C1 -PROBLEME GENERALE ALE EVALUĂRII PERSONALITĂŢII

INTEROGAREA PERSONALITĂŢII*

Etimologic, termenul personalitate derivă din latinescul persona, care reprezenta la

origine o mască pe care o purtau actorii în dramele Greciei Antice. Astfel, noţiunea iniţială

de personalitate reflecta imaginea socială de suprafaţă pe care o adopta individul în rolurile

jucate în viaţă.

Termenul personalitate suportă actualmente atât de multe semnificaţii încât fiecare

are sentimentul întrebuinţării lui corecte în cele mai diverse situaţii. În schimb, utilizarea ca

termen al ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazându-l pe Paul Fraisse,

am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria

răspunsurilor la întrebarea Ce este personalitatea?

Aşadar, abordările problematicii personalităţii sunt atât de numeroase şi atât de

complexe, încât s-ar putea crede că investigaţiile psihologice asupra personalităţii nu se

raportează la un domeniu acceptat unanim, nu au o reprezentare cadru comună pe care,

exploatând-o, s-o amelioreze. Există senzaţia că atunci când pun problema personalităţii,

psihologii vizează aspecte disparate şi chiar incompatibile uneori.

MODELUL DISPOZIŢIONAL (AL TRĂSĂTURILOR), MODELUL SITUAŢIONIST

ŞI MODELUL INTERACŢIONIST ÎN EVALUAREA PERSONALITĂŢII

MODELUL DISPOZIŢIONAL (AL TRĂSĂTURILOR)

Una dintre primele concepţii teoretice şi metodologice, care a dominat cercetările

dedicate măsurării personalităţii a fost abordarea bazată pe trăsături. Este vorba despre ceea

ce ulterior avea să poarte denumirea de modelul clasic dispoziţional. În cadrul acestuia au

fost sintetizate mai multe concepţii teoretice şi metodologice între care cele ale lui Allport,

Cattell şi Eysenck. Obiectivele erau identificarea caracteristicilor care pot fundamenta

personalitatea şi, în acelaşi timp, găsirea surselor individualizării ei.

Prin urmare, conform perspectivei modelului trăsăturilor, personalitatea este o

* Personalitatea = suma disponibilităţilor generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană

(faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică

1

organizare mai mult sau mai puţin stabilă a forţelor interioare ale unui individ. Sintagma

consacrată pentru a ilustra această stare de lucruri a fost cea de consistenţă

comportamentală. Există cel puţin două perspective în definirea consistenţei

comportamentale:

- una referitoare la identitatea de manifestare a unor

structuri de personalitate (trăsături) în momente diferite – consistenţa cross-temporală

(chiar dacă o persoană suportă de-a lungul timpului o dezvoltare ontogenetică stadială,

multe elemente de structură psihologică se conservă, dând astfel temeiul unităţii şi

unicităţii de expresie ca atribute ale personalităţii);

- cealaltă interesată de măsura în care unul şi acelaşi profil

de trăsături ramâne invariant în contexte situaţionale variate - consistenţa cross-

situaţională.

Aşadar, conform teoriei consistenţei, persoanele pot fi caracterizate de o serie de

atribute care rămân relativ invariante de-a lungul timpului şi al contextelor sociale de viaţă.

Cu toate acestea, în dese rânduri această teorie a căzut examenul empiric, ceea ce a dus la o

adevărată criză de credibilitate, înregistrată în literatura de specialitate sub numele de

paradoxul consistenţei.

MODELUL SITUAŢIONIST

Frecvent criticată din cauza lipsei de dovezi empirice solide, metodologia

modelului dispoziţional (al trăsăturilor) a fost acuzată că nu dispune de o consistenţă

comportamentală cross-situaţională şi cross-temporală. Această stare de fapt a explicat

apariţia orientării situaţioniste. Paternitatea acesteia a fost atribuită lui Walter Mischel, şi

aceasta poate pentru că autorul pomenit a formulat cele mai virulente critici (vezi

Personality and Assessment - Mischel 1968) asupra modelului dispoziţional.

În fapt, situaţionismul poate fi văzut ca o antiteză a personologismului, care susţine

că factorii situaţionali sunt sursele majore de variaţie comportamentală. Personalitatea

manifestă puţină stabilitate, întrucât comportamentul este determinat aproape exclusiv de

variabilele situaţionale.

Astfel, ideea de consistenţă cross-situaţională promovată de modelul dispoziţional a

fost înlocuită cu aceea de specificitate situaţională. Concret, în timp ce modelul dispoziţional

2

este preocupat să atribuie ,,onestitatea" unei persoane observate, situaţionismul caută mai

degrabă cauzele externe care determină persoana să spună adevărul (Creţu 2005).

Dar modelul situaţionist a fost atacat chiar mai repede decât modelul dispoziţional.

Criticile au vizat în principal aspecte metodologice. S-a arătat chiar că nu a existat nici o

încercare sistematică de a studia situaţia din punct de vedere psihologic, cu atât mai mult cu

cât se acceptă că orice situaţie nu există pur şi simplu, ci are o semnificaţie psihologică

pentru orice persoană.

MODELUL INTERACŢIONIST

Multă vreme, măsurarea personalităţii s-a făcut de pe poziţii de partizanat faţă

de unul sau altul din cele două modele. Ca o alternativă, a fost propus un al treilea

model - interacţionist sau biocognitivist. S-a afirmat că interacţionismul ar fi un

compromis fericit, care permite ambelor părţi ce au intrat iniţial în dispută să

concluzioneze, ca în cele din urmă fiecare a avut dreptate.

Interactionismul a pornit de la stabilirea concomitentă a virtuţiilor şi limitelor

prezente în modelarea dispoziţională şi cea situaţionistă. Sustinătorii lui au arătat că

este un nonsens să punem în discuţie prioritatea persoanei vs. situaţiei în problema

consistenţei, atât timp cât comportamentul este o funcţie de interacţiune a celor două

elemente.

Deşi a prezentat un interes deosebit, modelul interacţionist (mai ales cel

dinamic) n-a fost susţinut de cercetarea empirică. Cauza principală a fost lipsa acută

a unor modele adecvate de măsură şi a unor metode de culegere a datelor. Este vorba

deci despre un neajuns metodologic.

Dincolo de aceste dispute vom sublinia în final o serie de aspecte esenţiale privind

perspectiva evaluării personalităţii:

- este acceptat faptul că în interiorul individului s-a creat o

structură capabilă de acţiuni proprii în funcţie de mediul social;

- deşi întotdeauna modificabilă, această structură este adesea

rezistentă la schimbări fundamentale;

- ideea de structură a personalităţii se sprijină pe

presupunerea flexibilităţii umane infinite şi pe răspunsul în funcţie de situaţia socială de

3

moment;

- personalitatea este un concept care exprimă o relativă

stabilitate, însă trebuie subliniat că ea reprezintă mai curând un potenţial, o înclinaţie spre

un anumit comportament şi nu un comportament în sine (acesta va depinde şi de situaţiile

obiective);

- o trăsătură trebuie văzută ca un soi de dispoziţie

persistentă de a percepe şi/sau gândi şi/sau simţi şi/sau se comporta în anumite moduri

caracteristice, în situaţii de un anumit tip;

- trăsăturile sunt fenomene psihologice reale (vezi Allport),

dar ele nu există într-o persoană în acelaşi fel în care există organele interne. Acestea

trebuie văzute mai curând ca dispoziţii psihologice şi comportamentale, sensibile la situaţii,

având relaţii complexe între ele;

- o anumită trăsătură se individualizează numai în contextul

relaţiilor complexe pe care le are cu alte trăsături, cu comportamentul şi cu mediul

ambiental.

- trăsăturile devin active doar în anumite contexte, şi chiar în

cadrul contextelor potrivite, modul şi frecvenţa lor de activare prezintă, în mod tipic,

anumite sensibilităţi conjuncturale şi relativităţi individuale.

Aşadar este evident faptul că indivizii sunt întotdeauna plasaţi situaţional, însă nu

toate influenţele situaţionale sunt egale. Aceasta sugerează precauţia în formularea unor

generalizări despre persoane care nu au fost puse în anumite tipuri de situaţii şi, respectiv,

precauţia în formularea unor generalizări privind efectele situaţiilor neatribuite încă

tipurilor de persoane. Analiza atentă a situaţionalului poate conduce la clarificări

interesante în ceea ce priveşte anumite percepţii obişnuite.

Există actualmente o oarecare naivitate în ceea ce priveşte aprecierea globalităţii

trăsăturilor individuale (ne referim în primul rând la psihologi). Considerăm că ar fi de

mare folos dacă evaluările generale, practicate în mod curent asupra indivizilor, ar acorda

mai multă atenţie decât în momentul de faţă sensibilităţii situaţionale a dispoziţiilor

psihologice. În mult prea multe cazuri, se face uz de trăsături într-un mod categoric,

probabil excesiv, prezumţios şi chiar necalificat. Persoanele sunt dominante,

conştiincioase, oneste sau echilibrate. Persoana care posedă trăsătura în cauză va manifesta

tipul de răspuns potrivit faţă de persoana potrivită, la momentul potrivit şi în maniera

4

potrivită. Schimbările neaşteptate ale psihologiei umane pot fi pierdute din vedere cu

uşurinţă atunci când se află în centrul atenţiei o astfel de caracterizare excesivă şi poate

chiar nerealistă.

5