Bulgaria. În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior. În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh. Aceşti protobulgari vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor VII-VIII. În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar.

În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii. Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul. În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.

Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde. Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor. Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.Serbia. Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi. Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.

Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor. Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta. Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege. Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.

Croaţia. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea.

Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.

Slavii de est sunt strabunii popoarelor rus, ucrainean şi belarus. Nu cunoastem prea mult despre ei deoarece sursele scrise apar tarziu, cam prin secolul al IX-lea d.Hr., alfabetul golgotic fiind inventat de Sf. Chiril cam prin anul 863 d.Hr.   Puţinul care se cunoaşte se datoreaza săpăturilor arheologice, mărturiilor călătorilor străini care au vizitat teritoriile de est ale slavilor şi analizelor lingvistice ale dialectelor slave. Bazându-se pe dovezile arheologice şi lingvistice stim ca Slavii de est au format un grup etnic în mileniul al II-lea î.Hr., în zona în care astăzi sunt următoarele ţări: Polonia, Belarusul de vest şi nord-vestul Ucrainei. Prin secolul al VIII-lea î.Hr., Slavii au intrat în epoca fierului şi au migrat către Urali şi sudul Marii Negre.

In primii ani ai migratiei, Slavii au intrat în contact cu grupuri etnice care ori trăiau, ori s-au mutat în câmpiile Europei răsăritene. Cei cunoscuţi au fost sciţii nomazi, care au ocupat regiunile actualei Ucraine şi a sud-vestului Rusiei începând cu secolul al VI-lea î.Hr. până în secolul al II-lea î.Hr.. Denumirea “sciţi” nu a mai fost folosită după secolul I î.Hr. cu referire la acest grup de triburi şi de sarmaţi, roxolani si alani. Unele documente romane târzii au folosit etnonimul sciţi pentru a se referi la slavii răsăriteni. Între secolele I d.Hr şi al IX-lea, regiunea a fost tranzitată de diverse popoare germanice, iranice şi turcice, între care cele mai cunoscute sunt: goţii, hunii şi avarii.

Etnogeneza slava este reprezentata de trei sau patru teorii diferite. Cea acceptata de mine ar fi “Ipoteza Lusatiană”, care sustine ca pre-proto-slavii au fost prezenţi în nord-estul Europei Centrale pe la sfârşitul mileniului al II î.Hr. şi au fost fondatorii culturii Lusaţiene care a continuat mai târziu in Cultura Przeworsk(secolul al II i.Hr pana in secolul al IV-lea d.Hr.) transformata intr-un final in cultura Chernyakhov ( sec V d.Hr.). Aceasta evolutie ar putea explica antagonismul istoric dintre popoarele slave si cele germanice.Conform celor cunoscute prin scriitorii romani, triburile slave făceau parte din mai multe confederatii Eurasiene – aliati sau vasali cu Sarmatii si Hunii. Slavii au ieşit din obscuritate cand a inceput deplasarea spre vest a germanilor in secolele al V-lea si al VI-lea. Dovezile istorice si arheologice marcheaza aceasta perioada ca începutul marii migraţii a slavilor, care s-au stabilit pe teritoriile abandonate de către triburile germanice. Pe la inceputul secolului al Vi-lea ajung slavii la Dunare si o trec indreptandu-se fara mari dificultati spre teritoriile Bizantine. Slavii vor ajunge in secolele urmatoare pana in peninsula Peloponeza. Acesti slavi sunt stramosii bulgarilor, sârbilor, croaţilor, macedonenilor, slovenilor şi muntenegrenilor.Rusia KieveanăSlavii orientali sunt amintiţi, sub denumirea de anţi, de către Iordanesşi Procopiu din Caesareea, in regiunea dintre Nistru şi Nipru. Fiind invinşide către avari, in zona Basarabiei de astăzi, in anul 602, ei se vor retragespre nord. In De administrando imperio a lui Constantin al VII-leaPorfirogenetul şi in Cronica de la Kiev a lui Pseudo-Nestor sunt enumeratemai multe triburi slave orientale: crivicii, dragovicii, drevlianii, polianii,ulicii, tiverţii, dulabii, buianii, lutşanii, radimaşii, severienii, viaticii şivolanienii. Teritoriul lor era străbătut de principalele rute comercialeutilizate de către negustorii orientali şi cu precădere de varegi. Sub acesteauspicii s-a constituit primul stat al slavilor orientali, cunoscut subdenumirea de Rusia Kieveană.In legătura cu geneza acestei formaţiuni statale sunt vehiculate douăteorii antitetice. Adepţii primei teze, zisă normanistă, aduc in discuţieurmătoarele argumente:- statul kievean a fost intemeiat de varegi in vremea mariiexpansiuni vikinge- cuvantul Rus e derivat din finlandezul ruotsi, termen prin care eraudesemnaţi suedezii- intemeietorii statului kievean, Rurik (Roerek), Oleg (Helgi), Igor(Ingvar) poartă nume scandinave- tratatele cu Bizanţul din anii 911 şi 944 sunt negociate derăzboinici scandinavi- cascadele Niprului au denumiri scandinave- o serie de termeni administrativi din limba rusă sunt de originescandinavăAdversarii lor, susţinători ai tezei antinormaniste, promovează o altăgamă de considerente:- Rus provine de la denumirea raului Ros, din vecinătatea Kievului- premisele pentru constituirea unui stat slav oriental existau incă dinveacul al VI-lea- episodul „chemării varegilor” şi ocuparea Kievului de către Olegsunt evenimente de importanţă secundară in geneza statului slav oriental- Cronica lui Pseudo-Nestor nu trebuie interpretată ad litteram- varegii nu au reprezentat decat o minoritate militară cantonată laperiferia oraşelor slave

- in limba rusă s-au păstrat puţine cuvinte scandinave- războinicii şi comercianţii scandinavi au fost rapid asimilaţi demasa preponderentă a slavilorAşa-numitul episod al „chemării varegilor” are următorul scenariu.Varegii (varjak), care supuseseră populaţia locală la tribut, au fost alungaţidin regiunea lacului Ladoga in anul 862. Triburile autohtone slavo-finice iirecheamă ulterior. Fondatorii statului kievean, numiţi Rus in Cronica luiPseudo-Nestor, revin sub comanda a trei fraţi, Rurik, Sineus şi Truvor.Aceştia intemeiază trei formaţiuni statale la Ladoga Veche, Beloozero şiIzborsk. După moartea fraţilor săi, Rurik, moştenindu-le posesiunile, işi vamuta reşedinţa la Novgorod, langă lacul Ilmen. Intre timp, alţi doirăzboinici din ceata rurikizilor, Askold şi Dir, cuceresc Kievul şi fondeazăun al doilea centru vareg de putere, pe Nipru. Oleg (870/879-912),succesorul lui Rurik, unifică cele două posesiuni, nordică şi sudică şi dupăce ocupă oraşul Smolensk, incheie procesul de constituire al RusieiKievene. Din anul 881, reşedinţa sa va deveni Kievul. In anii următori,Oleg reuşeşte să aducă sub autoritatea sa o serie de seminţii slave care seaflaseră in sfera de influenţă a statului khazar. După un atac indreptatasupra Bizanţului (907), impăratul Leon al VI-lea se decide să incheie untratat comercial cu marele cneaz kievean şi să acorde negustorilor ruşianumite privilegii limitate pe piaţa constantinopolitană. Acordul va fireinnoit, in anii 945-946, după ce ruşii, sub conducerea cneazului Igor(912-945), succesorul lui Oleg, se străduiseră in zadar să cucereascăConstantinopolul (941). In timpul minoratului fiului ei (945-957), văduvalui Igor, Olga, se botează la Constantinopol, luand numele de Elena şicheamă misionari bizantini in ţară. Preluarea prerogativelor cneziale decătre fiul ei, Sviatoslav (957-972), va fi insă insoţită de o masivărecrudescenţă a păganismului. Tanărul cneaz a incercat să-şi amplificesfera de dominaţie prin numeroase incursiuni războinice, pe parcursulcărora a reuşit să distrugă atat statul khazarilor, cat şi cel al bulgarilor de peVolga (965-966). Apoi, in alianţă cu bizantinii, a ocupat ţaratul bulgaragonizant al lui Petar (968-969). Tentativa sa de a ataca Imperiul Bizantinse va solda cu un eşec dezastruos, care-l va determina să părăseascăBulgaria (971). In primăvara anului următor, Sviatoslav va pieri intr-ociocnire intamplătoare cu pecenegii, pe malurile Niprului. Fiul său,Vladimir (980-1015), după ce se debarasează definitiv de rivalii săi lademnitatea cnezială (980), se decide să adere la creştinism. Ceremonia debotez are loc la Kherson (Crimeea), in anul 988 sau 989 şi e urmată de oconvertire colectivă, la Kiev, in apele Niprului. Pe de altă parte, Vladimirobţine, cu dificultate, doar in urma unui şantaj teritorial, acceptul de a secăsători cu Ana Porfirogeneta, din partea basileului Vasile al II-lea. Ruşiivor prelua din Bizanţ, o dată cu creştinarea, liturghia slavă, alfabetulglagolitic şi dreptul bizantin. Şi totuşi, incă in vremea lui Iaroslav celInţelept (1019-1054), fuziunea dintre varegi şi slavi rămăsese nefinalizată.De fapt, insuşi cneazul era căsătorit cu o scandinavă, fiica regelui Suediei.Drept urmare, mulţi dintre cnejii de la curtea kieveană erau poligloţi. Pe dealtă parte, in vremea lui Iaroslav, se vor elabora primele opereistoriografice şi juridice ale culturii ruseşti, Cronica rusă şi Pravila rusă.

Originile

Slavii ca o naţiune formata au fost remarcate în sursele scrise bizantine în secolul al VI-lea.În retrospectivă aceste surse menţionează triburile slave încă din secolul al IV-lea, informaţile anterioare privind slavi privesc triburile carea au participat la etnogeneza lor precum bastarni, dar gradul de

implicare variază în reconstrucţile istorice.Cea mai veche dovada scrisă a autourilor bizantini din secolul al VI-lea a de a face deza cu un popor bine format dar împarţit în 2 parţi:sclavini şi anţi.

Însemnările despre venezi ca reprezentanţi ai slavilor sau un popor aparte din familia slavilor au un caracter dubios din cauză că trimiterile autorilor romani din secolul al I-II lea nu ne permit să le legam cu o cultură arhelogică slavă.1

Arhelogi numesc culturi slave începînd cu secolul al V-lea , în cadru academic nu există un punct de vedere unic privitor la originea etnică a purtătorilor culturilor slave timpurii şi descendenţa privitoare slavilor tarzii.

Lingvişti de asemenea nu au ajuns la un consens privitor la timpul apariţiei limbi slave care ar putea fi recunoscută ca slavă sau slavonă .

În cadru tipul antropologic slava au fost identificate două subtipuri europenoide şi anume :sudică ( descendenţi cehii, slovaci, ucraineni) şi nordici( descendenţi ruşi, bieloruşi), la nord arealului de raspandire au fost remarcate influenţe fino-ungrice în timpul expansiuni slavilor spre vest , la sud este prezent substratul scit care va forma ulterior populaţia ucrainei.2

Cercertători au remarcat asemănarea tipurilor antropologice baltice şi slave daca sa excludem amestecul de substraturi fixe şi asimilarea din regiunile frontiere.3

Tipului antropologic răspîndit în partea dreapta al rîului Dnipru a fost găsit în Moldova , Cehoslovacia , Polonia4 , acesta corespunde cu arealul culturi Praga.5

Alianţa între popoarele slave sa născut din contactele cu alte culturi precum goţii, tracii dar invazia hunilor a stopat dezvoltarea lor de sine stătător şi chiar au degenerat ieşind de sub sfera de influenţă a hunilor doar la mijlocul secolului V.

Alianţa a avut o conducere democrata la care se supuneau toţi6 , întîlnirile se faceau în cîmp cel mai des în apropierea oraşului Kiev, printre ei se remarca conducătorul cneazul Boja, printre care erau şi fii lui care aveau un statu superior celor lalţi datorită eredirităţii titlurilor .Boja nu era doar conducător ai clanului şi ai tribului era şi conducător militar.Uni cnezi aveau aşa o putere că se putea spune că este monarhie unul dintre ei a fost Boja

Principala componentă a societăţii lor era obştea , era formată doar din membri aceiaşi famili cu o rudenie de sînge, ritualurile familiare la diferite obşti era individual, ritul era asemănător cu alte populaţi barbare care practicau răscumparea soţiei şi soţia se sacrifica pe mormîntul soţului în caz de moarte.

1

2

3

4

5

6