Cabaline CURS 1

7/29/2019 Cabaline CURS 1

http://slidepdf.com/reader/full/cabaline-curs-1 1/8

1

IMPORTANŢA SOCIALĂ SI ECONOMICĂ A CREŞTERII CALULUI

Importanţa socială

In vechime, calul a jucat un rol important în dezvoltarea social-istorică a popoarelor,

domesticirea lui fiind considerată ca una din primele îndeletniciri de bază ale omului.

Se ştie că omul a avut în cal un prieten şi ajutor preţios, cu care a împărţit bucuriile şinecazurile în decursul vremii, a străbătut lumea, a înaintat spre progres şi civilizaţie, prin explorareade noi teritorii, prin schimburile de valori materiale şi spirituale.

“Acolo unde omul a lăsat urma marii sale ascensiuni, de la barbarie la civilizaţie, se găseşte,

alături, urma piciorului de cal” . (John Moore)

Conform unor scrieri mitologice, istorice şi folclorice, multe civilizaţii timpurii s-au dezvoltat în cadrul naţiunilor care au folosit calul şi s-au ocupat de creşterea sa. În sprijinul acestei afirmaţii stă

ş faptul că figura plină de glorie a omului călare a devenit un simbol al puterii (W. B e n t o n, 1973).

Calul a constituit în trecut un ajutor neprecupeţit pentru poporul român în luptapentru libertate şi neatârnare, pentru progres şi civilizaţie. În acelaşi timp calul, prin călărie şisport hipic, a contribuit la dezvoltarea fizică armonioasă a omului, la imprimarea unortrăsături moral-volitive, la corectarea unor anomalii survenite prin paralizii parţiale, deviaţiide coloană, sechele de reumatism, obezitate etc., precum şi la folosirea plăcută a timpuluiliber al omului, în aer curat, în locuri pitoreşti, departe de zgomotul citadin şi atmosferapoluată.

De asemenea, din sângele de cal se produc seruri extrem de utile pentru apărarea

sănătăţii omului. Prin produsele alimentare pe care le furnizează, calul poate contribui lacombaterea malnutriţiei.



2

Importanţa economică.

Creşterea calului reprezintă, pe de o parte, o sursă de energie neconvenţională,necesară lucrărilor agricole şi în transporturi, iar pe de altă parte asigură o serie de materiiprime necesare.

Utilizarea la tracţiun E Principalul folos de pe urma calului este forţa lui de tracţiune. Deşi o serie de

adepţi ai tehnicismului prevedeau un viitor sumbru pentru cal în domeniul transportului şi căacesta nu va mai putea fi văzut decât în parcurile de agrement sau în grădinile zoologice, acestlucru nu s-a întâmplat; supoziţia nu a fost lipsită de logică, dar nu s-a prevăzut că energiacalului nu va putea fi înlocuită complet prin cea mecanică, mai ales în contextul crizeienergetice, în condiţiile legate de dificultăţi de relief etc..

Trebuie reţinut că forţa de tracţiune mecanică va reprezenta şi în viitor sursa de

energie dominantă, dar în anumite condiţii (relief în pantă, lucrări agricole pe suprafeţe mici,transporturi cu volum mare pe distanţe scurte, în interiorul fermelor etc.), forţa hipo este maieficientă. Această forţă animală completează pe cea mecanică şi contribuie, în felul acesta, la

îmbunătăţirea balanţei energetice.

Producţia de carne Folosirea cărnii de cal în hrana omului se cunoaşte din timpuri străvechi. Carnea

de cal se consumă şi azi mai ales în Europa Centrală şi de Vest, ca şi în Asia.

Carnea de cal deţine o pondere mică în balanţa producţiei mondiale de carne, dar

este deficitară în raport cu cerinţele. Carnea de cal, deşi este inferioară sub raportul însuşirilororganoleptice şi caloricităţii altor sortimente de carne, este preferată de consumatori pentrucalităţile sale dietetice, deoarece are un conţinut mai favorabil lipido-proteic, iar grăsimea estemai bogată în acizi graşi saturaţi, ceea ce reduce pericolul apariţiei aterosclerozeI.

Laptele de iapă Utilizat în consum de către popoarele asiatice, mai ales sub formă de băuturi fermentate („cumâs”)

indicate pentru tratarea unor afecţiuni digestive.

Pielea Serveşte în industria încălţămintei, îmbrăcămintei, marochinăriei, la confecţionarea

harnaşamentelor şi în arta artizanală.

Părul Utilizat în industria instrumentelor muzicale cu corzi, precum şi la confecţionarea diferitelor ţesături,

site, perii sau în tapiţerie etc.

Oasele, sângele şi cornul copitei



3

Se utilizează în producerea unor uleiuri speciale, a cleiului, a gelatinei, precum şi a făinurilor animale.

Sângele Serveşte la obţinerea unor preparate biologice de uz sanitar şi veterinar (seruri imune, seruri

normale, preparate în scop; sero-diagnostic şi ser gonadotrop).

Gunoiul de grajd Constituie un îngrăşământ organic valoros, indispensabil pentru multe culturi agricole.

În consecinţă, tot ce furnizează calul poate fi utilizat de om direct sau indirect. Importanţacalului a variat în strânsă dependenţă cu dezvoltarea societăţii omeneşti.

În epoca veche

În neolitic, înainte de domesticire, calul era socotit ca un vânat de mare preţ, carnea era consumatăca atare sau friptă; din piele se confecţionau obiecte de îmbrăcăminte şi, ulterior, burdufuri de apă;din oase se confecţionau arme, diferite obiecte de uz casnic. În perioada de tranziţie de la neolitic laepoca bronzului şi ulterior, calul fiind domesticit a fost folosit pentru deplasări pe distanţe mai mari,la vânătoare şi pentru diferite transporturi de obiecte şi ca hrană.

În epoca medie (evul mediu) Calul a constituit principalul mijloc de transport şi de luptă (forţa unei armate se baza mult penumărul şi calitatea cailor). De asemenea, calul a fost folosit pentru diferite lucrări. Tot în aceastăepocă s-au dezvoltat călăria şi sportul hipic.

În epoca modernă Calul s-a folosit, în continuare, în războaie, ca mijloc de transport şi pentru lucrările agricole.Importanţa economică a calului a fost deosebit de mare până la apariţia „maşinii”, a dezvoltăriitraficului feroviar şi a reţelei rutiere, după care ponderea lui a scăzut atât ca utilizare în lupte, cât şi înagricultură şi transporturi.

În epoca contemporană Calul se utilizează în transporturi, la lucrările agricole, pentru unele nevoi militare, dar mai alespentru echitaţie (sport hipic de performanţă şi de agrement), precum şi pentru alimentaţie şiproducerea de seruri şi vaccinuri de uz sanitar şi veterinar.

CARACTERIZAREA BIOLOGICĂ A ECVINELOR

Speciile aparţinătoare genului equus, prezintă numeroase caractere comune şi însuşiri

asemănătoare, după sistematica zoologică clasificându-se după cum urmeaza:



4

încrengătura — Chordata

subîncrengătura — Vertebrata

clasa — Mamalia

subclasa — Eutheria (Placentate)

ordinul — Ungulata

subordinul — Perissodactyla (imparicopitate)

familia — Equidae

subfamilia — Equinae

genul — Equus

subgenul — specia - Eq. caballus

- Eq. asinus

- Eq. zebra

- Eq. Hemionus

Caracterele şi însuşirile asemănătoare ale speciilor genului equus, constau în următoareletrăsături comune:

Sunt animale solipede, polidactilia fiind foarte rară şi mai frecventăla membrele anterioare.

Extremitatea distală a membrelor prezintă o conformaţie specială,fiind protejată de o formaţiune cornoasă numită copită, aceastăstructură anatomică asigurând animalului o mare mobilitate.

De asemeni, prezintă o conformaţie corporală specifică animalelorcu însuşiri de deplasare rapidă, reprezentând consecinţaadaptabilităţii treptate în timp la condiţiile de mediu şi accentuatăprin acţiunea dirijata a omului.

Aparatul bucal este înzestrat cu buze fine, subţiri, sensibile şi foartemobile, favorabile prehensiunii hranei, iar dentiţia selenodontă,cuprinde 40 de dinţi la armăsari şi, în mod obişnuit, 36 la iepe (lacare lipsesc caninii), după următoarea formula:

incisivi 3/3; canini 1/1; premolari 3/3; molari 3/3 – la masculi

incisivi 3/3; canini 0/0; premolari 3/3; molari 3/3 – la femele



5

Respiraţia este de tip nazal, vălul palatin împiedicând comunicareacavităţii bucale cu căile respiratorii.

Sunt animale erbivore, având un stomac monogastric, mucoasa acestuia

fiind glandulară numai în jumătatea pilorică. Ficatul este trilobat, lipsit de vezică biliară, bila vărsându-se prin canalul

coledoc direct în intestinul subţire, iar cecumul, foarte dezvoltat,constituie un adevărat rezervor de apă pentru organism (capacitate de30 — 40 l).

Ca urmare a structurii şi conformaţiei tubului digestiv, ecvinele reclamă o

alimentaţie uniformă şi pe cât posibil continuă, cu menţiunea că, datorităflorei bacteriene a cecumului, modest reprezentată, digeră şi valorificăgreu nutreţurile grosiere.

Ca urmare a structurii histologice specifice a cardiei, calul nu poatevomita, acest reflex determinând o puternică contractare a orificiuluirespectiv.

În stare sălbatică sunt monoestrice, cele domestice sunt poliestrice,obişnuit monopare, cu durata gestaţiei de 11— 12 luni şi cu placentadifuză.

Prezintă, în general, o dezvoltare corporală foarte variată, cu taliecuprinsă între 0,9—1,7 m şi o masă corporală de 150— 800 kg

Sunt animale cu temperament, în general, vioi, având simţurile foartedezvoltate, în special văzul şi auzul.

FILOGENIA CALULUI (Preecvideele)

Dezvoltarea filogenetică a calului îşi are începutul în ultima epocă a erei secundare(Cretaceul superior) şi anume în Coriphodon , strămoş iniţial al ungulatelor actuale, mic cât oveveriţă, cu 5 degete la picioare, unite prin membrane interdigitale, cu coloana vertebralăflexibilă, care se pretează pentru deplasări prin salturi şi cu dentiţie de tip buno-selenodont(regim omnivor).

Lanţul filogenetic propriu-zis al calului începe cu Phenacodus, desprins din Coriphodon,

ceva mai mare, dar foarte asemănător cu precedentul şi la care au început să predominecaracterele dentiţiei selenodonte specifice erbivorelor.

Urme de Phenacodus au fost descoperite în straturile bazale ale terţiarului şi anume în

eocenul inferior.

Întreaga filogenie a calului începând de la Eohipus - continuator direct din Phenacodus

- şi până la ultima formă a calului propriu-zis, Eq. fossilis, s-a desfăşurat în era terţiară, iarfosilele pe baza cărora cercetătorii au stabilit procesul evolutiv al formelor antemergătoarecalului, au fost descoperite în straturile geologice respective, atât pe vechiul continenteurasiatic cât şi pe continentul nou, cu toate că până în prezent în America, din motive încănecunoscute, nu s-au găsit urme sau dovezi ale existenţei cailor sălbatici.



6



7

În filogenia calului, se pot observa o serie de modificări principale suferite devieţuitoarele respective, modificări datorate transformărilor de sol şi climat, însoţite şi urmatede schimbări în condiţiile de viaţă ale faunei din era terţiară.

În această succesiune filogenetică a preecvideelor se află dovada incontestabilă a

procesului evolutiv, ca urmare a modificării condiţiilor de mediu.

Principalele modificări suferite de vieţuitoarele antemergătoare calului, în curgereaepocilor terţiare, au fost:

Talia animalelor s-a mărit de la aceea a unui iepure (Eohipus) la cea a

calului de astăzi. Coloana vertebrală, elastică la primele forme, a devenit din ce în ce mai

rigidă, pe măsura alungirii membrelor, cărora le-a revenit tot mai mult

rolul principal în locomoţie. Craniul facial s-a alungit treptat în scopul măririi suprafeţei dentare cu

rol de masticaţie, proces intensificat pe măsura în care, datoritămodificărilor geo-climatice, vegetaţia suculentă şi chiar apoasă, cu careanimalele se hrăneau în primele epoci ale terţiarului, a făcut loc vegetaţieiierboase şi fibroase, care necesita un aparat masticator mai puternic.

Dentiţia, de la caracterul buno-selenodont, specific omnivorelor, a trecutla cel selenodont, caracteristic erbivorelor.

De la pluridigitale şi cu membrane interdigitale, adaptare la deplasări peterenuri moi şi umede, membrele au ajuns monodigitale (solipede), prinreducerea treptată a degetelor laterale şi dezvoltarea compensatoare adegetului mijlociu, adaptare la deplasări pe terenuri tari. Dispariţiasuccesivă a degetelor s-a produs mai întâi la membrele posterioare, cu rol

principal în propulsie şi secundar în susţinere şi apoi la membreleanterioare, cu rol invers.



8

Este de necontestat că modificări de adaptare au avut loc şi în

structura şi funcţiunea organelor, ţesuturilor interioare, consecutivmodificărilor de metabolism necesare pentru adaptare şisupravieţuire. Dovezi în acest sens nu există, ţesuturile moi fiind puţin rezistente la

procesele de mineralizare după moartea organismelor respective. Dezvoltarea evolutivă a calului nu se opreşte însă la Equus fossilis; ea continuă şi

ulterior, în era cuaternară, în diluviu şi mai ales în aluviu, epocă în care au apărut caiidomestici.

După cât se ştie aluviul sau holocenul a început numai cu 10000 de ani î.e.n., iardomesticirea calului a avut loc cu 2500-3000 de ani î.e.n., în perioada folosirii uneltelor dearamă şi bronz.

Modificările suferite de această specie în diluviu au fost însă mai discrete sau

aproape neînsemnate.

Acest fenomen se explică prin faptul că epoca diluvială a fost incomparabil mai scurtă(5-600 mii de ani) decât cele patru epoci terţiare (150—200 mii. de ani), iar modificărileproduse în scoarţa terestră au fost mai mici, cu toate perioadele glaciale şi interglaciale, care s-au perindat succesiv pe o mare latitudine a continentului eurasiatic.

Ceva mai pronunţate sunt modificările suferite de cal după domesticire,când începe să se facă simţită şi intervenţia omului, datorită căreia, numai

în ultimul secol, sunt create rase, tipuri şi varietăţi noi, diferenţiate unele dealtele, ca dezvoltare şi conformaţie, potrivit cu cerinţele lui pentruaptitudini diferite.

Cabaline CURS 1

Documents

Transcript of Cabaline CURS 1