PARADIGMA SOCIOCRITICĂ A PROZEI LUI AUGUSTIN BUZURA

Cuprins

CAPITOLUL I:

AUGUSTIN BUZURA - SCHIŢĂ PENTRU UN PORTRET...........................................3

1. SCHIŢĂ MONOGRAFICĂ.............................................................................................3

2. RAPORTUL AUTOR-OPERĂ- CITITOR: RETROSPECTIVĂ CRITICĂ..................4

CAPITOLUL II:

PERSPECTIVĂ SOCIO-LITERARĂ ÎN PROZA LUI AUGUSTIN BUZURA.............7

1. „FEŢELE TĂCERII”.....................................................................................................7

1.1. PERSONAJUL DAN TOMA......................................................................................8

1.2. CÂTEVA CARACTERISTICI ALE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA =

OBIECTIVE DE URMĂRIT ÎN INTERVIU ŞI ÎN ROMANUL „FEŢELE TĂCERII”.....9

1.3. ANEXE.......................................................................................................................9

2. „REFUGII”...................................................................................................................14

2.1. ROMANUL PE SCURT...........................................................................................15

2.2. “REFUGII”, LA NIVEL DE ROMAN.....................................................................16

2.3. LA NIVELUL CONŢINUTULUI.............................................................................17

2.4. LA NIVELUL PERSONAJULUI..............................................................................18

2.5. ACTUALITATEA.....................................................................................................20

2.6. FIŞĂ DE LUCRU....................................................................................................21

3. „ORGOLII”...................................................................................................................22

3.1. SUBIECTUL ROMANULUI....................................................................................22

3.3. PARADIGMA SOCIOCRITICĂ A ROMANULUI...................................................23

3.3.1. Omul vechi vs. Omul nou......................................................................................24

3.4. ÎN LOC DE CONSLUZIE........................................................................................27

4. „VOCILE NOPŢII”......................................................................................................28

4.1. SUBIECTUL ROMANULUI....................................................................................28

4.2. PARADIGMA SOCIOCRITICĂ A ROMANULUI „VOCILE NOPŢII”..................29

4.3. APLICAŢIE PRACTICĂ: FIŞĂ DE LUCRU...........................................................33

2

CAPITOLUL I:

AUGUSTIN BUZURA - SCHIŢĂ PENTRU UN PORTRET

1. SCHIŢĂ MONOGRAFICĂ

Augustin Buzura rămâne una dintre personalităţile secolului XX. Acesta s-a născut în anul

1938, la 22 septembrie în judeţul Maramureş. A fost fiul muncitorului Ilie Buzura şi al Anei

(născută Miclea).

Studiile liceale le urmează la Baia-Mare. Cursurile universitare le urmează la Cluj,

domeniul pentru care optase fiind medicina. Aceste cursuri sunt absolvite în anul 1964.

Este secretar responsabil de redacţie la revista Tribuna, în paginile căreia a si debutat

(1960). Debutează editorial cu volumul de povestiri Capul Bunei Sperante (1963). După încă o

culegere de povestiri şi nuvele (De ce zboară vulturul?, 1966), se consacră în exclusivitate

romanului, dobândind o rapidă şi largă recunoaştere din partea criticii şi a publicului. Absenţii

(1970), Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Refugii (1984), Drumul

cenuşii (1988), ultimele două făcând parte dintr-un ciclu intitulat Zidul morţii, configurează o

problematică, un univers literar şi o suită de modalităţi caracteristice; romane ale unor cazuri de

conştiinţă, aceste cărţi urmăresc în egală măsură şi implicaţiile sociale, istorice şi politice ale

devenirii colective, astfel încât se realizează, în fiecare, o densă pânză epică, în cuprinsul căreia

sondajul analitic dus până la cele mai profunde straturi ale existenţei, cronica de moravuri şi

reconstituirea unor destine individuale se întrepătrund şi fuzionează indestructibil.

Scriitor deosebit de apreciat al generaţiei sale, Augustin Buzura obţine o serie de premii în

semn de recuoaştere a deosebitului său talent. În acest sens, iată câteva dintre distincţiile pe care

acest merituos scriitor le-a obţinut: Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1974, 1980). Premiul

Academiei (1977). O altă realizare deosebită a acestuia este intrarea ca membru al Academiei

Române în anul 1992.

Foarte activ în promovarea culturii române în străinătate, din ce în ce mai tradus în limbi

de circulaţie internaţională, citit cu plăcere atât înainte de revoluţie cât si după, Augustin Buzura

face parte, incontestabil din elita prozei noastre actuale.

Afirmaţia de mai sus este cu atât mai semnificativă cu cât, anii în care acesta activează se

suprapun, în contextual social-istoric, unei perioade dificile în istoria poporului nostru. Este vorba

3

despre perioada comunistă, a cărei avriante româeşti a fost numită de cercetătorii de specialitate

ceauşism şi care se referee la modalitatea de aplicare a marxism-leninismului de către Ceauşescu.

Acest regim punea accentual pe controlul societăţii de către partid. Alte caracteristici social-

istorice ale perioadei au fost:

Prezentarea conducătorilor comunişti sub forma unor eroi; acest fapt a dus, practic,

la apariţia unui cult al conducătorului.

Încheierea dialogului cu societatea civilă. La modul simplist, acest fapt denumea o

restricţie serveră, a cărei încălcare ar fi putut avea repercursiuni dintre cele mai grave.

Instaurarea cenzurii în o serie de domenii.

Evoluţia clasei proletare. Muncitorii erau consideraţi stâlpi ai societăţii.

2. RAPORTUL AUTOR-OPERĂ- CITITOR: RETROSPECTIVĂ CRITICĂBuzura a fost unul dintre cei mai cenzuraţi scriitori ai generaţiei şaizeciştilor, generaţie din

care face parte. El avea un anume cod prin care se adresa direct cititorului, mesajul operei fiind

plasat în subtext, totul fiind o aluzie subtilă la starea istorico-social-politică a vremii. Este de

asemenea recunoscut şi datorită strategiilor de înşelare a cenzorilor, dezvoltând o metodă foarte

ingenioasă şi anume, introducerea în romane a unui capitol plin cu referiri politice şi sociale

explicite, capitol care le solicita cenzorilor întreaga atenţie. Asta pe lângă hotărârea cu care îşi

susţinea punctul de vedere în ceea ce privea conţinutul romanelor sale, nefăcând nici un fel de

concesie care ar fi putut afecta compoziţia şi structura operei sale. Cu toate acestea, multe dintre

romanele sale au avut un destin nedrept, fiind puse cu mare dificultate în circulaţie, iar apoi

retrase la scurt timp. Este şi cazul romanului Absenţii, care după ce a fost publicat cu relativă

usurinţă, la editura Dacia din Cluj-Napoca şi a fost ridicat în slăvi de critica timpului, la scurt

timp este scos din circulaţie şi pus pe „lista neagră” a romanelor interzise, de unde nu a mai ieşit

până la căderea regimului comunist. Un paradox, am putea spune, pentru că el a fost cel care i-a

adus lui Buzura primele două premii importante din existenţa sa de scriitor şi anume premiul

Uniunii Scriitorilor şi decoraţia „Meritul Cultural”, după care tot el a fost cel datorită căruia

numele Augustin Buzura nu mai era pomenit în nici o publicaţie. A fost primul contact direct al

scriitorului cu realitatea literară a epocii.

Augustin Buzura n-a fost un scriitor care s-a autocenzurat şi nici unul care a cedat

presiunilor cenzurii şi asta se vede şi în toate romanele sale. Ele comunică ceea ce au de

comunicat, îşi îndeplinesc rolul cu care le-a încredinţat autorul lor şi reprezintă mărturii istorico-

4

literare ale unei realităţi sociale existente la noi până nu de mult. Totuşi, ca orice scriitor care a

publicat în perioada regimului comunist şi care îşi făcea propriile „jocuri”, nici Buzura nu a scăpat

neatins. Romanele sale au ajuns sau pe lista celor interzise, imediat după publicare, sau au fost

nevoite să „se lipsească” de un capitol pentru a putea fi publicate. Cu toate acestea Buzura s-a

dovedit a fi un scriitor căruia nu i-a lipsit curajul să vorbească despre lipsurile şi erorile sistemului

comunist, nici despre carenţele în personalitate pe care le suferea omul nevoit să trăiască în tăcere,

cu frica impregnată în fiecare vorbă rostită sau gând. Romanele scrise de Buzura în comunism,

sunt romane ale durerii şi ale neputinţei.

Meritele sale ca prozator de mare valoare i-au fost recunoscute şi recompensate scriitorului

Augustin Buzura, acesta primind de-a lungul timpului de trei ori premiul Uniunii Scriitorilor, în

1970 pentru primul său roman, Absenţii, în 1974 pentru Feţele Tăcerii, iar în 1980 pentru Vocile

nopţii şi o dată, în 1977, premiul Academiei Române, pentru romanul Orgolii. În anul 1992 a

devenit membru titular al Academiei Române, astfel marcându-se momentul în care prestigiul său

de mare scriitor a atins apogeul.

Unele dintre romane au şi variante traduse în alte limbi: în engleză- Orgolii, Recviem

pentru nebuni şi bestii în franceză, şi tot în franceză, dar şi în spaniolă şi suedeză este tradus

romanul Drumul cenuşii, ceea ce este o mărturie în plus a faptului că Augustin Buzura este un

scriitor de talie internaţională. Buzura a făcut eforturi să facă literatura şi cultura română

cunoscută şi peste hotare nu numai prin cărţile sale, ci prin toate operele valoroase din punct de

vedere artistic. Acest lucru l-a realizat prin Fundaţia Culturală Română, a cărui preşedinte a fost

din momentul înfinţării sale, în 1990 şi până în prezent.

Augustin Buzura este prozatorul unei existenţe şi anume, a românilor, existenţă întinsă pe

perioada a două epoci total diferite şi totuşi la fel de apăsătoare asupra elementului uman. El este

unul dintre martorii care au consemnat transformările suferite de societate, dar şi un modelator al

spiritului uman, modelator al cărui unealtă este literatura.

Romanele lui Buzura au fost cele care au pus punctul pe i, care au vorbit direct cu omul

torturat de regimul comunist limitat. Buzura a jucat rolul unui medic, care deşi nu este mulţumit

de ceea ce-i comunică pacientului său, se vede nevoit ca să îi confirme suspiciunile legate de

boala de care credea că suferă. Într-adevăr, Buzura şi cei în numele cărora vorbeşte, văd ca pe o

boală manifestarea socială de la noi.

5

După cum afirma şi Mariana Boca într-un articol din revista Vatra, societăţile totalitare

sunt societăţi închise şi încă din toate punctele de vedere: al libertăţii individului, a lipsei de

informare asupra stării din exteriorul societăţii, a stării lucrurilor în general.

În aproape toate romanele scriitorilor generaţiei ’60, apărute în perioada comunismului se

regăseşte acea înţelegere a scriitorului cu cititorul, acea discuţie secretă a lor.

„Augustin Buzura a valorificat constant regimul complicităţii cu cititorul său din

societatea comunistă, prin teatralismul strategiilor narative şi printr-o viziune regizorală asupra

discursului. Teatralismul se manifestă şi în folosirea unei scheme narative repetitive prin care

debutează romanele: un erou intră într-un proces exploziv de autoevaluare internă pe fundalul

fricii, el fiind implicat în lupta cu monştrii identificaţi sau anonimi ai sistemului totalitar”1.

În romanele lui, cu precădere în Vocile Nopţii şi Drumul cenuşii, Buzura foloseşte o

tehnică neobişnuită, care ar putea fi numită tehnica reflectorului mobil, asta pentru că romanul dă

impresia unei scene pe care se află toate personajele cu situaţiile în care sunt angrenate, asupra

cărora autorul aruncă lumină şi poposeşte, făcând acest lucru într-o ordine aparent aleatorie. Doar

spre finalul romanului cititorul înţelege care este logica acestei construcţii.

Romanele lui Buzura joacă un rol important în literatura română contemporană din cel

puţin două motive. Primul ar fi că acestea reprezintă mărturii de valoare despre societatea din

regimul comunist, zugrăvesc într-un mod veritabil situaţii, personaje tipice, atmosferă locală şi te

transpun, pe tine, ca cititor, într-o lume pe care poate nu o cunoşti dar o simţi apropiată, îi simţi

suflul. Al doilea merit al romanelor sale este faptul că nu a lăsat omul să se îndobitocească citind

literatură proastă, inconsistentă şi superficială cum era cea proletcultistă, ci i-a cultivat gustul

pentru analiză şi meditaţie. Opera lui Buzura oferă generaţiilor actuale o literatură puternică, a

principiilor, facându-le în acelaşi timp să conştientizeze valoarea libertăţii.

Concepţia lui Buzura despre literatură poate fi rezumată în următoarele cuvinte ale

scriitorului argentinian Ernesto Sábato: „într-o perioadă de criză totală numai arta poate exprima

neliniştea şi disperarea omului, deoarece, spre deosebire de toate celelalte activităţi ale gândirii, ea

este singura care-i captează în totalitate spiritul.[...] Creaţia este acea parte a simţirii pe care am

cucerit-o în lupta cu imensitatea haosului.

1 Mariana, Boca, Augustin Buzura şi ficţiunile societăţii închise, revista Vatra, Târgu-Mureş, nr. 3, 2004. p. 73

6

CAPITOLUL II:

PERSPECTIVĂ SOCIO-LITERARĂ ÎN PROZA LUI AUGUSTIN BUZURA

1. „FEŢELE TĂCERII”Când citeşti Feţele Tăcerii te confrunţi cu adevărul, cu adevărul fiecărui personaj în parte, iar

amprenta comunismului se face resimţită. Romanul este o re-prezentare a societăţii comuniste din care s-a inspirat şi în care a trăit autorul. De fapt romanul, constă în două mărturii contradictorii: a unui fost activist de partid, Gheorghe Radu şi a fiului unui fost chiabur din Arini, un sătuc de la poalele munţilor. Cel care trebuie să tragă concluzia şi să stabilească care este adevărul, misiune obsedantă pentru el, este un ziarist de provincie pe nume Dan Toma, viitorul ginere al activistului. Totuşi, în poziţia lui Dan Toma faţă de mărturiile celor doi o putem bănui pe a autorului, care vrea să ilustreze atrocităţile care s-au făcut în numele unei ideologii socialiste care, zice-se, era făcută pentru om şi pentru bunăstarea lui. Şi o ilustrează foarte bine, povestirile şi acţiunea romanului fiind cu adevărat şocante. Felul în care analizează Carol Măgureanu întâmplările din viaţa lui, a familiei şi a satului este plin de dramatism, poate şi datorită faptului că în atitudinea sa se regăseşte resemnarea intelectualului care realizează că nu are nici o şansă în lupta cu sistemul. Dramatismul romanului rezultă şi din regretul care se simte în fiecare din povestirile celor doi duşmani, regret care îşi are sursele în vechea idee de a nu lupta frate cu frate (român cu român), dar nu numai. La Carol, regretul cel mare este că nu şi-a putut salva fraţii, împiedicându-i să rămână cu partizanii. Pentru Radu, cea mai mare părere de rău provine din faptul că nu a fost niciodată înţeles pentru faptele sale, că nimeni nu a ţinut cont că el nu era decât cel care respecta ordinele, adică o marionetă în jocul istoriei.

Ion Simuţ afirmă că Feţele Tăcerii este un roman foarte dinamic şi că există cel puţin două surse importante ale acestui dinamism epic şi naratologic. Prima, cea naratologică rezultă din structura compoziţională a romanului, axată pe trei voci: cea a ziaristului Dan Toma, cea a activistului de partid şi ultima, cea a lui Carol Măgureanu, iar dinamismul epic rezultă din dramatismul naraţiunii- întâmplări senzaţionale dar verosimile relevă confruntarea dintre cele două (chiar trei cu cea a partizanilor) tabere.2

Prin urmare Feţele Tăcerii este roman „ideologic”, roman „critic”, roman de reflecţie psihio-sociologic şi de retrospectivă istorico-politică.3 Aşadar e un roman dificil, care solicită foarte mult atenţia, un roman dens, cu informaţii din foarte multe domenii, care îţi dă impresia că dai o luptă cu fiecare frază, ca totul este spus şi în acelaşi timp nerostit, doar subînţeles, asta regăsindu-se inevitabil în toate romanele lui Buzura.

Sanda Cordoş, în cartea sa referitoare la criza în literatura română, analizând romanul Feţele Tăcerii, menţionează că acesta are lipsuri la partea estetică pentru că Buzura se concentrează prea mult asupra a ceea ce zice şi nu asupra modului în care o zice(scrie): „există în Feţele Tăcerii, în termeni conflictuali şi în tensiunea subiectului, datele unei tragedii, pe care, din păcate, scriitorul nu va reuşi să le fructifice, decât episodic; pentru că ceea ce lipseşte romanului este tocmai o viziune tragică substituită, în numele adevărului, de o viziune moralistă.”4 Deşi în romanele sale se remarcă o preocupare mai accentuată

2 Ion, Simuţ, Augustin Buzura- monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2001, pp. 45-46

3 Mircea, Iorgulescu, Prefaţă la Feţele Tăcerii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996, p. I-III

4 Sanda, Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, Cluj-Napoca, Editura Apostrof, 1999, p. 203

7

pentru etic decât pentru estetic, şi asta datorită imperaţiei pe care o simţea autorul de a spune adevărul, de a face ce trebuie, opera lui Buzura prezintă un foarte mare interes şi din punct de vedere literar. El este un maestru în a zugrăvi mediile sociale ori profesionale, mentalităţi şi epoci. Foarte interesant în romanele sale este indecizia între analiza psihologică şi tabloul de moravuri. Deşi autorul recurge la procedeul alternării persoanelor narative şi al monologului interior, împrumutat din noul roman, substanţa romanelor nu se anulează aproape niciodată în funcţie de perspectiva subiectivă. În definitiv, toate romanele lui Buzura sunt rezistente în latură obiectivă, nu analitică, radiografii ale societăţii mai degrabă decât ale sufletului.5

În vederea publicării Feţelor tăcerii, Buzura mărturiseşte că a avut discuţii foarte, foarte lungi. Asta pe lângă faptul că fiecare carte se plimba de la un cenzor la altul, ca de la Ana la Caiafa şi tot aşa, de la cenzorii editurii la Consiliul Culturii care teoretic era forul suprem, apoi la redactorul-şef al editurii care avea rolul de intermediar între scriitor şi alte foruri despre care nimeni nu ştia prea multe. Până la urmă cartea a ieşit, însă mai era de văzut dacă va trece de Cabinetul Unu, un fel de postcenzură. După tot acest proces obositor şi extrem de lung, era posibil ca totuşi cartea să nu poată fi publicată. Conjunctura a făcut ca Feţele tăcerii să reuşească să iasă.6

Buzura şi-a apărat cu îndârjire romanele, lupta cu cenzura şi cu securitatea costându-l nervii şi sănătatea: „m-am luptat pentru fiecare virgulă, chiar dacă în unele momente mi-a fost mult mai frică decât poate cineva să-şi imagineze, chiar dacă din această luptă absurdă, inegală, m-am ales cu doua edeme cerebrale”.7 El a întâlnit dificultăţi la publicarea fiecărui roman pentru că subiectele romanelor lui ilustrau calea deraiată pe care îl antrena istoria pe cel ce a vieţuit în regimul socialist.

1.1. PERSONAJUL DAN TOMA

Dan Toma este un ziarist care trăieşte cu obsesia adevărului. Meseria sa, în loc să-i alimenteze această foame de adevăr îl conduce spre frustrare deoarece îi interzice să se exprime. În societatea aflată sub regim totalitarist presa este doar o unealtă prin care se răspândeşte minciuna şi situaţia falsă a lucrurilor, şi asta datorită faptului că presa se transformă dintr-un mijloc independent, de exprimare liberă, într-un obiect, aflat în puterea statului, de manipulare în masă. Însă în romanul Feţele tăcerii, Buzura îi dă posibilitate personajului să-şi exercite meseria de ziarist-anchetator în altă parte decât la locul de muncă, în cazul incendierii locuinţei viitorului său socru, fost activist din perioada colectivizării. Cazul se prezintă ca banală rivalitate între reprezentanţii a două clase diferite, cea pe cale de desfiinţare a burgheziei şi cea nou apărută a comuniştilor. Însă se dovedeşte că istoria conflictului lor este una mult mai veche şi profundă, angrenând toate cele trei personaje. Pe ziarist îl implică în mod activ, iar pe celelalte două personaje într-un mod pasiv, singura lor acţiune, până la sfârşitul romanului, fiind de rememorare a trecutului.

Dan Toma reprezintă tipul intelectualului închis într-o lume din a cărei îngrădire mediocră nu poate scăpa, dornic de libertate şi „nebun” după adevăr. El este obosit de munca lipsită de satisfacţii pe care o face, de viaţa pe care-o duce, viaţă care nu se deosebeşte prea mult de cea a animalelor preocupate de supravieţuire numai. Nu trăieşte pentru nici un scop nobil şi tocmai de aici vine drama existenţei lui, din conştiinţa faptului că este capabil de mai mult şi nu are posibilitatea să o demonstreze. În ciuda culturii sale, Dan Toma nu dă dovadă de civism fiind nepoliticos în relaţia cu socrul său. Lipsa lui de politeţe are însă altă sursă, şi anume oboseala faţă de falsităţile lumii în care trăieşte şi de aceea el nu vrea să mai îngroaşe rândul acestora printr-o comportare conform etichetei. Este sincer în atitudinea lui atât faţă de socru, pe care nu îl simpatizează probabil datorită construcţiei lui de semi-brută, cât şi faţă de adversarul

5 http://www.romlit.ro/augustin_buzura6 Augustin, Buzura, Feţele tăcerii, prefaţă, curriculum vitae şi bibliografie de Mircea Iorgulescu, Editura 100 + 1 Gramar, Bucureşti, 1996, p. 65-687 Idem, ibidem, p. 193

8

acestuia cu care comunică la acelaşi nivel al undelor, considerându-l primul om pe care-l simte asemeni lui, cu care este făcut din acelaşi aluat.

Dan Toma este personajul care are cel mai mult din datele biografice ale autorului. La fel ca şi Buzura, personajul este nevoit să urmeze ciclul gimnazial într-un sat vecin aflat după un deal până în vârful căreia îl conducea mama sa. Liceul îl face într-un oraş minier, pe durata lui stând atât în internat cât şi, din voinţa mamei sale, la o fostă proprietară de mină, care joacă şi rolul de profesor de etică în educaţia sa. Cea mai interesantă parte a biografiilor lor comune constând în legătura, mai mult sau mai puţin directă, a fiecăruia dintre cei doi, cu un fost activist care s-a ocupat de colectivizare - Rusu în cazul lui Buzura, Radu în a lui Toma.

Toma este un om care în ciuda inteligenţei sale nu înţelege nici trecutul nici prezentul, deoarece acestea sunt absurde manifestări ale unei societăţi tulburi, care nu are nici o logică pentru că se contrazice pe ea însăşi. Datele cele mai recente despre aşa-numita existenţă le primeşte de la celelalte două voci narative ale romanului, Gheorghe Radu şi Carol Măguranu, care însă, nu reuşesc decât să-i intensifice ziaristului senzaţia de derizoriu şi absurd a lumii în care trăieşte. La sfârşitul romanului regăsim un personaj care ar vrea să spere în eliberarea sa de sub apăsarea acestei existenţe meschine, însă această scăpare rămâne sub semnul incertitudinii.

Romanele lui Augustin Buzura ilustrează criza umană, apăsă pe rană, pun întrebări, nu acceptat compromisuri. Şi cititorul a crezut şi crede în continuare, cel de atunci privindu-le cu înţelegere, cu inima bătând la unison cu vibraţia cărţii, cel de acum analizându-le cu uimire şi groază. Buzura face o literatură a libertăţii (şi liberă) într-o carceră, care e societatea comunistă.

1.2. CÂTEVA CARACTERISTICI ALE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA = OBIECTIVE DE URMĂRIT ÎN INTERVIU ŞI ÎN ROMANUL „FEŢELE TĂCERII”

1. Guvernarea prin teroare şi instituţii de represiune ( securitatea / poliţia politică, miliţia, justiţia şi armata)

2. Obţinerea supunerii forţate prin cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari

3. Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”; înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul a condamnat un întreg popor;

1.3. ANEXE

Fişă de lucru nr 1.

Interviu (prelucrat) „despre Feţele tăcerii şi ale literaturii”Intervievat: academicianul Augustin BuzuraIntervievator: Jurnalul Naţional

1. J. N: Morala cărţii, tipologiile ei, această incursiune în chiar atât de îndepărtat şi deloc abstract, rămân, aşadar deschise?

9

A. B: Din păcate, da! M-a interesat întotdeauna relaţia omului cu istoria, cu o istorie crudă, brutală cu cei ce îi ignoră lecţiile. Nu mi-aş fi putut imagina că, după mai bine de patru decenii – câte au trecut de când mi-am început documentarea pentru roman -, ura, ignoranţa, frica, mizeria materială şi morala vor fi mai dureroase, mai apăsătoare decât atunci. Ţara a rămas tot la cheremul activiştilor, numai că cei de astăzi nu te omoară cu gloanţe, ci cu mizeria materială şi spirituală. România a devenit un rai al prostiei arogante, al inculturii şi al hoţiei. Înainte, foştii activişti ţineau oamenii cu forţa în ţară, aşa încât, pe timpul acela, mulţi îşi riscau viaţa trecând Dunărea înot sau încercând cele mai ciudate metode de evadare. Azi, în schimb, urmaşii vechilor activişti, te fugăresc pur şi simplu din ţară, îţi interzic prin legi idioate dreptul la muncă, la învăţătură şi la sănătate. Ţara nu este condusă, ci stăpânită în stil mafiot. După 21 de ani de la Revoluţie, ne-am întors de unde am plecat. Ba chiar mai jos. Ca şi atunci, intelectualitatea, în marea ei majoritate, îi înalţă contra-cost ode conducătorului unic şi luptă cu disperare cu comunismul şi cu Securitatea, decedate demult, de moarte naturală. Exact ca în roman, doar cei ce au luptat, chiar dacă pe baricade diferite, se mai înţeleg între ei. Lichelele prezentului nu cunosc nici măcar trecutul apropiat, spaimele şi durerile propriilor părinţi. În cea mai liberă dintre lumi, suntem uitaţi de toţi, încurcaţi în propria noastră nimicnicie, transformaţi într-o tristă mahala a Europei. Trăim fără să ne respectăm instituţiile, fără legi, fără speranţe, fără morală, ca în anii ce au precedat Regulamentul Organic al generalului Pavel Kisselef. Nu ştin să spunen nu atunci când o cer interesele ţării. Îmi amintesc deseori de bisericuţele pe roţi despre care se povestea în îndepărtata-mi tinereţe. Când veneau tătarii sau alţi năvălitori, oamenii luau bisericuţa cu ei şi se ascundeau în munţi. Acum, în loc să ne opunem proştilor şi diletanţilor, să facem curăţenie la noi acasă, fugim în lume, ne pierdem printre cei ce şi-au apărat, cu sabia în mână şi la timpul potrivit, spaţiul, cultura şi civilizaţia. În locul sabiei sau al spiritului, ne încăpăţânăm să folosim mătura sau mopul! D aceea, avem exact ce maerităm.

2. După cinci decenii de luptă cu cărţile în căutarea Cărţii, ce e de preferat? Libertăţile cenzurii sau cenzurile libertăţii?

M-am bătut cu cenzura abia după ce mi-am scris cărţile. Mi-ar fi fost foarte greu să scriu dacă nu m-aş fi simţit liber. De când am descoprit ce înseamnă a scrie, am făcut tot posibilul să mă simt pe o poziţie morală corectă şi să cunosc performanţele literare – şi nu numai – ale timpului meu. În clipa în care te gândeşti la obstacolele de orice fel, politice, economice, morale, la ce zice sau ce crede lumea, critica etc., scrisul îşi pierde forţa. Scrii pentru că numai aşa simţi că exişti, scrii să trăieşti, scrii să amâni moartea, scrii să aduci şi să le oferi ceva nou şi adevărat celorlalţi, scrii să te pui în acord cu înzestrarea ce ţi s-a dat, şi aşa mai departe. Nu alegi dintre două sau mai multe rele, nu te adaptezi lumii, gusturilor şi modei, ci faci tot ce îţi stă în putere să o schimbi tu, să-i adaugi ceva din tine, ceva ce n-a mai avut până atunci.

3. Ce ar trebui să reţină dintr-un astfel de roman un tânăr care s-a născut după 1988 şi pentru care Nicolae Ceauşescu e benignul „nea Nicu”?

Luptele din munţi au avut loc în vermea celuilalt dictator, Gheorghe Gheorghidiu – Dej, dar acţiunea romanului se desfăşoară într-un timp psihic şi continuă chiar şi după ce am reuşit să scriu

10

cuvântul Sfârţit. Cât despre succesorul lui Dej, nea Nicu, foarte mulţi dintre cei care l-au detestat sau chiar i-au dorit moartea, azi l-ar vota, încât ar ieşi învingător în alegeri din primul tur, indiferent pentru ce funcţie. După două decenii de la asainare, urmaşii lui nea Nicu încă n-au reuşit să termine de vândut sau de furat ceea ce s-a construit , în „iepoca de aur” datorită „indicaţiilor” lui. În paranteză fie spus, nea Nicu nu era atât de incult precum sunt înclinaţi să creadă tinerii de azi. Recita bine din Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, făcea diferenţa între Eugen Lovinescu şi… Monica Lovinescu, de exemplu, ca să nu mai vorbim de scriitorii importanţi din vremea sa. Sigur că timpul schimbă culoarea faptelor. Cu mulţi ani în urmă, în Polonia, contemplând castele teutonilor, îmi spuneam că vizitatorii lor nu se gândesc la sângele şi la suferinţele celor care le-au construit, ci la frumuseţea acestor minunăţii arhitectonice înalte de cei ce, cu crucea într-o mână şi cu sabia în alta, au împins tot mai departe civilizaţia. Nu cred că un tânăr de azi ar avea probleme cu înţelegerea romanului meu, chiar dacă metodele de ucidere sunt astăzi infinit mai rafinate: cuvântul, de exemplu, este mult mai eficient decât gloanţele sau săbiile. Şi pentru a continua ideea, activiştii de azi, diletanţi şi aroganţi, sunt infinit mai nocivi şi mai nocivi şi mai eficienţi decât erau înaintaşii lor. Cu ajutorul ordonanţelor de urgenţă şi al unor legi absurde, s-a distrus învăţământul, sănătatea încât orice om, cât de normal, se îngrozeşte gândindu-se la ce ne poate aştepta în anii ce vin. Mai ales că fabricile de proşti şi de lichele funcţionează la capacitate maximă. Ca urmare, tinerii de azi au cu atât mai mult obligaţia să cunoască istoria părinţilor lor pentru că cine ignoră lecţiile istoriei, le repetă. iar, noi românii, repetăm mereu lecţiile ei cele mai dureroase. Şi, pentru că îmi amintesc acum de metafora lui Camus: astăzi, în România, „agenţii ciumei” nu se mai află la porţile Cetăţii aşteptând momentul prielnic pentru atac, ci sunt la vedere, în Cetate. Lumea se împiedică în şobolani, dar se face că nu-i vede. Romanul esste şi un avertisment grav, un srigăt disperat. Ne aflăm mai jos decât eram acum 21 de ani. De lucrul acesta trebuie să fie conştienţi nu numai cei născuţi după Revoluţie. Cei pe care-i condamnăm sunt mai puţin vinovaţi decât noi, cei care tăcem.

Cerinţe:1. Primul răspuns al lui Buzura.

Comentaţi în 3 – 5 – 7 fraze evoluţia / invoulţia societăţii făcând referire atât la roman, cât şi la viaţa cotidiană. Cum aţi caracteriza (pe scurt) puterea conducătorului? Sunteţi sau nu de acord cu Augustin Buzura? Motivaţi răspunsul!

2. A doua replică a intervievatului Comentaţi afirmaţia intelectualului. În opinia voastră, ce credeţi că se practică astăzi:

libertăţile cenzurii sau cenzurile libertăţii?3. Al treilea răspuns al autorului

Mai putem vorbi astăzi de guvernare prin teroare şi instituţii de represiune? Comentaţi replica lui Augustin Buzura în 5-7 rânduri.

Fişă de lucru nr. 2

11

1. Din lista de citate, respectiv caracteristici ale comunismului care urmează, stabiliţi ce caracteristică a comunismului i se potriveşte fiecărui citat în parte. Motivaţi-vă alegerea!

A. Caracteristici ale comunismului: 1. Guvernarea prin teroare şi instituţii de represiune ( securitatea / poliţia politică, miliţia,

justiţia şi armata) 2. Obţinerea supunerii forţate prin cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari

3. Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”; înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul a condamnat un întreg popor;

B. Citate din romanul Feţele tăcerii :

1.„Am deschis cazul unui cercetător […]. Am primit, odată, pe numele meu, un plic în care am găsit următoarea poezie dedicată academicianului Poenaru:

Într-o zi obişnuită, mă dusei să cumpăr pită, / Dar cum coada era mare, hotărâi să iau ziare. / Şi cum coada era mare, mă cătai în buzunare / Şi văzui că n-am parale. / Ce bine că-i coada mare! / Azi nu voi citi ziare, / Azi sunt scutit de mâncare. Însă-s foarte optimist, / C-am văzut un popă trist conversând c-un conţopist / Despre petele din Soare.”2.„ Mă doare când muncitorul X locuieşte cu cinci copii în casa scărilor, că n-au, să zicem, lapte suficient şi carne, în vreme ce responsabilul cu aprovizionarea morală şi spirituală a urbei petrece, în loc să facă ceva, îl îndoapă cu lozinci şi sfaturi…”

3.„M-am întrebat totuşi, porinind de la Lupan, ce mă costă în fond să fiu şi eu laş? Adică, mai exact, de ce, discret sau nediscret, că tot acolo e, nu mă retrag din toate şi să-mi găsesc o pasiune, pescar, amator sau apicultor, unde, fireşte, nimeni nu mă obligă să mint sau să spun adevărul, unde da sau nu are mai puţină valoare?” (cuvintele aparţin personajului Dan Toma, ziarist)

4.„«Tu ai ceva de raportat? » întrebă căpitanul. «Sterian nu a fost semnalat în raza comunei, munca se desfăşoară normal, numai eu am avut de furcă cu nişte pociţi. Aştia-s mai răi decât chiaburii, mai încăpăţânaţi, le spui, cerzi că au priceput, dar fac exact cum îi taie capul. În rest, cu cotele, n-am ce mă plânge.”

5.„Afişele de pe ziduri câtă vreme n-o să-mi iasă din minte? Le văd mereu, vii, ca atunci, în Moldova, mă urmăeşte degetul pe buze: Cine limba lungă are / Cinci ani va săpa la sare. Când ani întregi ai trăit astfel, nici nu-ţi dai seama cum te schimbi; cum, încet-încet, de dragul unei vieţi care nu prea merită mulţi bani, te dezobişnuieşti să caşti gura, ţine-ţi în tine urltul, şi să nu crăpi când eşti absolut singur – pentru că nimeni nu ştie cu ce se ocupă celălalt – îţi dai drumul însă cu toate astea, când ţi se spune ceva, faci de teamă, ca şi de voie bună.”

6.„Ce ciudat să pot pălăvrăgi despre cărţi cu cineva după atâţia ani, şi persoana respectivă să fie în conştiinţă de cauză! Din păcate, deşi mi-am dorit acest lucru, mă simt incomodat. Între mine şi dumneata stau aproape douăzeci de ani, partea lucidă a vieţii, adică exact o viaţă, şi nu ştiu dacă vedem lumea cu acelaşi ochi.”

12

7.Singurul meu noroc a fost că o lungă perioadă Sterian m-a lăsat în pace, nu fusese semnalizat de nimeni, îi convenea că băteam pasul pe loc. Reîntoarcerea acasă mi se părea atât de îndepărtată, încât mă apuca groaza; de altfel Florica îmi proorocise asta de la bun început, aşa că intrase în boala scrisului. Nu-ţi spun ce-mi scria. «Taci, băi, îi răspundeam, că dacă dă cineva peste scrisorile tale, ne bagi pe amândoi la apă, de nu mai vedem soarele.»”

2. Pe baza citatelor de mai sus, realizaţi un scurt portret al societăţii romaneşti ( 4 – 8 propoziţii).3. Explicaţi titlul romanului Feţele tăcerii, dar şi numele personajului Dan Toma.

2. „REFUGII”

Romanul Refugii apare în 1980 la editura Cartea Românească din Bucureşti şi

reprezintă primul din cele două romane care alcătuiesc Zidul morţii, autorul său fiind nimeni

altul decât Augustin Buzura. Romanul a fost un eveniment literar şi a provocat un fenomen de

13

societate. Ambele însă cu puternică semnificaţie politică, în parte explicabilă prin

caracteristicile înseşi ale romanului, în parte prin conjunctură. Cititorii, mai mult decît

comentatorii, au văzut şi au găsit în Refugii cea mai radicală contestare a sistemului politic din

România de atunci. Erau şi singurii care o puteau face în toată libertatea. Noua carte a lui

Augustin Buzura s-a epuizat instantaneu, şi chiar fără să fie expusă în librării. A fost vîndută

pe sub tejghea, a fost cumpărată prin relaţi, a intrat de îndată în bursa neoficială a pieţii negre,

unde s-a situat în topul celor mai căutate produse în comerţul de stat, a fost multiplicată prin

xeroxare, „la negru” de obicei, copiile fiind vîndute la preţuri ameţitoare, tot pe sub mînă. A

fost dată şi a fost acceptată ca mită. S-au cumpărat cu ea servicii şi bunăvoinţe. A fost dăruită.

A circulat ameţitor, împrumutată din mînă-n mînă. A fost şterpelită. A fost rîvnită. A devenit o

carte-mit.  

Criticul literar Mircea Iorgulescu prezintă în prefaţa romanului modurile cum a fost

primit acesta, pe de o parte drept cea mai radicală contestare a sistemului politic din

România, fiind luată de către cititori drept cronică şi nu ficţiune, iar pe de altă parte

romanului i-a fost ignorată cu bună ştiinţă istoria conţinută, fiind sustras contextului social

în care a apărut. Oricum, real este, după cum afirmă şi Iorgulescu, că Refugii „este o poveste

cu şi despre fiinţe imaginare într-un spaţiu imaginar. Protagoniştii, trei la număr, sunt

personaje care se reprezintă pe ele însele, nu transcriu literar o schemă de reprezentare a unei

realităţi formalizate ideologic sau sociologic. Până şi relaţiile dintre ei sunt de natură pur

afectivă”.8

Refugii este romanul unei conştiinţe îmbolnăvite de eşec şi de alegeri greşite

împuse în mare parte de contextul social. Buzura o alege pe Ioana Olaru care este

traducătoare la un grup industrial din oraşul Râul Doamnei să dea glas acestui roman.

Alegerea naratorului feminin, care este şi protagonistul romanului, provine din veşnica

dorinţă a autorului de a se autodepăşi, de a crea un nou unghi din care să fie privită realitatea

şi de a prezenta o nouă psihologie, mult mai supusă în acest caz prejudecăţilor şi

controverselor. Romanul Refugii, se remarcă prin înţelegerea cuprinzătoare şi nuanţată a

psihicului feminin. Buzura o înţelege pe protagonistă şi îi evidenţiază feminitatea, dar nu

căzut teatral în genunchi, nici cu o uimire naivă sau arogană, ci însufleţit de compasiune.

„Te naşti cu ideea tâmpită că ţi se cuvine şi ţie un pic de fericire. Şi dacă ai curajul să o 8 Mircea, Iorgulescu, Prefaţă la Refugii, Editura Corint, Bucureşti, 2005, pp. 6-7

14

cauţi, să nu renunţi la ea, până la urmă agitaţia ta se transformă în tragedie. Eu una am

încetat să mai sper, speranţa ţine şi de vârstă”, aşa cum mărturiseşte Ioana în roman.

Prudent şi subtil, cu acea prudenţă a romancierului veritabil, pentru care

personajele nu sînt marionete mînuite mai mult sau mai puţin abil, ci hieroglife ale

misterelor existenţei, Augustin Buzura nu oferă nici un răspuns şi nu pune nici un

diagnostic. Dar nici nu elimină semnele şi indiciile care fac din patologia ambiguităţii şi a

ambivalenţei autentica temă a romanului său.  Apărut în 1984, romanul respiră întreaga

atmosferă toxică, apăsătoare, crepusculară a ceauşismului târziu. 

2.1. ROMANUL PE SCURT

Romanul debutează cu imaginea Ioanei, a cărei biografie o aflăm pe parcursul

confesării ei, şi care după ce suferă un accident de maşină, se trezeşte din şoc într-un spital

de psihiatrie. Această Ioana, este o persoană foarte inteligentă, genul de persoană cu o

conştiinţă bolnavă de analiză, acest aspect nediferenţiind-o însă, de alte personaje de-a lui

Buzura. Acţiunea romanului se recompune din evocare amintirilor ei legate de existenţa

anterioară ajungerii în spital, intersectate cu scene şi întâmplări din incinta spitalului de

psihiatrie. Interesant este faptul că lumea şi existenţa din interiorul spitalului este o replică

minusculă a celei de afară, un fel de machetă animată care o ilustrează perfect.

Naraţiunea constă în monologurile interioare ale Ioanei, deoarece fiind înzestrată cu

o doză considerabilă de paranoia, ea nu se încrede în terapia doctorului Vlad Cosma, în grija

căreia se află şi preferă să-şi repete în gând toate întâmplările. Doctorul dă într-adevăr

impresia de anchetator care are misiunea să afle cât ştie fata despre ce i s-a întâmplat şi ce

legături poate face ea. Monologurile Ioanei se întrepătrund cu ale soţului ei, Iustin care sunt

introduse sub forma unor scrisori de confesiune. Peste toate aceste se suprapun însă

măruntele întâmplări din spital şi personajele de aici, oameni bolnavi mintal, unii dintre ei

fiind copii caricaturizate ale aşa-numiţilor oameni mari sau sus-puşi ai epocii. Exemplul cel

mai bun în acest sens este „marele M.N.S.” un savant închipuit care născoceşte proiectul pe

care-l numeşte model uman finit, având în vedere crearea unei specii de om nou, aceasta

fiind clară aluzie la ideologia comunismului. Iniţial autorul i-a pus nume acestui personaj

M.S.N, în traducere Majestatea Sa Nicolae însă cenzura a intuit corect ce ar putea însemna şi

l-a pus să-l modifice.9

9 Augustin, Buzura,op. cit., p. 202

15

Mărturisirile Ioanei sunt pline de durere şi de regrete, teamă şi nesiguranţă. Prin ele

eroina se autovalorizează, se justifică şi uneori le foloseşte ca disimulare în faţa medicului

pe care îl bănuieşte ca are vreo implicaţie în istoria accidentului ei. Analizându-şi viaţa, ea

realizează că aceasta a fost o continuă căutare de refugii, în căsnicie, în prieteni(Victoria), în

barbaţii pe care îi preţuieşte pentru o vreme, refugii care se dovedesc a fi toate iluzorii. „Prin

urmare Ioana Olaru reprezintă personajul cu o structură bovarică, postulatul bovarismului

fiind, după Jules de Gaultier, acela al existenţei concepute în mod necesar alta decât ceea ce

este”.10

Finalul poveştii are loc în cabinetul doctorului Cosma şi este prezentată scena în care

pacienta încearcă să înţeleagă sensul unui tablou celebru numit Parabola orbilor, a lui

Bruegel. Parabola pare a exprima ceva despre propria-i existenţă şi anume o cădere în lanţ, o

cauzalitate nedefinită, o tragedie într-un grotesc absolut. Ultimele cuvinte ale protagonistei

indică voinţa de eliberare din coşmarul singurătăţii şi al fricii: „trebuie să mă eliberez

cumva; nu-ţi poţi contempla la nesfârşit înfrângerile, mizeria, umilinţa”11. Ca în majoritatea

cazurilor romanelor sale, Buzura lasă finalul deschis interpretărilor, aici el având şi rolul de

început al următorului roman.

2.2. “REFUGII”, LA NIVEL DE ROMAN

La drept vorbind, Augustin Buzura n-a fost un scriitor care s-a autocenzurat şi nici

unul care a cedat presiunilor cenzurii şi asta se vede şi în toate romanele sale. Ele comunică

ceea ce au de comunicat, îşi îndeplinesc rolul cu care le-a încredinţat autorul lor şi reprezintă

mărturii istorico-literare ale unei realităţi sociale existente la noi până nu de mult.

Motivele ca o carte să nu fie publicată erau destule, de fapt orice avea legătură cu

realitatea imediată a epocii era interzis, de la scrierea despre o grevă, ca în cazul romanului

Refugii. Era evident că, la începutul anilor '80, orice ar fi scris romancierul ar fi părut

cenzurii suspect. Începând cu titlul, care se referă la iluzoriile refugii ale eroinei, dar care a

fost legat de ideea de evaziune.

Paradoxul cenzurării Refugiilor a fost dublu. A fost mutată negocierea textului la

Securitate, pentru motivul că, oficial, în România instituţia Cenzurii fusese desfiinţată în

1977. Iar Securitatea a pretins că lucrurile nu stăteau cum le înfăţişa romancierul. La

10 Mircea, Zaciu, Cu cărţile pe masă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1081 p. 41811 Augustin, Buzura, op. cit

16

acuzaţiile referitoare la transferul acţiunii dintr-o mină de cărbune într-una de neferoase,

Buzura s-a apărat susţinând, ceea ce era adevărat, că el nu vorbise despre nici o grevă,

despre care, de altfel, nici ziarul Scânteia, nici Ceauşescu, după ce a fost în Valea Jiului, n-

au scos un cuvânt.

Refugii are o mare capacitate de cuprindere a societăţii comuniste, în toate

compartimentele ei, cu variante despre viaţa la ţară şi despre atmosfera târgului de provincie,

cu mărturii despre formele invizibile ale puterii (Securitatea), dar şi despre micii demoni ai

puterii locale. Fără îndoială însă că nu e un simplu roman-document, limitat la reflectarea

unei epoci, deşi nu prea multe alte romane îi pot fi puse alături ca exemplificare a unui

realism dur, în măsură să dea imaginea opresiunii şi fiorul dramatic al unei societăţi închise.

Lucrurile pot fi privite astăzi cu umor. Dar în epocă paradoxul în care cenzura s-a

pus singură nu era deloc evident şi cu atât mai puţin amuzant. S-ar zice că cititul printre

rânduri fiind specialitatea casei, romanul a fost întârziat de la publicare nu din pricina a ceea

ce de fapt conţinea, ci pentru interpretările care se puteau da conţinutului. La drept vorbind,

povestea lui Helgomar David, inginerul, va fi interesantă abia la reluarea ei, în Drumul

cenuşii. În Refugii e cu totul secundară. Nici nemulţumiri, nici revendicări minereşti, nici

grevă, nici lideri. Răspunsul dat de Buzura ofiţerului nu era doar ironic. Romanul Ioanei

Olaru, la rândul lui, e îndeajuns de banal. Expert în psihologia feminină, Buzura n-a fost

niciodată.

2.3. LA NIVELUL CONŢINUTULUIRefugii e romanul eşecurilor în dragoste ale unei femei tinere şi frumoase, care nu

reuşeşte să se adapteze lumii bărbaţilor. Subiectul a atras numeroase cititoare, care se vor fi

recunoscut spontan în destinul Ioanei Olaru, înşelată de un soţ care, după divorţ, continuă a-i

expedia scrisori pline de căinţă, agasată sexual de şeful ei, cucerită de un înalt demnitar,

gelos la culme, care o vânează, la propriu, noaptea la lumina farurilor maşinii, în fine,

abandonată laş de un al patrulea, speriat de ameninţările precedentului.

Smintiţi de toate felurile şi de toate calibrele, pacienţii din ospiciu au un regim

ambiguu, de bolnavi aflaţi în curs de tratament şi deopotrivă de persoane internate mai

degrabă pentru a fi scoase din circuitul social, ca într-o instituţie penitenciară.

La originea identificării romanului cu o cronică politică deghizată sau măcar cu un

reportaj socio-politic literaturizat se află în mod cert această identitate, realmente existentă

17

în carte, chiar proeminentă artistic, dintre balamuc şi lumea din afara lui. Nicăieri în Refugii

nu este evocată vreo împrejurare politică internă sau internaţională care să permită, fie şi

aproximativ, situarea acţiunii din roman într-un moment istoric precizat. Nu sînt menţionate

nici evenimente culturale sau naturale care să facă posibilă o relativă datare. Deşi nu este

spaţial restrînsă, lumea romanului pare totuşi să trăiască într-o cuşcă şi preocupată exclusiv

de ea însăşi. Evocările Ioanei se întorc înapoi cu cîţiva ani faţă de momentul istorisirii, dar

timpul interior al romanului este mai degrabă unul mort, a cărui curgere a fost oprită. 

Nu de acest tip de succes s-a temut, cu siguranţă, Cenzura, care l-a hărţuit pe

romancier ca pentru nici o altă carte a sa. Explicaţia stă în faptul că un personaj din anturajul

protagonistei este inginer de mine, are unele probleme la locul de muncă, e nevoit să se

ascundă şi până la urmă să dispară. Cenzura s-a gândit imediat la greva minerilor din 1977 şi

la dispariţia liderilor ei.

2.4. LA NIVELUL PERSONAJULUI

În perioada comunistă, femeile nu aveau libertatea pe care o au acum. Deşi erau

declarate ca fiind egale cu bărbaţii, ele beneficiau de acest statut doar când era vorba de

muncă. Acestea aveau dreptul la şcolarizare doar pentru eventualitatea unui loc de muncă.

Cât de mari au trebuit să fie frustrările şi cât de marcante eşecurile femeilor în timpul

comunismului, ne putem da seama după succesul de public al Refugiilor la apariţie. „De

fapt, mi-a fost întotdeauna frică de fericire, nu sunt capabilă să o trăiesc cu toată fiinţa mea,

mă îngrozeşte; ea mi se pare doar preludiul unui dezastru, aura lui şi nimic mai mult. Sunt

însă bucuroasă când cei din jur par fericiţi, atât cât se poate”, aşa cum spune Ioana în roman.

Nu e nici o îndoială că toată lumea citea printre rânduri. Citit astăzi în litera lui, romanul e

fără mare interes psihologic, cu tablouri sociale (viaţa intelectualităţii dintr-un sat socialist)

ceva mai pregnante, dar sub nivelul acelora din Feţele tăcerii sau din Vocile nopţii.

Lumea cărţii lui Augustin Buzura este una în totalitate compusă din personaje

deraiate. Cele cu tulburări psihice nu numai evidente, dar şi foarte accentuate, uneori pînă la

caricatural, pot fi totuşi în mod cert puse în seama actualităţii istorice şi socotite aluzii

transparente la realitatea imediată. Printre colegii de balamuc ai Ioanei se află astfel „marele

M.S.N.”, un paranoic autor de doctrină de salvare a lumii. Marele M.S.N este însă un

psihopat oficial, ca pacient al stabilimentului psihiatric el este un bolnav omologat ca atare,

în vreme ce personajele celelalte nu, deşi toate prezintă semne incontestabile de maladii

18

psihice. Fiind cel mai vizibil ţicnit din roman, este de aceea şi cel mai inofensiv, raza lui de

acţiune nu depăşeşte incinta ospiciului în care este închis. Nu acesta este şi cazul celorlalte

personaje, acestea se află în libertate, iar comportamentul lor perturbat se înscrie în

normalitatea unei lumi ea însăşi perturbată. Şi aici există certe diferenţe de vizibilitate a

psihopatiilor, dar acestea decurg mai mult din construcţia înşelătoare a romanului decît

dintr-o reală ierarhizare impusă de autor şi prin urmare suspectă de artificiu şi schematism. 

Ioana este un alt personaj feminin din lumea romanului lui Buzura, care este de

această dată şi protagonist şi vocea narativă a romanului. Ioana Olaru este un fel de reluare a

Lenei din Vocile nopţii, după cum însăşi autorul afirmă, însă ceea ce are în plus faţă de Lena

este complexitatea ei.12 Spre deosebire de Lena, Ioana Olaru nu este deloc frivolă, chiar din

contră, ea este scârbită de efectul pe care îl produce bărbaţiilor, care nu trec dincolo de fizic,

văzând în ea doar un fel de marfă de consum. „Dominantă este în cazul ei "nevoia de

afecţiune", imposibil de satisfăcut într-un mediu cu o activitate afectivă simplificată

tovărăşeşte şi ornamentată, în compensaţie, cu kitsch-ul unei retorici erotice ieftine. Aşa

apare dorinţa găsirii unor "refugii", care sunt, însă, de negăsit într-o societate degradată de

comunism.”13 Personaj cu o psihologie sociografică, ea sintetizează nevroza unei epoci.

Ioana se găseşte, încă de la începutul romanului, într-un spital de psihiatrie, neştiind

nici cum a ajuns acolo şi nici din ce motive. Singurul lucru pe care-l ştie sigur, este faptul că

a fost victima unui accident de maşină. Personajul se află într-o acută criză de identitate,

datorată eşecului pe mai multe paliere ale existenţei, din care cel mai important este cel al

iubirii. Este exact aşa cum spune Ioana: „Când ratezi totul nu-ţi rămâne decât să meditezi

asupra soartei omenirii, eu una m-am săturat chiar şi de asta”. Se observă la personajele din

ultimele romane ale lui Buzura, o predispoziţie spre a-şi găsi împlinirea în iubire, care este

de fapt şi singura împlinire la care poate spera omul, singura care i-ar fi permisă. Ioana este

un personaj reflexiv, lucid, care îşi analizează existenţa în cele mai mici detalii, nefiind

deloc indulgentă cu propria persoană. Ea realizează că toată viaţa s-a aflat în mijlocul unui

joc de oglinzi deformatoare, toţi ceilalţi văzând-o cu totul altfel decât era ea în realitate,

interpretând-o conform construcţiilor proprii.

Abandonată fiind într-un spital psihiatric, Ioana se vede obligată să refacă drumul

spre sine, acţiune care face ca rezistenţa Ioanei se aproprie de zero, personajul dezvăluind o 12 Augustin, Buzura, op. cit., p.5513 http://www.romlit.ro/augustin_buzura_ii

19

vulnerabilitate greu de imaginat. De asemenea, încrederea îi este zdruncinată, având

momente în roman când are manifestări de om paranoic şi asta este de înţeles, ţinând cont de

faptul că Ioana a fost victima a trei bărbaţi, care i-au înşelat încrederea şi iubirea. Primul

dintre ei a fost, Iustin, soţul ei, caracter slab care nu i-a putut fi loial, înşelând-o cu o fată din

satul în care era profesor. Al doilea este Anton Crişan „care nu este însă numai un bărbat

puternic, ci şi prea puternic. Îmbrăţişarea lui devine în scurtă vreme sufocantă, iar Ioana îşi

găseşte refugiul în braţele unui bărbat şters, Sabin, care o va dezamăgi şi el.”14

Ioana Olaru este un personaj suferind, cu care viaţa s-a arătat nemiloasă şi

necruţătoare şi care în ciuda tuturor loviturilor primite, speră să iasă de sub semnul eşecului.

2.5. ACTUALITATEA

O întrebare foarte îndreptăţită, pe care şi-au pus-o mulţi critici, al cărei răspuns este

însă, evident, afirmativ. Lăsând deoparte restul, cel mai recent roman a lui Buzura a apărut

în 2009 şi asta îl face pe autor, mai mult decât actual. Totuşi, trebuie recunoscut că dilema

face referire la romanele pe care autorul le-a scris până la revoluţie, deci de marile romane

care zugrăvesc societatea comunistă este vorba.

Ceea ce reiese şi din acest roman şi din cel care-l urmează este faptul că scriitorul,

omul în general, nu a ajuns odată cu scăparea de sub regimul totalitar, la libertatea visată.

Dacă atunci existau anumite metode de constrângere, acum există altele, şi mai eficiente

care iau forma resurselor materiale; dacă atunci omul nu avea drepturi acum el are, însă

acestea îi pot fi cu uşurinţă încălcate de oricine nu ţine cont de faptul că drepturile implică şi

asumarea unor responsabilităţi. Da, există legi, însă legile nu ne apără atunci când sunt

lipsite de esenţă sau când lasă loc interpretărilor de tot felul.

Aceasta este societatea pe care Buzura o prezintă, foarte exact, cum de altfel îi stă în

caracter, o societate dezechilibrată, care nu-şi poate găsi o identitate şi căreia îi este

imposibil să-şi găsească locul în istorie. „O societate care după cum afirmă Buzura, a

renunţat la tradiţie, ignoră cultura şi a dat naştere la micii Ceauşişti, care ştiu fără să înveţe şi

care au impresia că lumea a început şi se sfârşeşte odată cu ei”.15

14 Idem, ibidem15 http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/augustin-buzura-viitorul-depinde-de-luciditatea-noastra-2995232/

20

2.6. FIŞĂ DE LUCRU

Pe baza citatelor, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. „Când ratezi totul nu-ţi rămâne decât să meditezi asupra soartei omenirii, eu una m-am săturat chiar şi de asta”. (Augustin Buzura, Refugii)

La ce credeţi că face referire Ioana prin „soarta omenirii”?

2. „De fapt, mi-a fost întotdeauna frică de fericire, nu sunt capabilă să o trăiesc cu toată fiinţa mea, mă îngrozeşte; ea mi se pare doar preludiul unui dezastru, aura lui şi nimic mai mult. Sunt însă bucuroasă când cei din jur par fericiţi, atât cât se poate”.

(Augustin Buzura, Refugii)

Ce părere aveţi despre afirmaţia „... cei din jur par fericiţi, atât cât se poate”?

3. „…lumea, legile după care eram obligaţi să trăim, universul apropiat inspirau frică şi agresivitate. O lume stranie, aberantă când toate erau reale şi ireale în acelaşi timp, cu excepţia unei singure certitudini: frica. Frica şi atât. Pur şi simplu frica, deoarece nu ştiam prea bine de ce mi-e fricã. O simţeam ca pe o boală ce-mi paraliza voinţa, muşchii, adesea gândurile, deşi mi-era limpede că nu contez în nicio confruntare importantã, că sunt prea neînsemnat în raport cu un sistem represiv ce părea să controleze totul.”

(Augustin Buzura, Recviem pentru nebuni şi bestii)

La ce perioadă vă duce cu gândul acest citat? Descrieţi, în câteva rânduri, acea perioadă.

Care este legătura dintre acest citat şi romanul Refugii, de Augustin Buzura?

4. „Te naşti cu ideea tâmpită că ţi se cuvine şi ţie un pic de fericire. Şi dacă ai curajul să o cauţi, să nu renunţi la ea, până la urmă agitaţia ta se transformă în tragedie.”

(Augustin Buzura, Refugii)

Comentaţi acest citat, având ca punct de reper comunismul român.

3. „ORGOLII”Al treilea la număr care poartă amprenta lui Augustin Buzura este romanul Orgolii,

publicat în 1977 la editura Dacia din Cluj-Napoca. Volumului i se atribuie premiul ,,Ion

Creangă” al Academiei Române. În 1979 Editura Europa din Budapesta publică o traducere

în limba maghiară a textului, ce va fi reeditată în 1982, la Editura Kriterion din Budapesta.

În acelaşi an apare şi traducerea îm limba germană a cărţii. A doua ediţie a romanului este

publicată în 1985.

21

Înainte de a apărea în 1977, Orgolii a fost amânat de cenzură o destul de lungă

perioadă (doi sau trei ani), ca dovadă că ceea ce dezvăluia şi acuza ca realitate politică,

socială şi morală nu convenea regimului comunist. Într-adevăr, aceasta este senzaţia imediat

semnalabilă citind romanul Orgolii: senzaţia că pune degetul pe rană. Senzaţia dureroasă era

mai acută înainte de 1989, iar publicul cititor a fost mai sensibil la terapia morală a

adevărului din moment ce romanul s-a vândut în 45.000 de exemplare la prima apariţie, în

1977 (tiraj ce pare exorbitant astăzi). A fost un succes de public, dublat de un succes de

critică. Au scris prompt cronici literare pozitive despre el: Nicolae Manolescu, Eugen

Simion, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, Ion Vlad, Liviu Petrescu, Cornel Ungureanu şi

mulţi alţii, în toate revistele literare. Cota cea mai înaltă a subversivităţii i-a asigurat-o

receptarea ,,externă" a Monicăi Lovinescu.

3.1. SUBIECTUL ROMANULUI

Orgolii este romanul care prezintă viaţa unui academician foarte renumit, chirurg de

profesie şi modul în care acesta răzbeşte prin caracterul său exceptional, chiar dacă

încercările la care este supus sunt dintre cele mai dure, iar situaţiile dintre cele mai absurde.

Valeriu Cristea spune despre Orgolii că nu se încadrează nici în literatura de analiză,

ca Absenţii şi nici în cea de creaţie, ca Feţele Tăcerii, ci aparţine prozei-discurs, reflecţiei de

natură morală şi politică.16 Într-adevăr, romanul se constituie din multiplele meditaţii ale

doctorului Ion Cristian şi din amintiri care îl invadează cu brutalitate. Toate au însă legătură

cu „istoria, raporturile acesteia cu individul, cu personalitatea umană, formele puterii în

secolul nostru, cancerul spiritului agresiv, al egoismului şi prostiei care nu dispare de la

sine, diferite probleme ale dezvoltării socialismului”.17

Cancerul ocupă un loc central în romanul Orgolii. El este obiectul de studiu al

doctorului Cristian, care face tot posibilul să-i găsească leac acestei boli deosebit de grave şi

deocamdată cu şanse mici de vindecare. Toată determinarea medicului legată de vindecarea

cancerului porneşte, aparent, de la moartea soţiei survenită ca urmare a acestei boli

necruţătoare. Totuşi, pentru doctorul Cristian cancerul există şi în formă socială şi reprezintă

chiar o formă mai gravă, deoarece el atacă marea majoritate a indivizilor. Existenţa acestui

tip de cancer îl afectează şi mai mult pe medic.

16Valeriu, Cristea, Modestie şi orgoliu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 19017 Idem, ibidem

22

Un singur lucru îl obsedează pe Ion Cristian mai mult decât cancerul, şi acesta este

timpul, conştientizarea scurgerii lui. Probabil că personajul simte atât de tare apăsarea

timpului şi datorită faptului că a pierdut ani buni, închis pentru fapte de care nu se făcea

vinovat, ani cărora simte că nu le poate ataşa nici o realizare palpabilă, materială, ci doar de

ordin fizic şi spiritual şi anume rezistenţa şi răbdarea. Însă acestea două nu pot mulţmi un

om atât de activ şi de capabil cum e doctorul.

O foarte bine ilustrată antiteză se stabileşte în roman, între Cristian şi turnătorul fără

identitate, pe care Buzura îl zugrăveşte perfect- omul de o prostie crasă, incapabil să se

ridice sau măcar să înţeleagă adevărate valori precum Cristian şi alte personalităţi

importante, ridicol dar insistent în încercările sale de murdărire a principilor nobile şi a

idealurilor valoroase. Ion Cristian este personajul înzestrat cu personalitatea cea mai

puternică dintre toţi protagoniştii romanelor lui Buzura. El este modelul omului integru,

nedispus la concesii de nici un fel,18 incapabil să înţeleagă sau să accepte regimul totalitar

care domină în statele Europei de Est, după cel de-al doilea război mondial. Este un spirit

absolutist, exigent, veşnic orientat spre perfectibilitatea propriei persoane, dar şi spre

îndrumarea celor apropiaţi.

3.3. PARADIGMA SOCIOCRITICĂ A ROMANULUI

Şi asupra romanului Orgolii a acţionat forţa distrugătoare numită cenzură. I-a luat

romanului partea cea mai impresionantă după cum afirmă însăşi Buzura, cea care prezintă o

altă existenţă, a celor privaţi de libertate. Aceata era partea care l-a interesat cel mai mult pe

autorul cărţii şi care a fost cuprinsă într-un capitol foarte lung, scos la hotărârea cenzorilor.

Romanul Orgolii este un roman cu o structură deosebită faţă de celelalte romane ale

autorului datorită consturcţiei sale care constă în expunerea a două viziuni net diferite, cea a

turnătorului şi cea a doctorului Cristian. Această operă îşi dovedeşte actualitatea prin

transcrierea unei stări psihologice ce depăşeşte conjuncturile: revolta clocotitoare a unui

personaj ultragiat faţă de nedreptăţile ce i se fac printr-o falsă înţelegere a trecutului şi a

prezentului său, o interpretare morală total greşită a unui individ atipic de către semenii săi.

Sâmburele neperisabil al experienţei înfăţişate într-un realism deopotrivă psihologic şi

politic ar putea fi drama camusiană a neînţelegerii

18 Irina, Petraş, Literatura română contemporană, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, p. 241

23

3.3.1. Omul vechi vs. Omul nou

Ion Cristian este al doilea medic care apare ca protagonist într-un roman de-a lui

Buzura. Chirurg şi academician de renume, Cristian are o viaţă foarte tumultoasă, cu

întâmplări care năruie tot ce a construit şi îl obligă să o ia de la capăt de mai multe ori.

Tocmai din această cauză în mintea personajului ia proporţii obsesia timpului, care i-a fost

furat pe nedrept şi care nu ii mai ajunge.

Ion Cristian este un personaj al cărui destin se află sub imperiul deciziei. Alegerile au

fost cele care i-au influenţat viaţa şi convingerile, cele care i-au ghidat-o. Prima dintre

deciziile de maximă importanţă a fost cea de a pleca pe front. Fiind un tânăr ambiţios, şi

fiind dornic să salveze cât mai mulţi oameni, Cristian pleacă pe front unde, timp de doi ani

înfruntă moartea, atât a lui cît şi a altora. Această experienţă îl maturizează pe tânărul medic,

aducându-i faimă dar şi o altă calitate care s-a dovedit a fi dintre cele mai preţioase, şi

anume rezistenţa.

Datorită abilităţilor sale de mare medic, nu o dată demonstrate, doctorul Cristian

opera non stop, atât la spital cât şi în propria-i locuinţă. Una dintre aceste aparent banale

operaţii făcute acasă, îl aduce pe doctor în vizorul securităţii, al cărui reprezentant în acest

roman este o brută numită Varlam, personaj de un sadism dus până în pragul nebuniei. Fapta

de care este acuzat colaborare şi ascundere de informaţii despre un grup de partizani care

acţionau în zonă. Tenacitatea doctorului în susţinerea nevinovăţiei sale îl transformă în prada

preferată a acestui smintit al cărui unic scop devine nu să afle adevărul, ci să-l închidă pe

Cristian. Închisoarea este locul în care rezistenţa dobândită pe front se dovedeşte a fi vitală,

iar priceperea în mânuitul bisturiului e cea care îl readuce pe medic în societetea de la

suprafaţă, care însă, în privinţa caracterelor umane, este cu mult sub nivelul celei pe care

tocmai o părăsise. Suferinţa este cea care întăreşte sufletul uman şi îl ajută pe om să

evolueze. Această teorie se verifică în cazul lui Ion Cristian prin faptul că moartea soţiei

bolnave de cancer îl implică într-o cercetare serioasă pentru găsirea unui leac, oferindu-i un

nou scop în viaţă.

Dan Culcer vorbeşte despre sistemele de valorizare a comunismului românesc şi

consideră că situaţia doctorului Cristian este reprezentativă pentru concepţia generală din

acea perioadă: “Reprezentînd o valoare, doctorul Cristian este atacat concentric nu numai de

nulităţi, ca într-o “cabalã a bigoţilor” sau demagogilor, ci şi de mentalitatea atât de

24

perseverentă a interşanjabilităţii(ca să folosim un barbarism atât de barbar ca mentalitatea în

cauză), astfel spus, de credinţa că nimeni nu este de neînlocuit, credinţă ce duce la

desconsiderarea individualităţii, a personalităţii, a valorii, în numele unui egalitarism fals,

inefficient social şi uniformizator, duşman al creativităţii şi al responsabilităţii asumate.”19

Ion Cristian reprezintă, fără îndoială, idealul omului cu coloană vertebală. Tot

romanul îl ilustrează în lumina cinstei şi onestităţii absolute, fiind tipul omului capabil, care

se dăruieşte pe sine pentru realizarea unei cauze. Personajul analizează atât acţiunile pe care

le face, cât şi pe cele pe care le-a făcut deja şi cîntăreşte totul cu un ochi critic. Nu are

regrete mari, poate numai acela că nu-i mai ajunge timpul şi pentru el şi pentru fiul său,

aproape tot fiind dedicat cercetării. Este un om lucid şi asta se vede foarte bine atitudinea

faţă de Vera, colega lui de lucru cu care este implicat într-o relaţie mai mult platonică.

Orgoliul acestui personaj constă în ambiţia sa de a fi cel mai bun în meseria pe care o

practică, de a nu se lăsa nici o clipă compromis sau murdărit de neajunsurile societăţii, de a

nu pierde timpul fără folos şi de a nu îşi încălca principiile. De fapt această listă nici nu

poate fi sub semnul orgoliului personal, deoarece acesta este o formă de manifestare egoistă

a personalităţii, ci mai degrabă sub cel al principiului.

Personaj aparte care nu se aseamănă cu nici un altul plasat de Buzura în romanele

sale, acest turnător care trimite anonime legate de activitatea şi viaţa doctorului Cristian

este de un ridicol dureros. Asta, pentru că reprezintă cu succes o întreaga clasă de deformaţi,

aşa-numiţii oameni noi cu care se lăuda partidul, care văd toate prin vizorul îngust al

conştiinţei lor şi le mai şi filtrează prin intelectul lor, comparabil cu al unui dobitoc.

Registrul verbal în care se exprimă acesta denotă gradul foarte redus de cultură, iar

pregătirea profesională care se poate ghici este de asemenea una de nivel scăzut. Faptul că

Buzura nu i-a atribuit acestui personaj o identitate arată caracterul general valabil al acestor

indivizi, şi faptul că prezenţa lor ar putea fi întâlnită peste tot, în orice mediu sau domeniu

social.

Personajul este un fel de umbră „necredincioasă” a lui Cristian, care are darul de a

întuneca fiecare acţiune făcută de acesta. Gravitatea afirmaţiilor sale, bazate pe supoziţii şi

impresii proprii, demonstrează foarte clar privilegiul pe care îl aveau aceşti indivizi în

societatea comunistă, acceptarea, chiar nevoia de ei, datorită faptului că erau slugi 19 Dan, Culcer, Serii şi grupuri (citind şi trăind literatura), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pp. 163-164

25

credincioase, făcând de multe ori voluntariat, dacă simţeau că situaţia o cere. Dezgustul cel

mai profund pe care îl provoacă aceste personaje se datorează nu atât îndeletnicirii lor de a

împrăştia zvonuri, cât faptului că deformau grosolan realitatea.

Buzura s-a folosit de ironie pentru a crea acest personaj, în substratul căruia a

semănat răutate, dorinţa de a demola valorile, de a distruge chiar lucruri bune, realizate în

folosul tuturor, numai pentru a-şi hrăni propriul orgoliu meschin şi mărunt. De fapt, cred că

Buzura nu a avut nevoie de prea multă imaginaţie pentru a crea acest personaj. I-a fost de

ajuns un spirit de observaţie foarte fin şi un ochi critic îndreptat spre societatea timpurilor

sale.

Societatea care este prezentată în romanele lui Buzura, adică cea comunistă, i se

dezvăluie cititorului ca fiind formată dintr-o masă de oameni, legaţi în lanţuri de nişte

indivizi de formaţie tiranică, avizi după putere şi maniaci ai controlului, monştrii care

contestă capacitatea de discernământ a majorităţii. „Ei manipulează energia mult mai amplă

a unui sistem malefic, capabil să fuzioneze chimia răului cu alchimia prostiei, într-un fel de

nebunie păstrând aparenţele raţiunii. Rezultatul este crearea unei societăţi noi, mutilată

profund în capacitatea ei de regenerare şi de autoigienizare, şi apariţia unui om nou, scăzut

definitiv în umanitatea lui mecanică, luptând fanatic să conserve ţesătura social-politică a-

normală a lumii în care evoluează.”20 Omul nou este un retardat, incapabil să depăşească

condiţia de animal de povară a sistemului, neinteresat să se afirme prin creare de valori

personale, ci prin distrugerea valorilor create de alţii, de oamenii vechi, cei care nu au lăsat

boala numită comunism, să le atingă structura. Omul nou este învăţat să semene neîncredere,

teamă şi intimidare în jurul lui, singurul interes real pe care îl are faţă de semenii lui, fiind

cel legat de activităţi ale acestora care i-ar putea dezvălui „ilegalităţi” şi atitudini anti-

comuniste. Reprezetativ în acest scop este invazia necruţătoarelor lăcuste care distrug tot, nu

lasă în urmă decât un gol cenuşiu. Această imagine simbolizează invazia omului nou în toate

sistemele societăţii, el având, ca şi insecta cu care este asemănat, capacitatea şi menirea de a

distruge tot ce este valoare viabilă, de a consuma tot ce înseamnă energie, şi de a lăsa în

urmă un gol imens pentru că el este incapabil de creaţie. Zgomotul asurzitor al invaziei

acestor insecte, poate fi comparat cu zgomotul celor care împrăştie zvonuri, al „urechiştilor”

care „înregistrau” şi dădeau raportul privitor la acţiunile celor „vizaţi”, celor sus-puşi,

20 Mariana, Boca, art. cit., p. 72

26

interesaţi să cunoască totul, pentru a-i putea manipula pe toţi. Lăcusta romanului este

turnătorul, al cărui unic scop era ponegrirea şi distrugerea profesorului (dr.)Cristian.

3.4. ÎN LOC DE CONSLUZIE...

În lupta cu cenzura lui Buzura i-a fost mutilat, cu adevărat, un singur roman şi anume

Orgolii. Acesta a fost şi romanul pe care l-a putut publica cel mai greu. Şi, după cum afirmă

în interviul acordat Crisulei Ştefănescu, el de obicei nu renunţa...dacă nu-i ieşea cartea aşa

cum dorea, nu o tipărea.21 Totuşi la capitolul care prezenta viaţa lui Ion Cristian de după

ieşirea din închisoare, renunţă şi va regreta tot timpul lucrul acesta. Probabil tot din acelaşi

motiv, Buzura consideră că romanul Orgolii este singura operă incompletă pe care a scris-o

vreodată, singurul său roman care ar trebui rescris.22

Romanul Orgolii a arătat simptomele unei societăţi închise traumatizante şi

catastrofa alienării şi a dezumanizării, induse de absenţa libertăţii. 

Orgolii participă, alături de alte cinci-şase romane politice, la competiţia pentru cel

mai bun roman despre experienţa românească a comunismului, competiţie la care nu ar

trebui să existe un singur câştigător, dar mai ales nu ar trebui să ne imaginăm cu înverşunare

că nu există niciunul.

4. „VOCILE NOPŢII”Printre romanele succedate cu repeziciune, pe care Buzura le-a publicat în perioada

comunistă, se numără şi romanul „Vocile nopţii”. Acest roman apăruse în anul 1980 şi

poartă amprenta regimului comunist, după cum se va dovedi în paginile care urmează.

21Irina, Petraş, Literatura română contemporană, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, p. 6722 Idem, ibidem, p. 69

27

4.1. SUBIECTUL ROMANULUI

Subiectul romanului se constituie în jurul personajului Ştefan Pitentea, reprzentant al

categoriei muncitorilor, deci a clasei sociale proletariste.

Intelectual la origine, Ştefan Pintea renunţă la facultate pentru a a munci într-o

fabrică. Hotărârea îl duce în mediile muncitoreşti, prilejuindu-i contactul brutal cu viaţa din

fabrică şi din caminele de nefamilişti. Experienţa amoroasă cu Lena, soţia inginerului

Filipaş, decăzut dintr-o înaltă funcţie politică în judeţ, îi dă posibilitatea să cunoască, din

interior, „mondenităţile” clasei de superpuşi politici şi admininstrativi.

La un moment dat, este arestat şi cercetat la miliţie de catre locotenentul Veza,

pentru o vină care, până la sfârşitul romanului îi rămâne necunoscută.

După acest eveniment nefericit, Ştefan Pintea se întoarce în satul natal. Cu acest

prilej, el începe lucrările pentru ridicarea casei părinţilor săi, când tatăl său suferă un grav

accident.

Cu alte cuvinte, Ştefan Pintea este un tânăr student care îşi face intrarea în

maturitate. Ştefan renunţă la facultate, sub pretextul că ar vrea să-şi ajute părinţii a căror

casă a fost distrusă de inundaţii, şi se angajează la o fabrică dint-un oraş industrial.

Adevăratul motiv pentru care face acest lucru este faptul că nu mai găseşte un rost vieţii pe

care a dus-o până atunci, nu-şi mai găseşte locul în societate. Acest lucru nu se va schimba

nici după intrarea sa în mediul muncitoresc. Nu găseşte nici o purificare prin muncă, cum

probabil că spera, doar oboseala care i se stabileşte în fiinţă şi un mediu tensionat, constrâns,

murdar chiar, în care el nu se potriveşte. Perioada în care să în cămin îi serveşte personajului

drept testare a propriilor capacităţi. Pintea se loveşte de oameni de toate felurile, veniţi din

medii sociale diferite, cărora este nevoit încă de la început să le impună respect. Însă nu prin

cunoştiinţele sale, ci prin aplicarea legii pumnului, singura care dădea rezultat într-un astfel

de mediu.

4.2. PARADIGMA SOCIOCRITICĂ A ROMANULUI „VOCILE NOPŢII”

Romanul „Vocile nopţii” este unul care surprinde aspecte distincte ale societăţii anilor 70`-

80`, conturând o frescă a perioadei respective. Vocile nopţii este de fapt, primul roman a lui

Buzura care se concentrează asupra mediului muncitoresc, prezentându-l necosmetizat, în

toată anormalitatea lui.

28

Un prim argument al afirmaţiei de mai sus îl constituie clasa socială asupra căreia

cade accentul şi mai mult decât atât: mutaţia accentului de la o categorie socială la alta.

Astfel, dacă în perioada premergătoare comunismului, regim politic care a caracterizat anii

expuşi mai sus, importanţă deosebită a fost acordată aristocraţiei şi burgheziei, în perioada

comunistă se realizează o schimbare, întrucât categoriile sociale evidenţiate până atunci, îşi

pierd importanţa în faţa proletariatului.

Proletariatul, deci clasa maselor muncitoare se caracterizează prin lipsa culturii. În

această categorie nu intră intelectualii, favorizaţi până atunci, motiv pentru care importanţa

absolvirii unor studii superioare, scade drastic. Din acest motiv, dispar facilităţile pentru

studenţi, astfel încât, mai ales cei care proveneau din familii modeste, au fost nevoiţi să

abandoneze chiar ideea de a urma astfel de studii, menite să le îmbunătăţească traiul de

viaţă.

Raportând realitatea expusă în rândurile de mai sus, la subiectul romanului,

constatăm că este surprins, în tocmai o astfel de situaţie, protagonistul, care întruchipa tipul

intelectualui, student al unei facultăţi. Acesta este nevoit să renunţe la studii pentru a se

angaja la o interprindere, cu scopul de a aduna bani pentru ajutarea părinţilor săi, familie

modestă a cărei existenţă se desfăşura într-un spaţiu predispus inundaţiilor.

Un alt aspect deosebit de important din perioada comunistă se referă la devalorizarea

unor principale sisteme de comuniune a oamenilor, cum este cel al căsătoriei, al familiei.

Asistăm în perioada comunistă la o degradare a acestei instituţii, degradare ce duce la

manifestarea neînţelegerilor între membrii acesteia, dar şi la formarea unor relaţii conjugale.

Acest aspect al realităţii apare şi în romanul „Vocile nopţii”, căci Ştefan Pintea are o

relaţie cu Lena, soţia unui inginer care fusese odată o personalitate a vieţii mondene. Acest

triunghi amoros ce se formează, se constituie îndeosebi datorită condiţiilor în care se

formase, căci femeia fusese constrânsă în a se căsători.

Triunghiurile conjugale erau însă influenţate şi datorită lipsei de încredere între

membrii unui cuplu căsătorit, singura încredere posibilă şi exercitabilă în perioada

comunistă, putând fi doar propria persoană. O simplă antipatie putea atrage după sine

repercursiuni grave, căci un duşman putea manipula foarte uşor sistemul prin simpla

denunţare a unui caz de instigare împotriva acestuia.

29

Aşa cum a mai fost menţionat, Ştefan Pintea este suspectat şi anchetat la un moment

dat de către miliţie, însă motivul rămâne necunoscut până la sfârşit. Este foarte posibil ca

aceste evenimente să se fi petrecut din cauza soţului înşelat, care, aflând să fi raportat un caz

de sfidare a regimului.

Legat de această trăsătură, dar şi cea care urmează a fi detaliată, apare cenzura,

existentă în acest regim, în absolut toate domeniile posibile. Acest termen se traduce printr-o

prohibiţie categorică a replicii şi reprezenta un mod deosebit de eficient pentru a înnăbuşi

orice tendinţă sau impuls care reprezenta o ameninţare pentru sistem.

Cea mai importantă schimbare adusă de comunism o reprezintă, ceea ce putem numi

metaforic prezenţa „omului cenuşiu”. Ce este acest om? Care îi sunt trăsăturile?

Omul cenuşiu nu este altceva decât o prezenţă uniformizată, cenzurată şi care,

asemeni unui fir de iarbă care nu se distinge prin absolut nimic faţă de celelalte fire de iarbă.

Este un tip uman ce a fost impus în perioada comunistă prin impunerea unui model de

îmbrăcăminte, a unui model comportamental, dar şi a unei mentalităţi de a gândi.

Într-o asemnea conjunctură se află şi Ştefan Pintea care, intelectual în substratul său

psihic, lăuntric, este măcinat de conflictele ce îi macină conştinţa şi îl împiedică să se

acomodeze în această lume realist-socialistă. Toate aceste conflicte rămân mute, respectă

cenzura şi îl uniformizează pe individ, care se complace regulilor vremii.

Ştefan Pintea este un om cu conştiinţa liberă care însă vrea să-şi impună

uniformizarea, să îmbrace aşa-numita haină cenuşie. Natură ezitantă, el gândeşte ca un

revoltat, însă acţionează ca un adaptabil, având însă conştiinţa distanţei crescânde dintre

vorbă şi fapte.23 Pintea este un dezamăgit, un om care trăieşte sub teroarea mediocrităţii şi a

incapacităţii de a se depăşi pe sine însuşi. Pentru Pintea, trăirea se confundă deocamdată cu

o „dibuire fără nume”, între aparenţe derutante, în căutarea esenţei, într măştile unei realităţi

ce refuză, nu o dată, sa cedeze demistificării.

Obsesia de a nu se uniformiza este ilustrată de autor incă de la începutul romanului

prin visul repetat pe care protagonistul îl are. Acesta consta într-o atmosferă apăsătoare pe

care o dă imaginea unei roţi de moară, care se învârte continuu, încet, deasupra unui pâru sec

şi deruta şi starea de absurd pe care o provoacă existenţa, în albia secată a râului, a

sculpturilor care păreau a reprezenta oameni, dar care nu aveau contur bine definit, forme

23 Laurenţiu, Ulici, Confort Procust, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 212

30

exacte, în special nu aveau feţe, arătând toate la fel, şterse. Este subliniată, astfel, teama lui

Ştefan Pintea de următoarele aspecte care dominau societatea comunistă: teroarea omului

cenşiu, lipsit de individualitate, al cărui unuic scop este să fie asimilat cât mai uşor de

colectivitate şi existenţa egală, chinuitoare, pe care trebuie să o suporte omul într-o societate

subjugată comunismului, plictisul bolnăvicios care îl lipseşte pe om de orice urmă de

vitalitate.

Un alt aspect interesant, surprins în cadrul romanului, este femeia. Practic, autorul

dezvăluie o ipostază feminină din perioada comunistă, în persoana Elenei Filipaş. Având ca

apelativ numele „Lena”, aceasta apare ca fiind „omul cu 1000 de feţe”, metaforic vorbind.

În primă ipostază ea se arată frivolă, dornică de jocuri erotice care să o scoată din

starea permanentă de plictiseală. Totuşi, se dovedeşte a fi deosebit grijulie cu el, de atentă la

nevoile lui. Lena este genul de persoană capricioasă, pe care nu ştii cum să „o iei”, pentru ca

pe parcursul romanului să-şi dezvăluie o latură foarte sensibilă, care tânjeşte după iubire şi

muzică(idealul ei de împlinire este prin muzică). Tot spre final, Pintea află, că faptul că îşi

înseală soţul de nenumărate ori este, de fapt, revolta ei împotriva acestuia şi modul de a se

răzbuna pentru că a forţat-o să-i devină soţie.

Teama chiar şi de cea mai apropiată persoană se resimte şi la Elena Filipaş, deoarece

aceasta este deosebit de reţinută în împărtăşirea secretelor sale. Lena este însă, doar produsul

societăţii corupte în care trăieşte, societate care a prins-o în mrejele ei, din care nu se mai

poate elibera.

Caracterul Lenei nu poate fi citit nici chiar la sfârşitul romanului, ea fiind un

personaj ambiguu. Trece cu repeziciune de la o stare la alta, de la isterie la detaşare încât, de

multe ori lasă impresia că manifestările ei ţin de patologic. Cititorul nu ştie nici la sfârşitul

romanului dacă ea este cu adevărat îndrăgostită de Ştefan, sau foloseşte relaţia cu el ca pe un

analgezic care să-i aline durerea pricinuită de o existenţă neîmplinită, care nu-i oferă nici un

fel de bucurie.

Vocile nopţii este un roman care are tensiune polemică, referindu-se la literatura falsă

din epocă, chiar dacă nu o menţionează explicit. Din acest punct de vedere, Vocile nopţii

este o comedie livrescă, care ia în derâdere romanele propagandistice.24 Impresia pe care ţi-o

dau romanele lui Buzura în general, este de masivitate, de adevăr rostit, de intuiţie corectă a

24 http://www.romlit.ro/augustin_buzura_ii

31

psihologiei sociale şi de sensibilitate faţă de destinul unei colectivităţi din care el însuşi era

parte integrantă. Buzura zugrăveşte foarte viu noua generaţie de muncitori, reuşind să

surprindă „sufletul colectiv”, acea vibraţie comună a acestor fiinţe care provin din medii

sociale diferite.25 „Căminul”, locul simbolic în care sunt adunaţi tinerii muncitori, poate fi

foarte uşor asociat cu o piaţă în care se găsesc mărfuri de toate categoriile şi vânzători de

toate felurile. De la foşti puşcăriaşi la orfani sau studenţi cu situaţie neîncheiată, acolo toţi

trăiesc la fel, sunt trataţi de către cei care deţin puterea în mod egal(ca nişte vieţuitoare

lipsite de raţiune), îi leagă aceeaşi nemulţumire privitoare la condiţia lor şi la modul în care

trebuie să traiască, lipsa de libertate simţind-o toţi aproape la fel de acut, diferenţa constând

în reacţia fiecaruia la aceasta.

Buzura zugrăveşte la fel de bine, poate cu nişte accente uşor dramatizante, grupul

social al celor care deţin puterea. Este nemilos în descrierea lor, prezentând cu sarcasm şi o

urmă de dezgust vulnerabilitatea pe care o produce puterea celor cărora o deţin. Deşi

impresia generală pe care o are individul atunci când deţine puterea, fie ea politică,

economică, socială sau toate la un loc, este că e de neînvins, de fapt ea macină încet şi

degradează fiinţă umană, facând-o dependentă de ea, iar în momentul în care individului i se

sustrage acea putere, devine un nimic, este consumat şi incapabil să-şi mai folosească

capacităţile pentru a se descurca. Puterea are, chiar şi pe termen scurt, efectul pe care îl au

drogurile foarte puternice asupra oamenilor. Reprezentativ în aceste sens este cazul lui

Filipaş, care după ce „cade” de la putere se transformă într-o marionetă neputincioasă, al

cărei singur ţel este să-şi recapete poziţia. Buzura pune semnul egalităţii între traiul în pătura

de sus a societăţii comuniste şi căderea morală. Escapadele Elenei Filipaş şi ale Ioanei

Stoian, chefurile deocheate pe care le dau împreună cu soţii lor, evenimente la care îşi arată

ipocrizia şi manierele de parveniţi, toate sunt judecate de Pintea (conştiinţa naratorului) din

perspectiva unei radicalism moral şi sociologic caracteristic lui Buzura. „Ştefan Pintea este

un revoltat, însă unul care se îndoieşte de sine şi bâjbâie în întunericul mâniei”26 temându-se

că ar putea să-şi piardă sentimentul valorilor în lumea contemporană.

În concluzie, romanul „Vocile nopţii” susprinde realitatea societăţii social-realiste

prin ilustrarea trăsăturilor sale definitorii: cenzura, existenţa „omului cenuşiu”(uniformizat),

25 Eugen, Simion, op. cit., p. 22926 Idem, Ibidem, p.233

32

devalorizarea unor instituţii fundamentale ale oamenilor (cum este cea a căsătoriei) prin

implementarea neîncrederii între oameni, existenţa relaţiilor extra-conjugale, creşterea

importanţei proletariatului, în detrimentul categoriei sociale a oamenilor culţi şi nu numai.

4.3. APLICAŢIE PRACTICĂ: FIŞĂ DE LUCRU

Se dau textele:

1. „Viaţa e făcută şi orânduită, încât să te obligi să astepţi cu plăcere moartea ....”

2. „Ce fel de fiinţe suntem noi, dacă renunţăm atât de uşor până şi la viaţă?”

3. “Ajunsese să-i fie frică de somn, pentru că visele, asemeni zilelor, se repetau penibil,

uneori pînă-n cele mai mici detalii, sporindu-i oboseala şi deruta. O roată de moară

suspendată deasupra unui pîrîu sec, învîrtindu-se în gol, continuu, lent ; pîrîul îngust

nu venea de nicăieri, începea şi se sfîrşea în pămîntul sterp, galben, presărat cu pietre

de forme bizare, de parcă acolo ar fi existat un cîmp cu statui albe, iar vremea, sau

poate un nebun le-ar fi distrus cu brutalitate. Imaginea se stingea treptat, galbenul

violent al pustiului se pierdea în cenuşiu şi, mai tîrziu, în negru, mureau şi urmele

statuilor, rămînea curios doar roata, mare, din lemn putrezit, mişcîndu-se absurd,

resemnată, într-o linişte atît de profundă, încît întrebările lui Pintea : „Unde sînt ? Ce

se întîmplă cu mine ?' se transformau în ţipete şi ecoul lor îl rănea fizic, durerea

difuză, vie, nu înceta odată cu visul, persista intensă, penetrantă, îl urmărea şi ziua,

deviindu-i sentimentele, obligîndu-1 să caute cu disperare în memorie, printre

întâmplările obscure sau neplăcute, ceva uitat, ascuns involuntar, să se rotească

neîntrerupt în jurul unor trăiri palide, nesigure, fără nume, ca lumina unui far inutil

peste o mare pustie, neprimitoare. De cîteva nopţi nu observase nici o culoare sau

secvenţă nouă, imaginile apăreau în aceeaşi succesiune, încît ajunsese la convingerea

că, pe această cale, cineva îi trimitea cu insistenţă un mesaj, pe care, însă, spre

disperarea lui, nu reuşea să-1 descifreze, să-i găsească unsens. Ce însemnau ele ?

Unde le mai văzuse ? îi fusese greu să-şi dea seama, oricum avea certitudinea că nu-i

erau străine nici înfiorarea simţită în prezenţa lor, pulsaţia neobişnuită, aparte, ca o

amintire gravă, esenţială.”

(Augustin Buzura, “Vocile nopţii”)

33

Cerinţe:

A. Citeşte cu atenţie textele de mai sus.

B. Selectează 3-5 trăsături ale personajului principal, care se desprind din

aceste texte.

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................C. Numeşte perioada în care crezi că s-a manifestat o asemenea mentalitate.

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................D. Identifică în propria-ţi memorie, alte 3 trăsături ale perioadei

identificate la punctul C.

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................E. Exprimă-ţi un punct de vedere motivat, în 10-15 rânduri, asupra

modului în care se reflectă, din punct de vedere sociocritic, societatea

comunistă în textele citate.

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

....................................................................................................................................................

34