruce de drumuri, Ba, în astfel de vremuri, satele fug de drumuri —

iar cele care nasc atunci, se nasc departe de ele, ca unele ce caută adăpostul.

Totuş, studiind aşezarea Runcului, nu putem trece cu vederea că el este un

sat aşezat tocmai la o răscruce de drumuri naturale. Alături de celelalte condiţii

favorabile, mai sus enumărate, trebuie s’o adăogăm acum şi pe aceasta. « Fes epi-

sodes routiers», aşa numeşte Camille Jullian accidentele sau punctele mai im-

portante din lungul unui drum. Dar, din acest

punct de vedere, locul pe care s’a născut satul

Runcu, este în adevăr un astfel de episod. Pentru

aceasta trebuie să ne gândim că pe pământ

nu există numai drumurile făcute de om, ci

există şi altele, preexistente omului, naturale.

Şi tocmai din rândul acestora sunt cele două

drumuri la răscrucea cărora a apărut satul

nostru: un drum de ape, al Sohodolului, şi

un drum de uscat, al liniei de contact anor-

mal între munte şi Depresiune. Despre râuri,

Pascal a spus de mult, cu o vorbă celebră,

că «Ies fleuves sont des routes qui marchent »,

iar despre importanţa lor ca vehicule de cultură

şi civilizaţie uipană, nu mai e nevoie să vorbim

acum. Se înţelege, deasemenea, că piciorul

muntelui abrupt al Olteniei a fost, prin firea

lucrurilor, drum — încă dela naşterea liniei

acesteea de contact, după cum e drum orice

linie de contact anormal între două regiuni

deosebite ca relief. Un drum pe sub munte,

de direcţie est-vest, şi unul care veniâ din

munte şi trecea în Depresiune, al Sohodo-

lului, de direcţie nord-sud. Iar dacă avem

în vedere numai drumul călător al râului,

trebuie să observăm că, pe el, satul s’a aşezat

în cel mai important punct al lui: în gura defileului, aşâ cum se nasc fortă-

reţele la capete de poduri.

Nici clima blândă dela Runc nu trebuie trecută cu vederea într’un studiu asupra aşezării

acestui sat. Am spus, în adevăr, că în marginea de nord a Depresiunii muntele se ridică abrupt şi

înalt, ca un mal râpos deasupra unei mări. Dar, după cum sub malurile înalte avem adăpostul şi

liniştea care nasc porturile şi adăpostesc vasele de vreme rea, aşâ şi sub malul munţilor Olteniei

e o linişte şi un adăpost care îndulcesc clima şi fac ca în aceste locuri frigul iernii să nu se resimtă

aşâ de puternic cum se simte mai la miazăzi. Frigul de peste iarnă al munţilor trece, când

coboară de pe ei, pe deasupra satelor din poalele peretelui abrupt. « Gerul trece spre luncă pe

deasupra noastră»—spun oamenii locului. Tocmai pela jumătatea

Fig. II. Schiţă cartografică care arată şi mai

bine decât fotografiile respective aşezarea şi

forma satului Runcu

ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

Şl REFORMA SOCIALA 70

SOCIOLBUC

Î N A Ş E Z A R E A S A T U L U I R U N C U ARHIVA MONOGRAFICĂ

latului Depresiunii coboară el jos (i). In timpul verii, apoi, la poalele muntelui e mai răcoare — şi

un curent de aer continuu se lasă din munte pe Depresiune, trecând proaspăt şi rece tocmai

deasupra liniei de sate de sub munte. Iar prim a - vara şi toamna, când soarele e mai slab, lumina

şi căldura lui bat mai puternic în rădăcina şi faţa de calcar a muntelui expus spre miazăzi.

Dealtfel, blândeţea climatului dela Runc şi din întreaga poală a munţilor Olteniei se reflectă în ve-

Fig. III. Runcu —- şi o sumă de alte sate cu aceeaş formă şi aşezare. Să se observe că la nord de el pădurea

muntelui s’a retras, tăiată de om. Suprafaţă cuprinsă între sat şi marginea pădurii din munte corespunde

Platformei Gornoviţa.

getaţie: Runcul, de pildă, eră vestit înainte vreme ca şi Drăgăşanii, pentru vinurile sale. Nucetul

Runcului, după aceea,- a fost şi este tot aşâ de vestit. Iar castanii dulci, cari cresc şi la Runcu (2) şi

cari caută mai cu seamă adăpostul de vânturi şi expunerea la soare, sunt cea mai vădită mărturie

a climei blânde de sub Car- paţii Olteniei (3).

(1) E încă o explicaţie a faptului că Jaleşul nu îngheaţă, iarna, cale de câţiva km. dela izvor, spre sud (vezi mai sus).

(2) Vezi Ion Conea: Studiul geografic al castanului bun din Oltenia, în « Bulet. Soc. Reg. Rom de Geografie

», tomul L, 1931.

(3) Vezi: Condiţiile de vegetaţie ale castanului bun la Tismana şi împrejur imi, de ing. F. A. Ionescu în «

Arhivele Oltenie », anul VIII, No. pe Sept.—Dec. 1929.

71 ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

ŞI REFORMA SOCIALA

SOCIOLBUC

ARHIVA MON OGRAFICĂ I O N C O N E A . D E T E R M I N Ă R I G E O G R A F I C E

CONSIDERAŢII ISTORICE

Dar nu numai geografia, ci şi istoria dictează, uneori, locurile pe care aşezările omeneşti se

fixează. Aşa dar, alăturea de motivele şi cauzele de ordin geofizic, trebuiesc avute în vedere, când

există, şi cele de ordin istoric, omenesc. Cele din urmă, însă, sunt de ordin secundar şi trecătoare,

nu veşnice, ca primele. Istoria vine numai să tulbure, uneori, distribuţia aşezărilor omeneşti, pe

care geografia o fixează cu valabilitate aproape eternă.

In multe din satele Olteniei subcarpatice, bătrânii îţi vor spune, de pildă, că întemeie torii

satelor lor au venit din alte părţi ale ţării, fugind « de frica Turcului »„ care venea des de peste

Dunăre, după jaf şi după biruri (i). . . şi că din această pricină, drept aceea, veneau oamenii la

munte, aşezându-se lângă el şi sub el: de groază, de teama jafului şi a morţii. Rămânând aci,

aveau unde să fugă şi să se ascundă, în caz de venire a duşmanului: în văile şi pădurile muntelui

de alăturea (2). Aşâ spun bătrânii din Racoviţa (3), de pildă, că li s’a întemeiat satul -—şi acelaş

lucru îl spun despre al lor şi cei din Bâltişoara, chiar lângă Runc. E sigur că pe această cale s’a

adăugat mereu populaţie nouă — satelor oltene de sub munte. Acelaş e şi cazul Runcului. El face

în adevăr parte dintr’o serie de sate, la naşterea şi aşezarea cărora istoria a contribuit în mare

măsură: cu elemente atât de dincolo de Carpaţi (4), cât şi de dincoace—dinspre colinele Olteniei.

I N C H E E R E

Cuprinzând acuma într’o singură privire toate câte le-am scris despre aşezarea satului

Runcu, putem spune că o mai favorabilă conjunctură de condiţii şi elemente geofizice pentru

aşezarea unui sat, cu greu poate fi găsită în altă parte, mai favorabilă decât aici: muntele i-a oferit

adăpost, climă blândă, şi loc de refugiu în vremuri de restrişte. Culmile din dreapta şi stânga,

deasemeni. Sohodolul şi izvoarele cele mari, carstice, i-au dat apa şi peştele pentru hrană, pe

lângă farmecul nespus pe care-1 împrumută colţului acestuia de pământ. Sohodolul, deasemeni, i

s’a mai oferit drept drum de suit în munte şi de adus, pe el, lemnele de construcţie şi foc. Aşezat

la contactul între munte şi Depresiune, omul a avut la îndemână, din belşug, produsele ambelor

acestor regiuni, diferite ca relief şi productivitate. Omul, apoi, a avut încântarea aceea de suflet pe

care cu atâta dărnicie i-au oferit-o frumuseţile rar egalate, cu care se împodobeşte natura la

Runcu. Rar sat, cu o atât de fericită aşezare (5).

(1) 1'. foarte interesant, 111 această ordine de idei, de citit volumul de povestiri bătrâneşti şi de amintiri: «

Posada Gurenilor », Craiova, 1930 de Nicolae al Lupului.

(2) Aceste lucruri vor fi tratate mai pe larg într’o lucrare viitoare.

(3) Aproape de Polovragi.

(4) Sunt, în Depresiune, sub munte, o sumă de sate ai căror locuitori sunt veniţi de dincolo: Vânătă,

Ungureni, (lângă Tismana), Stăneşti, Vaideeni, Novacii (o jumătate), etc.

(5) Şi de aceea, în acest loc a trebuit să ia naştere unul din cele mai vechi sate. Iată ce scrie, în această

privinţă, Alexandru Şle/ulescu în introducerea din: «Documente slavo-ro- mâne relative la Gorj », Tg.-Jiului,

1908 — iată ce scrie la pag. 3—4: «In ceeace priveşte

ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA |

Şl REFORMA SOCIALA 72

SOCIOLBUC

I N A Ş E Z A R E A S A T U L U I R U N C U ARHIVA MONOGRAFICĂ

P. S. Satul n’a avut, fireşte, totdeauna, forma de astăzi, strânsă şi simetric dispusă de o parte

şi alta a râului Sohodol, ci a avut o formă neregulată, risipită pe vale şi crestele din jur. Forma lui

de astăzi, lungă—în chip de bulevard, şi structura lui, quasi-compactă, se datoresc, cum spune o

însemnare pe marginea unei Evanghelii vechi, păstrată în biserică, unei măsuri oficiale, de ordin

administrativ : . . .

« La 1828 au venit iruşii cu răsboiu asupra turcilor şi biruindu-i, sau scos din ţara

românească. La 1829 s’au făcut pace şi s’au făcut răgulamentu... şi la 183 7 s’au mutat casăle la

linie, că eră pân marginea zăvoiului» . . . « Am scris eu, păcătosul popa Niţă Runcanu ».

originea satului Dăbăceşti, azi dispărut, ce a fost pe Jaleş... In hrisovul lui Dan Vo dă I din 3 Octombrie 1385

(6894) se spune câ în Dăbăceşti erau nuceturi. De aci se înţelege că în Dăbăceştii de atunci se cuprindea şi

Runcul de astăzi, cu nuceturile sale încă numeroase. Originea satului Dăbăceşti coincide cu căsătoria Doamnei

Clara cu Nicolae Alexandru Vodă, după 1330, când a venit în ţară şi Dumitru de Doboca » (unchiul Doamnei

Clara, fiul Banului Unguresc de Severin şi întemeietorul satului care dela el s’a numit Dăbăceşti).

73 ARHIVA PENTRU ŞTIINŢA

Şl REFORMA SOCIALA

SOCIOLBUC