1

Dimensiunea economică a funcţiilor produsului

Dimensiunea economică a funcţiilor este reprezentată prin costul lor de producţie.

Dimensiunea economică a fiecărei funcţii rezultă din însumarea costurilor elementelor componente care materializează funcţia respectivă, mai exact a costurilor structurilor care realizează funcţiile produsului.

Costul de producţie Cprod , în conformitate cu lucrările de specialitate, reprezintă suma costurilor de manoperă Cman, de material Cmat şi de regie Creg, conform relaţiei:

S-a mai precizat, costul nu este echivalent cu valoarea produsului, el putând să crească fără să adauge, în mod necesar, valoare produsului, caz în care valoarea economică a produsului scade.

2

În cadrul studiilor de ingineria valorii, costul de producţie poate fi structurat diferit faţă de relaţia de mai sus, rezultând din suma de mai jos:

în care: Cmin este costul minim de fabricare a produsului;

Csci - costuri suplimentare datorate concepţiei imperfecte şi atribuirii

unor funcţii şi caracteristici inutile; Cstpi - costuri suplimentare datorate unor tehnici şi metode de

producţie inadecvate; Csmn - costuri suplimentare datorate manoperei neproductive şi

staţionării maşinilor.

Limita maximă a costului de producţie vizează costul maxim admisibil pentru fabricarea produsului după aplicarea etapei de analiză a valorii. Costul maxim se dimensionează astfel încât să asigure producătorului un anumit beneficiu care să-i influenţeze pozitiv bugetul de venituri şi cheltuieli.

3

Repartizarea costurilor pe funcţiile produsului Repartizarea costurilor pe funcţii se efectuează evidenţiindu-se materialul, manopera şi regia pentru fiecare componentă a produsului. Practic, pentru dimensionarea economică a funcţiilor unui produs, se poate utiliza un tabel ca cel de mai jos, în care se trec toate funcţiile, inclusiv funcţiile auxiliare. Pe orizontală sunt notate funcţiile produsului iar pe coloană sunt enumerate toate piesele produsului şi operaţiile necesare pentru fabricarea lor, inclusiv operaţiile de ajustare, montaj, control etc.

4

• Prin material comun, pentru o anumită piesă, se înţelege cantitatea de material care se foloseşte pentru obţinerea piesei finite şi serveşte ca suport comun pentru toate operaţiile de prelucrare ale piesei respective.

• Prin material pentru operaţiile 1, 2 etc. se înţelege materialele al căror consum este imputabil numai operaţiei respective, de exemplu cantitatea de cadmiu care se consumă pentru cadmiere este imputabilă numai respectivei operaţii.

• În coloana 2 sunt trecute costurile corespunzătoare fiecărui rând din coloana 1.

• Pentru defalcarea costurilor din coloana 2 pe funcţii se caută, în primul rând, ca prin raţionament logic, ingineresc, să se determine (identifice) funcţiile în materializarea cărora intervine fiecare piesă (material) şi operaţie în parte.

• Problema este simplă dacă un anumit reper sau o anumită operaţie participă în întregime la realizarea unei singure funcţii, atunci costul aferent se trece integral în coloana funcţiei respective.

• Repartiţia cheltuielilor se complică dacă un reper, prin materialul din care este confecţionat şi prin operaţiile tehnologice la care este supus, participă la realizarea mai multor funcţii. Asemenea cazuri se rezolvă separat, în raport cu particularităţile lor, ţinându-se seama ca repartizarea diferitelor cheltuieli să se facă proporţional cu rolul lor în realizarea diferitelor funcţii.

5

• De exemplu, o operaţie de vopsire poate interveni în realizarea funcţiilor: “prezintă rezistenţă la coroziune” şi “are un aspect estetic corespunzător”, însă pentru marcarea costurilor în dreptul fiecărei funcţii trebuie folosit din nou raţionamentul ingineresc.

• Reluându-se exemplul de mai sus, pentru operaţia de vopsire, care intervine în funcţiile “rezistentă la coroziune” şi “are aspect estetic”, costurile aditivilor antioxidanţi se vor repartiza pe prima funcţie iar costurile pigmenţilor coloranţi pe cea de a doua.

• Experienţa şi îndemânarea nu vor permite întotdeauna să se repartizeze toate costurile pe funcţii. Va rămâne, aproape întotdeauna, o anumită parte din costul unei operaţii care nu va putea fi repartizată pe funcţii numai prin raţionament tehnic. În aceste cazuri, pentru repartizarea respectivă de costuri pe funcţii, se foloseşte drept cheie de repartiţie ponderea funcţiilor în valoarea de întrebuinţare a produsului.

6

• De exemplu, să presupunem că din costul unei operaţii suma de 220 lei nu au putut fi repartizată prin raţionament tehnic pe funcţii, iar operaţia respectivă intervine în materializarea a trei funcţii, care, din punct de vedere al efectului lor util în valoarea de întrebuinţare, se situează pe nivelele 2, 4 şi 5.

• Repartizând cei 220 lei pe funcţii proporţional cu nivelele lor, revine pentru prima funcţie 40 lei, pentru a doua 80 lei şi pentru a treia 100 lei.

• Cum în tabelul cu dimensionarea economică a funcţiilor sunt prinse toate funcţiile, inclusiv funcţiile auxiliare (care nu figurează în matricea de stabilire a nivelului de importanţă a funcţiilor în valoarea de întrebuinţare a produsului), în scopul stabilirii costurilor funcţiilor auxiliare se atribuie acestora, dar numai în acest scop, acelaşi nivel de importanţă pe care îl au funcţiile principale, care sunt condiţionate de respectivele funcţii auxiliare.

• În cazul când o funcţie auxiliară condiţionează două sau mai multe funcţii obiective sau subiective, i se atribuie media nivelelor acestora.

• Această cheie de repartiţie se va utiliza numai în cazul când raţionamentul ingineresc devine imposibil. A abuza de această cheie înseamnă a realiza proporţionalitatea dintre costuri şi valorile de întrebuinţare, respectiv de a ne dezice de scopul ingineriei valorii, care are rolul tocmai de a descoperi şi corecta disproporţionalitatea dintre costuri şi valoarea de întrebuinţare.

7

• Pentru determinarea regiei de fabricaţie se folosesc anumite chei, care diferă de la o întreprindere la alta şi care permit calculul, mergându-se până la fiecare piesă şi operaţie în parte.

• În cazul când în cursul analizei se descoperă operaţii sau repere inutile, care nu intervin în materializarea nici uneia dintre funcţiile produsului, costul lor se trece în ultima coloană a tabelului. Aceste repere sau operaţii dau naştere aşa-ziselor funcţii inutile (ne necesare). Funcţiile inutile sunt acele funcţii cu care sunt prevăzute unele produse, dar care nu au nici o valoare de întrebuinţare, nici valoare estetică şi nici de schimb.

• După ce s-au defalcat costurile pe funcţii, se face totalul pe coloane, acesta fiind mărimea (dimensiunea) economică a funcţiilor.

8

• După stabilirea costului fiecărei funcţii, se stabileşte ponderea acestuia în costul total al produsului. Respectiv, pentru funcţia i a produsului, care are în total w funcţii, ponderea costului acesteia în costul total al produsului se calculează cu relaţia:

• Se poate observa că dimensionarea economică a funcţiilor necesită multă muncă, fiind cea mai laborioasă dintre toate etapele cercetării, dar şi sursa cea mai bogată în informaţii despre eventuale funcţii şi costuri inutile.

• Selectarea şi combinarea celor mai favorabile soluţii privind funcţiile şi costurile acestora constituie baza activităţilor din ingineria valorii.

9

Pentru un produs ipotetic cu 8 funcţii, variaţia ponderii funcţiilor în costul total al produsului se poate observa în tabelul de mai jos.