ROMÂNIA MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

STATUL MAJOR AL FORŢELOR NAVALE

BULETINUL FORŢELOR NAVALE

NR. 3/2005 – SERIE NOUĂ –

BUCUREŞTI – 2005 –

COLEGIUL DE REDACŢIE Preşedintele colegiului de redacţie:

- Cam. Ioan COSTI Membri:

- Cam.fl. Victor BARBU - Cam.fl. Neculai SURLĂ - Cam.fl. Petrică STOICA - Cdor. Niculae VÂLSAN - Cdor. Gheorghe PETRIA - Cdor. Corneliu BOCAI - Cdor. Mircea NICA - Cdor.dr.ing. Aurel ŞERB - Cdor. dr. Virgil ASOFIE - Cdor. Dorin DĂNILĂ - Cdor. Marian BARDAN - Cdor. Gheorghe DRAGOMIR

Redactor responsabil: - Cpt.cdor. Vasile GHIŢĂ

Tehnoredactare realizată la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale

TIPOGRAFIA STATULUI MAJOR AL FORŢELOR NAVALE

CONSTANŢA

B.______ comanda ______

1

CUPRINS

GRUPUL DE COOPERARE ÎN MAREA NEAGRĂ BLACKSEAFOR ............................................................................................ 3

Viceamiral prof. univ. dr. Gheorghe MARIN CONSIDERAŢII PRIVIND PUTEREA MARITIMĂ ............................... 7

Comandor dr. Cornel MIHAI CONSIDERAŢII PRIVIND ASPECTELE JURIDICE CARE REGLEMENTEAZĂ EXERCITAREA PUTERII STATULUI ÎN CADRUL LUPTEI PE MARE CONTRA TERORISMULUI, TRAFICULUI DE PERSOANE, DE STUPEFIANTE ŞI TRANSPORTULUI DE ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ.............. 30

Comandor dr. Cornel MIHAI

TERORISMUL – AMENINŢARE LA ADRESA SECURITĂŢII MARITIME ................................................................................................... 40

Comandor dr. Cornel MIHAI UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND SITUAREA ROMÂNIEI PRINTRE PUTERILE MARITIME .......................................................... 48

Comandor drd. Niculae VÂLSAN CARACTERISTICILE SPAŢIULUI MĂRII NEGRE ŞI INFLUENŢA LUI ASUPRA ACTIVITĂŢILOR MARITIME............... 54

Comandor Dorin DĂNILĂ CS II ing. Simona RUS CS III ing. Tamara STANCIU

SEA POWER 21 UN NOU CONCEPT STRATEGIC PENTRU U.S. NAVY ..................................................................................................... 78

Comandor Vergil MORARU IMPLICAŢIILE CONCEPTULUI „RĂZBOIUL DINSPRE MARE” ÎN SCHIMBAREA PROCEDEELOR DE ACŢIUNE STRATEGICĂ ALE FLOTELOR ......................................................................................... 83

Comandor dr. Ştefan GEORGESCU Căpitan Cornel ABAGIU

2

SCHIMBĂRI SURVENITE ÎN FIZIONOMIA RĂZBOIULUI MARITIM DUPĂ APARIŢIA CONCEPTULUI DE RĂZBOI ÎN REŢEA ...........................................................................................................93

Comandor Traian STĂNCULETE Căpitan comandor Mihai COLCER

EVOLUŢIA APARATURII DE SCUFUNDARE ÎN CADRUL FIRMEI DRAEGER ...................................................................................110

Inginer Laurenţiu RIZEA Inginer Mugurel ROMANO

3

GRUPUL DE COOPERARE ÎN MAREA NEAGRĂ BLACKSEAFOR

Viceamiral prof. univ. dr. Gheorghe MARIN Şeful Statului Major al Forţelor Navale

Relaţiile dintre statele riverane Mării Negre s-au modificat în mod radical în ultima decadă. Principala tendinţă ce se manifestă în zona Mării Negre este ca aceasta să devină o zonă de cooperare, dezvoltare şi securitate regională, conectată la zona extinsă a Mării Mediterane. Cooperarea în această zonă este o realitate, cu rezultate notabile în special în ceea ce priveşte nivelul de încredere între statele riverane. Pentru prima dată în istoria sa, Marea Neagră este pe cale să devină o sursă de unitate, dezvoltare şi stabilitate în această extinsă arie geografică care a fost permanent supusă instabilităţii şi a reprezentat o graniţă între diferite sisteme politice, ideologice şi religioase. Relaţiile de cooperare se concentrează pe prevenirea şi înlăturarea factorilor risc care ar putea să genereze situaţii de criză cu efecte nocive asupra stabilităţii şi securităţii regionale. Astfel, sunt promovate relaţii politice, economice, diplomatice şi culturale în scopul menţinerii şi consolidării stabilităţii, dar şi relaţii de cooperare militară în scopul creşterii încrederii şi transparenţei. În acest domeniu, forţele navale ale statelor riverane îşi aduc o contribuţie însemnată la promovarea încrederii reciproce şi la menţinerea păcii în regiune. Aspectele importante ale acestei contribuţii vor fi prezentate în continuare. Organizarea şi desfăşurarea începând cu anul 1997, a întâlnirilor anuale între comandanţii marinelor militare riverane care au ca scop intensificarea cooperării militare navale în diverse domenii de activitate. Au fost identificate domeniile principale în care diferite flote au expertiză şi experienţă notabilă, posibilităţile de sprijin reciproc pentru creşterea capacităţii forţelor de a soluţiona probleme noi, în diferite arii de preocupări. S-au convenit asupra dezvoltării cooperării în:

a) învăţământ şi pregătirea personalului; b) căutare şi salvare pe mare; c) cercetare hidrografică şi cartografie; d) dezvoltarea tehnologiei navale; e) logistică navală.

4

Rezultatele acestor reuniuni au stat la baza dezvoltării planurilor de cooperare bilaterale şi multilaterale între forţele navale ale riveranilor. În acest an această reuniune a fost găzduită în România şi a avut pe agendă principalele subiecte de interes comun, precum securitatea şi stabilitatea în regiune, cooperarea militară în general şi în domeniul naval în particular, corelarea cu activitatea altor organizaţii internaţionale sau regionale în domenii de interes comun. Forţele Navale ale României parcurg în fiecare an planuri bilaterale de cooperare cu toate flotele statelor riverane. Activităţile desfăşurate au drept obiectiv creşterea încrederii şi securitatea în marea noastră comună. Programele de cooperare bilaterală au fost concretizate în:

a) participarea navelor militare româneşti la exerciţiile organizate în diferite ţări riverane;

b) întâlniri bilaterale cu delegaţii din forţele navale pe domenii de activitate;

c) seminarii şi conferinţe pe diferite teme; d) activităţi ale academiilor navale, schimburi de vizite ale navelor

şcoală, ambarcarea unor cadeţi din ţările vecine la bordul Navei Şcoală „Mircea”;

e) participarea unor ofiţeri şi subofiţeri din Marina Militară a altor state, ambarcaţi pe nave militare româneşti, pe timpul exerciţiilor desfăşurate de navele respective;

f) Grupul Naval de Cooperare în Marea Neagră, BLACKSEAFOR este un rezultat concret al cooperării între riverani, un instrument prin care forţele navale sunt angajate în procesul de asigurare a securităţii în plan regional, a libertăţii şi siguranţei folosirii spaţiului maritim comun – Marea Neagră. Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră – BLACKSEAFOR este o iniţiativă regională, înscrisă în eforturile ţărilor riverane de a întări încrederea, prietenia şi buna înţelegere între statele riverane, de a dezvolta cooperarea şi interoperabilitatea între forţele lor navale. Iniţiativa înfiinţării a fost lansată de Turcia în aprilie 1998. Acordul a fost semnat pe data de 02.04.2001 la Istambul de reprezentanţii miniştrilor de externe ai tuturor celor 6 ţări riverane: Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina. Prima activare a acestui grup naval a avut loc la Istambul, în septembrie 2001. BLACKSEAFOR este concepută ca forţă „la chemare”, are ca element de execuţie o forţă maritimă, constituită din nave militare, aparţinând statelor riverane Mării Negre, aflate în locurile de dislocare permanentă, care se întrunesc periodic (prin activări, o dată sau de două ori pe an) formând un grup naval, pentru realizarea unor programe comune de instruire cu durata de 2-5 săptămâni. Activităţile BLACKSEAFOR sunt în conformitate cu obiectivele şi principiile prevăzute în Carta Naţiunilor Unite, concretizate în executarea următoarelor misiuni:

5

a) participarea la exerciţii maritime comune; b) organizarea şi desfăşurarea de operaţii de căutare - salvare

(SAR), operaţii de asistenţă umanitare (HA) şi de luptă antimină (MCM); c) participarea la activităţi întreprinse în vederea protecţiei mediului

înconjurător; d) vizită de curtoazie în porturi.

Activităţile BLACKSEAFOR se desfăşoară sub responsabilitatea directă a Comitetului Comandanţilor Marinelor Militare din Marea Neagră (BSNC), format din comandanţii Forţelor Navale ale statelor riverane. În acest an, în luna mai reuniunea acestui comitet a fost găzduită de România, la Constanţa. Comandantul şi Şeful de Stat Major sunt nominalizaţi, prin rotaţie, pe o perioadă de 1 an, de către acest comitet, iar ofiţerii din Statul Major sunt numiţi de către statele care participă cu nave. Potrivit acordului, limba utilizată este limba engleză, iar deciziile se iau prin consensul părţilor.

Din 2001 până în prezent, gruparea BLACKSEAFOR a fost activată de 5 ori, ţările gazdă fiind prin rotaţie Turcia, Ucraina, Bulgaria, Georgia şi România, iar Forţele Navale au participat de fiecare dată cu nave şi cu ofiţeri de stat major.

Începând cu 14 august a.c. Forţele Navale ale României au preluat, pentru un an, conducerea BLACKSEAFOR asigurând: preşedinţia Comitetului Comandanţilor Marinelor Militare din Marea Neagră; controlul operaţional şi comandantul grupului naval; nava comandant a grupării este fregata MĂRĂŞEŞTI.

Pe durata activărilor se desfăşoară exerciţii maritime specifice misiunilor prezentate mai sus, exersarea aplicării documentelor proprii de conducere şi proceduri de acţiune, exerciţii în comun cu Forţele Navale naţionale ale statelor riverane, vizite în porturi şi la autorităţile naţionale miliare şi civile.

Munca în echipă multinaţională, participarea navelor la activităţile din program au dus la o mai bună cunoaştere reciprocă, la întărirea relaţiilor de prietenie, a încrederii şi cooperării între flotele noastre.

Bogata activitate mass-media desfăşurată cu prilejul vizitelor BLACKSEAFOR în porturile din cele 6 ţări riverane a contribuit la cunoaşterea activităţii grupului de către societatea civilă şi autorităţile civile şi militare respective, au dezvoltat sentimente de încredere şi prietenie ale populaţiei.

În ultimii ani, la fel ca în întreg spaţiul mediteranean şi mondial asistăm la o evoluţie a mediului de securitate, la modificarea tipului de riscuri şi ameninţări la adresa stabilităţii în regiune. Statele riverane Mării Negre sunt preocupate de acest fenomen şi ca urmare, începând cu anul 2004, se desfăşoară reuniuni anuale ale reprezentanţilor miniştrilor de externe din cele şase state care analizează în raport cu aceste evoluţii şi cu interesele naţionale ale riveranilor, posibilităţile de a răspunde cât mai eficient noilor provocări.

6

Având în vedere faptul că prevederile acordului de înfiinţare BLACKSEAFOR nu oferă cadrul necesar pentru a soluţiona întregul spectru de provocări la adresa securităţii regionale se analizează, în cadrul acestora reuniuni, şi alte modalităţi precum implicarea unor organizaţii regionale şi internaţionale care au obiective similare şi posibilitatea cooperării BLACKSEAFOR cu acestea.

BLACKSEAFOR reprezintă una dintre contribuţiile importante ale forţelor navale la promovarea climatului de stabilitate şi securitate în regiunea Mării Negre, prin dezvoltarea cooperării cu flotele statelor riverane. Această iniţiativă, împreună cu celelalte mecanisme internaţionale au avut un anumit rol în descurajarea manifestării în spaţiul maritim a riscurilor din zonă.

Activitatea BLACKSEAFOR, împreună cu alte acţiuni destinate creşterii şi consolidării rolului celorlalte organizaţii regionale şi internaţionale şi îmbunătăţirii unei prezenţe active a N.A.T.O. în regiune, suntem convinşi că vor asigura ca Marea Neagră, privită ca o extindere a Mediteranei şi a Oceanului Planetar, să fie o zonă a securităţii depline, a cooperării şi bunei vecinătăţi, în care comerţul pe mare se desfăşoară în deplină siguranţă, iar activităţile ilegale sunt reduse semnificativ.

7

CONSIDERAŢII PRIVIND PUTEREA MARITIMĂ

Comandor dr. Cornel MIHAI Şeful doctrinei şi instrucţiei la Statul Major al Forţelor Navale

1. Introducere

Problematica navală se prezintă, la începutul secolului XXI, în postura de amestec de tradiţionalism şi modernism, caracteristică ştiinţei militare. Schimbările care au avut loc în ultimii ani par să fi afectat funcţiile, importanţa şi impactul forţelor navale, în sensul naşterii unor întrebări privind amploarea nevoii de adaptare, poate chiar radicală, precum şi de identificare a priorităţilor. Un lucru este însă cert în ceea ce priveşte marinele militare şi anume că nimic nu poate fi abordat în mod izolat. Precum oceanul, puterea navală este un complex, este un subiect care nu poate fi aprofundat fără luarea în considerare a ariilor geografice şi a rolului pe care îl pot juca marinele într-un spectru larg de misiuni, de la cele clasice până la cele diplomatice şi poliţieneşti.

1.1. Relaţiile internaţionale Este în general acceptat faptul că politicile internaţionale pot fi înţelese

şi ca o luptă nedeclarată privind cine, ce şi cât câştigă. Această luptă ar fi destinată obţinerii de influenţă politică, avantaje economice, resurse etc., iar actorii nu sunt alţii decât liderii şi forţele militare/navale în postura de instrumente principale ale politicii, alături de economie, diplomaţie, informaţie/imagine.

1.2. Definirea puterii maritime În primul rând ce este puterea maritimă? Se impune să începem cu observaţia că, în mod straniu, Mahan, strateg

maritim recunoscut, nu defineşte acest concept în mod explicit, chiar dacă îl abordează detaliat. Lipsa de concretizare a conceptului nu face decât să alimenteze ambiguităţile, puterea maritimă continuând a fi utilizată de o serie de autori în manieră diferită, fiind pe deplin acord cu aprecierea amiralului american William Crowe: „suntem victimele sintaxei, multe din ideile pe care le scriem despre marină nu sunt în mod necesar suficient lămurite”1.

1 George, J. 1978, Problems of Sea Power as we approach the Twenty-Fist Century, (Washington, DC: American Enterprise Institute), pag. 86

8

Ambiguitatea e dată atât de semantica cuvintelor care se referă la problematica noastră (maritim, naval, oceanic, marină), cât şi de substanţă. Cuvântul „putere”, parte a sintagmei „putere maritimă”, a generat el însuşi dispute în lumea academică. Ce înseamnă de fapt putere? Pentru unii este o sumă de input-uri, respectiv de caracteristici care fac ca un stat să fie puternic (deţinerea de capacităţi economice şi militare). Pentru alţii puterea este echivalentă cu output-urile, un stat fiind puternic prin capacitatea de a impune voinţa sa altor state. Puterea mai este privită atât ca potenţial cât şi ca generator de consecinţe. Şi pentru ca ambiguitatea să fie şi mai mare, ea este atribuită uneori unor state, care sunt definite „mari puteri”.

Din perspectiva input-urilor puterea maritimă ar fi o sumă a marinelor militare, civilă şi gărzii de coastă.

Din perspectiva output-urilor puterea maritimă nu mai înseamnă instrumentele pe care statul le foloseşte pe mare, ci capacitatea acestuia de a influenţa comportamentul altor subiecţi de drept internaţional, aşadar un spectru al consecinţelor produse şi nu unul al mijloacelor. În acest sens Corbett aprecia că: „Întrucât oamenii trăiesc pe uscat şi nu pe mare, marile dispute ale omenirii au fost - exceptând situaţiile rare - o consecinţă a ceea ce armata poate provoca teritoriului naţional, dar şi a temerii faţă de capacitatea flotelor de a susţine acţiunile armatei de uscat”2. Într-adevăr, în ultimele decenii constatăm o translare de la atenţia acordată „puterii pe mare”, spre cea acordată „puterii dinspre mare”. Din aceeaşi perspectivă, a output-urilor (capacitatea de a influenţa pe alţii în utilizarea mării), conceptul de putere maritimă se poate utiliza cu succes şi statelor mici (ex. Singapore), care influenţează un areal mic, în comparaţie cu marile puteri, dar acolo, în regiunea respectivă, ele influenţează, deci sunt puteri maritime. De aici clasificările de putere globală, regională, subregională etc.

Din această scurtă descriere a modalităţilor de abordare rezultă că puterea maritimă este ceva mai mult decât o sumă a navelor, fiind o interacţiune a instrumentelor şi capacităţii acestora, în a produce efecte asupra uscatului.

Se impune însă, a fi subliniată ideea că puterea maritimă este un concept relativ, fiind ceva pe care unele state îl au într-o măsură mai mare decât altele. Problema rezidă în măsura acestora, în semnificaţia strategică a puterii maritime pe timp de pace şi de război.

Relativitatea conceptului de putere maritimă are consecinţe importante. Eficacitatea strategică a unei puteri maritime depinde în ultimă instanţă de tăria sau slăbiciunea celui împotriva căruia este utilizată. Privind puterea maritimă ca un concept relativ se poate afirma că aceasta nu este apanajul exclusiv al unor state (puteri mari).

2 Corbett, Sir Julian, 1988, Some Principles of Maritime Strategy (Annapolis, Naval Institute Press), pag. 67

9

Schema nr.1 - Determinarea puterii maritime

1.3. Atributele istorice ale mării Deşi acoperă trei pătrimi din suprafaţa globului, Oceanul Planetar

continuă să rămână o zonă greu accesibilă omului, păstrându-şi în mare parte renumele câştigat în antichitate de spaţiu întunecat, misterios şi periculos. Marinarii sunt prezenţi, în conştiinţa unora, drept temerari aflaţi dincolo de limita acceptabilităţii. Filozoful grec Diogene nu ştia unde să-i încadreze pe marinari, printre vii sau dispăruţi. La bengali, cuvântul marinar are aceeaşi semnificaţie cu prizonier şi exemplele ar putea continua3. Cu toate acestea, Oceanul Planetar joacă un rol important, în special pentru cele patru atribute ale sale: resursă, cale de transport, schimb/obţinere de informaţii şi dominaţie.

Schema nr. 2 - Atributele istorice ale mediului marin

3 Rodger, N.A.M. 1986, The Wooden Word (London, Collins), pag. 15

Pe o rază de 300 Mm

90% din populaţie

MARE70 %

Mediul marin

BUNURI99.5 %

<150State cu ieşire

la mare

Pe o rază de 100 Mm80% din localităţi

sunt oraşe

PUTERE MARITIMĂPOLITICA NAŢIONALĂ

Politica externă

Politica de apărare

Strategia militară

Evoluţia forţelor

Operaţii Joint

Alte operaţii militare

Politica economică

Politica maritimă/civilă

Strategia maritimă/civilă)

Comerţul maritim

Capabilităţi maritime civile (flota civilă şi

de pescuit)

Activităţi comerciale

Capabilităţi militare

(flota)

Operaţii navale

Mărimea nucontează

10

În toată lumea sunt recoltate anual zeci de mii de tone de peşte. Marea şi estuarele sale au fost privite totdeauna ca sursă nelimitată de hrană pentru cei care dispuneau de mijloacele şi de curajul de a se aventura în largul ei. Marea a fost şi rămâne o sursă importantă de resurse, atât timp cât omenirea îşi asigură 20% din necesarul zilnic de proteine din adâncul mărilor. În postura de cale de transport marea a jucat un rol crucial în dezvoltarea şi interacţiunea civilizaţiilor. De la fenicieni şi până la vikingi, marea a însemnat calea fundamentală pentru transport, cuceriri şi schimburi comerciale. Dezvoltarea transportului maritim a dus la crearea unui sistem de reţele regionale şi inter-regionale. În 1902, Mahan aprecia: „Creşterea în rapiditate a comunicaţiilor a multiplicat şi întărit legăturile şi interesele dintre naţiuni, până când totul a devenit un sistem articulat, nu numai din punctul de vedere ale mărimii şi activităţii ci şi al sensibilităţilor excesive”4. Avantajele transportului pe mare nu erau accidentale şi temporare, ci aducătoare de profituri enorme, în ciuda pierderilor de nave şi echipaje. Relaţia dintre client şi furnizor a îmbrăcat de multe ori forme conflictuale. Sosind în Oceanul Indian portughezii au avut un comportament extrem de agresiv. Un alt exemplu al tratării agresive a comerţului pe mare este reprezentat de cele două „războaie ale opiumului” dintre China şi Marea Britanie. Analizând cele două războaie, Mahan afirma: „Comerţul, ca energizant al civilizaţiei materiale, poate fi foarte avantajos dacă se bucură de sprijinul braţului înarmat al puterii maritime”5. Schimbul de mărfuri înseamnă dialog şi conştient sau nu, un schimb de idei, informaţii. Revoluţia verde a fost o consecinţă a schimbului dintre est şi vest. În timp ce comercianţii europeni aduceau orez, bumbac şi mirodenii din China, aceasta din urmă importa pentru prima dată în 1593 cartoful dulce, ajungând ca în prezent să producă 80% din producţia mondială. Creştinismul a fost şi el beneficiarul infuzării de idei şi convingeri pe calea mării. Urmare a misionarismului lui Francis Xavier şi al altora, din cei 18 milioane de locuitori cât număra Japonia în secolul XVI, jumătate de milion s-au creştinat. Marea nu a fost numai o cale de răspândire a ideilor, ci şi o cale de cunoaştere, obţinere de informaţii noi. Dorinţa de explorare, de cunoaştere a ceea ce se află dincolo de orizont, a fost parte a relaţiei omului cu marea. Cartea lui Francis Bacon, „New Atlantis”, scrisă în 1627, a reprezentat un impuls pentru majoritatea acţiunilor exploratorilor care au urmat, în rândul cărora James Cook ocupă un loc important. În Europa şi Orientul Apropiat, fenicienii, romanii şi grecii au demonstrat cu claritate importanţa strategică a transportului pe mare, în care un grup mic de oameni poate ajunge să domine afacerile unor comunităţi largi. Roma a cucerit Britania dinspre mare, întrucât aici se refugiau cei care provocau neplăceri Romei. Vikingii la rândul lor au cucerit Britania, venind pe mare. Ei au călătorit în Mediterană, Groenlanda, Noua Scoţie şi America. 4 Hattendorf, John B. 1991, Mahan on Naval Strategy (Annapolis, Naval Institute Press), pag. 284 5 Mahan, A.T. 1900, The Problem of Asia and its Effect upon Internaţional Policies (London: Sampson), pag. 177

11

Mai târziu, portughezii, spaniolii urmaţi de danezi, francezi şi britanici au ajuns pe mare în Oceanul Indian, cele două Americi şi Oceanul Pacific. Un număr mic de aventurieri veniţi pe mare au ocupat şi distrus imperiile aztec şi incaş. Portughezii au fost exemplul clasic a ceea ce grecii denumeau „thalasocratie”: un imperiu fondat pe stăpânirea mării. Mai întâi au luptat pentru cucerirea de colonii şi apoi pentru protejarea intereselor. Soldaţii lor au fost totdeauna insuficienţi pentru a angaja lupte continentale majore. Cei 160 ani de dominaţie portugheză în Oceanul Indian s-au bazat pe un număr mic de garnizoane plasate în puncte strategice şi pe superioritatea forţelor lor navale. Când concurenţii lor, danezii şi britanicii, au crescut ca forţe navale, imperiul portughez a început să intre în declin. Imperiul britanic care a succedat în zonă a fost întemeiat tot pe puterea maritimă. Pentru a susţine imperiile create, europenii au conceput marine şi strategii, o serie de concepte pentru utilizarea acestora, din care au derivat funcţiile clasice ale puterii maritime: controlul mării, proiecţia puterii dinspre mare spre uscat atât în timp de pace cât şi în timp de război, atacul şi apărarea căilor de comunicaţii etc. Motivaţiile pentru toate acţiunile maritime au fost în general combinate, însă dominantă a fost cea economică, care asigura creşterea şi progresul statelor care controlau marea. Marxiştii nu au fost singurii care au concluzionat că îmbinarea celor patru atribute a dus la o competiţie internaţională concretizată în imperialism. Mahan îi completează afirmând fără echivoc, că toate coloniile au oferit „un cap de pod necesar pe un teritoriu străin, o nouă piaţă de desfacere, o nouă sferă pentru comerţ, şansa creşterii locurilor de muncă în metropolă, mai mult confort şi bogăţie”6.

1.4. Avantajele puterii maritime Sir Walter Raleigh afirma că „cine controlează marea, controlează

comerţul şi acesta este stăpânul (lordul) comerţului şi stăpânul (lordul) bogăţiei în lume”7. Puterea maritimă era o cale atât de clară spre dominaţie şi putere încât statele au căutat din totdeauna să realizeze controlul mării.

Punctul culminant al concepţiei de dominaţie absolută a fost Tratatul de la Tordesillas, din 1494, în care Oceanul Planetar era împărţit în două, dând o jumătate portughezilor şi cealaltă jumătate spaniolilor. O abordare conceptuală nouă se impune abia în 1635, când problematica mării este regândită, prin lucrarea lui John Selden, „Mare Clausum”. Acesta menţionează concepte ca: marea teritorială, frontiera maritimă etc. Mahan concluzionează însă: „Controlul mării prin comerţul maritim şi supremaţia navală înseamnă dominaţie şi influenţă în lume…. fiind factor important în rândul celor care caracterizează puterea şi prosperitatea unei naţiuni”8. Şcoala revizionistă aflată sub influenţa istoricului Paul Kennedy contesta parţial 6 Mahan citat de Jane, F.T. Heresies of Sea Power (London: Longmans, 1906), pag. 179 7 Padfield, Peter, Maritime Supremacy and the Opening of the Western Mind (Woodstock and New York: Overlook Press, 1999), pag. 2 8 Livezey, William, Mahan on Sea Power (Norman, OK: University of Oklahoma Press, 1981), pag. 281

12

aprecierea lui Mahan, susţinând că acesta a exagerat importanţa istorică şi viitorul puterii navale. Şcoala revizionistă recunoaşte însă, că utilizarea puterii maritime a făcut posibilă strategia unor state europene de cucerire şi exploatare a coloniilor, forţele navale fiind explicaţia succesului pentru state cu populaţii, resurse şi suprafeţe mici, ca Portugalia, Olanda şi Anglia. În viziunea lui Corbett numai puterea maritimă explică cum este posibil „că o ţară mică, precum Anglia, cu o armată terestră de dimensiuni mici să fie în măsură să-şi atribuie cele mai râvnite regiuni de pe glob în detrimentul celor mai mari puteri militare”9.

1.5. Secretul succesului maritim Puterea maritimă este în mod clar, un concept mai larg decât puterea

terestră sau cea aeriană, întrucât nici una din acestea din urmă nu incumbă dimensiunile geo-economice ale activităţii umane la nivelul realizat de puterea maritimă. „Spre deosebire de armata de uscat şi forţele aeriene, a căror mărime şi putere de foc trebuie configurate în raport cu capacităţile adversarului, dimensiunea marinei este determinată de mărimea mijloacelor şi intereselor care trebuie apărate.”10

Din această perspectivă puterea maritimă poate fi reprezentată ca fiind un sistem închegat şi inseparabil, în care puterea navală protejează bunurile maritime şi care este şi sursa eficacităţii lor. Din comerţul maritim statele europene au reorientat resurse către marină, care la rândul ei a sprijinit şi susţinut dezvoltarea şi amplificarea comerţului. Putem spune că avem de a face cu o intercondiţionare, care ar putea fi reprezentată printr-un cerc virtual în care: comerţul maritim influenţează resursele maritime, resursele determină tăria navală a statului, care la rândul ei se transpune în supremaţie maritimă, iar aceasta închide cercul, favorizând comerţul.

Schema nr. 3 - Cercul virtual maritim

Rezultă că această interconectare poate fi realizată în moduri diferite:

a) comerţul poate susţine efortul naval. Aceasta înseamnă că este 9 Corbett, Sir Julian, 1988, Some Principles of Maritime Strategy (Annapolis, Naval Institute Press), pag. 49 10 Alam, Kurshed, 1999, Maritime Strategy of Bangladesh în the New Millennium (Bangladesh Institute of International and Strategic Studies Journal, vol. 20, no. 3

Comerţul maritim

Resurse maritime Supremaţia maritimă

Tăria navală

13

mai uşor pentru o putere maritimă să construiască şi să menţină o marină puternică, decât ar fi pentru un stat cu preocupări precare în domeniu. Astfel, la sfârşitul secolului XVII, Franţa, la acea epocă mai puţin navală decât Anglia, a construit o flotă puternică ce concura, în dimensiuni şi putere de foc, cu cea a inamicului ei tradiţional. Franţei, care nu era o putere maritimă, îi lipseau atât experienţa şi mijloacele cât şi o politică activă care să susţină flota (aşa cum era cea a guvernului britanic). Aceasta s-a tradus, în final, în incapacitatea de a susţine o flotă de dimensiuni mari şi a ţine pasul cu britanicii.

b) profiturile realizate, ca urmare a comerţului maritim, uşurează accesul la dezvoltarea tehnologică. De exemplu, în secolul XVIII, marina britanică, şantierele navale şi toate celelalte elemente de infrastructură s-au constituit în cea mai mare întreprindere industrială a vremii.

c) avantajele accesului la tehnologie s-au transformat în avantaje militare, introducerea sistemelor de propulsie cu aburi şi utilizarea cocsului au făcut ca marina britanică să o surclaseze pe cea franceză.

Lipsa interconectării elementelor din cercul maritim virtual a fost foarte bine sesizată de J.L. Lanessan, ministrul francez al marinei în 1901: „Dacă dorim să devenim o mare democraţie comercială, care va necesita o dezvoltare a marinei noastre comerciale şi realizarea de progrese importante în imperiul nostru colonial, trebuie să posedăm o flotă cu o astfel de tărie încât nici o altă putere nu va putea domina în detrimentul nostru în apele europene, în care sunt situate porturile noastre sau în oceanele în care circulă navele noastre”11. Eşecul proiectului lui Lanessan de a transforma Franţa într-o mare putere maritimă demonstrează că cercul virtual maritim nu este un sistem închis, el putând fi influenţat decisiv din exterior. În cazul de mai sus pericolul ameninţării terestre, reprezentat de Germania a întrerupt cercul menţionat. Evoluţii asemănătoare au avut loc şi în China, ca urmare a ameninţărilor exterioare. Analizând schema propusă se poate aprecia că ceea ce face ca acest cerc să funcţioneze cu succes, ar fi asocierea puterii maritime cu un sistem de convingeri şi cu o politică favorizantă.

Ruşii au avut un comportament ambivalent faţă de marină. Petru cel Mare a decis construirea unei marine puternice, în special pentru a putea atrage comerţul şi ideile occidentale, mutând capitala la St. Petersburg pentru a sprijini comerţul maritim. În timpul său marina era plină de străini, personalul său învăţa construcţiile navale la Amsterdam. El a încercat din răsputeri să facă din Rusia o putere maritimă. Pentru mulţi dintre succesorii lui, marina era prea mult. Cu excepţia unei apariţii strălucitoare, în persoana amiralului Uşakov, conservatorii vedeau marina ca pe ceva străin spiritului rus, considerând-o sursă de pericole pentru sistem. Când Stalin a împuşcat majoritatea amiralilor în 1930, el nu a făcut decât să se conformeze tradiţiei ruseşti de a elimina „surse de pericol”, dar în mod paradoxal tocmai cei pe care i-a cruţat au exprimat ulterior necesitatea modernizării flotei sovietice.

11 Lanessan, L.L. de, 1903, Le programme maritime de 1900-1906 (Paris)

14

2. Strategia maritimă 2.1. Dilemele strategiei maritime Înainte de a aborda elementele constitutive ale puterii maritime am

considerat necesar a face o scurtă incursiune în domeniul strategiei maritime. Conducerea războiului pe mare pune, înainte de toate, problema

mijloacelor şi pe cea a utilizării acestora. Tocmai în acest domeniu, strategia maritimă sau navală (este frecvent întâlnită utilizarea ambilor termeni - naval ne sugerează instrumentul, adică flota, pe când maritim ne sugerează mediul) îşi manifestă particularitatea în raport cu strategia globală. Mahan, veritabilul fondator al strategiei navale contemporane, se ridică deasupra problemei imediate de conducere a războiului pe mare şi propune o adevărată viziune istorică şi geopolitică de amploare neegalată până în prezent. Confruntarea mare contra uscat este, dacă nu o constantă, cel puţin o regularitate în reflexia politico-strategică. Strategia navală nu are pretenţia de a se constitui într-o disciplină independentă a strategiei generale, dar ea îşi poate aduce contribuţia la strategia teoretică. Gândirea teoretică navală nu este scutită de dispute.

Liddell Hart se întreabă retoric dacă strategia maritimă este o artă sau o ştiinţă. Această dilemă este alimentată de două tendinţe:

a) una care se concentrează pe aspectele materiale şi cuantificabile ale aspectelor războiului (poziţia navelor, performanţele armamentului etc.) şi care se consideră ştiinţă;

b) cealaltă se concentrează în schimb pe elemente necuantificabile, pe aspectele umane greu predictibile ale războiului (conducere, motivaţie etc.) şi priveşte strategia ca pe o artă, unde comanda şi stilul comandantului sunt cruciale.

Mahan vorbeşte în numele ambelor curente apreciind că războiul este o artă şi că „este nevoie de îndemânare de artist în război pentru a aplica principiile şi regulile în fiecare caz”12.

În disputa privind durabilitatea principiilor strategiei navale, versus necesitatea adaptării acesteia, în funcţie de tehnologii şi modificarea mediului strategic, Collin Gray dă un răspuns clar: „A înţelege strategia înseamnă să o înţelegi în toate epocile. Scopurile pentru care va fi aplicată pot fi modificate, dar jocul dur al războiului va fi acelaşi. Tehnologia poate modifica detaliile dar nu esenţa strategiei maritime”13. Pe de altă parte John Reeve respinge ideea neschimbării principiilor, afirmând că „strategia navală evoluează permanent în raport cu contextul istoric”14.

Privitor la aria de aplicabilitate a principiilor strategiei maritime se pune întrebarea dacă acestea sunt universal aplicabile sau se aplică numai la

12 Mahan, A.T. 1911, Naval Strategy: Compared and Contrasted with the Principles and Practice of Military Operations on Land (Boston, MA: Litle, Brown), pag. 299 13 Gray, Collin S. 1999, Modern Strategy (Oxford: Oxford University Press), pag. 364 14 Reeve, John, 2001, Southern Trident: Strategy, History and Rise of Australian Naval Power (Crows Nest, Australia: Allen and Unwin), pag. 9

15

flotele mari? În timp ce Collin Gray susţine că navigarea în aceleaşi ape ale teoriei şi practicii militare se aplică tuturor marinelor, indiferent de mărime, Ken Booth susţine contrariul şi anume că gândirea mahaniană se aplică numai flotelor americană şi britanică, „nefiind relevantă pentru marinele care nu au nici înclinaţia şi nici nu folosesc marea într-o măsură atât de ambiţioasă”15.

Şi ultima dilemă majoră: cât de distinctă poate fi strategia maritimă? Sunt marinele diferite de celelalte categorii de forţe armate? Tradiţionaliştii susţin că da şi că incapacitatea de a identifica caracteristicile distinctive ale acesteia poate conduce la erori majore. Este cazul flotei sovietice unde s-a încercat, conform aprecierii lui Slade „să fie impuse conceptele strategice şi operaţionale destinate uscatului. Astfel, marina sovietică nu a fost capabilă să-şi îndeplinească rolul operaţional până nu a dezvoltat o strategie distinctă, optimizată la condiţiile războiului pe mare”16. Majoritatea strategilor maritimi sunt de acord cu aplicarea principiilor generale strategice la operaţiile maritime.

Acestea sunt, conform F.N.-1, „Doctrina pentru operaţii a forţelor navale”, următoarele17:

a) definirea clară a obiectivului; b) unitatea comenzii; c) simplitatea ordinelor şi planurilor; d) concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit; e) libertatea de acţiune; f) economia de forţe şi mijloace; g) manevra; h) surprinderea inamicului; i) evitarea surprinderii; j) securitatea operaţiei şi a forţelor.

Strategia navală britanică adaugă celor enumerate mai sus şi principiile: a) menţinerea moralului; b) ofensiva; c) flexibilitatea; d) cooperarea; e) administraţia (lucru de stat major şi logistică eficientă).

Strategii navali reclamă însă explorarea elementelor care le diferenţiază. Acestea rezultă în principal din particularităţile mediului marin, marea fiind în mod deosebit:

a) globală. Marea este a tuturor, un conflict se poate răspândi cu iuţeală, iar forţele pot fi dislocate rapid pe întreaga suprafaţă a Oceanului Planetar;

b) în mare parte în afara proprietăţii cuiva. Statele neutre pot fi prezente în orice zonă de operaţii, marea necunoscând o „linie a frontului”;

c) tridimensională, cele trei dimensiuni putând să se interfaţeze 15 Booth, Ken, 1977, Navies and Foreign Policies (London: Croom Helm), pag. 6 16 Slade, Stuart, 1993, Navies în Nuclear Age: Warships since 1945 (London: Conway Maritime), pag. 183 17 F.N.-1, Doctrina pentru operaţii a forţelor navale, 2004, Bucureşti, pag.19

16

simultan, prezentând ameninţări din toate direcţiile; d) largă şi opacă, adesea ostilă. Găsirea inamicului este adesea o

problemă. Din această perspectivă, raportul 3:1 dintre ofensivă şi apărare este deseori inversat pe mare. Marea impredictibilă, vânturile schimbătoare şi condiţiile de vreme pot influenţa în mod determinant rezultatul unei confruntări navale. Marea însăşi poate deveni un inamic.

Trebuie remarcat şi faptul că natura forţelor angajate în operaţiile navale are caracteristici aparte. Ele sunt scumpe, greu de înlocuit, chiar şi unităţile de dimensiuni mici reprezentând o investiţie mare în resurse umane şi materiale.

Schema nr. 4 - Principiile de acţiune ale forţelor navale

2.2. Doctrina Problema generală a particularităţii operaţiilor maritime constituie un

interes major al strategilor, căpătând o conotaţie deosebită în secolul XXI. Măsura în care conceptele operaţiilor maritime, aeriene şi ale trupelor de uscat coincid sau diferă determină şi modalitatea în care acestea pot fi angajate în operaţii tip joint. Preocupările actuale pentru pregătirea operaţiilor comune se regăsesc şi la nivelul doctrinei.

Ce este doctrina maritimă ? Ea este aplicarea teoriei maritime într-un anumit timp şi loc. Dacă am compara teoriile maritime cu gătitul, atunci doctrina ar trebui să fie asemuită cu meniul zilei. Ambele sunt esenţiale. Fără teoria strategică scriitorii doctrinei nu ar şti unde au fost, unde sunt şi încotro ar trebui să meargă. Fără doctrină, marinarii porniţi la luptă ar trebui să se

Definirea clară a obiectivului

Administraţia

Cooperarea

Ofensiva

Menţinerea moralului

Securitatea operaţiei

Evitarea surprinderii

Surprinderea inamicului

Manevra

Economia de forţe şi mijloace

Libertatea de acţiune

Concentrarea eforturilor

Unitatea comenzii

Flexibilitatea

Simplitate planuri şi

ordine

17

bazeze fie numai pe noroc sau instinct, fie să organizeze un seminar pentru a dezbate ce e de făcut.

Doctrina are abordări diferite, funcţie de nivel, fiind mai puţin prescriptivă la nivelele mari şi mai prescriptivă când ia forma unor dispoziţiuni de folosire în luptă sau a unor proceduri tactice. Doctrina se bazează pe procesarea experienţei istorice. Experienţa nu este însă suficientă, este nevoie de analiza acesteia. Scopul primar al doctrinei este de a oferi tuturor un sens al scopului comun, pentru a putea face faţă flotei inamice şi a juca un rol corespunzător în înfrângerea inamicului. Aici trebuie să evidenţiem patru particularităţi importante:

a) creşterea numărului de specialităţi în marină ar putea conduce la o fragmentare, dacă ele nu sunt reunite printr-o abordare unitară privind scopurile şi direcţia de urmat. Cu alte cuvinte, doctrina ajută la reagregarea necesară diversităţilor din marină;

b) există un accent din ce în ce mai mare pe cooperare cu alte categorii de forţe armate. Aceasta impune marinarilor să înţeleagă şi să exprime cu claritate propria misiune, să identifice locul şi contribuţia în cadrul aplicaţiei şi să cunoască abordările specifice celorlalte categorii de forţe participante. Pentru aceasta, doctrina navală trebuie să fie acordată cu familia doctrinelor celorlalte categorii de forţe;

c) se manifestă o tendinţă de creştere a participării la operaţiile multinaţionale. Aceasta reclamă dezvoltarea unei doctrine comune de conducere a operaţiilor multinaţionale, care va concilia structuri diferite de forţe şi va permite acţiunea în comun a unor capabilităţi diferite, va clarifica problemele de interoperabilitate;

d) marinele participă tot mai frecvent la acţiuni umanitare şi de sprijin al păcii, în care noţiuni tradiţionale, cum ar fi înfrângerea adversarului ar putea avea efecte nocive. Conducerea acestora impune o abordare doctrinară derivată din reflexii asupra lecţiilor învăţate din experienţa anterioară.

În mod inevitabil, majoritatea acestor aserţiuni pot suna abstract. Incapacitatea de a realiza o abordare doctrinară a chestiunilor practice poate avea consecinţe pe scară largă asupra securităţii marinarilor. Un studiu recent asupra dezastrului care a avut loc pe timpul debarcării efectuate de americani, în 1944, pe plaja „Omaha” din Normandia atribuie cea mai mare responsabilitate eşecului doctrinar al aliaţilor.

La nivelul tactic/procedural, cum ar fi ATP-1 (Allied Tactical Procedures) Maritime Signals and Manoeuvring Book doctrina este larg prescriptivă. Doctrina trebuie să fie autoritară, prin stabilirea punctului de plecare şi a direcţiei, de la care se poate devia numai ocazional. Dar cele mai multe formulări doctrinare conţin referinţe la nevoia de judecare a aplicării lor. Doctrina nu este o dogmă. Principiile stabilite cu mult timp înainte trebuie analizate, iar procedurile deja familiare adaptate la condiţiile particulare. Faptul că circumstanţele se schimbă permanent, înseamnă că doctrina trebuie să fie adaptabilă, revizuită şi adaptată constant. Acest proces este în fapt fără

18

de sfârşit, întrucât o explicăm marinarilor, o testăm prin exerciţii şi o amendăm urmare experienţei. Acest proces ar putea fi numit chiar un cerc doctrinar.

Schema nr. 5 - Cercul doctrinar

3. Puterea maritimă în viziunea principalilor teoreticieni ai diplomaţiei navale

3.1. Primele menţionări ale puterii maritime În Grecia antică erau cunoscute noţiunea şi semnificaţia generală a

puterii maritime. Astfel Tucidide descrie puterea maritimă drept condiţia esenţială pentru asigurarea bunăstării atice, prin comerţ maritim nestânjenit18. El atrage atenţia cu privire la corelaţia dintre extinderea comerţului maritim şi necesitatea existenţei unei flote de război. Pe de o parte, comerţul maritim a creat baza financiară pentru construirea navelor de război, în timp ce pe de altă parte, acestea serveau protejării legăturilor maritime ale Atenei. Prin aceasta, Atena a fost fără îndoială una dintre primele puteri maritime, care consta conform lui Tucidide în „numărul îndestulător de nave de război şi valoarea de luptă a acestora… Cel ce deţinea puterea maritimă putea să-i înfometeze pe alţii, să-i nimicească prin înfometare şi să-i silească să capituleze”19. Prin această apreciere puterea maritimă este definită în primul rând militar, ea reprezentând garantul pentru atingerea scopurilor statului atenian. Tucidide atrage atenţia asupra faptului că o putere navală nu poate fi improvizată, ci ea trebuie dezvoltată treptat şi consecvent.

3.2. Mahan şi puterea maritimă Mahan s-a născut în 1840 ca fiu al unui profesor la West Point Military

Academy. Intrând în marină, manifestă o pasiune deosebită pentru istorie şi începe să scrie despre puterea maritimă. Instalat ca profesor la US Naval War College, la Newport, publică o serie de cărţi de strategie maritimă, scrierile sale însumând circa 5 000 de pagini. În 1890 publică lucrarea sa fundamentală „The Influence of Sea Power upon History 1660-1783”. Mahan a aparţinut unei generaţii de ofiţeri de marină care a manifestat un interes major faţă de 18 Tucidide, 1960, Geschichte des Peloponnsischen Krieges, (Stuttgart: Walter Ruegg) 19 Tucidide, 1960, Geschichte des Peloponnsischen Krieges, (Stuttgart: Walter Ruegg)

Doctrină

EducareEvaluare

Aplicaţii

19

istoria navală şi experienţa acesteia. Se cuvine a sublinia faptul că studiile sale au fost stimulate şi de dorinţa de a corecta ignoranţa remarcată la politicieni şi ofiţerii de marină, privind rolul şi importanţa puterii maritime.

Rolul fundamental jucat de Mahan a fost de a interpreta, din perspectiva strategică, ideile existente în teoria maritimă şi să plaseze gândirea navală la nivelul gândirii strategice a unor autori, precum Clausewitz şi Jomini. Discipol al acestuia din urmă, Mahan proclamă existenţa principiilor universal valabile: ofensiva, concentrarea de forte şi economia de mijloace în pregătirea bătăliei decisive. Pentru prima dată strategia navală este integrată în strategia generală, nemaifiind limitată la conducerea războiului.

Renumele lui Mahan se datorează însă lucrării sale fundamentale în care analizează puterea maritimă în contextul teoriei şi practicii politicii internaţionale. Afirmând superioritatea imperiilor maritime în raport cu cele continentale, Mahan furnizează o bază istorică navalismului, element esenţial care a caracterizat mişcarea de expansiune a marilor puteri europene. Mahan devine, prin opera sa, analistul cel mai citat în domeniul strategiei şi puterii navale.

El aprecia că în timp de pace, puterea naţională, securitatea şi prosperitatea depind de mare şi mijloacele de transport maritim, iar în timp de război puterea maritimă rezultată din supremaţia navală, pune la dispoziţie mijloacele de atac ale adversarului şi de protecţie a căilor proprii de comunicaţii. Studiind istoria Marii Britanii, Mahan ajunge la concluzia că aceste avantaje au fost atât de mari încât puterea navală prosperă în timp de pace, prevalează şi domină în timp de război. Mahan a fost însă suficient de precaut, admiţând posibilitatea exagerării importanţei puterii maritime: „Puterea maritimă a fost doar unul din factorii care au asigurat progresul naţiunii”20. Strategul american concentrează problematica puterii navale în interdependenţa dintre comerţ şi marină: comerţul produce bogăţie, care duce la creşterea puterii maritime, care la rândul ei protejează comerţul. El diferenţiază conceptul de putere maritimă în două aspecte: unul funcţional şi unul instituţional. Potrivit acestuia, puterea maritimă este atât o capacitate cât şi o stare statală. Aceasta înseamnă dispunerea de o putere maritimă, în sensul utilizării marinei pentru câştigarea controlului mării. Instituţional puterea maritimă este privită ca o forţă prezentă pe mare şi care joacă un rol important în configurarea politicii externe a statului.

Din analiza lui Mahan rezultă două definiţii ale puterii maritime: a) Puterea maritimă (aspectul funcţional) este capacitatea unui stat,

de a-şi putea pune în aplicare interesele maritime. Condiţiile necesare pentru puterea maritimă sunt:

- poziţia geografică; - configuraţia fizică a teritoriului; - extinderea teritorială;

20 Mahan, A.T. 1890, The Influence of Sea Power upon History 1660-1783 (London: Sampson, Low, Marston), pag. 91

20

- mărimea populaţiei; - mentalitatea populaţiei; - forma de guvernământ.

Ca elemente ale puterii maritime pot fi considerate: - flota; - bazele maritime; - flota comercială şi de pescuit.

b) Puterea maritimă (aspectul instituţional) este puterea unui stat, al cărui interes superior este orientat către marile lumii văzute ca şi câmp al câştigului de influenţă economică şi politică, de a susţine politica sa externă. Prin urmare ea posedă şi promovează condiţiile şi elementele puterii funcţionale.

Tăria flotei a jucat în concepţia lui Mahan un rol considerabil: „O marină care doreşte să determine în mod evident cursul războiului trebuie să fie compusă din nave de luptă grele, să aibă o putere mare de foc şi să fie compusă din unităţi care să permită uniformitate în deplasare, manevră şi acţiune…”21.

În opera amiralului american se remarcă o puternică focalizare pe bătălia dintre grupările de nave mari, ca ultim decident al puterii navale. El apreciază însă, că rezultatul luptei nu depinde numai de mărimea şi puterea navelor, importante fiind şi instrucţia, moralul, eficienţa actului de comandă, dar înainte de toate spiritul ofensiv. Această insistenţă pe spiritul ofensiv îl apropie pe Mahan de gândirea lui Clausewitz.

Trebuie remarcat însă, că deşi în filozofia lui Mahan bătăliile joacă un rol important, el acceptă şi obţinerea succesului fără confruntare şi anume:

a) Bătăliile nu sunt totdeauna necesare. Superioritatea strategică ar putea descuraja adversarul, eventualitatea unei confruntări directe fiind percepută ca situaţie de neacceptat pentru adversar;

b) Superioritatea navală nu înseamnă că flotele mai mici nu au putere. Nu este necesar să dispui de o flotă ca a marilor puteri pentru a descuraja vecinii şi eventualii agresori, căci o flotă de dimensiuni mici, dar bine proporţionată poate produce efecte mai mari decât ale unei flote mari22;

c) Simpla recurgere la forţă nu este suficientă şi războiul este un business unde luptele trebuie să aibă caracter incidental. În acest sens îl citează pe amiralul francez Tourville: „Cele mai bune rezultate sunt acelea care cruţă sângele şi armele… aceste rezultate se datorează inteligenţei îndrăzneţilor şi mai puţin precauţiei excesive”23.

Contrar criticilor lui, Mahan a tratat şi efectele puterii maritime asupra uscatului, deşi această relaţie este mai mult implicită decât explicită.

3.3. La Jeune École În opoziţie cu Mahan, amiralul francez Aube lansează în anii 1870 un

21 Ibid. pag. 84 22 Ibid. pag. 305 23 Ibid. pag. 304

21

curent pe care îl va numi „Şcoala tânără” (La Jeune École). Aube se pronunţă împotriva dogmatismului istoric şi publică în 1882 „La Guerre maritime et les ports français” în care proclamă caducitatea marilor bătălii urmare apariţiei unor mijloace tehnice (mine şi torpile), care funcţionează ca egalizatori de putere. Afirmând că Franţa nu poate echilibra puterea maritimă a Marii Britanii, el propune adoptarea unei strategii navale cu două componente: războiul costier, în cadrul căruia rolul primordial îl vor juca torpiloarele, cu scopul împiedicării unei eventuale încercări de blocus din partea britanicilor şi războiul crucişătoarelor, pentru a obliga Marea Britanie să-şi apere căile de comunicaţii. Succesorii acestuia în cadrul şcolii Jeune Ecole, dau ideilor lui Aube o interpretare dogmatică şi care va fi agravată ulterior prin înzestrarea tehnică defectuoasă a marinei franceze. Este interesant faptul că ecoul acestei şcoli se face auzit în Austria, Japonia, Italia, Germania şi chiar în Marea Britanie (curentul „brick and mortar school”). Deşi el nu s-a impus fundamental în teoria navală, reflectări ale acestei gândiri se vor regăsi în cadrul războiului submarinelor promovat de germani.

3.4. Sir Julian Corbett (1854-1922) Corbett este o altă figură emblematică a teoreticienilor navali. Jurist

prin formaţie, Corbett manifestă o tratare mai judicioasă decât Mahan a limitelor puterii maritime. Ideea crucială care caracterizează abordarea lui Corbett este plasarea operaţiilor navale într-un context mai larg, care explică mai bine rolul şi scopul acestora. El subliniază că strategia trebuie corelată în mod conştient cu politica externă. La fel ca şi Clausewitz, Corbett susţine că războiul este un act politic şi că prima funcţie a flotei este de a sprijini eforturile diplomatice. Abordarea conceptului de putere maritimă este mai mult politică, evidenţiind că strategia maritimă trebuie să servească intereselor statului, să reflecte obiectivele naţionale atât pe timp de război cât şi pe timp de pace. El s-a concentrat în mod deosebit asupra războaielor maritime limitate, pe care le considera mai politice decât celelalte şi care permit liderilor politici să cântărească mai bine costurile războiului în raport cu beneficiile24. 3.5. Raoul Castex

Amiralul francez este o figură importantă a perioadei interbelice. Cele 5 volume ale sale, „Théorie stratégiques” (1929-1935), se constituie în cel mai amplu tratat de strategie maritimă scris vreodată. Deşi a fost tradusă în numeroase limbi, teoria susţinută de Castex va avea influenţă limitată, audienţa acestuia fiind ambiguă, contrariată de declanşarea celui de-al doilea război mondial. Castex aprecia că supremaţia pe mare este un concept relativ şi propunea, adaptarea acesteia la contextul francez, adică la o strategie naţională dominată de ameninţările continentale25.

24 Corbet, Sir Julian, 1907, England în the Seven Years War (London: Longmans, Green), pag. 5 25 Castex, Raoul, 1985, Fragmetes strategiques (Paris: Economica)

22

Politica internă

Politica externă

Dominante stabile

Determinante instabile

Baza demografică

Baza geografică

Baza culturală

Baza economică

Baza politică

Populaţia totală

Populaţia maritimă

Spaţiu sprijin

Poziţie

Cultura strategică

Infrastructură

Marina Civilă

Nivel tehnico- ştiinţific

Capacitate mobilizare

resurse

Configuraţie coaste

Lungime coaste

Raport coaste terestre/ maritime

Tradiţii militare

Idiosincrazii naţionale

Comercială

Pescuit

Naţional

Aliat

Inamic desemnat

Materiale primare

Echipamente industriale

Guvern

Opinii

Pute

rea

nava

lă

Stra

tegi

a gl

obală

Pute

rea

mar

itim

ă

Schema nr. 6 – Factorii de putere maritimă în viziunea lui Castex În fapt sinteza castexiană, bazată pe metoda analizei sintetice merge

mult mai departe. Amiralul francez realizează o fuziune între metoda istorică a lui Mahan şi cea materială a lui Jeune École, fapt ce-i permite să părăsească maniera de tratare unilaterală a predecesorilor şi să promoveze o abordare duală. Puterea maritimă, în concepţia lui Castex, este o sumă a influenţelor, determinantelor stabile şi instabile asupra strategiei globale şi puterii navale, care împreună configurează puterea maritimă26. Castex vede puterea maritimă ca un ansamblu complex de factori.

26 Coutau-Begarie , Herve, 2003 Traite de Strategie (Paris: Economica), pag. 567

23

3.6. Wegener şi matematizarea puterii maritime Amiralul german Edward Wegener prezintă în studiile sale27, legătura

dintre flotă, bază şi gândirea maritimă, incluzând rezultatul în următoarea formulă:

Puterea maritimă = Flota x Baze x Gândire maritimă

Factorul ,,flota” cuprinde flota de război, comercială şi de pescuit,

materialul, personalul şi instruirea acestuia. Factorul ,,bază” cuprinde porturile, punctele de sprijin, arsenalurile, docurile şi şantierele navale, în plus infrastructura şi industria statului, iar ca punct deosebit de important, poziţiile geo-strategice. Prin factorul ,,gândire maritimă” înţelege atitudinea poporului privind necesitatea unei marine, respectiv a unei politici maritime. Deci, puterea maritimă nu este suma, ci produsul acestor factori. Dacă unul dintre factori tinde spre zero şi produsul este zero, factorii având, desigur, evaluări diferite. Prin urmare, nu e suficient să ai doar un vapor, doar un port şi o gândire maritimă extrem de pronunţată, pentru a fi putere maritimă. Nici flotele şi nici punctele de sprijin nu sunt suficiente pentru a atinge statutul de putere maritimă, atunci când nu există o gândire maritimă – de exemplu, în parlament sau în guvern, când este vorba despre aprobarea mijloacelor financiare sau punerea în acţiune a flotei.

3.7. Gândirea navală în timpul celui de-al doilea război mondial Cel de al doilea război nu întrerupe dezbaterile teoretice. Cu toate

acestea, perioada este marcată de o difuzie a gândirii navale americane, dominat de paradigma unică, cea mahaniană. Bernard Brodie, autorul cel mai important al perioadei, realizează în operele sale o simplă aducere la zi a scrierilor lui Mahan28.

3.8. S.G. Gorshkov În perioada postbelică se face remarcată concepţia sovietică privind

puterea maritimă. Gorshkov, comandantul flotei sovietice, publica în 1976 „Puterea

maritimă a statului”. În concepţia amiralului rus, puterea maritimă se concretizează în capacitatea de exploatare a Oceanului Planetar în interesul statului sovietic. Puterea maritimă sovietică cuprinde pe lângă flota militară, pe cea de transport şi pescuit, mijloacele de cercetare a Oceanului Planetar. El include în puterea maritimă toate elementele care asigură şi favorizează activitatea maritimă: cercetarea ştiinţifică, oceanografia, ramurile industriale producătoare de nave şi echipamente navale, bazele militare, şi personalul aferent marinei şi ramurilor adiacente.

Concepţia lui Gorshkov a fost expresia nevoii U.R.S.S. de a realiza o

27 Wegener, Edward, 1974, Die Rolle der Seemacht in unserer Zeit (Muenchen: Elmar.B), pag. 84 28 Brodie, Bernard, La guerre nucleaire, pag. 10

24

proiecţie militară maritimă pe mările şi oceanele lumii, cu scopul de a susţine dominaţia în sfera sa de influenţă şi de a contrabalansa puterea navală a N.A.T.O. şi S.U.A. în special. O dată cu publicarea lucrării, Gorshkov afirma că problema dominaţiei mării a fost un obiectiv urmărit de toţi ţarii Rusiei. El îl citează pe locotenent-comandorul rus Berezin, care aprecia, cu 20 de ani înaintea publicării cărţii lui Mahan, că „este necesară câştigarea dominanţei mării prin producerea de înfrângeri flotei inamice şi numai după aceea se va trece la distrugerea comerţului maritim al adversarului”29. Scrierile lui Gorshkov sunt dominate de sintagma „dominanţă maritimă”, care, în cea de a doua ediţie a lucrării sale, apărute la Londra în 1979, este repetată de 2 000 de ori. Fiind acuzat de un amiral american că lucrarea sa „sună” cam mahanian, Gorshkov a replicat: „Şi de ce nu? Omul a fost un tip eminent30.

3.9. Puterea maritimă în gândirea militară românească În articolul ,,Puterea maritimă ca factor de civilizaţie şi apărare

naţională”31, publicat în 1928 în colecţia Ligii Navale Române, comandorul Ioan Bălescu defineşte puterea maritimă ca: „totalitatea mijloacelor prin care o ţară îşi exercită drepturile sale în exploatarea domeniului maritim, pentru a obţine toate foloasele economice, politice şi militare”. El numeşte ca elemente fundamentale ale puterii maritime marina comercială cu navele şi porturile comerciale, marina de război cu flota de război şi porturile militare.

La rândul său, cpt. comandor E. Roşca şi lt. comandor G. Koslinski, în articolul ,,Avem nevoie de o marină militară?”32 pledează pentru adoptarea unui program naval care să răspundă necesităţilor naţionale. Ei apreciază că ,,puterea navală nu se datorează întâmplării şi nici nu se improvizează, ci ea rezultă din prepararea minuţioasă a tuturor elementelor complexe care o compun”.

4. Elementele constitutive ale puterii maritime

Puterea maritimă este un produs al unui amalgam de elemente

constitutive şi atribute, care sunt dificil de separat. Elementele constitutive sunt atribute ale statelor care le facilitează sau îngreunează capacitatea de a fi puternice pe mare. Dacă puterea maritimă ar fi definită prin capacitatea de a influenţa comportamentul unor comunităţi prin ceea ce o marină face pe mare sau dinspre mare, atunci acest atribut ar trebui acceptat ca fiind atribut definitoriu.

Faptul că aceste elemente constitutive sunt în continuă schimbare, adaptare la modificările sociale, economice, tehnologice şi politice se poate pune întrebarea în ce măsură un guvern caută să direcţioneze acest proces în sensul creşterii potenţialului său maritim. Răspunsul la această întrebare poate 29 Gorshkov, Serghei, 1979, The Sea Power of the State (London: Pergamon), pag. 230 30 Hattendorf, John B. 1991, Mahan on Naval Strategy (Annapolis, Naval Institute Press), pag. 4 31 Iordache, Constantin, 2003, Pagini din gândirea navală românească (Constanţa: Ex Ponto), pag. 74-89 32 Ibid. pag. 28-48

25

Populaţia, societatea şi

guvernul

Puterea maritimă

Geografia maritimă

Resurse

Economia maritimă

Forţele Navale Alte mijloace

Tehnologia

fi reflectat de aprecierile privind politica guvernului în domeniul economic. Unii istorici fac distincţie între puterea maritimă „organică”, care se

dezvoltă natural (Marea Britanie, Olanda) şi varietatea celor artificial dezvoltate, cum ar fi produsul marinei sub Petru cel Mare. Indiferent de categorisire, rezultă că guvernele pot promova şi susţine o politică favorabilă dezvoltării puterii navale. Acest lucru nu este uşor, întrucât semnificaţia elementelor constitutive depinde foarte mult de contextul strategic, asupra căruia un guvern naţional are influenţă limitată. De exemplu, valoarea industriei de construcţii navale şi capacitatea acesteia de a asigura resurse maritime destinate marinei depinde în mare măsură de situaţia de calm internaţional şi starea economiei mondiale. Cu alte cuvinte contextul strategic influenţează, într-o anumită măsură, valoarea şi efectele elementelor constitutive.

Contribuţia elementelor constitutive poate fi de două feluri: a) directă, de exemplu, comportarea altora poate fi influentă prin

faptul că un stat întreţine o flotă comercială mare; b) indirectă, prin contribuţia la eficienţa unuia sau mai multor

constituenţi ai puterii maritime, în mod cel mai evident, la cea a marinei. Elementele constitutive ale puterii maritime sunt foarte bine surprinse

de britanicul Geoffrey Till, care identifică şi detaliază următoarele elemente constitutive ale puterii maritime, larg acceptate în teoria maritimă contemporană:

a) marina; b) populaţia, societatea şi guvernul; c) alte mijloace; d) tehnologia; e) geografia maritimă; f) resurse; g) economia maritimă.

Schema nr. 7 - Elementele constitutive ale puterii maritime în concepţia lui Till33

33 Till, Geoffrey, Sea Power 2004, (London: Crown House), pag. 76

26

Populaţia, societatea şi guvernul. Există tendinţa exagerării virtuţii comunităţilor care se bazează în

principal pe economii maritime, pretinzându-se că acest element constitutiv creează condiţii pentru prosperitatea marinei.

Ce poate face o astfel de comunitate? Din angajamentul multiplu al acesteia, am putea evidenţia:

a) încurajează comerţul maritim şi solicită guvernului sprijin pentru susţinerea acestuia;

b) facilitează dezvoltarea marinei, întrucât aceasta este privită, în principal, ca mijloc de protecţie a comerţului maritim;

c) asigură sprijinul direct al marinei prin asigurarea de resurse umane.

Această interdependenţă a fost surprinsă de lordul Haversham: „Flota şi comerţul au o relaţie atât de apropiată şi o astfel de influenţă reciprocă încât ele nu pot fi separate. Comerţul este mama şi doica marinarilor, marinarii sunt cei care dau viaţă marinei, flota este securitatea şi protecţia comerţului şi amândouă împreună asigură bogăţia, puterea, securitatea şi gloria Marii Britanii”34. Apreciez că rolul acestui element constitutiv al puterii maritime nu ar trebui privit ca o condiţie absolut obligatorie. Astfel marina, dezvoltată de otomani începând cu secolul XVI în Mediterană, cea a Germaniei în perioada după primul război mondial şi cea sovietică după cel de-al doilea război mondial nu au avut la bază susţinerea populaţiei, ci exclusiv decizia şi hotărârea guvernelor de a construi marine puternice.

Geografia maritimă. Geografia a fost totdeauna de importanţă crucială pentru situaţia

strategică a unei ţări. Mahan privea geografia ca un ansamblu al conformaţiei coastelor, existenţa porturilor, a râurilor, a bogăţiilor în interior, proximitatea faţă de liniile importante de comunicaţii şi accesul uşor la Oceanul Planetar etc. Deşi trăim în epoca globalizării, unde în mod teoretic barierele fizice au dispărut, consideraţiile practice ale geografiei maritime sunt tot atât de importante ca şi înainte. Consideraţii geografice de acest fel configurează gândirea maritimă şi determină agenda strategică. Exemplul olandez e foarte grăitor în acest sens. Geografic, Olanda ocupă o poziţie prin care domină intrarea în Canalul Mânecii şi are acces uşor la centrele economice ale Europei de vest. Dezechilibrul între populaţia olandeză şi capacitatea productivă a terenului arabil a stimulat dorinţa căutării norocului pe mare. Din acest punct de vedere, nu e deloc surprinzător că Olanda a fost şi rămâne o ţară profund maritimă.

La fel se poate spune despre Statele Unite. Partenerii ei comerciali, aliaţii sau inamicii, se află dincolo de mare. Porturile americane au o importanţă capitală în supravieţuirea Statelor Unite. Chiar şi atunci când au început deplasările spre centrul continentului, au fost înfiinţate porturi pe râuri

34 Richmond, H.W., Seapower în Modern World (London: Bell), 1934, pag. 38

27

şi marile lacuri. Din cele 20 de oraşe mari ale Americii, numai 4 nu dispun de porturi mari. Mahan a fost îngrijorat de faptul că bogăţia Americii interioare ar putea abate atenţia populaţiei şi guvernului de la mare. O asemenea deviaţie a cunoscut Canada, care şi-a concentrat atenţia spre bogăţia continentului, întorcând spatele la mare. Geografia maritimă poate juca un rol important şi în prezervarea unităţii naţionale. Ţări arhipelagice, cum sunt Filipine şi Indonezia, depind de linii de comunicaţii maritime pentru a asigura unitatea naţională. Marea este cea care uneşte de fapt cele 17000 de insule ale Indoneziei. În mod mai puţin dramatic, aceeaşi necesitate se aplică şi unor ţări cu râuri mari că Brazilia şi China, unde activitatea fluvială joacă un rol important de liant. Imperiile coloniale europene nu au făcut abstracţie de la această regulă, marea asigurând legătura cu coloniile.

Menţinerea unui echilibru cu frontierele terestre. Sunt mult mai multe ţări cu interese maritime considerabile, ca Franţa,

Germania, Rusia, China şi India, dar existenţa graniţelor terestre lungi impune necesitatea balansării între protecţia acestora şi exploatarea oportunităţilor maritime. Experienţele maritime ale Spaniei şi Rusiei ne oferă două exemple de cum aceste aspecte pot coexista. Existenţa Portugaliei şi a Gibraltarului obligă Spania să apere trei coaste separate, Insulele Canare şi Baleare, cu o singură flotă. Geografia maritimă a fost întotdeauna nefavorabilă Rusiei. Ea are de apărat coaste separate: Nordul, Baltica, Marea Neagră şi Extremul Orient, ceea ce face ca forţele sale navale să nu fie coerente în sensul strategic şi să nu fie operate eficient din punct de vedere al costurilor. Mai mult, accesul Rusiei la Oceanul Planetar se realizează în patru arii dificile datorită climatului şi proximităţii puterilor, fost ostile.

Resurse. Găsirea resurselor necesare pentru construcţia şi menţinerea marinelor

este o provocare deosebită pentru toate statele mari sau mici. Realizarea infrastructurii care a sprijinit marina britanică în sec. XVIII şi XIX a constituit una din cele mai mari preocupări ale guvernului britanic. Resursele sunt o problemă pentru orice ţară, mare sau mică, pentru că problema nu este pur şi simplu o chestiune de câtă forţă navală ne putem permite, ci mai degrabă ce forţă navală trebuie creată, care să corespundă misiunilor ce îi sunt atribuite. Managementul resurselor nu poate fi soluţionat satisfăcător dacă achiziţiile şi cheltuielile pentru marină nu sunt privite din perspectivă strategică. Trebuie subliniat că managementul resurselor nu este pur şi simplu un element constitutiv al puterii navale, ci un mijloc prin care se impune strategia maritimă.

Economia maritimă. După cum am văzut în primul capitol, marea a fost, este şi va rămâne

întotdeauna o cale principală de transport. În consecinţă, în cele mai multe ţări

28

maritime, a existat şi există, o legătură strânsă între puterea navală şi marina comercială. Navele comerciale au constituit atât o sursă a puterii maritime, cât şi ceva pe care marina trebuia să o apere. Unii teoreticieni actuali pun în discuţie importanţa strategică a marinei comerciale. În Statele Unite, se manifestă îngrijorarea că flota comercială a scăzut de la 3500 nave în 1945 la 322 în prezent, ocupând abia locul 15 în lume şi transportând doar 3% din comerţul pe mare al Americii. Există îngrijorarea că acest fapt ar putea compromite capacitatea sealift a S.U.A.. Trebuie să amintim că economia maritimă înseamnă mult mai mult decât marina comercială, ea incluzând şantierele navale, porturile, asigurările maritime, întreaga infrastructură legată de marină.

Puterea maritimă prin alte mijloace (forţe terestre şi aeriene). Majoritatea teoreticienilor neglijează contribuţia celorlalte categorii de

forţe armate la puterea maritimă. Este bine cunoscut că trupele de uscat au început să-şi configureze

unităţile pentru a fi apte să fie transportate pe mare, existând tendinţa să-şi apropie gândirea de cea a infanteriei marine, transportabilă pe această cale.

Ceva mai puţin clar, mai puţin explicat, este contribuţia pe care armata de uscat o poate avea în completarea puterii maritime. E bine cunoscut că Alexandru cel Mare dispunea de o armată puternică, dar de forţe navale modeste. Succesul împotriva perşilor impunea controlul Mediteranei. Lipsindu-i componenţa navală, Alexandru cel Mare a încercat să o suplinească, distrugând dinspre uscat, porturile persane unul după altul. Un exemplu similar îl constituie ofensiva japoneză pe uscat, cu distrugerea portului rusesc Port Arthur în 1905. Acelaşi fenomen îl repetă germanii prin ocuparea dinspre uscat a porturilor sovietice de la Marea Baltică şi Marea Neagră. Aceste exemple sugerează că exemplul mahanian, în care puterea de pe mare se proiectează asupra uscatului, se poate exercita şi în sens invers. Bibliografie

1. George, J. 1978, Problems of Sea Power as we approach the Twenty-Fist Century, (Washington, DC: American Enterprise Institute).

2. Corbett, Sir Julian, 1988, Some Principles of Maritime Strategy (Annapolis, Naval Institute Press).

3. Rodger, N.A.M. 1986, The Wooden Word (London, Collins) 4. Hattendorf, John B. 1991, Mahan on Naval Strategy (Annapolis,

Naval Institute Press). 5. Mahan, A.T. 1900, The Problem of Asia and its Effect upon

International Policies (London: Sampson). 6. Mahan citat de Jane, F.T. Heresies of Sea Power (London:

Longmans, 1906). 7. Padfield, Peter, Maritime Supremacy and the Opening of the

Western Mind (Woodstock and New York: Overlook Press, 1999). 8. Livezey, William, Mahan on Sea Power (Norman, OK: University

29

of Oklahoma Press, 1981). 9. Alam, Kurshed, 1999, Maritime Strategy of Bangladesh în the New

Millennium (Bangladesh Institute of Internaţional and Strategic Studies Journal, vol. 20, no. 3.

10. Lanessan, L.L. de, 1903, Le programme maritime de 1900-1906 (Paris).

11. Mahan, A.T. 1911, Naval Strategy: Compared and Contrasted with the Principles and Practice of Military Operations on Land (Boston, MA: Litle, Brown).

12. Gray, Collin S. 1999, Modern Strategy (Oxford: Oxford University Press).

13. Reeve, John, 2001, Southern Trident: Strategy, History and Rise of Australian Naval Power (Crows Nest, Australia: Allen and Unwin).

14. Booth, Ken, 1977, Navies and Foreign Policies (London: Croom Helm).

15. Slade, Stuart, 1993, Navies în Nuclear Age: Warships since 1945 (London: Conway Maritime).

16. F.N.-1 Doctrina pentru operaţii a forţelor navale, 2004, Bucureşti 17. Tucidide, 1960, Geschichte des Peloponnsischen Krieges,

(Stuttgart: Walter Ruegg). 18. Mahan, A.T. 1890, The Influence of Sea Power upon History 1660-

1783 (London: Sampson, Low, Marston). 19. Corbett, Sir Julian, 1907, England in the Seven Years War

(London: Longmans, Green). 20. Castex, Raoul, 1985, Fragmetes strategiques (Paris: Economica). 21. Coutau-Begarie, Herve , 2003 Traite de Strategie (Paris:

Economica). 22. Wegener, Edward, 1974, Die Rolle der Seemacht in unserer Zeit

(Munchen: Elmar. B). 23. Brodie, Bernard, La guerre nucleaire. 24. Gorshkov, Serghei, 1979, The Sea Power of the State (London:

Pergamon). 25. Hattendorf, John B. 1991, Mahan on Naval Strategy (Annapolis,

Naval Institute Press). 26. Iordache, Constantin, 2003, Pagini din gândirea navală românească

(Constanţa: Ex Ponto). 27. Till, Geoffrey, Sea Power 2004, (London: Crown House). 28. Richmond, H.W., Seapower in Modern World (London: Bell),

1934.

30

CONSIDERAŢII PRIVIND ASPECTELE JURIDICE CARE REGLEMENTEAZĂ EXERCITAREA PUTERII STATULUI ÎN

CADRUL LUPTEI PE MARE CONTRA TERORISMULUI, TRAFICULUI DE PERSOANE, DE STUPEFIANTE ŞI

TRANSPORTULUI DE ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ

Comandor dr. Cornel MIHAI Şeful doctrinei şi instrucţiei la Statul Major al Forţelor Navale

1. Consideraţii generale

În 1982, Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul maritim reafirma libertatea largului mării pentru toate navele şi suveranitatea statului asupra mării sale teritoriale, respectând dreptul de liberă trecere inofensivă a navelor străine. Câţiva ani mai târziu, dezvoltarea criminalităţii maritime justifica decizia mai multor acorduri internaţionale de cooperare în materie de poliţie maritimă pentru facilitarea controlului mării. La ora actuală, când mondializarea criminalităţii transnaţionale prezintă riscul de destabilizare a societăţilor noastre, lupta contra traficului ilicit pe mare a devenit o provocare la nivel strategic. Dimensiunea acestui pericol reclamă nu numai o cooperare multilaterală, ci şi existenţa mijloacelor juridice necesare pentru acţiune.

Articolul de faţă îşi propune să facă o trecere în revistă a măsurilor luate de unele state, în comun, la nivel regional şi care reprezintă o concretizare a reacţiei la noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, în condiţiile în care dreptul mării se manifestă limitativ. În ceea ce priveşte marina română, el nu are în vedere punerea în discuţie a regulilor de angajare prevăzute pentru poliţia maritimă de frontieră, ci este o încercare de aprofundare a cadrului legal internaţional care poate fi folosit de navele militare române, participante la misiuni de luptă antiteroristă şi împotriva traficului ilicit. El se doreşte, în acelaşi timp şi o pledoarie pentru îmbunătăţirea acestuia. Odată cu sfârşitul Războiului Rece s-a redus considerabil pericolul izbucnirii unor conflicte interstatale de proporţii. Diminuarea în ultimul deceniu a prezenţei forţelor navale, asociată cu instabilitatea politică şi situaţia economică dezastruoasă a anumitor ţări, înregistrează o dezvoltare a activităţilor criminale pe mare a unor organizaţii mafiote transnaţionale din ce

31

în ce mai puternice. Aceste noi ameninţări – atât în fapte cât şi în intensitate – care vin din

direcţia mării, au impus forţelor navale să reconsidere modul de abordare a participării la misiunile de protecţie şi de apărare a căilor de acces maritime, mai ales după evenimentele tragice din 11 septembrie 2001. Putem spune că s-a trecut de la o postură de securitate militară la o postură de supraveghere maritimă permanentă, veritabilă sinteză a misiunilor de apărare şi de serviciu public.

Misiunile reclamate de reacţia la acest tip de ameninţări sunt concretizate prin participarea cu regularitate la operaţiile care decurg din angajamentele României în cadrul grupării navale Blackseafor (în conformitate cu profilul „on-call” şi activarea bianuală) şi de participare la operaţii de tipul Active Endeavour în Marea Mediterană. Acestea sunt destinate prevenirii şi acţiunii pe mare în lupta contra terorismului, imigraţiei clandestine, traficului de stupefiante şi transportului armelor de distrugere în masă. Toate aceste ameninţări constituie, împreună cu poluarea, principalele pericole venind dinspre mare, cu care România ar putea fi confruntată.

În acelaşi timp suntem obligaţi să privim posibilităţile de intervenţie ale marinei noastre prin prisma prevederilor care reglementează activitatea pe mare, în raport cu pericolele menţionate, în sens limitativ, de către dreptul maritim configurat la Montego Bay.

Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul maritim sau Convenţia de la Montego Bay din 10 decembrie 1982 a permis stabilirea, pe timp de pace, a unui echilibru bun între intervenţionismul statelor şi libertatea mărilor, permiţând menajarea atât a intereselor economice cât şi a celor strategice ale statelor.

În tot acest timp, mediul geopolitic a evoluat consistent începând cu anul 1982, iar dreptul de a desfăşura acţiuni tip „poliţie maritimă” a evoluat în favoarea unui control sporit al activităţilor maritime. Acest lucru s-a realizat în multe ţări prin delegarea statului de pavilion, pornind de la simpla atribuire a competenţei penale, până la un drept veritabil de intervenţie ce poate ajunge chiar la utilizarea forţei. De asemenea, în unele ţări au fost autorizate măsuri de acţiune, în raport cu navele aparţinând altui stat, în apele teritoriale ale unui stat străin prin delegarea de autoritate din partea statului care are autoritatea asupra apelor teritoriale.

Este tot atât de adevărat că acest tip de acţiune are arii de cuprindere exclusiv zonale, derulându-se în baza unor acorduri bilaterale sau regionale. Suntem astfel puşi în faţa unor situaţii de fuziune eclectică, a unor acorduri particulare, bilaterale sau multilaterale. Situaţia rezultată indică faptul că nu mai există o unicitate a dreptului. Mai mult, principiul libertăţii mării şi al exclusivităţii pavilionului, precum şi cel al suveranităţii statului în marea sa teritorială, cât şi libertatea de comerţ şi dreptul general de intrare în porturi, pot fi privite drept limitări în lupta contra noilor perturbatori ai vieţii pe mare.

Prin urmare, dacă începând cu ultimul deceniu al secolului XX, dezvoltarea traficului ilicit pe mare a determinat statele să limiteze sfera de

32

aplicare a anumitor principii juridice tradiţionale ale dreptului mării, care fuseseră consacrate prin Convenţia de la Montego Bay, elaborarea unui nou drept convenţional referitor la operaţiunile poliţiei maritime internaţionale pe timp de pace se impune cu necesitate la începutul secolului XXI.

2. Evoluţia dreptului poliţiei maritime începând cu Montego Bay În dreptul românesc, modalităţile de exercitare a puterii statului pe

mare au fost stabilite prin Ordonanţa 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră şi Legea nr. 243/2002 de aprobare a Ordonanţei 105/2001 privind frontiera de stat a României. Ordonanţa 105 prevede măsurile de control şi coercitive pe care comandantul unei nave în exerciţiul de stat (din cadrul Poliţiei de Frontieră) le poate întreprinde, astfel:

a) faţă de navele româneşti aflate în orice spaţiu maritim; b) sub rezerva competenţelor recunoscute de către dreptul

internaţional şi navelor străine ale altor state, altele decât navele de război sau navele de stat utilizate în scopuri necomerciale, în spaţiile supuse suveranităţii sau jurisdicţiei româneşti, iar în largul mării, în cazurile autorizate de dreptul internaţional. Cadrul legal românesc nu conferă comandanţilor de nave de război ale statului nostru dreptul de control/de a începe o procedură judiciară faţă de o navă românească sau străină (cu excepţia situaţiilor prevăzute în art. 110 al Convenţiei de la Montego Bay), în zona apelor teritoriale sau în largul mării, fără prezenţa la bord a unui reprezentant legal al statului, specializat în probleme de drept maritim. În cazul în care se va ajunge în situaţia de a fi nevoie a se recurge la armament, acesta va fi utilizat prin respectarea restricţiilor naţionale privind folosirea armamentului individual prevăzute în Legea 17/1996, Cap. III, privind regimul armelor de foc şi cele din Cap. V al Codului Penal al României, privind „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”. Făcând aplicarea acestor prevederi legale, marinarii militari români pot folosi armamentul din dotare, prin aceasta înţelegându-se toate tipurile de armament şi muniţii, în situaţiile stipulate la art. 47/Legea 17 din 1996 şi art. 45 Cod penal, dar numai după ce au făcut somaţia legală.

Apreciez că se impune cu acuitate reglementarea recurgerii la forţă prin îmbunătăţirea legislaţiei şi întocmirea de ROE (reguli de angajare).

* În practica internaţională sunt acceptate următoarele feluri de acţiune:

a) Dreptul de apropiere (right of approach), constând, pentru o navă de război, în a se asigura de identitatea şi naţionalitatea unei nave private (termen care defineşte toate navele cu excepţia celor de război sau de altă natură, dar aflate în serviciul statului şi care poartă semne distinctive în acest sens) întâlnite pe mare, invitând-o să-şi arboreze pavilionul. În practică, această formă simplă de recunoaştere e utilizată din ce în ce mai puţin. În

33

general, se procedează, pentru recunoaştere, la interogare (hailling) folosindu-se formula: What ship?

b) Vizita şi controlul (visit and search), care constă în examinarea documentelor de bord (sau „ancheta de pavilion”) şi, uneori „percheziţie”, însoţită, eventual, de interogarea echipajului.

c) Devierea (divert), sau ordinul dat unei nave, de a se deplasa spre un loc sau un port dat.

d) Recurgerea la măsuri coercitive în caz de refuz din partea comandantului navei de respectare a somaţiei care i s-a transmis. Măsurile ar putea cuprinde tragerea de focuri de avertisment şi abia apoi folosirea forţei, constând într-o acţiune de forţă, capabilă să conducă la preluarea controlului asupra navei.

Dreptul de vizită şi inspecţie Pe timp de pace, apropierea şi „recunoaşterea” este unica formă de

intervenţie pe care navele de război o pot efectua în largul mării, atunci când întâlnesc nave străine. Legea pavilionului, corolar al libertăţii de navigaţie în largul mării, a fost consacrată de Convenţia de la Montego Bay: în largul mării, navele nu sunt subordonate decât ordinii juridice a statului pavilionului lor. Navele de război nu pot, deci, să exercite acte poliţieneşti decât pe navele private de aceeaşi naţionalitate cu ele (Legea nr. 110/10.10.1996 privind ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay la 10 decembrie 1982 şi aderarea la Acordul referitor la Aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994) În acelaşi timp, competenţa exclusivă a statului pavilionului admite excepţii, de origine cutumiară sau convenţională. Art. 110 al Convenţiei de la Montego Bay autorizează dreptul de vizită al navelor despre care există indici clari:

a) se dedau la acte de piraterie; b) efectuează transport de sclavi; c) care servesc unor emisii neautorizate; d) care sunt fără naţionalitate sau e) care au în realitate aceeaşi naţionalitate ca şi nava de război -

deşi ele poartă pavilion străin - sau refuză să arboreze pavilionul. În afara acestor cazuri enumerate limitativ, vizita navelor private

străine nu poate avea loc în largul mării decât în baza unor acorduri bilaterale sau multilaterale.

Orice alte activităţi ilicite nu permit abordarea unei nave străine fără acordul statului pavilionului. Chiar şi instrumente internaţionale mai recente, cum ar fi Convenţia de la Viena din 1988, împotriva traficului de droguri şi Protocolul de la Palermo din 2000, împotriva imigraţiei ilegale, respectă această regulă. Dar semnatarii protocolului de la Palermo au organizat, într-un mod concret, cooperarea dintre state, pentru cazurile în care în largul mării navele sunt descoperite şi suspectate de astfel de activităţi ilegale, detaliind în

34

DREPTUL LA VIZITĂ CONFORM

ARTICOLULUI 110

Acte de piraterie Transport de sclavi

Nave fără naţionalitate

Emisii neautorizate

Nave de aceeaşi naţionalitate dar

care poartă pavilion străin sau refuză să

arboreze pavilionul

fapt, regulile privind autorizarea vizitei/inspecţiei.

3. Lupta contra traficului maritim de stupefiante

Pentru a facilita lupta contra traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope pe cale maritimă, art. 108 al Convenţiei de la Montego Bay din 1982 prevede un mecanism de cooperare internaţională privind cererea de asistenţă a statului pavilionului.

Mai mult, art. 17 al Convenţiei de la Viena din 20 decembrie 1988, confirmă principiul consimţământului obligatoriu al statului pavilionului şi lărgeşte câmpul cooperării, autorizând o cerere de intervenţie la iniţiativa statelor petiţionare.

La rândul lui, Acordul regional de la Strasbourg din 31 ianuarie 1995, încheiat între statele membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenţia de la Viena din 1988 şi care au decis să pună în aplicare la nivel regional art. 17, consacra conceptele ca: „stat care intervine” şi „competenţa preferenţială”1. Însă, trebuie specificat că acordul nu prevede autorizarea intervenţiei automate, care să decurgă din tratatul însuşi sau din consimţământul tacit, urmare a unei întârzieri de răspuns. Dimpotrivă, o autorizare expresă şi prealabilă a statului de pavilion este întotdeauna necesară înaintea oricărei intervenţii, iar absenţa răspunsului nu poate fi asimilată unui consimţământ tacit. În afară de aceasta, în cazul unui trafic dovedit (demonstrat), statul pavilionului îşi poate întotdeauna exercita competenţa preferenţială printr-o notificare adresată statului în decursul a 14 zile de la primirea elementelor de dovadă.

Un acord de cooperare – multilateral şi regional, pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope, în aer şi pe mare în zona Caraibelor şi în partea occidentală a Oceanului Atlantic, a fost semnat 1<http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=156&CM=8&DF=28/08/2005&CL=FRE>

35

între statele Arcului Caraibian la 10 aprilie 2003 şi adoptat la 26 aprilie 2003 la San Jose, de către 19 state riverane, fiind cunoscut ca „Acordul de la Aruba”. Printre semnatari menţionăm: Costa Rica, Republica Dominicană, Franţa, Guatemala, Haiti, Honduras, Nicaragua, Olanda, S.U.A. etc. În termenii acestui acord, fiecare stat-parte poate vizita în largul mării toate navele suspecte care abordează pavilionul unui alt stat-parte. În acest scop acordul prevede trei modalităţi de obţinere a autorizării statului de pavilion, alegerea fiind lăsată la discreţia statelor-părţi:

a) statul de pavilion consideră că acordul are prin el însuşi valoare de autorizaţie (echivalând cu o autorizaţie permanentă);

b) el acordă o autorizaţie expresă; c) consideră că absenţa unui răspuns din partea sa, în intervalul de 4

ore după transmiterea cererii, semnifică autorizare. Acordul permite, de asemenea, dreptul de urmărire în apele teritoriale

şi interioare cât şi în spaţiul aerian aparţinând unui stat-parte. Acordul de la Aruba a fost inspirat de acordurile bilaterale încheiate

între Statele Unite şi aproape toate statele din Caraibe, la care Statele Unite au obţinut autorizarea pentru Garda sa de Coastă (US Coast-Guard) pentru:

a) vizitarea, în largul mării, a navelor arborând pavilionul statului-parte fără a fi necesar să se ceară o autorizare prealabilă (shipboarding agreement) sau, în absenţa răspunsului statului de pavilion, după o întârziere de 2 sau 4 ore, autorizarea se presupune a fi acordată (statement of non objection);

b) autorizarea intervenţiei în apele teritoriale a statului-parte sub autoritatea unui reprezentant al acestui stat ambarcat la bordul unei nave americane sau chiar în absenţa reprezentantului acestui stat (hot pursuit agreement);

c) patrularea în apele teritoriale ale statului semnatar (entry to investigate)2; un exemplu de shiprider agreement, cel dintre S.U.A. şi Guyana3.

Orice alte activităţi ilicite nu permit abordarea unui vas străin fără acordul statului pavilionului.

4. Lupta contra imigraţiei clandestine pe cale maritimă Convenţia de la Montego Bay nu evocă transportul organizat de

imigranţi clandestini, art. 110 incriminează doar traficul. Concretizarea acestui pericol pentru bătrânul continent a dus la

încheierea a mai multor acorduri, printre care Convenţia Naţiunilor Unite contra criminalităţii transnaţionale organizată la 15 noiembrie 2000 şi protocoalele adiţionale.

2 (vezi < www.state.gov/g/inl/rls/nrcrpt/1999/919.thm> şi < www.hri. org/docs/ USSD-ÎN> 3 <www.landofsixpeoples.com/news301/ns301074.htm>

36

După ce Protocolul nr. 3 de la Palermo din 12 decembrie 2000 contra traficului ilicit de imigranţi va intra în vigoare, traficanţii vor putea fi interpelaţi în baza unor acorduri şi mecanisme comparabile cu cele ale sistemului organizat de art. 17 al Convenţiei de la Viena, după acordul expres sau tacit al statului de pavilion. Este necesar ca protocolul să se bucure de o ratificare largă, în particular de către statele care acordă pavilioane de complezenţă.

5. Lupta contra terorismului maritim

Convenţia de la Montego Bay ignoră terorismul. Cadrul juridic actual al luptei contra terorismului este Convenţia de la Roma din 10 martie 1988 pentru reprimarea actelor ilicite contra securităţii navigaţiei maritime, dar această convenţie nu autorizează deloc navele de război să intervină în largul mării asupra unei nave străine având la bord terorişti. Un proiect de revizuire a Convenţiei de la Roma a fost prezentat la Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO - International Maritime Organisation) de către Statele Unite, în vederea punerii în funcţiune a unui dispozitiv operaţional comparabil celui al art. 17 din Convenţia de la Viena, permiţând, cu acordul statului de pavilion sau prin tăcerea acestuia timp de 4 ore, vizitarea şi controlul unei nave străine în largul mării4. Comitetul IMO s-a întrunit în octombrie 2003 şi aprilie 2004 şi a decis să organizeze o conferinţă diplomatică pe această temă în decembrie 2005. Până în prezent nu s-au depăşit dificultăţile privind definirea actelor teroriste şi modalităţile de arestare. Un alt punct de blocaj pentru proiectul menţionat este problema lărgirii modalităţilor de „boarding”5 în largul mării, inspirate de evoluţia înregistrată în domeniul luptei contra traficului de droguri şi imigraţie ilegale.

6. Lupta contra transportului maritim de arme de distrugere în masă (ADM)

La 31 mai 2003, preşedintele Bush a lansat Iniţiativa de securitate

contra proliferării (Proliferation Security Initiative, PSI) pentru a favoriza interceptarea transporturilor ADM (vezi Regional Seapower Symposium, Venezia, pag. 171). La 28 aprilie 2004, la iniţiativa Statelor Unite, a fost votată în unanimitate rezoluţia 1540, prin care statele sunt invitate să incrimineze actele de proliferare şi să coopereze pentru prevenirea traficului ilicit. De asemenea, cu ocazia revizuirii Convenţiei de la Roma din 1988, S.U.A. au prezentat propuneri de amendamente destinate incriminării transportului de ADM.

4<wwww.imo.org/home.asp> 5 boarding = procedura prin care se exercită inspectarea unei nave

37

În tot acest timp, PSI şi rezoluţia 1540 se aplică transporturilor maritime, respectând legislaţiile naţionale şi dreptul internaţional adoptat la Montego Bay, cu specificaţia că, dreptul de urmărire nu poate fi exercitat în marea teritorială sau zona contiguă a unui stat decât cu acordul acestuia din urmă. În afara acestor ape, în zona economică exclusivă şi în largul mării, intervenţia nu poate avea loc decât cu acordul statului de pavilion, cu condiţia că infracţiunea nu s-a născut şi urmărirea nu a debutat în apele teritoriale ale unui stat, caz în care avem de a face cu „hot pursuit”.

Pentru a facilita interceptările navelor suspectate de transport ADM, Statele Unite au prezentat, în al doilea semestru al anului 2003, un proiect de acord de inspecţie (DRAFT BOARDING AGREEMENT) care defineşte modalităţile de intervenţie în baza unor acorduri bilaterale. Lansând acest proiect, S.U.A. speră să ajungă la încheierea de acorduri bilaterale cu cele mai importante 10 state, posesoare de pavilioane comerciale, care reprezintă 70% din comerţul maritim mondial, realizând deja acorduri semnate cu Liberia, Panama şi Insulele Marshall.

7. Câteva consideraţii privind necesitatea reformei

dreptului mării

Toate aceste acorduri internaţionale regionale încheiate în ultimii 15 ani, pentru a facilita operaţiunile poliţieneşti pe mare, cu respectarea dreptului internaţional de la Montego Bay, constituie paşi înainte incontestabili în favoarea creşterii dreptului de intervenţie. Din cauza creşterii traficului maritim internaţional şi a delicvenţelor în zonele anumitor state, care nu-şi pot exercita suveranitatea asupra navelor şi apelor teritoriale, rezultă astăzi necesitatea reglementării şi a unui control sporit al activităţilor maritime.

Dincolo de aceste reglementări speciale, conforme cu legea pavilionului şi inspirate din art. 17 al Convenţiei de la Viena, se pune întrebarea dacă nu ar trebui încheiată o nouă convenţie internaţională consacrată criminalităţii maritime, având ca model Acordul Aruba?

Când o navă de război are motive rezonabile să suspecteze o navă civilă, cum că aceasta din urmă s-ar deda la un trafic ilicit sau ar fi angajată în acţiuni teroriste rezultă ca fiind o necesitate, chiar în cazul lipsei condiţiilor ce derivă din drepturile statului de pavilion, să se autorizeze vizita.

Legea pavilionului şi competenţa exclusivă în marea sa teritorială sunt deja repuse în discuţie de anumite state, în particular de Statele Unite, care îşi extind astăzi controalele lor pe mare dincolo de limita apelor lor teritoriale. Ar fi deci, suficient să se reglementeze legal această practică.

* Noul context maritim reclamă cu necesitate consacrarea în dreptul

internaţional, dincolo de cadrul oferit de conflictele armate, a dreptului de „vizită simplă” sau „anchetă de pavilion” şi a „vizitei cu percheziţie”.

La nivel internaţional există unele opinii conform cărora, ar trebui

38

adoptat principiul vizitelor fără obţinerea acordului statului pavilionului. În ceea ce ne priveşte, suntem de acord cu ideea că simpla perspectivă

de a fi supus dreptului de vizită al unei nave de război poate avea un efect descurajant pentru toţi comandanţii de nave care s-ar preta la practici incriminatorii.

Reafirmând dorinţa României de a lupta eficient împotriva terorismului, susţinem modificarea dreptului maritim, dar prin păstrarea nealterată a principiului suveranităţii statului sub care se află pavilionul.

Apreciem că România ar trebui să se opună oricărei autorizări tacite de vizită şi inspecţie, cât şi oricărei autorizări automate de vizită şi inspecţie date în avans. Drepturile de suveranitate ale fiecărui stat trebuie respectate în sensul că fiecare stat, atât cel de pavilion cât şi cel căruia i se adresează cererea sau cel care o înaintează, va trebui tratat egal, dar este şi în egală măsură responsabil pentru deciziile sale.

În consecinţă, nu susţinem ideea autorizării permanente de intervenţie, dar ne exprimăm mai degrabă consimţământul pentru vizitarea şi inspectarea navelor străine după obţinerea unui acord punctual, din partea statului pavilionului.

Considerăm că pentru a fi constanţi în toate acţiunile îndreptate împotriva terorismului şi traficurilor de orice natură ar fi necesară adoptarea aceloraşi abordări pentru toate interceptările în largul mărilor. Logica acestei argumentări ar fi următoarea:

a) orice navă suspectă, din motive clare, prezentate evident de către statul care înaintează cererea, n-ar trebui să scape de vizită/inspecţie;

b) orice stat care înaintează o cerere de vizită/inspecţie trebuie să o facă cu seriozitate. Statul căruia îi este adresată cererea este îndreptăţit să primească elementele necesare de la statul care înaintează cererea, pentru a-şi putea argumenta răspunsul. În acest sens, ar trebui să fie transmisă o menţiune specifică, în ceea ce priveşte naţionalitatea navei suspecte, pentru a demonstra că, în fapt, nava poartă drapelul statului căruia i se adresează cererea (pavilion, însemne pe corpul navei cu denumirea şi portul de înmatriculare etc.);

c) România ar trebui să sprijine, conform UNCLOS6, respectarea drepturilor statului pavilionului în largul mărilor, dar şi să insiste asupra obligaţiei statului pavilionului ca, atunci când este confruntat cu un caz suspect, în care ilegalităţile sunt evidente, să îşi exprime agrementul şi să acorde autorizaţia de inspecţie şi control, iar ulterior controlului, să-şi respecte responsabilităţile ce decurg din faza de inspecţie, mai ales privind măsurile cu caracter judiciar. În acelaşi timp, să susţină ideea că statul pavilionului trebuie să aibă posibilitatea de a refuza o intervenţie străină pe una din navele sale, dacă elementele incriminatorii transmise nu sunt destul de clare;

d) dată fiind prevederea obligaţiei statului care primeşte cererea de a da un răspuns, ar fi rezonabil ca acestuia să i se acorde o perioadă de 4 ore,

6 UNCLOS = United Nations Convention on the Low of the Sea (www.un.org)

39

pentru a putea evalua elementele subliniate de celălalt stat. În cazul dificultăţii confirmării pretenţiei de naţionalitate, o perioadă de timp adiţională (2 ore) ar putea fi considerată ca necesară şi rezonabilă.

* Un alt domeniu care necesită a fi revizuit este constituit şi din

dispoziţiile privind dreptul de urmărire în apele aflate sub suveranitate naţională deoarece, foarte des, navele care se ocupă cu traficul ilicit acţionează la limita frontierelor maritime pentru că, imediat ce actul ilicit a fost comis în largul mării ele se refugiază în apele teritoriale naţionale sau străine, pentru a se bucura de imunitatea oferită de acestea (în termenii art. 111 ai Convenţiei de la Montego Bay, dreptul de urmărire încetează când nava urmărită intră în apele teritoriale ale statului căruia îi poartă pavilionul sau ale unui stat străin). Pentru astfel de situaţii ar putea fi luat în considerare dreptul de urmărire, până când nava care urmăreşte va fi observată de forţele de poliţie maritimă ale statului în care se refugiază nava infractoare.

În acest caz ar trebui admis un drept de urmărire tip ,,hot pursuit” în sens invers, adică din largul mării spre apele naţionale, acest drept neîncetând decât la intervenţia statului care are autoritatea asupra apelor teritoriale care, în orice moment, va putea să-şi exercite competenţa preferenţială.

Menţionăm că în Europa există deja un precedent: pentru lupta împotriva imigraţiei clandestine, Italia şi Albania au semnat, la 2 aprilie 1997, un acord privind dreptul de urmărire şi control până în apele teritoriale, iar Acordul de la Aruba autorizează parţial interceptarea navelor suspectate de a fi angajate în trafic de stupefiante în apele teritoriale ale statelor părţi.

40

TERORISMUL – AMENINŢARE LA ADRESA SECURITĂŢII MARITIME

Comandor dr. Cornel MIHAI Şeful doctrinei şi instrucţiei la Statul Major al Forţelor Navale

Ultimele decenii cunosc o amplificare şi, mai ales, o alunecare spre violenţă a „pirateriei comerciale”, ale cărei scopuri şi îndeosebi metode, tind să fie translate spre terorismul maritim.

Prin articolul de faţă voi încerca să evidenţiez ce aseamănă cele două fenomene.

1. Retrospectivă istorică

Istoria utilizării navelor pentru acte de piraterie este probabil tot atât de veche precum folosirea mării drept cale de transport. Fiind practicată încă din antichitate, pirateria a atins punctul culminant în timpul „bucanierilor” din Marea Caraibilor, a corsarilor din Oceanul Indian şi a piraţilor Atlanticului în secolele XVII şi XVIII. Deşi a fost descrisă ca un fenomen istoric, pirateria comercială nu numai că este continuată, ci cunoaşte un reviriment faţă de navele comerciale începând cu anii ’70.

Ultimul deceniu a cunoscut o creştere semnificativă a pirateriei şi tâlhăriilor pe mare, în special pe mările Asiei de Sud-Est, cu precădere în strâmtoarea Malaca, prin care se derulează un sfert din transferul mondial de mărfuri1. Într-un raport IMO2 se arată că în anul 2004, în cele 330 de atacuri înregistrate în strâmtoarea Malaca au fost ucişi 30 de membri ai echipajelor, 87 au fost răniţi, 140 au fost luaţi ostatici, 9 nave au fost răpite şi 3 au fost scufundate3. Piraţii zilelor noastre nu mai sunt înarmaţi cu săbii, ci cu arme automate, grenade reactive, dispun de comunicaţii moderne, de GPS montate pe ambarcaţiuni de mare viteză, care scapă de cele mai multe ori de urmărirea navelor de război.

Deşi pirateria comercială continuă să constituie o problemă globală, în prezent marinele militare sunt tot mai îngrijorate de ameninţarea generată de translarea utilizării pirateriei marine din planul câştigurilor comerciale înspre

1 „Going for the Jugular = Shipping în South East Asia”, The Economist 12.06.2004 2 IMO: Organizaţia Maritimă Internaţională 3 „Reports on Acts of Piracy and Armed Robbery Against Ships”, IMO Annual Report 2004

41

cel tactic, în special pentru atingerea, prin intermediul terorismului maritim, a unor obiective politice.

2. Criminalitatea maritimă – conexiuni teroriste

Traficul de droguri, de persoane şi armamente convenţionale au fost folosite adesea ca mijloace de asigurare financiară de grupuri teroriste ca: PKK, LTTE (Liberation Tigers of Tamil Eelam) etc. GAM (Mişcarea liberă Aceh) a folosit frecvent actele de răpire de nave pentru a-şi finanţa lupta cu autorităţile indoneziene.

Prin intermediul a ceea ce astăzi este cunoscut drept fenomenul „navă fantomă”, tancuri de combustibil şi nave de transport răpite sunt reînregistrate sub nume false, de regulă sub pavilioane de complezenţă (panameze sau liberiene). Se manifestă temerea că nave capturate iniţial pentru piraterie comercială ar putea fi utilizate de terorişti, fie pentru transportarea de echipamente şi armament, fie pentru lansarea de atacuri de amploare împotriva unor instalaţii portuare. De asemenea, astfel de nave ar putea fi folosite pentru transportul şi contrabanda de arme de nimicire în masă (chimice, biologice, radiologice sau nucleare) sau de tehnologii către organizaţii teroriste. Pentru a preveni şi astfel de situaţii S.U.A. au lansat iniţiativa PSI (Proliferation Security Initiative)4.

Cu toate că este necunoscut numărul navelor folosite în contrabanda cu armele de nimicire în masă, se presupune că cel puţin 15 nave comerciale operează sub controlul Al-Qaida şi al organizaţiilor afiliate la aceasta (conform specialiştilor în antiterorism acestea navigă sub pavilion yemenit, somalez şi a Insulelor Tonga din Pacific)5.

3. Ameninţarea terorismului maritim – aspecte generale

Dimensiunea reală a terorismului maritim modern a fost evidenţiată de actele teroriste îndreptate împotriva navelor „Santa Maria” şi „Achile Lauro”. Dacă, în 1961, răpirea navei „Santa Maria” de către un fost general al armatei dictatorului portughez Salazar, a fost destinată discreditării regimului acestuia,

4 PSI a fost lansată la iniţiativa preşedintelui Bush la 31 mai 2003 cu scopul de a intercepta transporturile de

arme de nimicire în masă. Măsura a fost generată de incidentul din decembrie 2002, în care marina spaniolă a interceptat în Marea Arabică o navă fără pavilion, acţionând pe baza informaţiilor primite de la americani. Nava interceptată, SO SAN, transporta 15 rachete SCUD nord-coreene către Yemen. Dacă executarea controlului a fost legală, în conformitate cu convenţia Naţiunilor Unite – UNCLOS confiscarea mărfii nu putea fi autorizată, întrucât dreptul internaţional nu interzice livrarea de rachete balistice între state suverane. În final rachetele au fost predate autorităţilor yemenite spre frustrarea autorităţilor americane. O realizare importantă a PSI s-a petrecut în octombrie 2003, când urmare unei inspecţii efectuate de autorităţile germane şi italiene la bordul navei BBC China (proprietate germană), după trecerea prin Canalul Suez, a fost confiscat echipament pentru îmbogăţirea uraniului destinat Libiei. Echipamentul confiscat a pus pe tapet şi a ajutat la suprimarea „pieţei negre” pakistaneze de echipamente nucleare.

5 M.Koknar, „Maritime terrorism: a new challenge for NATO”, 2005, pag. 4

42

deturnarea în octombrie 1985 a navei „Achile Lauro” de către 4 terorişti palestinieni din PLO (Palestine Liberation Organization) a fost un act de teroare prin care s-a vizat eliberarea a 50 de prizonieri palestinieni aflaţi în închisorile israeliene. Acest ultim incident a dus la adoptarea în 1998 a „Convenţiei pentru suprimarea actelor ilegale împotriva securităţii navigaţiei maritime”.

Nu numai PLO a utilizat marea drept cale a terorii ci şi alte mişcări teroriste palestiniene, în special Al-Fatah care a executat raiduri teroriste asupra coastelor israeliene. „Operaţiile amfibii” desfăşurate de Al-Fatah s-au soldat cu asediul hotelului Savoy în 1975, masacrul de la „Country Club” în 1978 şi atacul de la Nahariya în 19796.

Deceniul care a urmat a marcat alte acţiuni de terorism maritim: atacarea în 1990 de către Gama’a al-Islamiya a unei nave de croazieră pe Nil, soldată cu moartea unui turist german, atacurile GIA (Group Islamique d’Action) asupra navelor străine cu destinaţia Algeria, care au culminat cu uciderea a 7 marinari israelieni în portul Jijel în 1994 şi deturnarea, la 16 ianuarie 1996, a unei nave panameze de pasageri „AVRASIA” în portul turcesc Trabzon, de către un grup terorist cecen7. În acest atac terorist au fost implicaţi 9 terorişti ceceni şi turco-geogieni din Abhazia. Incidentul, soluţionat cu succes de marina şi garda de coastă turce prin mediere, a relevat nu numai dorinţa cecenilor de a atrage atenţia asupra „cauzei cecene”, ci şi intenţia iniţială a acestora de a sabota unul dintre cele două poduri suspendate peste Bosfor, cu scopul de a provoca prăbuşirea acestuia şi închiderea traficului prin strâmtoare8.

Statisticile demonstrează că organizaţia cea mai activă în terorismul maritim a fost LTTE. Grupul de tamili a dezvoltat o aripă maritimă „Sea Tigers”, echipată cu nave mici, ambarcaţiuni „sinucigaşe”, cu care a lansat atacuri asupra navelor militare şi comerciale ale Sri-Lanka, a atacat cu mitraliere un petrolier sub pavilion panamez, în septembrie 1997, ucigând pe cei 33 de membrii ai echipajului. Tot „Sea Tigers” au răpit o serie de nave comerciale, inclusiv pe „Stillus Limmausul”, în iulie 1997, care transporta circa 30.000 de lovituri pentru lansatoarele de 81 mm destinate armatei sri-lankeze.

4. Ameninţarea terorist-maritimă din partea Al-Qaida

Organizaţiile afiliate la Al-Qaida au recurs la terorismul maritim înainte

de evenimente de la 11 septembrie. După un eşec în atacarea navei „USS Sullivans”, în ianuarie 2000, Al-Qaida organizează un atac similar folosind o „ambarcaţiune sinucigaşă” împotriva navei americane „USS Cole”, aflată în portul Aden, care s-a soldat cu moartea a 17 marinari şi avarierea gravă a 6 S. Katz, Guards Without Frontiers: Israel’s War against Terrorism, Arms and Armour Press. 7 A. Foster, „An Emerging Threat Shapes up as Terrorists Take to the High Leas”, Jane’s Intelligence

Review, iulie 1998 8 M.Koknar, „Maritime Terrorism: a new Challenge for NATO”, 2005, pag. 7

43

navei. Atacul asupra distrugătorului „Cole” a demonstrat potenţialul de război

naval, asimetric, prin care terorismul islamist, cu resurse umane şi materiale minime poate provoca pagube de milioane de dolari şi pierderi multiple de vieţi omeneşti9.

Al-Qaida a demonstrat că nu face distincţie între ţintele navale militare

şi cele civile. Folosind tactica „ambarcaţiunii sinucigaşe” avariază, în octombrie 2002, petrolierul francez de 300.000 tdw „Limburg”, aflat în largul coastei yemenite.

Atacul asupra celor două nave a fost atribuit lui Abdulrahim al-Nasheri,

expertul maritim de origine saudită al lui Ben Laden, poreclit „prinţul mării”. Nasheri a dezvoltat o serie de strategii de atacare a obiectivelor maritime prin: utilizarea de „ambarcaţiuni sinucigaşe”; introducerea în porturi a unor nave cu încărcături explozive şi detonarea acestora; scufundarea navelor de război sau comerciale mari aflate în apropierea coastei prin atacarea lor cu aeronave în stil „kamikaze” sau prin operaţiuni subacvatice10.

9 R. Gunaratna, 2002, „Inside Al Kaida: Global network of Terror”, pag. 141 10 Agenţia France Press: „Al-Qaida has multi-faceted maritime strategy”, 20.01.2003

44

După arestarea lui Nasheri în octombrie 2002 a rezultat că acesta se afla în spatele atacurilor cu „ambarcaţiuni sinucigaşe” planificate a fi executate împotriva navelor americane şi britanice care traversau Strâmtoarea Gibraltar în direcţia Marea Mediterană. Operaţia a fost împiedicată prin arestarea, de către autorităţile marocane, în mai 2002, a „celulei de atac” compusă din 3 saudiţi11.

Urmare acestor evenimente N.A.T.O. a întărit controlul în vestul Mării Mediterane prin „boarding”-ul12 navelor suspecte şi escortarea petrolierelor care traversau strâmtoarea. Mai mult, s-a decis extinderea „Operaţiei Active Endeavour (OAE)”, lansată de N.A.T.O. după atacurile din 11 septembrie, la nivelul întregii Mări Mediterane (România participă direct la OAE cu Fregata „Regele Ferdinand”, care patrulează începând cu 15 octombrie 2005, în partea de est a Mării Mediterane).

Trebuie subliniat că ameninţările teroriste maritime nu emană numai din direcţia Al-Qaida, ci şi din partea organizaţiilor afiliate la aceasta. În august 2003, 15 pakistanezi ambarcaţi la Casablanca au fost arestaţi la sosirea în Italia deoarece deţineau zeci de mii de dolari, documente false şi hărţi ale unor obiective italiene. Cei 15, dovediţi a fi în legătură cu Al-Qaida, au fost judecaţi pentru acte de terorism. Există indicii conform cărora Jemaah Islamiyya, organizaţia responsabilă pentru atacurile de la Bali a dezvoltat o aripă maritimă sinucigaşă „Unit Khos”13. De la baza din sudul Filipinelor, Abu Sayyaf şi-a asumat în februarie 2004 responsabilitatea pentru atacarea cu bombe a ferryboat-ului din Golful Manila, în care şi-au găsit moartea peste 100 de persoane. Două luni mai târziu, în Irak, 3 terorişti au atacat terminalul de transfer al ţiţeiului de la Basra. Atacul efectuat cu „ambarcaţiuni sinucigaşe” a provocat moartea a 3 marinari americani şi pagube importante.

A fost identificat de asemenea un atac planificat de IBDA-C împotriva unei nave de croazieră israeliene care urma să fie andocată în portul turcesc Antalya. Atacul nu a putut fi executat deoarece, din cauza condiţiilor meteo, nava israeliană nu a putut intra în port la data prevăzută. În aceste condiţii, camionul încărcat cu explozivi a fost redirijat la Istanbul şi a explodat printr-un act sinucigaş în faţa Consulatului Britanic de la Istanbul, provocând moartea a 17 persoane14.

Într-un jurnal militar al taberei de antrenament „Al-Battar”, aparţinând grupării teroriste Al-Qaida, descoperit în aprilie 2004, se consemna interesul deosebit al organizaţiei pentru sectorul maritim: „Marea a fost totdeauna şi este şi în continuare o arenă mare pentru ducerea bătăliilor decisive. Câteva dintre cuceririle mari ale arabilor au fost făcute pe mare, cum ar fi: Dhat al-Sawari şi Dhat al Salasil sau avarierea distrugătorului USS Cole şi avarierea petrolierului francez ...”.

Specialiştii în contraterorism apreciază că, în măsura în care grupurile 11 J. Burko, „Al-Qaida: Casting a Shadow of Terror”, Taurus 2003, pag. 232 12 Boarding = procedură prin care o navă militară efectuează vizite de inspecţie la bordul unor nave civile 13 G. G. Ong, „Next Stop, Maritime Terrorism”, Institute of SE Asian Studies, 2003 14 M.Koknar, „Maritime Terrorism: a New Challenge for NATO”, 2005, pag. 5

45

teroriste vor reuşi să-şi susţină operaţiile, terorismul maritim se va concretiza, în principiu, prin:

a) atacuri sinucigaşe, cu ambarcaţiuni şi aeronave, asupra unei nave militare şi comerciale şi asupra porturilor. Odată cu creşterea măsurilor de securitate în porturi atacurile ar putea fi organizate, cu predilecţie, în puncte obligate de trecere, în sectoarele înguste ale strâmtorilor.

b) piraterie cu scopurile: – capturarea unei nave pentru realizarea unui atac sinucigaş asupra

altei nave sau a unui port (în spiritul atacurilor de la 11 septembrie);

– răscumpărarea. Luarea de ostatici pentru obţinerea eliberării teroriştilor aflaţi în custodia autorităţilor;

– contrabanda cu arme şi explozivi către organizaţiile la care sunt afiliaţi. Aceasta ar putea fi făcută prin capturarea, revopsirea, redenumirea şi armarea navelor cu un nou echipaj.

5. Ameninţări specifice pentru statele riverane Mării Negre

Ce spun statisticile? BBCIC (Black Sea border coordination and Information Center) arată

că majoritatea acţiunilor ilegale din zona noastră sunt din domeniul contrabandei şi nu al terorismului sau traficului cu arme de nimicire în masă.

De asemenea, tabloul general al riscurilor este reflectat şi în analiza comună a statelor participante la misiunea BLACKSEAFOR. Documentul subliniază faptul că în această zonă nu sunt ameninţări ci numai o serie de riscuri în domeniul maritim.

Pot fi aceste statistici motiv pentru neglijarea securităţii maritime? Dimpotrivă.

Regiunea Mării Negre este considerată ca arie cu importanţă strategică deosebită, în special datorită resurselor de care dispune. Astfel, atât tranzitul de ţiţei şi gaze prin conducte şi prin intermediul navelor specializate, cât şi constrângerile geografice impuse de Bosfor şi Dardanele, creează acestei regiuni vulnerabilităţi deosebite în raport cu terorismul maritim. Ca urmare, statele riverane şi forţele lor navale ar putea fi confruntate cu ameninţări maritime multiple. Strâmtoarea Bosfor, care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană, cu o lăţime minimă mai mică de 1 km, este una din cele mai dens circulate şi dificile strâmtori. Spre deosebire de Canalul Suez, care traversează în cea mai mare parte o zonă deşertică, Bosforul trece printr-un oraş de 12 milioane de locuitori.

În 2004 Marea Neagră a fost traversată de 66.000 de nave aflate sub 85 de pavilioane, transportând peste o jumătate de miliard tone marfă. Numărul navelor care traversează zilnic Bosforul este de 150 de nave, faţă de 65 de nave pe zi în 2001. Din totalul mărfurilor care ies din Marea Neagră prin strâmtori, 145 milioane sunt produse petroliere. Cu alte cuvinte, circa 3 milioane barili pe zi sunt transportate cu 25 de tancuri petroliere. Dacă unul

46

dintre aceste petroliere ar fi atacat şi s-ar scufunda într-un sector îngust de trecere, implicaţiile determinate de blocarea strâmtorii ar avea consecinţe (economice şi ecologice) greu de evaluat pentru toate statele riverane Mării Negre. Cu toate că majoritatea statelor au adoptat măsurile prevăzute în ISPS15 începând cu 01 iulie 2004, petrolierele rămân vulnerabile. Din nefericire, într-un asemenea context şi mai îngrijorător ar fi, dată fiind periculozitatea încărcăturii petrolierelor (gaze lichefiate, ţiţei, substanţe chimice, deşeuri radioactive), capturarea şi folosirea unei astfel de „bombe plutitoare” pentru lovirea unor centre populate ca Istanbul, Burgas, Varna, Constanţa, Odesa, Novorisisk sau Batumi. Potrivit unui raport american, „magnitudinea unui incendiu provocat de încărcătura unui petrolier ar avea dimensiuni fără precedent. Nu există posibilitatea diminuării efectelor focului, cu atât mai puţin a stingerii lui ...”16.

Îngrijorările provocate de spectrul unor scenarii, ca cele de mai sus, au condus la amendarea, în 2005, a Convenţiei pentru suprimarea actelor ilegale împotriva securităţii navigaţiei maritime, prin definirea ameninţării generate de utilizarea deliberată a unei nave pentru transportul şi detonarea fie a unui mijloc convenţional, fie a unei „dirty bomb”17. Folosirea celei din urmă, realizate din materii radioactive de nivel scăzut, cum ar fi stronţiul sau clorit de cesiu (CsCl) împotriva unor instalaţii portuare din Marea Neagră ar avea ca efect contaminarea şi scoaterea din folosinţă atât a porturilor ţintă cât şi a regiunilor adiacente acestora.

După cum au demonstrat cazurile USS Cole şi MV Limburg, putem trage concluzia că atât navele de război cât şi cele comerciale, sunt vulnerabile în situaţia confruntării cu „ambarcaţiuni sinucigaşe”, în special în porturi sau pe timpul manevrei în zone înguste de trecere, cum ar fi în strâmtorile Bosfor şi Dardanele.

Atacurile asupra terminalelor petroliere de la Basra au arătat la rândul lor, că platformele de foraj şi extracţie sunt foarte expuse unor atacuri teroriste.

Date fiind luările de ostatici efectuate de teroriştii ceceni (Spitalul din Budennosk, Teatrul Dubrovka şi Şcoala din Beslan), exemplul capturării navei de pasageri în Turcia şi proximitatea cecenilor nu putem exclude tentaţia organizării, de către aceştia, a unui act de terorism maritim.

Provocările la adresa securităţii în regiunea extinsă a Marii Negre, în special conflictele interetnice şi disputele secesioniste s-ar putea „revărsa” în direcţia terorismului maritim.

Apartenenţa României şi Bulgariei la N.A.T.O., precum şi participarea la coaliţia internaţională prezentă în Irak sunt factori care ar putea determina creşterea nivelului de ameninţare din partea terorismului islamist, inclusiv al

15 ISPS – International Ship and Port Facility Security Code 16 www.border powerplans.org., citat de J. C. K. Daly, 24.01.2003 17 Convenţia pentru suprimarea actelor ilegale împotriva securităţii navigaţiei maritime, adoptată în 1998, este destinată în principal combaterii terorismului şi extinde drepturile forţelor destinate securităţii maritime în urmărirea, în apele teritoriale ale altor state a teroriştilor, piraţilor şi infractorilor.

47

ameninţării securităţii maritime.

6. Concluzii

În timp ce evenimentele de la 11 septembrie au determinat creşterea

securităţii aeriene, iar atacurile de la Madrid şi Londra au evidenţiat vulnerabilitatea căilor ferate şi transporturilor în subteran, securitatea maritimă este departe de a se bucura de atenţia cuvenită.

Deşi până în prezent ne-am confruntat cu cazuri izolate de acţiuni în domeniul maritim, în zona noastră de interes, ştim cu toţii că riscurile asimetrice şi acţiunile ilegale în Marea Neagră au un potenţial de creştere şi de transformare în ameninţări.

Cu toate că evaluarea comună a statelor riverane Mării Negre accentuează, în principal, riscurile şi mai puţin ameninţările, noi avem datoria să regândim securitatea maritimă pentru a putea face faţă ameninţărilor posibile în domeniul terorismului maritim.

Bibliografie 1. „Reports on Acts of Piracy and Armed Robbery Against Ships”,

IMO Annual Report 2004. 2. Agenţia France Press: „Al-Qaida has multi-faceted maritime

strategy”, 20.01.2003. 3. Burko, J., „Al-Qaida: Casting a Shadow of Terror”, Taurus 2003. 4. Foster, A., „An Emerging Threat Shapes up as Terrorists Take to

the High Leas”, Jane’s Intelligence Review, iulie 1998. 5. Gunaratna, R., „Inside Al Kaida: Global network of Terror”, 2002. 6. Katz, S., Guards Without Frontiers: Israel’s War against Terrorism,

Arms and Armour Press. 7. Koknar, M., „Maritime terrorism: a new challenge for N.A.T.O.”,

2005. 8. Ong, G. G., „Next Stop, Maritime Terrorism”, Institute of SE Asian

Studies, 2003. 9. The Economist, 12.06.2004 „Going for the Jugular = Shipping în

South East Asia”. 10. www.border powerplans.org., citat de J. C. K. Daly, 24.01.2003.

48

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND SITUAREA ROMÂNIEI PRINTRE PUTERILE MARITIME

Comandor drd. Niculae VÂLSAN Şeful Secţiei doctrină la Statul Major al Forţelor Navale

Importanţa crescândă a regiunii Mării Negre în contextul geopolitic, de

la acest început de mileniu III, este dată de necesitatea realizării fluxului de materii prime strategice, de cooperarea economică şi militară şi de implicarea crescândă a marilor puteri şi organismelor internaţionale în problematica generală a regiunii.

România acordă o atenţie deosebită problematicii Mării Negre. Această preocupare este o chestiune foarte importantă, de interes naţional. Consider că situarea României în vecinătatea Mării Negre şi conectarea ei la Oceanul Planetar reprezintă un atu strategic care trebuie valorificat la maxim.

România doreşte să-şi promoveze interesele maritime şi fluviale proprii, care sunt susţinute de puterea sa maritimă, de ieşirea la mare şi de ponderea lungimii frontierelor maritime şi fluviale.

Din această perspectivă, ţara noastră are interese majore în aprovizionarea cu materii prime externe pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale, în exploatarea subsolului marin, în perspectivele de dezvoltare ale explorării şi exploatării submarine, în asigurarea activităţilor economice ce se desfăşoară pe mare şi pe fluviu - transporturi navale, turism, construcţii navale şi în promovarea şi cunoaşterea imaginii sale pe glob prin intermediul prezenţei drapelului naţional pe mările şi oceanele lumii. De asemenea, o importanţă deosebită o are şi implicarea euroatlantică în regiunea extinsă a Mării Negre.

Esenţa puterii maritime a unui stat este reprezentată de gradul posibilităţilor de folosire cât mai eficientă a bogăţiilor şi facilităţilor maritime în interesul său şi de capacitatea sa de a interzice potenţialilor adversari folosirea mării. Conform „Doctrinei pentru Operaţii a Forţelor Navale”, elementele constitutive ale puterii maritime româneşti sunt:

a) forţele şi mijloacele navale militare, inclusiv cele ale Poliţiei de Frontieră, aviaţia maritimă şi infanteria marină;

b) marina comercială; c) infrastructura şi resursele logistice, cuprinzând: bazele, porturile,

punctele de aprovizionare şi depozitele, şantierele navale, atelierele de

49

reparaţii nave, aeroporturile; d) sistemul de învăţământ de marină; e) ligile şi asociaţiile profesionale în domeniu; f) componentele specializate ale mass-media; g) şantierele şi firmele de profil naval; h) firmele, instalaţiile şi navele specializate în cercetarea şi

exploatarea resurselor maritime, fluviale şi subsolului marin; i) firmele şi asociaţiile care promovează turismul pe mare şi fluviu

şi mijloacele din dotarea acestora; j) institutele de cercetare care activează în domeniul cercetării

mediilor acvatice şi logistica acestora. Aceste elemente ale puterii maritime izvorăsc şi sunt furnizate de

condiţii, precum: a) poziţia geografică: configuraţia fizică; întinderea teritorială;

lungimea litoralului; existenţa golfurilor şi poziţiilor favorabile pentru amenajarea porturilor şi adăpostirea navelor pe timp de furtună; existenţa apelor interioare, lacuri, fluvii şi canale navigabile, care permit navigaţia maritimă sau fluvială;

b) politica maritimă a statului: relaţiile politice şi economice externe;

c) resursele şi potenţialul de război: economia; resursele naturale; sistemul de comunicaţii terestru; sistemul de tele- şi radiocomunicaţii; populaţia; armata etc.

Evoluţia economică şi politică a României este strâns legată de politica privind activităţile pe mare. O Românie dezvoltată va însemna în viitor şi o ROMÂNIE PUTERE MARITIMĂ. Interesele maritime şi fluviale ale României constituie parte componentă a intereselor naţionale, economice şi politico – militare ale statului. Ele evoluează în timp, în funcţie de puterea maritimă şi situaţia politică a statului.

Interesele maritime şi fluviale se promovează prin negocieri şi încheieri de tratate, iar apărarea intereselor maritime şi fluviale se realizează de către Forţele Navale, care trebuie să fie capabile să proiecteze puterea statului în marea liberă, în scopul apărării obiectivelor economice, comunicaţiilor maritime şi fluviale şi oriunde interesele proprii sau cele ale Alianţei o cer.

În „Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale”, se subliniază faptul că România este interesată vital de păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele graniţelor terestre, maritime şi fluviale, de păstrarea nealterată a ieşirii pe Dunăre la Marea Neagră prin braţele Dunării, în principal, şi pe Canalul Dunăre - Marea Neagră, de asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes în vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în aceste spaţii, de asigurarea stabilităţii în zonă, de asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii fluviale şi maritime, de apărarea infrastructurii din spaţiul riveran, de protecţia mediului marin, a celui fluvial şi a deltei, precum şi de participarea la

50

acţiunile militare navale ale aliaţilor şi partenerilor. În condiţiile complexităţii situaţiei politico - economice, în special în spaţiul Mării Negre, existenţa Forţelor Navale se constituie în argumentul concret care conferă credibilitate politicii României de apărare a intereselor sale maritime. În acest context, finalizarea restructurării şi trecerea la noua etapă de modernizare a Forţelor Navale este o prioritate de interes naţional. Consider că reconstruirea şi modernizarea Forţele Navale trebuie să se raporteze în permanenţă la următorul deziderat: pe termen mediu şi lung, România trebuie să-şi poată apăra interesele maritime în Marea Neagră, şi în celelalte spaţii maritime, singură sau împreună cu aliaţii şi partenerii săi. În acest sens, se impune ca ţara noastră să devină o putere maritimă regională. Analizând aceste surse şi elemente ale puterii maritime, care de altfel sunt luate în considerare de aproape toţi teoreticienii militari când evaluează dacă un stat îndeplineşte condiţiile de a fi declarat putere maritimă, am ajuns la concluzia că toate statele care dispun de sursele definite mai sus şi au elementele de putere create (forţe şi mijloace navale, marină comercială, infrastructura realizată şi dispun de o populaţie conştientă de însemnătatea mării), pot fi declarate puteri maritime. Am stabilit, în acelaşi timp, că diferenţa calitativă dintre sursele şi elementele puterii maritime, caracteristice fiecărui stat în parte, le plasează pe poziţii diferite pe scara ierarhică în cadrul sistemului internaţional de valori. Astfel, unele sunt mari puteri maritime, altele sunt puteri maritime, pur şi simplu, iar altele sunt puteri maritime în curs de realizare (împlinire, dezvoltare). Unele state au fost, sau au devenit puteri maritime datorită condiţiilor naturale, iar alte au dobândit acest statut datorită unor conducători înţelepţi. Pentru români fluviul Dunărea Marea Neagră au constituit atât suportul realizării schimburilor comerciale cu ceilalţi locuitori de pe malurile fluviului, Mării Negre şi Mediteranei de est cât şi un important obstacol natural folosit ca barieră strategică pentru apărare. Mulţi dintre conducătorii lor, strategi militari înţelepţi, au folosit fluviul şi şi-au dorit o ieşire permanentă la mare. Printre aceştia s-au numărat: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Dobrotici, Mihai Viteazul. În acţiunile lor militare pe uscat şi pe apă ei au folosit cetăţile dunărene ca pe adevărate puncte de sprijin şi s-au preocupat de formarea unor flote autohtone, uneori prin construcţii de nave în şantierele navale româneşti.

În secolul XVII – XVIII confruntarea dintre Imperiul Otoman (în declin), cel Ţarist şi Habsburgic se accentuează pentru dominarea Mării Negre (Rusia) şi a Dunării (Austro-Ungaria), fapt ce va atrage după sine şi implicarea ţărilor române în aria rivalităţilor. În secolul XIX strămoşii noştri au făcut eforturi pentru crearea flotei şi dezvoltarea porturilor de pe Dunăre.

Pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat flota militară a Principatului sub denumirea de Corpul Flotilei (20 octombrie 1860). Dotarea, încadrarea cu personal şi dezvoltarea structurală a marinei militare s-a făcut în mod constant. Deşi navele româneşti au fost închiriate Rusiei şi în acţiunile de

51

minare s-au folosit mine ruseşti, participarea la război a tinerei marine militare a însemnat o experienţă deosebit de importantă. Revenirea, după Războiul de Independenţă, a Dobrogei la patria mamă a creat condiţiile pentru adevărata dezvoltare a surselor şi elementelor puterii maritime ale tânărului stat independent.

În perioada 1877 – 1914 România a promovat o politică navală orientată spre apărarea intereselor naţionale. A fost adoptat un program de înzestrare cu nave maritime şi fluviale, a luat fiinţă învăţământul de marină, efectivele au crescut constant şi s-au adoptat noi structuri organizatorice (Divizia de Mare şi Divizia de Dunăre).

În iunie – august 1913 Marina Militară a participat cu succes alături de întreaga Armată a României la cel de-al doilea război balcanic. Apoi, participarea la primul război mondial a fost o experienţă utilă, dar şi tristă, marcată de insuccesele de la Turtucaia, Flămânda şi mai ales din lecţia învăţată prin cedarea apărării litoralului maritim unei puteri străine, respectiv Marinei Militare Ruse care nu şi-a respectat angajamentele asumate prin tratatul de alianţă. Lipsa dotării cu nave maritime capabile să apere litoralul şi să sprijine acţiunile trupelor de uscat aflate în apărare de-a lungul coastelor a reprezentat un neajuns pe care România a încercat să-l înlăture în perioada interbelică. În acest prim război mondial o pagină glorioasă în istoria maritimă a României au scris-o marinarii din marina comercială. Prin aprovizionarea armatei României cu armament şi muniţii, pe ruta nordică, ei au contribuit la afirmarea puterii maritime a statului român.

În perioada interbelică pe baza Programului Naval marina militară a fost dotată cu nave de luptă moderne, cu submarinul Delfinul, nava şcoală Mircea (al doilea velier şcoală care este în funcţiune şi în zilele noastre) şi Escadrila de hidroplane. De asemenea, a fost fondată Şcoala Navală la Constanţa (1920). Din această perioadă datează începuturile gândirii tactic-strategice maritime militare româneşti, materializate prin publicarea unor articole mai ales în revista Marea Noastră a Ligii Navale Române.

La începutul celui de-al doilea război mondial marina regală română avea o organizare complexă şi o înzestrare echilibrată pe măsura posibilităţilor economice ale ţării. Acţiunile de luptă cele mai importante au fost desfăşurate de această dată pe mare şi au constant în lansarea barajelor de mine de la Constanţa şi Odesa, convoierea navelor de transport spre Bosfor, Odesa şi Sevastopol. Acţiunea din 26 iunie 1941 va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria navală a României, distrugătorul Moskwa s-a scufundat, lovind o mină când încerca să evite atacurile combinate ale artileriei de coastă şi distrugătoarelor româneşti, iar distrugătorul Harkov a fost grav avariat şi s-a retras. Operaţiunea de evacuare a trupelor româno-germane din Crimeea (Operaţiunea 60 000) a fost o altă acţiune maritimă de succes a Marinei Militare a României, chiar dacă s-a încheiat cu numeroase pierderi.

După război navele româneşti au fost luate şi duse în U.R.S.S. ca pradă de război, iar artileria de coastă a fost pur şi simplu tăiată cu sudură. De abia după 1952 s-a permis României să-şi refacă flota, fiind restituite o parte dintre

52

nave într-o stare jalnică. Acestea, printre care şi submarinul Delfinul, au rezistat până la începutul anilor ′60 când au fost scoase din serviciu. Prin construcţia de nave noi în ţară şi prin importuri din U.R.S.S. s-a creat o flotă militară având în compunere nave de luptă şi auxiliare din aproape toate clasele (s-a considerat în cadrul Tratatului de la Varşovia că România nu are nevoie de nave de debarcare). S-a realizat o flotă comercială numeroasă prin achiziţia câtorva nave din import şi prin construcţia a numeroase nave în ţară la şantierele navale de la Galaţi, Constanţa, Brăila, Mangalia, Tulcea. De asemenea, s-a constituit o numeroasă flotă de pescuit oceanic, întreprinderea având sediul la Tulcea şi zona de acţiune în Atlanticul de Sud. Motivul dezvoltării unei flote comerciale compusă din peste 220 de nave a fost acela că politica economică şi cea externă a României s-au bazat pe stabilirea relaţiilor cu toate statele lumii, dar în special cu cele în curs de dezvoltare, acestea fiind situate la mari distanţe în Africa, America Centrală şi de Sud, Asia de Sud şi Sud-Est.

După revoluţia din 1989, datorită schimbării politicii economice şi greutăţilor provocate de tranziţia la economia de piaţă liberă, flota comercială a avut de suferit şi o mare parte din nave au fost scoase din funcţiune sau vândute, deoarece aveau eficienţă economică scăzută sau chiar funcţionau în pierdere. Pe aceleaşi considerente a fost lichidată în totalitate şi flota de pescuit oceanic, astăzi mai fiind în funcţiune câteva pescadoare costiere mici în Marea Neagră.

Constatăm că putem vorbi despre o evoluţie istorică a surselor şi elementelor puterii maritime la români în spaţiul danubiano-pontic. Acestea s-au manifestat mai pregnant după revenirea Dobrogei la patria mamă şi includerea ei în statul român după 1877. Este România o putere maritimă la Marea Neagră? Consider că da şi susţin această afirmaţie cu următoarele argumente:

a) are o poziţie geografică favorabilă, deşi deţine numai 245 km de litoral maritim, controlează navigaţia pe Dunăre spre centrul şi nordul Europei (braţul Sulina este singurul braţ navigabil, deocamdată, pentru nave maritime), are porturi maritime cu condiţii de adăpostire bune (portul Constanţa este unul dintre cele mai mari porturi ale Europei), a construit un canal navigabil Dunăre – Marea Neagră, care reduce distanţa dintre portul Constanţa şi Dunărea Mijlocie;

b) are o guvernare favorabilă dezvoltării relaţiilor economice libere de piaţă, cu orientare clară spre integrarea euroatlantică şi care este conştientă de importanţa zonei Mării Negre pentru securitatea ţării şi pentru partenerii din Alianţa Nord Atlantică; apartenenţa la N.A.T.O. şi în curând la Uniunea Europeană face ca România să dispună de o poziţie favorabilă pe scena geopolitică a Mării Negre;

c) deşi are resurse economice limitate, datorită perioadei de tranziţie pe care o străbate, este un stat cu potenţial economic şi tehnico-ştiinţific ridicat (locul 62 în lume după PIB dar cu o rată de creştere anuală ridicată – 5% pe an) şi cu un potenţial demografic demn de luat în seamă –

53

nivel de cultură şi civilizaţie mediu şi forţă de muncă cu înaltă calificare şi conştiinţă profesională (populaţia este de peste 22 milioane locuitori); are un sistem militar care s-a transformat radical în ultima decadă şi s-a adaptat necesităţilor integrării în N.A.T.O.;

d) are forţe navale cu potenţial credibil şi cu o perspectivă de dezvoltare în concordanţă cu interesele maritime ale statului român;

e) are o marină comercială, care deşi a suferit o descreştere simţitoare după 1995, are puterea să se revigoreze şi să răspundă necesităţilor de transport ale economiei româneşti şi ale pieţei comerciale din zona Mării Negre şi a Mediteranei – numărul total de nave este 70;

f) are o populaţie a cărei conştiinţă marinărească este bine conturată, oraşele de pe malul Dunării şi cele de pe litoral având cel puţin un membru din familie care desfăşoară activităţi în legătură cu navigaţia; are o şcoală de marină cu o tradiţie de peste 130 de ani şi cu un prestigiu recunoscut peste hotare.

Putem afirma fără teama de a greşi că România este o putere maritimă cu rol important în securitatea şi stabilitatea regională. Apreciez că politica navală naţională şi strategia de dezvoltare a Forţelor Navale pot să-şi stabilească obiectivul ca România să devină o putere maritimă regională.

Participarea Forţelor Navale ale României la iniţiativele privind securitatea maritimă în Marea Neagră (BLACKSEAFOR şi Documentul CSBMs) şi la Operaţia Active Endeavour din Marea Mediterană sunt un argument în plus care demonstrează puterea maritimă a României şi faptul că marina noastră s-a transformat dintr-o marină costieră într-o marină care are capacitatea să desfăşoare acţiuni şi în alte teatre de operaţii.

Pentru monitorizarea cu succes a crizelor şi prevenirea conflictelor pe mare, România trebuie să aibă capacitatea de a asigura protecţia intereselor sale legale şi legitime în utilizarea paşnică a mării libere. În acest scop are nevoie de o Forţă Navală capabilă să facă faţă oricărei situaţii de criză sau conflict, în măsură să acţioneze când şi unde se impune, o forţă care, spre a fi conceptual bine echilibrată, trebuie să cuprindă componentele şi elementele necesare ducerii operaţiilor de suprafaţă, submarine şi aeronavale. Pentru a face faţă tuturor riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, Forţele Navale, vor parcurge în anii următori, alături de celelalte categorii de forţe ale armatei, un proces de adaptare a structurilor şi capabilităţilor, în aşa fel încât să îndeplinească atât misiuni specifice conflictului de mare intensitate, cât şi misiuni de tip nemilitar, care determină existenţa unor structuri militare reduse, flexibile, rapid dislocabile şi capabile să se autosusţină în zonele de acţiune.

54

CARACTERISTICILE SPAŢIULUI MĂRII NEGRE ŞI INFLUENŢA LUI ASUPRA ACTIVITĂŢILOR MARITIME

Comandor Dorin DĂNILĂ, Comandantul Centrului de scafandri CS II ing. Simona RUS, Centrul de scafandri

CS III ing. Tamara STANCIU, Centrul de scafandri

1. Generalităţi

Marea Neagră reprezintă pentru România necesitatea şi interesul studierii mediului maritim. Ea este situată la intersecţia paralelei de 45° din emisfera nordică cu meridianele de 30° şi 40° în partea de est a meridianului de 0°. Are o suprafaţă de 413.488 km2, o adâncime maximă, în partea centrală, de 2211 m. Ţările riverane sunt: Turcia – la sud, Bulgaria, România – la vest, Ucraina – la nord, Rusia, Georgia – la est. Este legată prin strâmtoarea Kerci de Marea Azov şi prin Strâmtoarea Bosfor de Marea Marmara, care la rândul ei prin Strâmtoarea Dardanele şi Marea Egee este legată de Mediterană cu ieşire la Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Gibraltar.

Este şansa noastră de a avea deschidere la mare şi mai departe la Oceanul Planetar. Este o oportunitate cu o valoare deosebită faptul că există această „poartă albastră” a Mării Negre, cu deschiderea pe care o oferă ea ţării noastre.

Influenţa Mării Negre asupra teritoriului României a fost, este şi va fi benefică din toate punctele de vedere: economic, social, cultural, militar, etnic, turistic etc.

Transportul pe mare – considerat cel mai ieftin – a atras după sine dezvoltarea comerţului şi a infrastructurii în această regiune.

Cu secole în urmă schimburile de mărfuri pe mare au dus la dezvoltarea nenumăratelor cetăţi situate, ca o salbă de cultură şi civilizaţie, pe aridele ţinuturi dobrogene (Tomis, Callatis, Histria, Aegyssus, Tropaeum Traiani, Axiopolis, Hamangia, Sacidava etc.). Pe litoralul românesc al Mării Negre a existat o civilizaţie antică înfloritoare, am fost la răscrucea drumurilor comerciale dintre Asia şi Europa dar şi la răscruce de conflicte. Astăzi, suntem la confluenţă de fluxuri şi interese, de aceea putem spune că, este timpul să profităm de şansa pe care o avem.

Privită din alt unghi, problematica „mediului maritim” este la fel de actuală. În zilele noastre se pune problema dependenţei omului de ambientul marin care este tot mai pregnantă. Pe măsură ce numărul populaţiei creşte,

55

resursele naturale de hrană şi cele energetice se vor diminua sau chiar epuiza. Acest fapt va duce la creşterea în viitor a interesului acordat cunoaşterii mediului subacvatic, a preocupării pentru protejarea lui împotriva factorilor poluanţi de orice natură.

Mediul marin reprezintă un inestimat potenţial de resurse neexplorate încă suficient la nivelul întregii planete (acest mediu reprezintă 71% din suprafaţa Terrei).

Ne propunem să studiem mediului maritim din punct de vedere al următoarelor dimensiuni (aspecte principale): geografice, economice, sociale, culturale, militare, ale dreptului mării etc.

2. Influenţa factorilor climatici ai mediului marin asupra mediului terestru

Marea Neagră reprezintă factorul decisiv în variaţia atenuantă a

valorilor termice – număr redus de zile toride, ierni blânde, amplitudini termice absolute mai reduse decât în restul ţării.

Zonele de plajă, de pe litoral dintre Capul Midia şi Vama Veche, sunt întinse. În dreptul falezelor plajele sunt uşor îngustate şi mai late în porţiunea fostelor lagune maritime.

Salinitatea apei de mare este de 15 ÷ 17%. Adâncimile sunt variabile de-a lungul litoralului românesc crescând dinspre nord spre sud.

Curenţii au orientarea sud-nord primăvara şi nord-sud toamna şi iarna. Numărul zilelor cu căldură mare într-un an este 60 ÷ 90, din care în timpul iernii doar 3 ÷ 5 zile.

Ceaţa la litoral se înregistrează aproximativ 40 – 50 zile/an, cea mai mică frecvenţă fiind în iulie. Primăvara şi toamna la vânturile reci din N şi N-E se formează straturi de ceaţă care se menţin câteva ore, timp prielnic pentru acţiunea elementelor de cercetare.

Panta fundului mării în vecinătatea ţărmului cu faleze înalte este relativ accentuată cu variaţii între 1:5 – 1:7. În dreptul localităţilor Mamaia, Tatlageac, Comorova, balta Mangaliei pantele sunt mai line.

Clima este umedă datorită evaporării apei mării şi a lacurilor ceea ce reduce încălzirea.

Sub acţiunea circulaţiei generale a aerului, pe litoral, vânturile prezintă mari variaţii de direcţie şi intensitate, iarna fiind mai puternice şi mai frecvente, iar vara acţionând briza mării. Iarna circulaţia atmosferică este intensă, cu vânturi puternice şi uscate cum ar fi crivăţul care bate de obicei dinspre nord-vest. Vânturile predominante bat iarna în general dinspre nord-est şi sud-vest, iar vara dinspre sud-est şi uneori dinspre nord. Ele creează curenţi de suprafaţă care îngreunează apropierea de litoral.

Caracteristice zonei de confluenţă a mării cu uscatul sunt brizele de zi şi de noapte. În timpul verii ele bat ziua dinspre bălţi şi mare, iar noaptea dinspre uscat spre mare, sau bălţi.

56

Ţărmul propriu-zis, este constituit dintr-o varietate de forme uşor ondulat, cu faleze, plaje şi cordoane litorale. Se disting următoarele sectoare:

a) sectorul din nordul zonei – Capul Siutghiol – litoral cu teren uşor fragmentat;

b) sectorul Capul Siutghiol – Vama Veche – ţărm cu faleza înaltă întrerupt în dreptul limanelor.

O altă particularitate a ţărmurilor Mării Negre este aceea că sunt puţin crestate, cu golfuri larg deschise, cu puţine peninsule şi insule.

Zona de la nord de Constanţa este formată din cordoane de nisip, relicte sau actuale care separă lacurile Corbu, Taşaul şi Siutghiol de mare.

În zona de la sud de Constanţa se găsesc câteva lacuri cu o întindere destul de mare, şi anume: Tăbăcăriei, Techirghiol, lacurile de agrement din zona turistică Mangalia Nord (Neptun, Jupiter, Tismana)

În zona Mangalia este singurul loc din toată ţara unde temperatura medie lunară rămâne pozitivă 1,1°C.

Primul îngheţ se produce după 10-15 noiembrie, iar ultimul îngheţ se produce la sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie.

Temperatura variază între –25°C şi 38,5°C. Se poate afirma că toamnele sunt lungi şi călduroase, iar primăverile întârziate şi răcoroase.

Precipitaţiile sunt slabe, mai abundente în timpul primăverii şi începutul verii, iar toamna în timpul lunii noiembrie ploile au caracter torenţial. Iarna precipitaţiile sunt puţin abundente, Constanţa înregistrând cel mai mic număr de zile cu zăpadă de pe teritoriul ţării.

Relieful zonei aparţine: litoralului maritim, cordoanelor litorale nisipoase dintre lacuri şi mare, teraselor de abraziune marină şi eroziune, iar latura vestică aparţine Podişului de platformă dobrogean, cu altitudini ce scad de la vest la est. Acest relief este fragmentat de lacuri şi de văi (Valea Carasu) cu direcţia vest-est. Altitudinea scade de la nord la sud, de la 80-100 m până la 0 m la nivelul mării sau al lacurilor.

Vegetaţia este de tipul celei de stepă aridă adaptată la condiţiile de climă. Între staţiuni, pe suprafeţe întinse, sunt culturi agricole şi viţă de vie. În Deltă s-au plantat specii de arbori (plop, arţar, tei, măslin sălbatic etc.).

3. Realitatea economică civilă şi militară a zonei litorale Litoralul este puternic brăzdat de lucrări de hidroamelioraţii ce se

prezintă ca nişte faguri geometrici de formă neregulată. Zona de litoral este dens populată numărând 302 locuitori/km2, dintre

care 91,5% sunt de origine română, 6,8% de origine turco-tătară, iar restul de origine aromână, lipovenească, bulgară, grecească şi alte naţionalităţi.

Porturile din zona litoralului românesc sunt şi oraşe puternic industrializate (mai puţin Sulina) ceea ce oferă posibilităţi mari de informare şi colaborare cu forţele teritoriale.

Cel mai nordic port Sulina, care este de fapt port maritimo-fluvial se

57

află în Delta Dunării. Delta se întinde pe o suprafaţă de 4.300 km2 şi cuprinde forme de relief

variate: aspecte de deşert, dune de nisip (de la Caraorman); păduri cu caracteristici tropicale (Grindul Letea), munţi străvechi cu aspect colinar (Babadag şi Beştepe), lacuri cu apă dulce şi lacuri cu apă salmastră; litoralul maritim, canale, grinduri, braţele Dunării. Vegetaţia este foarte abundentă (predomină stuful). Fauna subacvatică şi terestră cuprinde o mare varietate de specii specifice deltei.

Reţeaua rutieră asigură un flux normal în interiorul regiunii. Cele mai importante şosele pleacă din Constanţa în toate direcţiile sub formă de evantai. Legăturile cu celelalte localităţi din interiorul ţării se face numai prin puncte obligatorii de trecere (poduri peste Dunăre).

Canal navigabil Dunăre - Marea Neagră, construit cu eforturi financiare şi umane enorme, între anii 1975 şi 1984 (inaugurat la data de 26 mai 1984), pe cursul Văii Carasu, are lungimea = 64,4 km, lăţimea = 90 m, adâncimea = 7 m, pescajul maxim = 5,5 m, înălţimea maximă a podurilor = 16,5 m. Grandioasa construcţie, care uneşte portul fluvial Cernavodă (km 60) de portul maritim Constanţa Sud – Agigea (km 1) (prevăzute fiecare cu câte o ecluză), scurtează drumul navelor încărcate cu mărfuri din Europa Centrală, care trebuie să ajungă pe Dunăre la mare, cu aproximativ 400 km. De-a lungul canalului se mai află porturile Basarabi (km 25) şi Medgidia (km 37), în dreptul localităţilor cu acelaşi nume.

În alocuţiunea susţinută la întâlnirea de început de an cu şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti, preşedintele Traian Băsescu sublinia faptul că „prin consolidarea relaţiilor noastre în plan regional dorim să atragem o susţinere europeană mai solidă pentru proiectele de infrastructură de pe coridoarele de transport pan-europene ce traversează ţara noastră, IV, VII şi IX. Acesta nu este doar un interes românesc. Este în interesul Europei, al Europei Unite, să aibă legături eficiente între vestul şi estul său. Este în interesul Europei Centrale să fie conectată de Dunăre şi Marea Neagră la economia ţărilor din vecinătatea estică şi din Asia. Este în interesul nostru, al tuturor europenilor, să deschidem căi de acces rapide între economiile noastre de la Marea Baltică şi Marea Neagră, sau între vest şi pieţele din est, prin autostrăzi moderne pe coridoarele pan-europene IV şi IX. De aceea consider că investiţiile europene în aceste infrastructuri complexe au o importanţă strategică pentru viitoarea Uniune Europeană. Consider importantă implicarea în astfel de proiecte şi a partenerilor de pe alte continente, ţinând seama de cadrul competitiv ce trebuie respectat.” [4]

Principalele obiective industriale din zonă sunt: a) în Constanţa: portul, Şantierul Naval, Întreprinderea integrata de

lână, Centrala electrică de termoficare Palas, Întreprinderea mecanică navală etc.

b) în Mangalia: Şantierul Naval; c) în Năvodari: Combinatul Petrochimic, Şantierul Naval şi Portul

Midia-Năvodari şi Întreprinderea mecanică pentru agricultură şi industrie

58

alimentară. Obiectivele economice importante se află în zona de sud a litoralului:

Combinatul Petrochimic, porturile maritime Midia, Constanţa şi Mangalia, sistemul de extracţie a platoului continental dispus la 30 Mm de coastă în partea de nord a bazinului, conductele de aducţiune a gazelor şi petrolului care iau contact cu ţărmul la 1,5 km de Capul Midia.

Populaţia din zonă, datorită porţilor comerciale din raza porturilor şi a ţărilor riverane Mării Negre este formată dintr-o paletă largă de naţionalităţi (bulgari, turci, tătari, ruşi, ucraineni, italieni, greci etc.).

Pescuitul nu reprezintă o coordonată esenţială pentru evoluţia regională, dar soarta populaţiilor care au trăit pe litoralul Mării Negre a depins mereu de industria, mai mult sau mai puţin primitivă a pescuitului. Fragmentarea politică, îmbinată cu nerespectarea criteriilor internaţionale de exploatare a platformelor continentale şi lipsa aproape desăvârşită a unui management adecvat al acestei resurse seculare, combinată cu secole de indiferenţă faţă de poluarea masivă şi nocivă a dus la modificări ecologice grave în biosistemul Mării Negre.

Paradoxal, într-o eră a nevoii avide şi crescânde de informaţii, o bună parte din ţările riverane fac şi astăzi profituri semnificative din exploatarea industriei de pescuit în Marea Neagră. Însă pescuitul maritim, deşi reglementat prin convenţii internaţionale clare (§ 8), continuă să se desfăşoare aleator, cu încălcări dese ale zonelor economice exclusive şi prevederilor de perioadă, specii şi unelte de pescuit, fără o politică bine pusă la punct şi clară de pescuit monitorizată ferm de guvernele riverane şi fără o strategie de perspectivă îndelungată în controlul şi dezvoltarea acestei industrii.

Din punct de vedere militar se poate spune că există următoarele particularităţi ale litoralului românesc:

a) pe tot întinsul litoralului, în apropierea liniei mării se află construcţii din beton armat din timpul celui de-al doilea război mondial folosite probabil ca puncte întărite defensive;

b) zona de nord a Deltei Dunării oferă condiţii naturale deosebit de avantajoase pentru desfăşurarea unor acţiuni (antrenamente) de luptă duse de un număr restrâns de militari cum sunt elementele de cercetare. În zona situată la nord de Portul Midia până la marile lacuri - terenul şi fundul mării pot permite operaţiuni de debarcare (pe o lungime a plajei de ~ 30 ÷ 35 km).

c) sistemul de apărare este format, în general, din două baze militare navale, o bază de aviaţie şi un sistem de detectare a ţintelor pe mare;

d) comunicaţiile, locurile obligatorii de trecere (podul Cernavodă –Feteşti şi podul Giurgeni – Vadul Oii), ecluzele (de la Agigea, Cernavodă şi Năvodari), şoselele, nodurile de cale ferată, aerodromurile (aeroportul internaţional de la Mihail Kogălniceanu şi aerodromul de la Tuzla), Centrala atomo-electrică de la Cernavodă, înălţimile predominante vor fi puncte de concentrare a forţelor militare.

Alte obiective de importanţă militară sunt: a) întreprinderile: Oil Terminal, Chimpex, Transcanal, Combinatul

59

Chimic Midia-Năvodari; b) Canalul Dunăre - Marea Neagră; c) reţeaua hidrografică; d) staţiile de purificare a apelor.

Toate aceste obiective sunt în atenţia Forţelor Navale ale României fiind jucate la aplicaţii.

Eterogenitatea populaţiei, precum şi varietatea relaţiilor ce se stabilesc între turiştii străini şi populaţia autohtonă, fac ca numărul potenţial al colaboraţioniştilor să fie mai ridicat ca în alte zone ale ţării. Deci, se impun măsuri suplimentare de siguranţă.

Pentru siguranţa populaţiei se au în vedere măsurile de securizare a zonelor dens populate, a frontierelor şi a persoanelor cetăţeni români sau străini, civili sau militari.

Luând în calcul aspectele privind dinamica ascendentă a fenomenului terorist manifestat de obicei, pe plan internaţional, în aglomerările urbane, în concordanţă cu preocupările comunităţii mondiale în direcţia prevenirii şi combaterii acestuia prin cooperare multilaterală, precum şi riscurile actuale şi potenţiale de această natură pe plan intern, se impune o strânsă cooperare între instituţiile şi organismele româneşti, în cadrul sistemului naţional de prevenire şi combatere a terorismului, cu toate formele sale de manifestare curentă sau virtuală.

4. Expansiunea democraţiei şi contracararea terorismului Preşedintele Traian Băsescu evidenţia în alocuţiunea cu tema

„Regiunea Mării Negre – Promovarea libertăţii, a democraţiei şi stabilităţii regionale”, susţinută la Council on Foreign Relations, Washington D.C., că „trăind vreme de mai multe decenii sub cel mai aspru regim dictatorial din Europa de Est, România înţelege pe deplin dificultăţile procesului de reconstrucţie economică şi instituţională. Din acest motiv suntem determinaţi să contribuim la procesul de democratizare şi consolidare a instituţiilor democratice din statele care necesită sprijin în acest sens. O prea mare parte din bazinul Mării Negre este dominată de stagnare economică, frontiere nesigure şi nesecurizate, activităţi ale crimei organizate şi conflicte etnice îngheţate. Nu putem lăsa ţările din regiune să devină victime ale istoriei europene, o zonă gri la poarta Europei de Est. Trebuie să găsim noi resurse pentru a soluţiona pe termen lung conflictele îngheţate din Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud şi Nagorno-Karabah. Menţinerea unor găuri negre, în care nu există principiul supremaţiei legii, ameninţă securitatea Europei, prin proliferarea crimei organizate, a traficului de persoane şi arme şi a terorismului transnaţional. Ca parte a Europei simţim că avem responsabilitatea de a ne folosi potenţialul pentru binele comunităţii noastre democratice şi să acţionăm ca un liant între Europa şi statele din Caucaz. Regiunea Mării Negre – Caucaz fiind un leagăn de civilizaţii.” [2]

60

În discursul rostit de preşedintele Traian Băsescu în cadrul lucrărilor Conferinţei internaţionale „Black Sea Area and Euro-Atlantic Security: Strategic Opportunities, acesta susţinea: „Acţiunile Alianţei vizează şi perfecţionarea cooperării cu Rusia. Remodelarea democratică trebuie armonizată cu eliminarea dificultăţilor ce există şi transformarea regiunii într-un spaţiu al prosperităţii, stabilităţii şi securităţii. Proasta guvernare, conflictele îngheţate, traficul ilicit cu armament, cu narcotice sau cu fiinţe umane, criminalitatea organizată şi mişcările extremist-separatiste constituie ameninţări strategice pentru securitatea comunităţii euro-atlantice.

Întărirea cooperării şi solidarităţii regionale şi o contribuţie sporită a comunităţii euro-atlantice - acestea sunt ideile pe care le vom promova atât la nivel bilateral, inclusiv pe parcursul întâlnirii pe care o voi avea mâine la Bucureşti cu preşedintele Iuşcenko, dar şi poimâine, la Chişinău, în cadrul GUUAM-ului [1].

Terorismul – acest flagel al secolului XXI – ţinteşte fără nici o logică toate zonele Terrei.

Terorismul se va manifesta atâta vreme cât va exista separaţia dintre săraci şi bogaţi, exprimată prin diferenţe de credinţă. Peste tot unde grupuri de populaţii se simt oprimate, apar noi focare de conflict. La nivel global se trăieşte cu teama că războaie ca cel din Kosovo, Afganistan, Iraq sau atentate absurde şi sângeroase vor continua pe „frontul” terorist.

În general, prin terorism înţelegem utilizarea în mod ilegal a forţei, prin acţiuni pregătite din timp, în afara normelor morale şi militare, în scopul înspăimântării unui anumit grup de oameni – care pot fi cu totul alţii decât victimele acţiunii respective – pentru a forţa acceptarea solicitărilor şi revendicărilor făptuitorilor; în scopul de a constrânge guvernul (societatea, statul) să ia o hotărâre care să vină în întâmpinarea cerinţelor forţelor teroriste. În acest context, terorismul este considerat ca o acţiune criminală.

Teroriştii se pot defini ca persoane care acţionează cu violenţă asupra noncombatanţilor, cu scopul de a teroriza o largă parte a populaţiei din vecinătatea victimelor, în vederea obţinerii unei influenţe politice asupra unei cât mai mari audienţe

În concordanţă cu Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului, adoptată în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 05.04.2002, terorismul reprezintă ansamblul acţiunilor şi ameninţărilor credibile cu acţiuni ilegale care îndeplinesc cumulativ, următoarele caracteristici esenţiale:

a) sunt angajate premeditat de către indivizi sau diverse tipuri de structuri sociale, motivate de concepţii şi atitudini radical ostile faţă de alte entităţi, de percepţia că în raporturile cu acestea s-au configurat situaţii intolerabile şi de voinţa de a acţiona împotriva lor în modalităţi extreme;

b) se folosesc de mijloace şi metode violente şi/sau distructive, acumulate, respectiv deprinse programatic;

c) au ca ţinte directe indivizi şi/sau factori materiali importanţi pentru susţinerea vieţii sociale;

61

d) îşi propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate, nesiguranţă, teamă şi panică, sens în care sunt organizate şi derulate astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal şi să inducă publicului percepţia scopurilor de fond urmărite, precum şi atitudini/comportamente favorabile acestora;

e) au obiective explicit sau implicit politice, vizând, ca finalitate, influenţarea unei entităţi – cel mai adesea o autoritate constituită – aflate, de regulă, dincolo de indivizii direct afectaţi sau ameninţaţi;

f) sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului, în caz de conflict armat.

Enunţul precedent defineşte terorismul ca tip de exprimare socială, delimitând-l categorial de alte manifestări umane violente, şi, implicit, circumscrise generic la subiectul ansamblului preocupărilor şi activităţilor obligatorii ale instituţiilor din compunerea sistemului naţional de prevenire şi combatere a terorismului.

Repartizarea responsabilităţii juridice între organele şi persoanele abilitate necesită cunoaşterea exactă şi îndeplinirea de către acestea a îndatoririlor funcţionale potrivit legislaţiei în vigoare, aceasta asigurând legalitatea activităţii antiteroriste a forţelor navale şi colaborarea cu celelalte structuri specializate în lupta antiteroristă.

Planificarea acţiunilor pentru situaţii de criză prevede, înainte de toate, constituirea „Grupului de comandă în situaţii de criză” caracterizat printr-un înalt profesionalism, o bună dotare tehnico-militară şi capacitatea de a acţiona cu fermitate în condiţiile respectării legilor aflate în vigoare. Grupul de comandă în situaţii de criză, folosind în activitatea sa atât datele cercetării militare, cât şi informările permanente ale organelor responsabile de respectarea drepturilor civile, răspunde de transmiterea acestora la eşaloanele de comandă corespunzătoare, propunând şi reprezentanţi pentru negocieri cu teroriştii. Totodată, realizează un „sondaj serios” al forţelor teroriste şi elaborează măsuri flexibile de contracarare.

Etapele analizate se încadrează în procesul de luare a măsurilor concrete antiteroriste în scopul preîntâmpinării, dejucării, neutralizării sau lichidării consecinţelor acţiunilor teroriste, măsuri care se subîmpart în pasive (de apărare) şi active (ofensive). Din cadrul primelor fac parte măsurile de reducere a vulnerabilităţii personalului sau obiectivului militar/civil în ansamblu şi se întreprind, mai ales, în prima etapă (pregătitoare) a acţiunii antiteroriste.

Pentru prevenirea şi combaterea acţiunilor cu caracter terorist sunt necesare:

a) pregătirea personalului pe linie informativ-operativă prin cursuri de specialitate şi misiuni în cadrul planului cu principalele activităţi (trageri speciale, tabere de instrucţie în toate zonele geografice);

b) executarea şi completarea studiului de situaţie locală de zonă, localitate şi obiectiv în zona de responsabilitate;

c) stabilirea competenţelor fiecărei structuri implicate în

62

conformitate cu Protocolul general de organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de prevenire şi combatere a terorismului, dar şi a Programelor speciale interdepartamentale privind cooperarea aprofundată şi activă în perspectiva problematicii abordate;

d) stabilirea în temei legal a responsabilităţilor, la obiectivele din zona de interes;

e) dotarea personalului selecţionat cu tehnica şi echipamente specifice luptei antiteroriste;

f) organizarea de baze de date care să cuprindă: fenomenul terorist, organizaţii şi grupări teroriste, mod de acţiune, obiectivele cu schiţe şi planuri, asigurarea unei dotări informatice corespunzătoare şi asigurarea unui flux informaţional între structurile implicate; având în vedere că informaţia a fost, este şi va fi cea mai puternică armă a tuturor timpurilor - implicit şi a secolului XXI.

Bazele juridice stabilesc clar responsabilităţile organelor militare şi ale persoanelor cu funcţie de răspundere în lupta cu terorismul îndreptat împotriva personalului civil sau militar, precum şi a obiectivelor militare sau civile. Din punct de vedere legislativ, aceste responsabilităţi sunt consfinţite în „Monitoarele Oficiale” apărute în ultimii ani (unele dintre ele sunt menţionate în bibliografia lucrării), în „Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului” din 2002, precum şi în instrucţiunile şi regulamentele aprobate de Ministerul Apărării Naţionale.

Constituie acte de terorism şi se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi faptele de a introduce sau răspândi în atmosferă, pe sol, în subsol sau în apă produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător, precum şi ameninţările cu bombe sau alte materiale explozive, dacă acestea au ca scop tulburarea gravă a ordinii publice prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică.

Tentativa se pedepseşte. Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii actelor de terorism.

Înţelegerea în vederea săvârşirii de acte de terorism se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Ameninţarea unei persoane sau colectivităţi, prin orice mijloace, cu răspândirea sau folosirea de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, a animalelor sau a mediului înconjurător constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani.

Alarmarea, fără motiv întemeiat, a unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a organelor de menţinere a ordinii publice, prin corespondenţă, telefon sau orice alte mijloace de transmitere la distanţă, care priveşte răspândirea sau folosirea de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine se pedepseşte cu

63

închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Acţiuni pentru prevenirea şi suprimarea actelor de terorism în

concordanţă cu cap. VII al Cartei Naţiunilor Unite sunt: a) incriminarea asigurării sau colectării voite de fonduri pentru

săvârşirea de acte teroriste; b) îngheţarea fondurilor sau resurselor economice ale persoanelor

care comit sau încearcă să comită acte teroriste; c) suprimarea recrutării de membri pentru grupările teroriste şi

eliminarea furnizării de arme teroriştilor; d) prin stabilirea unui sistem de alertă timpurie între state în general

şi între statele riverane Mării Negre în special realizat prin schimbul de informaţii;

e) să nu se ofere adăpost persoanelor care finanţează, plănuiesc, sprijină sau comit atacuri teroriste;

f) control eficient al frontierelor şi al eliberării actelor de identitate şi al documentelor de călătorie;

g) luarea de măsuri pentru prevenire a contrafacerii şi falsificării; h) intensificarea şi accelerarea schimburilor de informaţii; i) cooperare în domeniile administrativ şi judiciar.

(Selecţie din M.O. al României nr. 769/03.12.2001, O.U. pentru aplicarea Rezoluţiei nr. 1373/2001 a C.S. O.N.U. privind combaterea terorismului internaţional)

Terorismul „electronic” presupune o infrastructură extrem de avansată, acestuia lipsindu-i atributul de acţiune teroristă, dată fiind inexistenţa spectaculoaselor băi de sânge.

În viitor, terorismul internaţional nu se va da înapoi să folosească sau să ameninţe cu folosirea armelor de nimicire în masă, depinde în cele din urmă de cât de uşor au acces teroriştii la mijloacele de luptă electronică. Se remarcă creşterea potenţialului şi agresivităţii acţiunilor ce vizează infrastructurile informatice, în care, alături de alte tipuri de activităţi subsumate criminalităţii informatice, cyber-terorismul pare a ocupa un rol din ce în ce mai important, atât în ceea ce priveşte atacarea/distrugerea reţelelor, cât şi utilizarea vulnerabilităţilor acestora pentru lovirea unor sisteme dependente de tehnologia informaţiei (centrale atomo-electrice, transporturile aeriene sau feroviare, reţele utilitare de distribuţie, reţelele bancare, reţelele informatice militare etc.).

Atacurile cyber-electronice oferă teroriştilor o mai mare flexibilitate operaţională, ei putând lansa astfel de operaţiuni de oriunde din lume, fără a se expune în mod direct şi fără a suporta contramăsuri politico-militare.

INTERNET-ul este deja utilizat pentru comunicare, strângere de fonduri, prozelitism şi propagandă.

Dezvoltarea exponenţială a reţelelor şi resurselor mass-media, care acoperă întreaga planetă, a determinat mărirea oportunităţilor şi „apetitului” teroriştilor pentru publicitate, ceea ce a sporit impactul psihologic asupra indivizilor aparţinând entităţilor vizate şi, în general asupra opiniei publice

64

internaţionale. Tipurilor tradiţionale de grupări etnice, religioase şi ideologice li s-au

alăturat o serie de organizaţii cu motivaţii mai puţin inteligibile şi structurate după principii extrem de difuze.

În acest sens se poate menţiona: a) legătura strânsă dintre terorism şi crima organizată la nivel

naţional şi internaţional; b) legătura strânsă cu traficul ilicit de stupefiante; c) legătura strânsă cu operaţiunile de spălare a banilor; d) legătura strânsă cu traficul ilegal cu arme; e) legătura strânsă cu transportul ilegal de materiale nucleare,

chimice, biologice şi alte materiale cu potenţial letal; f) strângerea relaţiilor dintre grupări şi reţele teroriste, fiind

evidentă tendinţa de intensificare a cooperării între aceste organizaţii. Se impune necesitatea întăririi eforturilor tuturor categoriilor de forţe la

nivel naţional şi internaţional în scopul eficientizării forţelor la această ameninţare la adresa securităţii în regiunea Mării Negre. Din acest punct de vedere României, ca membră N.A.T.O., îi revine rolul de generator de securitate în bazinul Mării Negre. România va participa activ la salvarea pe mare şi la cooperarea din punct de vedere economic şi militar în zonă.

România are un parteneriat strategic cu S.U.A.. Considerăm că această relaţie este crucială pentru securitatea regională şi pentru promovarea democraţiei în vecinătatea noastră imediată. Situată la vest de Marea Neagră şi la gurile Dunării, România reprezintă un cap de pod pentru comunitatea transatlantică la arealul Mării Negre. Ca parte a Europei avem responsabilitatea de a ne folosi potenţialul pentru binele comunităţii democratice şi să acţionăm ca un liant între Europa şi statele din Caucaz.

5. O strategie pentru regiune Importanţă zonei Mării Negre, pentru securitatea regiunii

euro-atlantice, a crescut nu doar datorită necesităţii de a controla fenomenul terorist, dar în special pentru importanţa sa strategică în calitate de legătură comercială şi zonă de tranzit practic obligatoriu la răscrucea dintre Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Miza este mare, implicaţiile pe termen lung şi scurt sunt delicate, iar beneficiile sunt majore. N.A.T.O. a analizat şi înţeles corect fenomenul, şi primind impulsul negativ de la 11 septembrie, a accelerat ceea ce analiştii sugerau de mult: EURASIA este centrul puterii prin controlul resurselor, iar Marea Neagră, alături de Marea Caspică, este unul din factorii polarizatori pentru cei care vor să deţină supremaţia.

În consecinţă se impune necesitatea întăririi coordonării eforturilor tuturor categoriilor de forţe la nivel naţional, subregional şi internaţional în scopul consolidării reacţiei forţelor militare la această ameninţare gravă la adresa securităţii. Necesitatea de a combate, prin toate mijloacele conform

65

Cartei Naţiunilor Unite, ameninţările la adresa păcii şi securităţii cauzate de acte de sorginte mai mult sau mai puţin teroristă - motivate de intoleranţă, subdezvoltare şi extremism.

Pentru strategia mediului maritim din zona Mării Negre, România, ca membru N.A.T.O., trebuie să reprezinte un generator de securitate şi de stabilitate.

Ea va „promova continuu – aşa cum sublinia şeful statului, domnul Traian Băsescu – proiectele de stabilizare puternice şi viabile care ne stau în faţă. În primul rând trebuie să ne întrebăm ce trebuie şi ce putem să facem noi pentru regiune înainte de a ne aştepta la beneficiile generate de locaţia geostrategică într-un punct nodal al afacerilor globale. Fără îndoială că în prezent avem câteva instrumente utile pentru cooperare regională. Întrebarea este: sunt ele şi eficiente în combaterea puternicelor riscuri asimetrice în epoca globalizării?

În prezent, zona Mării Negre este în primul rând o zonă a oportunităţilor strategice. Principalul risc, cel puţin pentru România, este acum ratarea momentului pentru valorificarea acestor oportunităţi.” [1]

6. Conceptul de zonă tampon atribuit Mării Negre şi fluxurile strategice ce străbat zona

În sprijinul conceptului de zonă tampon atribuit Mării Negre,

preşedintele Traian Băsescu reliefa: „În fundamentarea unei astfel de strategii trebuie pornit de la realităţile zonei, de la premisele realiste referitoare la aceste realităţi, dar şi de la modul în care această zonă se articulează cu procesele globale. În primul rând, trebuie să menţionăm că - pentru prima dată în istorie - toate statele din zonă sunt unite în jurul unor valori şi interese fundamentale care guvernează evoluţia relaţiilor internaţionale şi anume: democraţia, respectarea drepturilor omului, libertatea şi lupta împotriva terorismului. Este o oportunitate istorică, o alternativă creatoare la conceptul de zonă tampon. Şi, ca unul care ştie bine ce înseamnă o decizie crucială într-un moment favorabil, cred că nu trebuie si nu ne este permis să ratăm o ocazie excepţională ca aceasta.

În al doilea rând, doresc să remarc faptul că toate statele din acest perimetru sunt racordate, într-un fel sau altul, la arhitectura de securitate euro-atlantică. Astfel, în raport cu N.A.T.O., ne aflăm în următoarea situaţie: trei state sunt membre ale Alianţei (Turcia, Bulgaria, România), două state (Georgia şi Republica Moldova) sunt membre ale Parteneriatului pentru Pace, iar alte două (Federaţia Rusă şi Ucraina) dezvoltă parteneriate speciale cu N.A.T.O.. Noile autorităţi democratice instalate la putere în Ucraina şi Georgia şi-au manifestat expres dorinţa intensificării acestor parteneriate, în ideea declarată de a începe pregătirile în vederea unei posibile aderări la N.A.T.O..

Din perspectiva Uniunii Europene, situaţia se prezintă, de asemenea,

66

deosebit de favorabil. Astfel, România si Bulgaria vor semna în curând tratatul de aderare si vor deveni, în condiţii normale, membre ale acesteia în ianuarie 2007. Turcia va începe, probabil, tratativele de aderare la Uniunea Europeană în toamna acestui an şi având în vedere contribuţiile sale majore la securitatea europeană şi zonală, poate spera la un calendar cu adevărat optimist. La rândul lor, Ucraina, Georgia si Republica Moldova îşi manifestă tot mai ferm dorinţa de integrare în Uniune şi dezvoltarea unor relaţii intense.

Menţionez, de asemenea, amploarea şi complexitatea relaţiilor de cooperare activă si dinamică ce s-au stabilit şi se dezvoltă între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă, relaţii care întregesc tabloul oportunităţilor excepţionale pe care actualul moment le prezintă în zona Mării Negre.

O a treia problemă priveşte poziţia geopolitică particulară pe care a dobândit-o această zonă în ansamblul relaţiilor internaţionale. Menţionam anterior – ca o evoluţie deosebit de pozitivă – faptul că zona Mării Negre a depăşit faza în care putea fi considerată doar o zonă tampon. Ea se dezvoltă ca o verigă majoră ce realizează legătura între arealul strategic euro-atlantic şi cel ce cuprinde Orientul Mijlociu, Marea Caspică şi Asia Centrală.

Zona Mării Negre se situează, în punctul nodal al celor două fluxuri strategice majore care – situate pe acelaşi traiect, dar evoluând în sensuri contrare – leagă cele două areale strategice. Este vorba, pe de o parte, de fluxul dintre producătorul de energie (Orientul Apropiat, Marea Caspică şi Asia Centrală) şi consumatorul de energie (comunitatea euro-atlantică) şi, pe de altă parte, de fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea euro-atlantică) şi consumatorul de securitate (Orientul Mijlociu şi Asia Centrală).

Această realitate dis-armonică generează seisme geopolitice periculoase şi nu poate continua pe termen lung. Ea trebuie armonizată cât mai curând cu putinţă, iar procesul de remodelare democratică, declanşat în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, răspunde unui astfel de deziderat. Crizele grave înregistrate la nivel european în trecutul apropiat reprezintă motivaţia şi impulsul pentru continuarea unei abordări proactive. Această abordare a devenit regulă în comunitatea euro-atlantică şi nu ne putem sustrage ei. În plus, atât României, cât şi celorlalte state riverane le revin responsabilităţii sporite în regiunea Marii Negre. Nu cred că trebuie să explicăm mai mult de ce noi riveranii avem un interes fundamental în securizarea propriei regiuni, după cum nu cred că aliaţii şi partenerii noştri din cadrul comunităţii euro-atlantice nu îşi au loc în dinamica acestui proces. Subliniez acest aspect pentru că am convingerea fermă că dacă răspunderea primară privind securizarea zonei revine riveranilor, contribuţia altor state interesate nu poate fi decât binevenită. Desigur, sunt convins de responsabilităţile primare ce ne revin şi, mai mult decât atât, cred că unii dintre noi avem chiar obligaţii mai mari. Astfel, ţări ca România, Bulgaria şi Turcia au primit un ajutor important în procesul de pregătire pentru aderare la N.A.T.O. în cadrul Alianţei sau în procesul de democratizare. Ele au astăzi

67

datoria politică şi morală de a sprijini activ şi eficient eforturile de consolidare a democraţiei în statele din vecinătatea noastră: Ucraina, Republica Moldova, Georgia, preocupările unora dintre acestea vizând integrarea în N.A.T.O., activitatea lor în cadrul programelor PST, dar şi acţiunile Alianţei vizând perfecţionarea cooperării cu Rusia.”[1]

7. Mediul geopolitic global şi zonal Se află în derulare o serie de proiecte vizând diferite domenii de

cooperare politică, parlamentară, economică sau bancară, de cooperare în domeniul mediului sau în cel militar. Unele sunt rodul unor iniţiative individuale sau bilaterale, altele vizează toate sau aproape toate statele din zonă. E limpede însă că noile realităţi politice şi de securitate, insuficienţa rezultatelor convingătoare şi nevoia unei implicări mai active a partenerilor noştri strategici ne obligă la o reevaluare a situaţiei, la un efort suplimentar de armonizare şi eficientizare a acestuia sau la încercarea de a găsi noi formule de acţiune capabile să valorifice mai bine oportunităţile, să răspundă cu adevărat riscurilor şi să asigure participarea eficientă a instituţiilor euro-atlantice, a statelor care doresc să se implice.

„Comunitatea experţilor pe problematica Mării Negre, va reuşi să contureze o nouă abordare conceptuală a problematicii securităţii în zonă, cu atât mai mult cu cât regiunea Mării Negre nu mai poate fi percepută ca fiind la periferia Europei, ci în miezul unor procese geopolitice active, la a căror soluţionare favorabilă trebuie să contribuie activ toate statele interesate”, sublinia şeful statului, domnul Traian Băsescu.[1]

Tot preşedintele României sublinia: „În actuala construcţie europeană, România îşi asumă sarcina asigurării unei părţi extinse a frontierei externe a Uniunii, cu convingerea că avem energia, creativitatea şi capacitatea de a fi un factor de stabilitate şi de echilibru între şi în cadrul regiunii Mării Negre şi a Balcanilor de Vest, zone de maximă importanţă strategică regională.

Europa secolului 21 nu poate să mai aibă zone gri de instabilitate, sub-dezvoltare sau deficit democratic. Este timpul ca şi problematica regiunii extinse a Mării Negre să fie inclusă pe agenda euro-atlantică.

Doresc ca România să devină un pilon de primă linie care să atragă interesul economic al partenerilor occidentali spre proiectele de infrastructură, energie, comunicaţii, comerţ din această zonă. Succesul acestei campanii va depinde de creşterea stabilităţii în regiune, de întărirea încrederii în climatul de investiţii de aici. Evoluţiile pozitive din Georgia şi, recent, din Ucraina, ne dau speranţe că acest efort merită asumat.

Vom colabora pragmatic cu partenerii din regiune, în funcţie de specificul strategic al fiecăruia, cu Turcia, Bulgaria, Georgia, cu ţările din vecinătatea estică slavă şi din Caucaz. Ne vom baza pe experienţa acumulată în relaţiile de bună vecinătate şi în cooperările în sud - estul Europei. Această expertiză trebuie să accelereze repoziţionarea României pe harta strategică a

68

bazinului pontic folosind noi punţi de cooperare pe nişele politice, economice şi de securitate.

Evoluţia României în rezonanţă deplină cu Uniunea Europeană, are nevoie de toate marile referinţe ale proiectului european. Acesta este sensul în care înţelegem să includem dialogul strategic, direct şi onest, cu S.U.A. şi relaţia specială cu Marea Britanie.”

„Relaţia strategică la nivel de parteneriat cu S.U.A. este un reper esenţial şi privilegiat al politicii externe a României. Anticipez un dialog intens cu preşedintele Bush în ideea că parteneriatul cu Statele Unite constituie un instrument eficace pentru sprijinirea reformelor noastre interne în plan politic, economic, militar şi administrativ. Cooperăm cu Statele Unite în toate dosarele importante, în spiritul valorilor democratice comune. Viziunea strategică a relaţiei româno-americane se va regăsi accentuat şi distinct în cooperarea pentru proiectele destinate zonei Mării Negre extinse.”, puncta preşedintele Traian Băsescu.[4]

8. Dreptul mării şi probleme legate de strategia maritimă a zonei În România regimul juridic al apelor interioare este stabilit prin legea

privind gospodărirea apelor 412 din 26.06.2002 pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 42 din 1997 privind navigaţia civilă, legea 243 din 29.04.2002 pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105 din 2001 privind frontiera de stat a României.

Statele vecine pot încheia convenţii bilaterale prin care să permită navigaţia (prin reciprocitate), deci navigaţia pe întreg cursul de apă (se menţionează convenţia dintre: România şi Cehoslovacia, din 15.07.1930, România şi Iugoslavia, din 19.12.1931, România şi Ungaria, din 14.04.1924 – privind navigaţia pe Dunăre).

Apele interioare aflându-se sub suveranitatea deplină a statului riveran vor fi utilizate în propriul său interes pentru exploatarea resurselor naturale (energetice şi piscicole, pentru irigaţii etc.).

Apele porturilor sunt ape maritime interioare. Ele sunt delimitate de apele teritoriale prin linii de bază drepte care reprezintă linia interioară a mării teritoriale art. 8 din Convenţia de la Geneva asupra mării teritoriale şi zonei contigue, din 1958. Aceasta prevede: „în scopul delimitării mării teritoriale instalaţiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cât mai mult spre larg sun considerate ca făcând parte din coastă.”

Dreptul de a interzice accesul tuturor navelor în apele maritime interioare de către statul riveran este un atribut al suveranităţii sale şi acest drept este recunoscut şi confirmat de către Institutul de Drept Internaţional prin Sesiunea de la Amsterdam din 1957. [5]

Statul riveran poate acorda dreptul de intrare în porturile sale navelor comerciale străine, prin convenţii bilaterale şi multilaterale internaţionale. În toate cazurile de forţă majoră (furtună, ceaţă, gheţuri, avarii, terminarea

69

alimentelor, combustibilului etc.), statul riveran nu poate interzice accesul navelor străine în porturile sale.

Marea teritorială (marea litorală sau apele teritoriale) este o porţiune din mare care scaldă litoralul unui stat, de o anumită lăţime şi face parte din teritoriul acelui stat. Statul riveran îşi extinde suveranitatea sa deplină asupra acestei porţiuni de mare cu excepţia faptului că trebuie să acorde dreptul de trecere inofensivă navelor comerciale şi navelor de stat afectate unui serviciu public.

Marea teritorială se instituie şi în jurul insulelor care aparţin statului respectiv. Lăţimea mării teritoriale este egală cu lăţimea mării teritoriale stabilite de statul riveran.

Suveranitatea statului asupra mării teritoriale şi a spaţiului aerian de deasupra sa este recunoscută unanim pe plan internaţional printr-o serie de convenţii internaţionale astfel:

a) Convenţia de la Geneva din 1958 asupra mării teritoriale şi a zonei contigue (art. l, al. l);

b) Convenţia internaţională cu privire la aviaţia civilă internaţională, încheiată în 1944 la Chicago;

c) Convenţia pentru reglementarea navigaţiei aeriene încheiată la Paris în 1919 şi alte convenţii Internaţionale.

Pe plan intern suveranitatea statului asupra mării teritoriale este consacrată în legislaţia internă. În România este prevăzută în Legea 36 din 16 ianuarie 2002.

În virtutea suveranităţii asupra mării teritoriale statul riveran îşi poate exercita o serie de drepturi ca:

a) dreptul de asigurare a securităţii de stat; b) dreptul de a reglementa navigaţia; c) dreptul de a exploata bogăţiile mării teritoriale; d) dreptul de control şi supraveghere vamală; e) dreptul de supraveghere sanitară.

Legea nr. 412 din 26 iunie 2002, reglementează normele cu privire la navigaţia civilă şi instrucţiunile sanitare a navelor care staţionează în marea teritorială sau intră în porturi.

Tara noastră a aderat la Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, care a avut loc la Bucureşti la data de 21 aprilie 1992. Pentru aceasta a fost adoptată Legea 98/1992. Ţările semnatare ale acestei convenţii sunt ţările riverane Mării Negre şi anume: Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina. În această lege se ţine seama de Convenţia MARPOL 73/78, Convenţia din 1989 privind controlul mişcării transfrontaliere a deşeurilor periculoase şi depozitarea acestora şi Convenţia din 1990 privind pregătirea, acţiunea şi cooperarea împotriva poluării cu petrol.

Se are in vedere faptul că mediul maritim este poluat şi de surse de pe uscat prin intermediul râurilor şi fluviilor.

Regimul juridic al mării noastre teritoriale este stabilit prin Legea nr.

70

36 din 16 ianuarie 2002, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 17/1990 . Prin editarea acestor legi s-au asigurat interesele de securitate şi economice ale României în marea teritorială şi în restul apelor de frontieră. Legislaţia noastră stabileşte lăţimea mării teritoriale la 12 Mm (22.224 m), măsurată de la liniile de bază.

Marea noastră teritorială este delimitată faţă de cea a statelor vecine în felul următor:

a) la sud, de paralela geografică a punctului de frontieră de pe uscat aflat la malul mării;

b) la nord, de o linie stabilită în mod convenţional între guvernul României şi guvernul Ucrainei.

Legea nr. 98 din 02 iunie 2000 prevede că, marea teritorială a României, solul şi subsolul acesteia precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul ţării noastre.

Statul nostru îşi exercită suveranitatea sa asupra mării teritoriale în baza legilor în vigoare, a principiilor dreptului internaţional şi a convenţiilor internaţionale pe care le-a semnat şi ratificat.

În conformitate cu legile în vigoare, trecerea, oprirea şi staţionarea la ancoră a navelor comerciale şi a navelor de stat (cu excepţia celor militare) străine în marea teritorială a României sunt libere numai în cazul când aceste nave îşi urmează drumul obişnuit sau în caz de avarie sau adăpostire împotriva furtunii.

Navele care trec, se opresc sau ancorează şi staţionează la ancoră cu alte scopuri decât cele rezultate din navigaţie pe ruta obişnuită, vor fi anunţate prin semnalele stabilite de convenţiile internaţionale să părăsească marea teritorială a României.

Intrarea navelor în porturile ţării noastre se face prin pasele stabilite şi marcate cu mijloace de asigurare a navigaţiei pentru a fi recunoscute de navigatori.

În marea teritorială a României, se interzice: debarcarea sau ambarcarea de persoane sau mărfuri care nu se face sub supravegherea: poliţiei de frontieră - pentru persoane şi sub supravegherea organelor vamale - pentru mărfuri.

Ambarcarea sau debarcarea mărfurilor în locuri nepermise constituie infracţiunea de contrabandă sau contravenţie la legea vămilor şi se sancţionează ca atare. Fac excepţie cazurile de ambarcare sau debarcare oameni, mărfuri şi materiale care se execută în cadrul operaţiunilor de salvare.

Pescuitul şi vânatul, orice fel de măsurători pentru determinarea adâncimilor apei, temperaturii, salinităţii, fotografierea, orice fel de cercetări cu excepţia măsurătorilor absolut necesare pentru navigaţie sunt interzise străinilor.

Efectuarea unor asemenea activităţi în alte scopuri decât pentru navigaţie sunt permise numai cu aprobarea prealabilă a organelor competente (prin eliberarea de autorizaţii).

Nerespectarea regulilor privind pescuitul şi vânatul în marea teritorială a României se sancţionează potrivit Codului Penal sau Legii nr. 36 din 16 ianuarie 2002.

71

Navele militare străine pot intra, trece şi staţiona, în marea teritorială şi în porturile României numai în baza unei aprobări obţinute în prealabil pe cale diplomatică.

Competenţa unei asemenea aprobări este acordată numai Guvernului României. De la această regulă sunt exceptate intrările în cazuri de avarie, furtună, gheţuri (cazurile de intrări forţate) etc.

Submarinele străine nu pot naviga şi ancora în imersiune în marea teritorială a României. Acestea pot naviga numai la suprafaţa şi în acest caz li se aplică dispoziţiile referitoare la navele militare de suprafaţă (nu pot intra în marea teritorială sau în porturi decât în urma aprobării obţinute de la Guvernul României).

În cazul descoperirii submarinelor străine navigând în imersiune în marea teritorială a României, ele vor fi urmărite şi distruse fără avertisment.

Statutul navelor militare străine în marea teritorială Navele militare străine, aflate în mod legal în marea teritorială

beneficiază de anumite imunităţi de jurisdicţie, care de fapt nu le scutesc de respectarea legislaţiei locale.

Navelor militare străine aflate în marea teritorială li se interzic unele acţiuni, ca de exemplu: executarea de antrenamente cu folosirea reală a armamentului de bord, decolarea sau aterizarea la nave a avioanelor, pătrunderea în raioanele interzise pentru navigaţie, folosirea staţiilor de emisie radio şi a radarului în alte scopuri decât navigaţia, executarea de sondaje în alte scopuri decât pentru evitarea pericolelor de navigaţie, executarea de fotografieri şi cercetări hidrografice etc.

În timpul navigaţiei prin marea teritorială a unui stat străin, navele militare sunt obligate să respecte prevederile cuprinse în legislaţia internă a statului riveran şi în Convenţia Internaţională de la Geneva din 1958 privind marea teritorială. De asemenea sunt obligate să îndeplinească indicaţiile organelor locale (ale forţelor maritime, militare şi a celor de pază a frontierelor). Navele militare străine ca şi cele comerciale trebuie să respecte regulile ceremonialului maritim şi să navigheze la suprafaţă.

La invitaţia comandanţilor militari locali care reprezintă forţele maritime de ordine şi/sau pază a graniţelor, de a părăsi în cel mai scurt timp marea teritorială, navele militare sunt obligate să se supună. În cazul când după repetarea acestei indicaţii navele militare străine nu părăsesc marea teritorială împotriva lor se poate folosi în mod legal şi legitim chiar forţa.

În marea teritorială, navele militare străine se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă şi penală pentru actele comise la bordul lor.

Infracţiunile comise în marea teritorială sunt exceptate de la aceste imunităţi de jurisdicţie, sub rezerva, că statul riveran îşi va exercita competenţa sa jurisdicţională numai în acele cazuri pe care le apreciază ca prezentând o deosebita gravitate. C.J. Colombos în lucrarea sa „The international law of the sea” susţine acelaşi principiu conform căruia navele militare străine aflate în mod legal în marea teritorială beneficiază total de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă.

72

Regimul juridic al spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale. Spaţiul aerian de deasupra teritoriului de stat şi mării teritoriale se află

sub deplina suveranitate a statului căruia aparţine. Acest principiu a fost consacrat printr-o serie de convenţii internaţionale, ca de exemplu Convenţia de la Paris din 1919, Convenţia de la Havana din 1928, Convenţia de la Chicago din 1944 şi Convenţia de la Roma din 1962. Statele participante la aceste convenţii şi la alte acorduri bilaterale admit pe bază de reciprocitate şi în condiţii de egalitate, libertatea de trecere paşnică (fără o autorizaţie specială) pe deasupra teritoriului lor a aeronavelor civile ale celorlalte părţi contractante. România nu a aderat la Convenţia de la Chicago din 1944 datorită unor clauze inacceptabile pe care le conţinea.

Statele, în virtutea suveranităţii teritoriale, pot stabili un regim juridic aplicabil spaţiului aerian dictat de interesele sale, prin norme de drept intern, care impun anumite condiţii privind rutele de urmat, porţile aeriene de intrare, plafonul de zbor etc. Regimul juridic al spaţiului aerian al majorităţii statelor este stabilit prin legi speciale sau prin coduri aeriene. Pentru aeronavele militare sunt prevăzute norme speciale în legile şi codurile aeriene. Intrarea şi survolarea spaţiului aerian al teritoriului unui stat inclusiv al spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale de către aeronavele militare străine este admis în principiu numai în urma obţinerii unei autorizaţii valabile obţinute pe cale diplomatică. Unele state admit survolarea teritoriului lor de către aeronave militare străine numai în baza unui anunţ prealabil. Survolarea mării teritoriale de către aeronave militare străine este, în principiu, asemănătoare ca reglementare juridică cu intrarea şi trecerea navelor militare străine în marea teritorială.

9. Ce poate oferi România Se poate spune că actualmente Româna poate oferi o nouă identitate

regiunii Mării Negre. Cooperarea multinaţională în bazinul Mării Negre se materializează

anual în exerciţii desfăşurate de toate forţele navale ale ţărilor riverane care poartă numele de „BLACK SEA FOR”, Anul acesta România conduce exerciţiile, iar nava amiral a flotelor reunite este Fregata „Mărăşeşti”.

În acest sens, preşedintele Traian Băsescu evidenţia următoarele aspecte: „România este hotărâtă să devină o platformă de promovare a valorilor libertăţii şi democraţiei în regiunea Mării Negre. În acest sens, suntem pregătiţi să participăm la un fond mutual al Mării Negre, care să fie implementat cu sprijinul financiar al partenerilor noştri americani, USAID şi German Marshall Found, şi cu participarea Uniunii Europene. Acest fond mutual va aspira la sprijinirea dezvoltărilor democratice în vecinătatea noastră, prin crearea de parteneriate public-private. În plus, vom continua să iniţiem proiecte sub auspiciile Comunităţii Democraţiilor pentru a alătura Georgia şi celelalte state comunităţii euro-atlantice.

Mai mult, România poate contribui semnificativ la lupta împotriva

73

criminalităţii organizate în regiune. Centrul Regional SECI de la Bucureşti pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere reprezintă un caz de succes pentru întărirea eforturilor de cooperare regională, împărtăşirea practicilor adecvate, armonizarea legislaţiilor naţionale şi obţinerea unor rezultate operaţionale concrete în Europa de Sud-Est şi nu numai. „Aşteptăm cu nerăbdare să diseminăm această iniţiativă şi să o promovăm drept un model pentru alte zone, cum ar fi Caucazul şi Asia Centrală, în vederea întăririi cooperării regionale, menită să reducă traficul de persoane şi droguri, criminalitatea financiară, traficul de arme şi finanţarea terorismului.

Având în vedere ameninţările neconvenţionale la adresa securităţii, derivate din situaţia instabilă din Transnistria, acordăm o atenţie deosebită întăririi controlului la frontiere.

Suntem hotărâţi să ancorăm statele din regiunea Marea Neagră într-un spaţiu de stabilitate, prin politici orientate spre obţinerea de rezultate concrete, inclusiv prin exerciţii de simulare practică, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă, întărirea cooperării între statele riverane Mării Negre în termenii întăririi controlului la frontiere şi schimbului de informaţii relevante despre activităţi ilegale referitoare la armele de distrugere în masă. Un exemplu concret este Iniţiativa privind Apărarea Frontierei (BDI), cunoscută şi sub denumirea de „Black Sea Border Security Initiative”, lansată anul trecut la Bucureşti. Sperăm sincer că, alături de România, Bulgaria, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina - actualii membri ai BDI, alte state se vor alătura acestei Iniţiative, inclusiv prin participarea la activităţi concrete cum ar fi exerciţii de simulare pe probleme de non-proliferare.

În calitate de membru al N.A.T.O., România pledează pentru un rol activ al Alianţei în proiectarea unui climat de stabilitate şi securitate în zona extinsă a Mării Negre. Summit-ul N.A.T.O. din Istanbul a făcut un prim pas important spre schiţarea unei strategii pentru Marea Neagră. Subliniind importanţa regiunii, în cadrul Summit-ului a fost semnalată capacitatea Alianţei de a contribui la securitatea şi stabilitatea regională. Parteneriatul pentru Pace se reorientează spre statele din Caucaz şi Asia Centrală. De aceea, dorim să ne intensificăm relaţiile cu statele membre ale Parteneriatului pentru Pace, pentru a le sprijini în asigurarea securităţii şi în procesul de reformă a forţelor armate. Recent, am avut prilejul de a discuta acest subiect cu preşedintele Iuşcenko al Ucrainei şi preşedintele Saakaşvili al Georgiei şi am făcut cunoscută intenţia noastră de a ne oferi sprijinul. Plasarea bazelor militare ale S.U.A. la Marea Neagră ar contribui semnificativ la securitatea întregii regiuni.” [1]

9.1. Oportunităţi economice În discursul susţinut de preşedintele Traian Băsescu în cadrul lucrărilor

Conferinţei internaţionale „Black Sea Area and Euro-Atlantic Security: Strategic Opportunities, acesta susţinea: „În cele din urmă, dar foarte important, România caută oportunităţi de cooperare cu statele de la Marea Neagră în vederea dezvoltării unor proiecte economice care să asigure o

74

dezvoltare de durată a regiunii. Intenţionăm să revitalizăm cooperarea regională în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice de la Marea Neagră, să promovăm comerţul liber şi să facilităm transporturile în regiune. De o importanţă crucială devine dezvoltarea unor rute alternative de transport al petrolului şi gazelor dinspre Bazinul Caspic, via regiunea Mării Negre, spre Uniunea Europeană. Utilizarea la valoarea maximă a potenţialului de tranzit al regiunii Mării Negre este esenţială, atât pentru dezvoltarea economică şi democratică, cât şi pentru furnizarea de energie către Europa.”[1]

Zona Mării Negre se află, în punctul nodal al fluxurilor energetice majore care leagă marele producător de energie (Orientul Apropiat, Marea Caspică şi Asia Centrală) şi marele consumator de energie (comunitatea euro-atlantică).

9.2. Societatea civilă La lucrările Conferinţei internaţionale „Black Sea Area and Euro-

Atlantic Security: Strategic Opportunities, şeful statului, domnul Traian Băsescu, arăta: „Solidaritatea populaţiei din Georgia, Ucraina şi Moldova a permis extinderea frontierelor libertăţii în regiunea Mării Negre. În aceste ţări, societatea civilă a generat schimbarea şi merită dreptul de a construi reforma. Din punctul nostru de vedere, ei sunt cei care vor reduce diferenţa dintre naţiunile europene care împărtăşesc acelaşi set de valori şi oamenii din aceeaşi Europă care trăiesc în imediata noastră vecinătate sau mai departe. Să-i sprijinim în acest efort, ca un tribut al prezentului pentru generaţiile viitoare.” [1]

„Considerăm că avem o obligaţie nu numai morală, dar şi politică, de a ne aduce contribuţia la instaurarea păcii în zona Mării Negre, la instaurarea unor regimuri stabile şi democratice, lucru la care, aşa cum am făcut-o în ultimul an, chemăm şi statele membre N.A.T.O. şi statele membre ale Uniunii Europene să participe şi să se implice. Avem obligaţia să promovăm interesele N.A.T.O. şi ale Uniunii Europene prin atragerea, în drumul către Vest, atât a Republicii Moldova, cât şi a Ucrainei sau a Georgiei.”, preciza preşedintele Traian Băsescu în discursul său din 4 aprilie 2005, prilejuit de Ziua N.A.T.O. în România.[3]

Cunoscând priorităţile zonei, instrumentele de cooperare care ar putea fi consolidate, acţiunile ce ar putea fi iniţiate pentru impulsionarea dezvoltării democratice se pot analiza oportunitatea realizării unui summit al Mării Negre, se poate studia ideea articulării unui for de dialog şi cooperare cu caracter permanent, deschis participării tuturor celor interesaţi. Discuţiile privind crearea unor instrumente operaţionale de acţiune mai eficiente pentru combaterea traficului ilicit de armament, materiale periculoase şi de narcotice ar putea primi un nou impuls atât prin crearea de noi structuri adecvate, cât şi prin regândirea SECI, după cum ideea constituirii unei academii a Mării Negre cu secţiuni în fiecare ţară riverană, ar putea să prindă contur.

Problematica Mării Negre este cu mult mai complicată şi necesită abordări calificate din toate unghiurile posibile. Preşedintele României a fost

75

primul şef de stat din regiune care a vizitat Washington-ul după încheierea turneului european al preşedintelui Bush, care a avut ca scop consolidarea relaţiei transatlantice, asigurându-l că România va rămâne un aliat european ferm al Statelor Unite. S-au abordat, teme aflate pe agenda euro-atlantică, în primul rând, ceea ce România consideră a fi următoarea bornă în promovarea libertăţii, a democraţiei şi stabilităţii regionale: zona Mării Negre.

10. Facilităţi pe care le poate oferi portul maritim Constanţa Portul Constanţa este principalul port românesc şi cel mai mare port din

bazinul Mării Negre. Localizat la întretăierea rutelor comerciale care leagă ţările dezvoltate

ale Europei Occidentale şi pieţele în dezvoltare ale Europei Centrale de furnizorii de materii prime din C.S.I., Asia Centrală şi Transcaucazia,

Portul Constanţa beneficiază de o poziţie geostrategică fiind situat pe ruta a două dintre Coridoarele de Transport Pan Europene, şi anume Coridorul IV - rutier şi cale ferată şi Coridorul de transport fluvial VII - care leagă Marea Nordului de Marea Neagră prin Rhin-Main-Dunăre.

În partea de sud a Portului Constanţa există o zonă fluvialo-maritimă, la confluenţa Canalului Dunăre – Marea Neagră cu marea, care permite acostarea atât a navelor maritime cât şi a celor fluviale, conferindu-i astfel calitatea de port maritim şi fluvial. Principalul avantaj al Canalului Dunăre – Marea Neagră constă în legătura directă a portului fluvial Cernavodă cu Portul Constanţa, unul dintre cele mai mari din Europa. Portul Constanţa permite accesul navelor maritime de până la 165.000 TDW. Prin transbordarea încărcăturii în nave de până la 5.000 TDW sau în barje fluviale de 3.000 TDW (care formează convoaie de până la 6, însumând 18.000 TDW), se realizează un transport eficient al acesteia către centrul Europei. Caracteristicile convoaielor care pot naviga pe Canalul construit pe fosta Vale Carasu sunt: 296 m lungime, 22,8 m lăţime, 3,8 m pescaj.

Cele două porturi satelit Midia şi Mangalia sunt situate în apropierea Portului Constanţa şi îndeplinesc o funcţie importantă în ansamblul portuar general.

Portul Constanta oferă o serie de avantaje, printre care cele mai importante sunt :

a) port multifuncţional cu facilităţi moderne şi adâncimi ale apei în bazinul portuar suficiente pentru acostarea celor mai mari nave care trec prin Canalul Suez;

b) acces direct la Coridorul Pan European VII - Dunărea, prin Canalul Dunăre – Marea Neagră, oferind o alternativă de transport către Europa Centrală mai scurtă şi mai ieftină decât rutele care folosesc porturile din partea de nord a Europei;

c) conexiuni bune cu toate modalităţile de transport: pe cale ferată, rutier, fluvial, aerian şi prin conducte;

76

d) noul terminal de containere de pe Molul II S, crescând capacităţile de operare a containerelor în Portul Constanţa;

e) terminale Ro-Ro şi Ferry Boat permit dezvoltarea navigaţiei de cabotaj care deserveşte ţările riverane Mării Negre şi Dunării;

f) noul statut de „port cu facilităţi vamale” al Portului Constanţa; g) dezvoltări viitoare planificate.

Portul Constanţa este un port modern, sigur, care se ridică la nivelul marilor porturi europene şi care face eforturi susţinute în vederea atingerii standardelor de calitate solicitate de evoluţia pieţei mondiale, devenind astfel o adevărată „Poartă de est a Europei”.

În viitor România va dezvolta relaţii de parteneriat amplu, de colaborare, cu China si Japonia. Avem în vedere cointeresarea unor mari companii din ţară şi din regiune să participe la amenajarea şi utilizarea facilităţilor pe care le oferă portul maritim Constanţa şi Canalul Dunăre – Marea Neagră, ca punct nodal de legătură între Europa şi Asia.

Dornică de afirmare geopolitică regională România (cu accesul său la mare), ca membră N.A.T.O., are posibilitatea atât din perspectivă Europeană cât şi din perspectivă americană, să ţină sub control evoluţia şi coridoarele de acces la resursele energetice importante din zonă şi să limiteze la minim eventualele pierderi ale sferei de influenţă.

Pe termen scurt, rolul României şi probabil şi al Bulgariei – în spaţiul maritim cu multiplele lui dimensiuni – va fi de a reprezenta „ancore” N.A.T.O., împreună cu Turcia şi Grecia, pentru ţări ca Georgia, Azerbaidjan şi Armenia.

Bibliografie

1. Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la lucrările Conferinţei internaţionale „Black Sea Area and Euro-Atlantic Security: Strategic Opportunities” (Palatul Cotroceni, 20 aprilie 2005)

2. Alocuţiunea preşedintelui României, Traian Băsescu, cu tema „Regiunea Mării Negre - Promovarea libertăţii, a democraţiei şi stabilităţii regionale” la Council on Foreign Relations - Washington D.C., S.U.A. - (10 martie 2005)

3. Discursul preşedintelui Traian Băsescu cu ocazia Zilei N.A.T.O. în România, susţinut in cadrul Recepţiei acordate cu această ocazie (4 aprilie 2005)

4. Alocuţiunea domnului Traian Băsescu, Preşedintele României, la întâlnirea de început de an cu Şefii Misiunilor Diplomatice acreditaţi la Bucureşti (18 ianuarie 2005)

5. Regimul juridic al mării teritoriale a României – autoare Popa Rodica – îndrumător ştiinţific l. u, dr. George Şerban – Lucrare de licenţă – Univ. Spiru Haret Constanţa 2004;

6. M.O. 691/31.10.2001 – Ordonanţa de urgenţă pentru sancţionarea

77

unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice; 7. M.O. 769/03.12.2001 - Ordonanţa de urgenţă pentru aplicarea

Rezoluţiei nr.1373 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite – privind combaterea terorismului internaţional;

8. M.O. 524/18.07.2002 – Legea privind aprobarea ordonanţei de urgenţă a guvernului nr.141/2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice;

9. Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului aplicată în şedinţa CSAT din data de 05.04.2003;

10. Curs de luptă antiteroristă organizat de Centrul de pregătire „PfP” din AISM susţinut de specialişti militari turci;

11. Ameninţarea teroristă şi insurecţională – Centrul de informare şi documentare;

12. Întrebuinţarea forţelor speciale ale S.U.A. în lupta cu terorismul - Centrul de informare şi documentare;

13. Terorismul: o continuare a războiului cu alte mijloace? - Centrul de informare si documentare;

14. M.O. 77/06.02.2003 - Memorandum de înţelegere între Ministerul Apărării Naţionale din România şi Ministerul Apărării din Republica Bulgaria cu privire la protecţia obiectivelor strategice şi a obiectivelor de importanţă deosebită din apropierea frontierei comune împotriva actelor teroriste executate din aer.

15. Legea 17 din 07.08.1990, Monitorul Oficial nr. 99 / 09.08.1990; 16. Legea 36 din 16.01.2002, Monitorul Oficial nr. 77 / 31.01.2002; 17. Legea 412 din 26.06.2002, Monitorul Oficial nr. 500 / 11.07.2002; 18. Dumitru Mazilu. Dreptul Mării. Editura Academiei Române -

Bucureşti, 1980; 19. Marin Voicu, Maria Veriotti. Convenţii maritime internaţionale.

vol. I, II, III, IV, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999-2000; 20. Adrian Cristea. Drept Maritim, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; 21. Marin Voicu, Maria Veriotti. Jurisprudenţa maritima. Editura Ex

Ponto, Constanţa, 1999; 22. Marin Voicu. Maria Veriotti. Drept Maritim Roman, Editura Ex

Ponto, Constanţa, 2000; 23. Maria Veriotti. Sechestrul asigurator al navei comerciale. Editura

Ex Ponto, Constanţa, 2001; 24. Alexandru Bolintineanu. Marea Teritorială. Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1960; 25. Victor Aelenei. Aurel Neagu. Dreptul frontierei de stat, vol. I,

Editura Pro Transilvania Bucureşti, 2002: 26. Grigore Stamate, Frontiera de stat a României, Editura Militară,

Bucureşti, 1997.

78

SEA POWER 21 UN NOU CONCEPT STRATEGIC PENTRU U.S. NAVY

Comandor Vergil MORARU, Statul Major al Forţelor Navale Conceptul „Sea power 21”, a fost prezentat pentru prima dată în 2002 de către Şeful Operaţiilor Navale al Marinei Militare a S.U.A. (C.N.O. – Chief of Naval Operation) – Am. Vern Clark. Împreună cu „Strategia 21 a Marine Corps” marchează procesul de transformare ce a cuprins tot personalul armatei S.U.A. ce are legătură cu marea, fiind complementar eforturilor de transformare în curs ce au loc în Army (Forţele terestre), Air Force (Forţele aeriene) şi Coast Guard (Garda de coastă). Secolul XXI se manifestă ca fiind locul şi momentul istoric pentru schimbări spectaculoase în creşterea preciziei în domeniul naval, lovirea ţintelor şi realizarea obiectivelor propuse, concomitent cu intrarea într-o nouă perioadă a eficienţei operaţionale de tip „JOINT”. Concepte şi tehnologii inovative vor integra marea, uscatul, spaţiul aerian, cosmosul şi cyber-spaţiul într-o concepţie unică mai mare ca niciodată până acum. În acest „câmp de acţiuni militare unificat”, marea va asigura posibilitatea unei vaste arii de manevră de unde se poate executa proiecţia directă şi decisivă a puterii (forţei) pe toată suprafaţa globului. Operaţiile navale viitoare vor folosi informaţii dispersate (obţinute din surse diferite) şi exacte, capabilităţi de forţă ce vor lucra în reţea cu scopul distribuirii unei puteri ofensive fără precedent, apărare sigură şi independenţă operaţională pentru comandanţii Grupărilor de Forţe Întrunite. Specialiştii americani afirmă că astfel Navy (Marina Militară a S.U.A.) şi partenerii săi vor domina continuu acţiunile militare din domeniul naval, vor face mult mai eficientă descurajarea în timp de pace, răspunsul la crize, purtarea şi câştigarea războaielor. Această concepţie strategică este o continuare a evoluţiei doctrinei navale a S.U.A., de la puterea navală din largul mării (ape internaţionale), războiul maritim concentrat în „Strategia Maritimă” (1986), trecând succesiv de la conceptele „Dinspre mare” (1992) („From the sea”) şi „Înainte … dinspre mare”(1994) („Forward … from the sea”) la o mai extinsă strategie în care forţele navale sunt integrate complet în cadrul operaţiilor combinate globale, operaţii îndreptate împotriva pericolelor transnaţionale şi regionale. Conceptul „Sea power 21” este noua viziune a S.U.A. care prezintă modul în care Marina Militară (Navy) se va organiza, integra şi transforma în

79

viitor. În concepţia S.U.A., viitorii inamici vor încerca să interzică accesul americanilor în regiunile critice ale globului, vor ameninţa prietenii de nădejde ai acestora şi interesele externe ale S.U.A., şi chiar vor încerca să întreprindă alte atacuri (ca cele de la 11 septembrie 2001) împotriva teritoriului american. Se apreciază că riscul major pentru S.U.A. vine în principal din evoluţia disputelor regionale în combinaţie cu ameninţările transnaţionale. În scopul contracarării acestor riscuri, Navy (S.U.A.) a fost obligată să-şi extindă puterea de lovire, dominaţia în câmpul informaţional şi executarea acelor măsuri de transformare necesare în scopul îndeplinirii totale a misiunilor de control al mării, proiecţia puterii, descurajarea strategică, transportul strategic şi prezenţa sa în continuare acolo unde o doresc S.U.A. Pentru realizarea operaţională cu eficacitate maximă a scopurilor propuse, Navy şi-a definit 3 concepte fundamentale: Sea Strike, Sea Shield şi Sea Basing. Sea Strike constituie posibilitatea de a proiecta continuu şi precis puterea ofensivă de pe mare; Sea Shield extinde asigurarea apărării continue de oriunde în lume; Sea Basing asigură creşterea independenţei operaţionale şi logistice a grupărilor de forţe combinate. Conceptul „Sea power 21” este bazat pe tăria şi unicitatea puterii S.U.A., completate cu extinderea (dezvoltarea) puterii combinate a sistemelor integrate care au ca fundament indiscutabil industria foarte dezvoltată şi spiritul competiţiei la cel mai înalt nivel. Cele trei concepte fundamentale vor fi susţinute de „ForceNet”, un efort nemaiîntâlnit pentru integrarea luptătorilor, senzorilor, reţelelor diferite, comanda şi controlul, platformele şi armele într-o forţă de luptă, complet integrată în reţea.

1. Sea Strike: proiectarea puterii ofensive continuu şi precis

Operaţiile Sea Strike reprezintă un complex de acţiuni ce vor combina continuu, în dinamică, informaţiile date de spionaj, supraveghere şi recunoaştere cu lovituri oportune, manevră adecvată a navelor pentru atingerea obiectivului ales. Altfel spus, sunt operaţii complet asigurate cu informaţii şi tot ce e necesar pentru distribuirea loviturilor cu putere devastatoare şi acurateţe. Revoluţia propriu-zisă a puterii de lovire constă în colectarea şi managementul informaţiilor. Informaţiile furnizate de capabilităţile Marinei Militare a S.U.A. (cu sau fără oameni la bord) vor fi vitale pentru stabilirea vulnerabilităţilor militare, politice şi economice ale inamicului. Puterea şi dominanţa cunoştinţelor asigurate de spionaj, supraveghere şi recunoaştere se va transforma în acţiune imediată prin intermediul unei game complete de opţiuni ale Sea Strike – rachete din generaţia viitoare capabile să-şi aleagă ţinta pe timpul luptei, avioane cu arme de precizie garantată, o

80

diversitate de tunuri navale, operaţii în câmp informaţional, submarine invizibile senzorilor inamici, vehicule de luptă fără echipaj la bord, echipe speciale SEAL pe uscat. Forţele Navale (grupări) suverane vor exploata flexibilitatea strategică proprie, independenţa operaţională şi rapiditatea actului de comandă, cu scopul executării continue a operaţiilor 365 zile pe an. Capabilităţile Sea Strike vor asigura comandanţii Grupărilor Combinate de Forţe cu o puternică şi potentă forţă a diferitelor arme, de la lovituri de lungă distanţă şi precizie, acoperind acţiuni militare la uscat în condiţii ce par a fi imposibile accesului, la introducerea pe ascuns în teatrele de operaţii a forţelor de uscat. Combinând bazarea pe mare şi la uscat, puterea de lovire va avea efecte devastatoare împotriva raioanelor (obiectivelor, punctelor, etc.) lovite ale inamicului rezultând operaţii rapide, decisive şi terminarea timpurie a conflictului.

2. Sea Shield: proiectarea asigurării apărării globale

Până acum, tradiţional apărarea navală a S.U.A. avea competenţe în protecţia navelor, a flotei în ansamblu şi a liniilor de comunicaţii navale, dar în viitor Sea Shield va avea ca misiune, în plus, asigurarea apărării întregii naţiuni folosind baze situate pe mare, cu sarcini de apărare strategică şi operaţionale. Apărarea teritoriului naţional al S.U.A. va fi completată de un efort naţional ce va integra forţele navale în misiuni înaintate (baze îndepărtate) cu efortul altor categorii de forţe armate, autorităţi civile şi agenţiile de informaţii şi de impunere a legilor şi dreptului internaţional. Acest tip de operaţii va permite extinderea securităţii S.U.A. departe, peste mări, având avantaj al timpului/spaţiului şi permiţând forţelor navale să apere ca un scut naţiunea americană împotriva ameninţărilor în continuă creştere. În centrul conceptului Sea Shield se află situată acumularea superiorităţii câmpului de luptă în cadrul teatrelor de operaţii în scopul creşterii capacităţii proprii pentru interzicerea activităţilor inamicului în anumite zone. Tehnologiile viitoare al Sea Shield vor fi:

a) interagenţii de informaţii şi sisteme de comunicaţii speciale; b) măsuri de luptă contra minelor imediate cu mijloace din

organică; c) echipamente de inspecţii multisenzor; d) forme avansate ale corpurilor navelor/aeronavelor şi asigurarea

modularităţii misiunilor; e) arme cu diferite surse de energie; f) vehicule autonome fără oameni la bord; g) imagine sub apă, comună, simultan; h) coordonarea distribuţiei/folosirii armamentului;

81

i) apărarea teatrului de operaţii cu sisteme de rachete. Probabil cel mai mare avantaj permis de Sea Shield va fi dat de abilitatea forţelor navale să-şi proiecteze puterea de apărare în adâncime, dincolo de teritoriile proprii, asigurând prietenii şi aliaţii, concomitent cu protecţia grupărilor de forţe combinate aflate la uscat. Capabilităţile Sea Shield aflate în poziţii îndepărtate vor ajuta la cunoaşterea şi distrugerea valorii unor capacităţi de luptă ale inamicilor înaintea începerii efective a conflictului. În plus, Sea Shield va completa eforturile făcute de Sea Strike, permiţând forţelor aeriene, în avans, să se concentreze în cadrul misiunilor de apărare, tradiţionale, permiţând acestora executarea misiunilor de lovire şi generarea unei puteri de lovire mai mari din partea flotei. În concluzie, Sea Shield va spori capacitatea de control a crizelor, protecţia aliaţilor, a forţelor aflate pe litoral şi va avea la dispoziţie nivelul necesar pentru obţinerea victoriei, asigurând o nouă unealtă (mijloc), cu o putere nemaiîntâlnită, comandanţilor forţelor combinate, în aceşti ani caracterizaţi de creşterea riscurilor şi ameninţărilor.

3. Sea Basing: proiectarea independenţei operaţiilor întrunite

Manevra operaţională este acum, aşa cum a fost totdeauna, fundamentală pentru obţinerea succesului categoriilor de forţe armate. Sea Basing serveşte ca fundaţie (baza de plecare) de pe care se execută proiecţia puterii ofensive şi defensive, transformând Sea Strike şi Sea Shield în realităţi. Capabilităţile Sea Basing vor include asigurarea comandamentelor Forţelor Întrunite cu comandă şi control globale şi extinderea suportului logistic integral pentru alte categorii de forţe armate. Poziţionarea acestor capabilităţi pe mare a întărit forţa de protecţie şi va permite capabilităţilor de transport naval/aerian strategic să asigure operaţiile ce se desfăşoară la litoral. Dispunerea în reţea şi dispersarea bazelor navale pe mare înseamnă un sistem complex care va consta din numeroase platforme diferite, inclusiv portavioane cu propulsie nucleară, distrugătoare, cu misiuni multiple, submarine cu Forţe Speciale la bord şi alte nave maritime prepoziţionate, ceea ce va asigura o mai mare putere şi o arie de cuprindere mai mare operaţiilor întrunite. Platformele bazate pe mare vor contribui, de asemenea, la creşterea eforturilor de constituire a coaliţiilor, punându-le la dispoziţie informaţiile de care dispun şi participând efectiv la efortul de luptă alături de alte naţiuni, în situaţii de criză. Forţele bazate pe mare se bucură de avantajele asigurării securităţii proprii, disponibilitatea imediată de acţiune şi independenţa operaţională. Aceasta înseamnă transferarea-transformarea capabilităţilor bazate la litoral în sisteme bazate pe mare oportun, concomitent cu sporirea realizării, menţinerii

82

şi susţinerii (logistice, operaţionale etc.) sistemelor care sunt deja bazate pe mare. „Sea power 21” va fi implementat de către Conceptul Global al Operaţiilor care va asigura naţiunea americană cu o putere de luptă dispersată de pe platforme ce posedă capabilităţi de război nemaiîntâlnite. Conceptul amintit va permite dispersarea puterii de lovire prin crearea de grupări independente adiţionale (ce lucrează în reţea) capabile să răspundă provocărilor simultan pe întreaga suprafaţă a globului. Aceasta va asigura realizarea unei structuri de forţe flexibile care va include:

a) Grupuri de Portavioane de Lovire, ce vor avea întreaga gamă de capabilităţi;

b) Grupuri de Lovire Expediţionare, constând din grupări amfibii aflate deja la bordul navelor de suprafaţă şi submarinelor;

c) Grupuri de Acţiune la Suprafaţă dotate cu rachete defensive, ce vor duce la creşterea stabilităţii internaţionale asigurând securitatea aliaţilor şi a forţelor întrunite, aflate pe litoral;

d) Submarinele Trident, special modificate, vor asigura acoperirea puterii de lovire a rachetelor de croazieră şi inserţia Forţelor de Operaţii Speciale;

e) un sistem modern îmbunătăţit al Forţei logistice de luptă va susţine navele larg dispersate ale flotei. Conceptul Global al Operaţiilor presupune o flotă formată din aproximativ 375 de nave care va duce la creşterea puterii de lovire, de la cele de astăzi, 12 Grupuri de Bătălie a Portavioanelor, la 12 Grupuri de Lovire cu Portavioane, 12 Grupuri Expediţionare de Lovire, multe Grupuri de Acţiune la Suprafaţă ce vor acţiona cu rachetele defensive şi submarine cu rachete autonome. Aceste grupuri vor opera independent pe toată suprafaţa globului, în scopul combaterii ameninţărilor transnaţionale şi se vor reuni să formeze Forţe de Lovire Expediţionare (considerate de americani cel mai înalt standard al puterii navale) atunci când vor fi angajate într-un conflict regional. Strategii americani spun că această flotă, ce va lucra complet în reţea, va acţiona ca o flotă agilă din punct de vedere operaţional, ca parte a forţei întrunite, va distribui puterea de luptă necesară susţinerii apărării teritoriului american, va asigura descurajarea în patru teatre de operaţii, înfrângerea uşoară a 2 agresori în acelaşi timp şi va hotărî victoria decisivă într-unul din acele conflicte. NOTĂ: Materialul are la bază informaţiile prezentate în cadrul unui seminar desfăşurat la Colegiul Naval de Război al S.U.A. din Newport, în perioada 10-11 Martie 2003.

83

IMPLICAŢIILE CONCEPTULUI „RĂZBOIUL DINSPRE MARE” ÎN SCHIMBAREA PROCEDEELOR DE ACŢIUNE STRATEGICĂ ALE

FLOTELOR

Comandor dr. Ştefan GEORGESCU, Comandantul Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale

Căpitan Cornel ABAGIU, Ofiţer 4 în Biroul reglementări în armă din Şcoala de Aplicaţie a Forţelor

Navale

În ultimii 25 de ani, concepţia de folosire în luptă a forţelor navale ale

S.U.A. a cunoscut o continuă dezvoltare/transformare în funcţie de situaţia politico-militară globală, în aşa fel încât să poată contribui alături de celelalte categorii de forţe ale armatei la apărarea cât mai eficientă a intereselor S.U.A. pe glob. Pentru prima dată aceste schimbări în strategia de securitate a S.U.A. au fost prezentate de preşedintele S.U.A., George Bush pe 2 august 1990 la Institutul Aspen. Schimbările s-au manifestat atât în Strategia de securitate naţională a S.U.A. cât şi în conceptul BASE FORCE care a fost dezvoltat de secretarul apărării şi preşedintele comitetului şefilor de stat major (JOINT Chiefs of Staff). Aceste schimbări au fost dictate de mai multe cauze, dintre care considerăm mai importante următoarele:

a) schimbările geopolitice survenite după încheierea Războiului Rece;

b) revoluţia tehnico – ştiinţifică din domeniul tehnicii militare; c) necesitatea ca toate categoriile de forţe să acţioneze împreună

(joint) şi de cele mai multe ori în cadrul unor coaliţii multinaţionale. Baza de plecare pentru toate aceste schimbări de folosire în luptă a

forţelor navale a constituit-o, în principal, analiza lecţiilor învăţate din campania din Insulele Falkland (1982).

De fapt tot acest drum parcurs din 1990 încoace reprezintă efortul de a schimba din punct de vedere doctrinar, şi nu numai, o flotă ce acţiona singură sau în cooperare cu alte categorii de forţe, în principal în largul Oceanului Planetar, sau pornind de acolo, într-o flotă ce va putea să acţioneze cu maximum de eficienţă în apropierea litoralului adversarului, în cadrul unei componente joint şi chiar multinaţională, răspunzând exigenţelor războiului în reţea, având capabilităţi suficiente de comandă şi control, capabilităţi care pot să îi confere posibilitatea, pentru prima dată în istorie, să conducă operaţii în toate mediile (vezi SEA POWER 21).

84

Astfel, dacă la mijlocul anilor '80, în STRATEGIA MILITARĂ A S.U.A. (ediţie 1986) acţiunea forţelor navale era concepută ca o bătălie navală decisivă dusă în largul Oceanului Planetar între flotele celor două superputeri/alianţe (S.U.A./N.A.T.O. – U.R.S.S./TRATATUL DE LA VARŞOVIA), în urma căreia învingătorul obţinea din punct de vedere strategic „controlul mării”, dominarea spaţiului de luptă şi libertatea de mişcare în teatrul de acţiuni militare, în prima jumătate a anilor '90 în lucrările FROM THE SEA (1992) şi FORWARD... FROM THE SEA (1994) datorită schimbărilor geopolitice (dispariţia Tratatului de la Varşovia, destrămarea U.R.S.S., Războiul din Golf), centrul de greutate în acţiunea forţelor navale ale S.U.A. se schimbă de la bătălia/bătăliile dintre două flote în largul Oceanului Planetar, la acţiunile de proiecţie a forţei dinspre mare împotriva uscatului şi la acţiunile din apropierea litoralului.

Din alt punct de vedere, dacă în anii '80 se prevedea o acţiune singulară a forţelor navale, în anii '90 se prevedea o acţiune integrată (joint) a tuturor categoriilor de forţe armate ale S.U.A. împotriva ameninţărilor regionale şi/sau o acţiune multinaţională. În primul deceniu al secolului XXI, pentru prima dată în istorie, forţele navale ale S.U.A. devin/tind să devină categoria de forţe armate în jurul căreia se centrează construcţia forţei joint (SEA POWER 21).

În articolul de faţă vom încerca să analizăm numai un pas din această transformare şi anume FROM THE SEA (DINSPRE MARE).

FROM THE SEA a fost publicată pentru prima dată la 6 octombrie 1992 în publicaţia Navy News Service (NavNews 048/92) şi a reprezentat conceptul de folosire în luptă împreună (joint1) a forţelor navale ale S.U.A. şi a Corpului de infanterie marină în războaie locale, limitate, în care forţele S.U.A. începeau operaţia dinspre mare.

În concepţia autorilor, această doctrină a constituit un prim pas în procesul de pregătire a forţelor navale ale S.U.A. pentru păstrarea rolului dominant în lume în secolul XXI, simultan cu desfăşurarea de acţiuni militare mult mai eficiente împotriva uscatului în cadrul unor conflicte regionale de mică intensitate.

În primul rând, după cum se poate observa din cele prezentate anterior, acest concept reprezintă o schimbare de drum de la o bătălie navală decisivă la un conflict local de mică intensitate, de la o acţiune singulară a unei singure categorii de forţe la una joint şi/sau multinaţională2. Această schimbare a fost necesară tocmai datorită modificărilor apărute în geopolitica lumii în perioada 1989-1992, modificări ce au condus la mutarea strategiei globale americane de la o viziune globală la o viziune putem spune tot globală, dar în interiorul căreia existau acum o multitudine de ameninţări globale şi mai ales regionale. 1 operaţie joint/joint operation – o operaţie militară la care participă împreună sub o comandă unică cel puţin două categorii de forţe (Sursa: JWPO-01.1 – Joint Warfare Publication) 2 operaţie multinaţională/ multinational operation – operaţie în care participă forţe armate din cel puţin două ţări (Sursa: JWPO-01.1 – Joint Warfare Publication)

85

S.U.A. manifestă interes economic, politic şi militar în zone din întreaga lume. De cele mai multe ori aceste zone de interes sunt peste ocean şi se suprapun cu zonele de interes ale puterilor regionale din acea parte a lumii, zone în care acţionează forţele navale ale acestor puteri regionale. În concepţia S.U.A., naţiunea americană a fost şi va fi o naţiune „maritimă”, ea putând avea ca strategie de securitate numai una transoceanică. Din acest punct de vedere zonele vitale de interes ale S.U.A. (cele pe care le apără prin luptă dacă îi sunt ameninţate interesele) se întind de la limita apelor teritoriale până la cele mai îndepărtate puncte de pe glob. Aceste linii strategice şi punctele lor finale coincid cu locurile în care S.U.A. are dislocate forţe: Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Oceanul Pacific, Oceanul Indian, Marea Roşie, Golful Persic, Marea Caraibilor. Datorită reducerilor bugetare de după 1989, S.U.A. a trebuit să îşi reducă prezenţa militară în lume, menţinându-şi această prezenţă numai în zonele în care se prevedea izbucnirea unor crize iminente care i-ar fi putut afecta interesele. Pentru apărarea propriilor interese în orice punct al globului, interese ce începeau să fie ameninţate de crize regionale, se impunea ca forţele navale ale S.U.A. să aibă o prezenţă activă la scară globală, o prezenţă înaintată în toate punctele de interes, în paralel cu o capacitate de reacţie foarte rapidă la toate aceste crize, crize care puteau apărea pe neaşteptate şi care se puteau dezvolta imprevizibil. Cu alte cuvinte, putem observa că acum se impunea acţiunea flotei împotriva uscatului. Cum puteau să îşi rezolve misiunile, în aceste noi condiţii, forţele navale ale S.U.A.? Răspunsul vine aproape singur. Printr-o acţiune joint împotriva uscatului între forţele navale şi Corpul infanteriei marine (joint) în cooperare cu trupele de uscat şi forţele aeriene. În aceste acţiuni forţele navale puteau asigura controlul mării în regiunea de criză (inclusiv supremaţia sau cel puţin o situaţie aeriană favorabilă), crearea ameninţării de acţiune la ţărm cu o forţă militară credibilă (unităţile infanteriei marine), transportul unei forţe în teatru, introducerea ei în luptă, susţinerea din punct de vedere logistic şi crearea de condiţii favorabile de acţiune pentru această forţă prin lovirea obiectivelor inamicului de la ţărm. Toate aceste acţiuni au condus la apariţia conceptului NAVAL EXPEDITIONARY FORCE, ca o structură militară joint, operând dinspre mare, în conformitate cu interesele S.U.A., şi care posedă următoarele caracteristici:

a) capacitate de răspuns rapid; b) se poate constitui/forma pe mare; c) este capabilă să susţină o operaţie timp îndelungat; d) are libertate de mişcare pe tot globul; e) poate acţiona gradat, de la o simplă ameninţare până la războiul

propriu-zis; f) poate fi retrasă uşor din teatru atunci când interesele S.U.A. o

impun;

86

g) răspunde din punct de vedere organizaţional acţiunilor joint; h) poate foarte uşor să formeze în jurul ei o forţă multinaţională; i) poate să acţioneze în toată gama de operaţii de răspuns la criză.

Acest concept conferă forţelor navale ale S.U.A. posibilitatea să îndeplinească întreaga gamă de misiuni pe care o presupune strategia de securitate a S.U.A., putând contribui la îndeplinirea scopurilor politice ale acestui stat în zone îndepărtate ale globului, zone inaccesibile trupelor de uscat în primele momente ale izbucnirii unei crize.

În acelaşi timp, forţele navale ale S.U.A. (personalul şi tehnica pregătite pentru luptă), în colaborare cu forţele N.A.T.O. sau ale aliaţilor, constituie o forţă credibilă, capabilă să apere interesele comune ale coaliţiei.

În cazul apariţiei unor probleme pe plan internaţional, forţele navale ale S.U.A. pot fi folosite în operaţii de răspuns la criză, ele putând trece foarte uşor de la executarea unor misiuni în timp de pace, la executarea unor operaţii de răspuns la criză şi la operaţii de război propriu-zis.

În timp de pace şi nu numai, forţele navale reprezintă un instrument indispensabil pentru politica externă a S.U.A., fiind folosite de la efectuarea unor vizite de rutină în porturile unor naţiuni până la demonstrarea forţei prin participarea la exerciţii militare în zonele de interes.

Importanţa deosebită a prezenţei înaintate a forţelor navale, ca factor/instrument al politicii externe a S.U.A., este foarte clar subliniat în Strategia de securitate naţională a S.U.A. din 1994 unde se subliniază că prezenţa înaintată a forţelor navale ale S.U.A. demonstrează fără echivoc intenţia acestui stat de a-şi apăra interesele oriunde sunt ele ameninţate.

În timp de pace forţele navale ale S.U.A. au contribuit la: a) realizarea interoperabilităţii (în cadrul programului PfP după

destrămarea Tratatului de la Varşovia, forţele navale ale S.U.A. au avut un rol important în dezvoltarea relaţiilor şi realizarea interoperabilităţii cu ţări precum Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Rusia, România, Ucraina);

b) asistenţă umanitară în cazul dezastrelor naturale (Filipine, Bangladesh, Rwanda);

c) realizarea interoperabilităţii în cadrul unor alianţe „ad-hoc” sau în cadrul Tratatului nord-atlantic, participând la exerciţii militare desfăşurate cu parteneri N.A.T.O. sau aliaţii săi pe tot globul.

De asemenea, prezenţa forţelor navale ale S.U.A. în timp de pace cuprinde unităţi de nave şi infanterie marină dislocate/bazate pe teritoriul aliaţilor, forţe care în acelaşi timp promovează interesele S.U.A. în aria lor de responsabilitate.

Toate aceste acţiuni ale forţelor navale ale S.U.A. conferă guvernului american un instrument puternic de realizare a scopurilor politice în zonele de interes, fără luptă, forţele navale constituind un element de persuasiune în cadrul acestei politici, iar activitatea desfăşurată pe mările şi oceanele lumii, împreună cu prezenţa înaintată, un factor de intimidare pentru adversar.

În cazul operaţiilor de răspuns la criză forţele navale ale S.U.A. (care

87

sunt proiectate să lupte şi să învingă) pot foarte uşor să treacă de la operaţii în timp de pace la operaţii de răspuns la criză, constituind foarte uşor, dacă situaţia o cere, componentele unei flote (NAVAL EXPEDITIONARY FORCE) formate din CARRIER BATTLE FORCES (care este constituită din mai multe AIRCRAFT CARRIER BATTLE GROUP) şi AMPHIBIOUS READY GROUPS pe care se îmbarcă MARINE EXPEDITIONARY UNITS pe care la nevoie poate să o folosească în proiecţia puterii asupra uscatului.

Dacă este cazul, această forţă poate să acţioneze în comun cu forţe aparţinând trupelor de uscat şi forţelor aeriene într-un efort comun, având posibilităţi de comandă şi control eficiente. În cazul unui conflict regional forţele navale ale S.U.A. pot avea un rol determinant în faza de tranziţie de la criză la conflict, oferind prima reacţie. Constituindu-şi forţele conform principiilor conceptelor NAVAL EXPEDITIONARY FORCE şi MARINE EXPEDITIONARY FORCE, forţele navale ale S.U.A. pot oferi răspunsul adecvat în situaţia unui conflict regional într-un efort joint, alături de trupele de uscat şi forţele aeriene sau într-un efort multinaţional în cadrul unei alianţe ad-hoc sau în cadrul Tratatului nord-atlantic.

În concluzie putem sintetiza că acest concept, FROM THE SEA, reprezintă acţiunea comună a forţelor navale ale S.U.A. şi Corpul Infanteriei Marine, de a alcătui împreună o forţă militară – NAVAL EXPEDITIONARY FORCES – organizată în aşa manieră încât să fie capabilă să ducă acţiuni joint, acţionând împotriva uscatului dinspre mare, cu o forţă dimensionată în concordanţă cu interesele S.U.A. în teatru. În paralel cu aceste acţiuni forţele navale ale S.U.A. îşi vor păstra capabilităţile globale de descurajare nucleară, submarinele nucleare înarmate cu rachete balistice cu focoase nucleare rămânând şi în aceste noi condiţii un factor cheie în asigurarea securităţii S.U.A. În concordanţă cu această concepţie, “NAVAL EXPEDITIONARY FORCE” are următoarele caracteristici:

a) sunt capabile să răspundă în scurt timp la ameninţările generate de o criză, proiectându-şi forţa împotriva uscatului; pentru scurtarea timpului de răspuns ele sunt prepoziţionate din timp de pace în raioane vitale pentru promovarea intereselor S.U.A. sau în raioane în care se prevede izbucnirea unei crize cu consecinţe negative asupra intereselor acestui stat.

b) pot constitui/concentra forţa pe mare în concordanţă cu misiunea primită;

c) este capabilă să ofere suport pentru o operaţie extinsă din punct de vedere al timpului;

d) poate să se deplaseze în Oceanul Planetar fără aprobarea sau acordul altor guverne.

Cu alte cuvinte această forţă va putea avea o tărie în concordanţă cu ameninţarea, se va constitui, îşi a proiecta forţa sau se va retrage în scurt timp de la primirea ordinului de acţiune.

NAVAL EXPEDITIONARY FORCE este perfect adaptată cerinţelor

88

unei operaţii joint. Sistemul de comandă şi control permite ca, atunci când o operaţie care

se află în faza maritimă, aceasta să fie condusă de un comandament aparţinând forţelor navale, iar atunci când este necesară atacarea uscatului şi cucerirea lui, comanda trupelor de infanterie marină aflate la litoral să se poată executa de către un comandament aparţinând Corpului Infanteriei Marine.

Forţa este capabilă să creeze condiţii favorabile introducerii în teatru a celorlalte categorii de forţe şi de asemenea poate asigura sprijinul logistic şi transportul forţelor participante la operaţie un timp îndelungat.

În cazul în care prezenţa americană din diferite baze aflate în afara teritoriului S.U.A. se va micşora, NAVAL EXPEDITIONARY FORCE va putea reprezenta forţele înaintate ale acestui stat, capabile să ofere răspunsul adecvat în orice situaţie de la un simplu factor de presiune la operaţii de război propriu-zis.

Această forţă va fi alcătuită din: a) grupări de portavioane; b) submarine; c) nave amfibii cu unităţi de infanterie marină; d) avioane de patrulare maritimă; e) nave de lovire; f) nave pentru lupta împotriva minelor; g) forţe speciale.

De asemenea ea poate opera singular sau împreună cu elemente din celelalte categorii de forţe ale armatei S.U.A.

Forţa va avea posibilităţi de: a) comandă şi control asupra unui Joint Task Force; b) de supraveghere şi avertizare timpurie, putând să câştige

dominarea teatrului de acţiuni militare în toate mediile şi să îşi proiecteze puterea asupra uscatului creând condiţii favorabile introducerii în luptă a celorlalte elemente ale forţelor armate ale S.U.A.

În aceste noi condiţii strategice forţele navale şi infanteria marină se concentrează asupra războiului în apele puţin adânci de lângă litoral şi manevrei dinspre mare (maneuver from the sea). Manevra dinspre mare reprezintă echivalentul tactic al războiului manevrier desfăşurat de către trupele de uscat (aplicarea principiului MANOEUVERIST APPROACH la războiul naval).

Acest lucru va produce în cadrul forţelor navale ale S.U.A. schimbări majore din toate punctele de vedere (doctrină, educaţie, instrucţie, achiziţii, infrastructură, operaţii etc.). Conceptul nu este unul static, ci se află într-o continuă actualizare şi dezvoltare, principiile lui regăsindu-se în ultimul concept de întrebuinţare a forţelor navale ale S.U.A. – SEA POWER 21.

Acest concept al S.U.A. – FROM THE SEA – este implementat în cadrul Alianţei Nord Atlantice de către Allied Command Transformation, Norfolk, Virginia, prin Centrul de Excelenţă „From the Sea”, Norfolk,

89

Virginia şi Flota a 2-a a S.U.A. din Oceanul Atlantic. Centrele de excelenţă existente la nivelul unor state din N.A.T.O. reprezintă structuri naţionale sau multinaţionale care oferă expertiză şi experienţă în beneficiul Alianţei, în special în sprijinul transformării. Ele au ca misiune să sprijine transformarea organizaţiei prin acordarea de asistenţă. Implementarea acestei misiuni se va realiza prin:

a) evaluarea mediului în care se vor desfăşura acţiunile militare în viitor;

b) experimentarea, testarea, dezvoltarea, validarea şi integrarea unor concepte operaţionale inovative, a unor doctrine, organizaţii şi capabilităţi;

c) îmbunătăţirea interoperabilităţii şi standardizării, d) asigurarea „datelor de intrare” necesare în procesul de instruire şi

învăţământ; e) asigurarea expertizei necesare acţiunilor expediţionare maritime.

În ţările N.A.T.O. au apărut elemente ale conceptului în doctrinele navale, dar şi prin intrarea în producţie de serie a unor tipuri de nave destinate realizării cerinţelor acestui concept. Astfel, Danemarca, prin noul proiect de navă de sprijin (Flexible Support Ship), care la o primă analiză se aseamănă cu o fregată, dar care la o analiză mai amănunţită se dovedeşte a avea capabilităţi de influenţare a acţiunilor desfăşurate la ţărm, va dispune de capabilităţi expediţionare la nivel global. Acest tip de navă are capacitatea de a transporta autovehicule şi/sau vedete rapide destinate inserţiei de personal. Proiectată pe principiul modularităţii, este perfect adaptabilă la o gamă largă de misiuni şi este destinată să opereze în cadrul unui grup amfibiu dintr-o grupare expediţionară (Naval Expeditionary Force), reprezentând punctul de început al transformării forţelor navale daneze către forţe navale cu capabilităţi de operare la distanţe mari.

Forţele navale canadiene, prin „The Navy’s Strategy for 2025”, vor deveni nişte forţe navale medii, flexibile, ce vor dispune de capacităţi de proiecţie a puterii la nivel global şi care îşi vor lărgi capabilităţile necesare unei operaţii expediţionare de tip joint, capabile să realizeze controlul mării şi proiecţia puterii dinspre mare spre uscat în sprijinul unei operaţii joint. Acest deziderat se va realiza prin transformarea şi adaptarea structurilor de comandă şi control şi a platformelor navale de luptă deja existente, prin extinderea rolului Maritime Security Operations and Coordinations Centres, prin implementarea doctrinară şi structurală a noului concept Task Group Logistic Support to Land Operations şi prin îmbunătăţirea capabilităţilor de patrulare.

Marea Britanie reflectă principiile conceptului FROM THE SEA, prin British Maritime Doctrine, ediţia a 3-a şi prin constituirea unei structuri comune olandezo-britanice denumită „The United Kingdom/Netherlands Amphibious Force” care are în compunere United Kingdom Amphibious Force, nave de transport amfibiu olandeze, Batalionul 1 de infanterie marină mixt olandezo-britanic şi nave de sprijin.

Pentru a înţelege mai bine modul de punere în practică şi acţiune a

90

forţelor vom prezenta în continuare un scenariu ipotetic în cadrul căruia are loc planificarea unei operaţii în care forţele vor acţiona conform conceptului FROM THE SEA.

Pe o hartă generică (figura 1) sunt reprezentate statele A şi B, despărţite de un ocean ipotetic, distanţa dintre ele fiind de aproximativ 4000 Mm, ele aflându-se în conflict.

Figura 1. Hartă generică Statele insulare au adoptat poziţii diferite asupra conflictului, astfel:

a) statul C şi statul D sprijină statul A în majoritatea problemelor privitoare la conflict;

b) statul E sprijină însă statul B. Guvernul statului A a hotărât că singura modalitate în care poate să-şi

apere interesele este executarea unei operaţii amfibii asupra statului B. În consecinţă ia măsuri de constituire a unei forţe expediţionare pentru desfăşurarea unei operaţii împotriva statului B.

În faza premergătoare declanşării operaţiei propriu-zise, comandamentul forţei, ce va fi constituită din unităţi aparţinând forţelor navale şi infanteriei marine (joint), analizează o serie de factori dintre care enumerăm:

a) intenţia eşalonului superior; b) rezultatul aşteptat; c) posibilele reguli de angajare; d) relaţiile existente cu statele învecinate şi efectele ce decurg din

aceste relaţii; e) necesitatea planificării existenţei unui suport logistic înaintat, iar

în cazul în care este necesar, care va fi locaţia acestuia; f) terenul; g) inamicul şi capabilităţile acestuia; h) modalităţi de culegere a datelor despre inamic; i) ce forţe sunt necesare pentru îndeplinirea misiunii; j) timpul avut la dispoziţie;

14/11/2005 1

A

B

E

C

0 1000 2000 3000 4000 Mm

0 37041852 7408 km5556

SCENARIUL- A este în conflict cu B.- C şi D sprijină A- E sprijină B.- A se pregăteşte pentru o campanie joint.

B

D

91

k) măsuri necesare a fi luate pentru constituirea forţei; l) locaţiile în care forţa va putea fi concentrată şi de cât timp va fi

nevoie pentru constituirea ei. Din toate aceste analize vor reieşi nevoi de informaţii, comandamentul

trecând cu forţele avute la dispoziţie la culegerea acestora. Pentru culegerea informaţiilor se pot folosi submarinele, aviaţia de patrulare maritimă, forţele speciale şi sateliţii. În funcţie de informaţiile culese şi de imaginea obţinută din analiza problemelor prezentate anterior, comandamentul trece la organizarea unei forţe compusă din unităţi aparţinând forţelor navale şi infanteriei marine care, de regulă, ar putea avea următoarea compunere:

a) o grupare navală (CARRIER TG – CARR TG) având ca nucleu un portavion cu escorta aferentă, destinată pentru realizarea controlului mării;

b) o grupare înaintată de nave de suprafaţă (ADVANCED TG – ADV TG) cu rolul de delimitare a raionului acţiunilor militare, protecţia flancurilor, începerea acţiunilor de control al mării, atacul obiectivelor de la litoral ale inamicului şi escorta îndepărtată pentru portavion. Împreună cu gruparea navală (CARR TG) va realiza controlul mării în raionul delimitat concomitent cu realizarea unei situaţii aeriene cel puţin favorabile3 sau a supremaţiei aeriene4.

c) o grupare amfibie (AMPHIBIOUS TG – AMPH TG) formată din nave de desant pentru infanteria marină;

d) o grupare de infanterie marină (MARINE CORP TG – MC TG), având mărimi diferite în funcţie de obiective, ambarcată pe navele grupării amfibii, cu rolul de a realiza obiectivele operaţiei la uscat;

e) o grupare de nave de siguranţă contra minelor (MCM TG) care după executarea controlului mării va executa neutralizarea minelor în raionul acţiunilor amfibii;

f) o grupare logistică (LOGISTIC TG – LOG TG) pentru aprovizionarea forţei;

g) în subordinea eşalonului superior se poate găsi o grupare de submarine clasice şi nucleare dotate cu TLAM (TOMAHAWK LAND ATTACK MISSILE).

Această forţă, mai probabil, va acţiona astfel: a) cu 14-15 zile înainte de ajungerea în zonă a forţelor principale

(CARR TG) va delimita teatrul acţiunilor militare şi va începe împreună cu forţele speciale şi cu submarinele atacul obiectivelor aflate la litoral;

b) o dată cu apropierea grupării principale (CARR TG), situaţia aeriană favorabilă se transformă în supremaţie aeriană, grupările de nave realizând controlul mării;

c) după realizarea controlului mării, care de fapt reprezintă izolarea

3 situaţie aeriană favorabilă/favourable air situation – o situaţie în care efortul forţelor aeriene inamice nu este suficient pentru a afecta succesul acţiunilor terestre, navale sau aeriene desfăşurate de către forţele proprii. 4 supremaţie aeriană/air superiority – o situaţie în care forţele aeriene inamice nu sunt capabile să împiedice desfăşurarea acţiunilor forţelor proprii.

92

teatrului acţiunilor militare de efectele unei acţiuni posibile a inamicului, se execută pregătirea diferitelor raioane de la litoral pentru debarcare;

d) pentru a înşela inamicul cu privire la intenţiile reale, se pot executa acţiuni demonstrative sau raiduri în alte raioane, realizând aceste măsuri atât în zona maritimă cât şi pe uscat cu forţele speciale;

e) se trece la etapa următoare a proiecţiei puterii, respectiv asaltul amfibiu5, după care se va trece la următoarea fază – exploatarea rezultatelor asaltului în conformitate cu scopurile operaţiei;

f) pe tot timpul desfăşurării operaţiilor, liniile de comunicaţii vor fi apărate de atacurile inamicului prin măsuri de protejare a acestora împotriva navelor de suprafaţă, submarinelor şi aviaţiei;

g) după realizarea exploatării se trece la ultima fază – dezangajarea forţelor – în care forţa va executa o multitudine de acţiuni6 pentru revenirea la situaţia dinaintea operaţiei.

În faza de realizare a controlului mării, operaţia este condusă de un comandament în care componenta maritimă are rol predominant; pe timpul asaltului amfibiu şi pe timpul exploatării succesului, componenta terestră din cadrul comandamentului are rol predominant, acţiunile desfăşurându-se predominant pe uscat. Pe timpul dezangajării acţiunea poate fi condusă din nou de un comandament maritim.

În orice fază a operaţiei, dacă interesele politice o cer, forţa poate fi dezangajată la fel de rapid ca şi atunci când a fost angajată.

Acţiunea reprezintă o operaţie joint pentru că participă cel puţin două categorii de forţe ale armatei şi de asemenea reprezintă o acţiune de proiecţie a puterii, printr-o manevră a forţei dinspre mare, puterea de răspuns fiind proporţională cu scopul operaţiei, forţa constituindu-se, în funcţie de scopuri, din forţele prepoziţionate în diferite zone de interes.

Bibliografie 1. F.N.–1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Navale, Bucureşti, 2004. 2. *** NDP–1, Naval Warfare. 3. *** NDP–2, Naval Intelligence. 4. *** NDP–6, Naval Command and Control. 5. TRITTEN, James J., Naval Doctrine ... From The Sea, 1994. 6. Operational Maneuver From The Sea – A Concept for the

Projection of Naval Power Ashore, Headquarters Marine Corps, Washington. 7. Forward from the Sea, Department of the Navy, Washington. 8. http:/www.navy.mil

5 asaltul amfibiu – reprezintă tipul principal de operaţie amfibie, care implică stabilirea unei forţe pe o porţiune de uscat ostilă sau potenţial ostilă. 6 în faza de dezangajare principalele acţiuni care se desfăşoară sunt acţiuni specifice poliţiei de frontieră, impunerea sancţiunilor, controlul traficului maritim, predarea teatrului de operaţie unei forţe de menţinere a păcii, reconstrucţia, asistenţa civilă pentru refugiaţi etc.

93

SCHIMBĂRI SURVENITE ÎN FIZIONOMIA RĂZBOIULUI MARITIM DUPĂ APARIŢIA CONCEPTULUI DE RĂZBOI ÎN

REŢEA

Comandor Traian STĂNCULETE Locţiitorul comandantului la Baza Navală

Căpitan comandor Mihai COLCER Ofiţer 2 Secţia operativă la Centrul de Război Electronic şi Observare

1. Introducere Problematica războiului în reţea şi a noilor concepte operaţionale, în special americane, a fost larg dezbătută în ultimii ani, sub diferite aspecte şi de diferiţi autori. Pentru a nu ne suprapune peste lucrările deja elaborate, vom încerca să abordăm cu prioritate câteva aspecte legate de principalele programe şi sisteme care stau la baza dezvoltării noilor concepte şi strategii.

2. Mediul politic şi de securitate la începutul secolului 21

Încheierea Războiului Rece, schimbările în configuraţia actorilor geostrategici şi redefinirea rolului şi locului acestora pe arena internaţională, complementar cu redefinirea relaţiilor dintre marile puteri şi creşterea libertăţii de acţiune a actorilor regionali (statali şi nonstatali), cu reducerea de facto a rolului ONU în rezolvarea diferitelor probleme şi conflicte internaţionale şi apariţia unor noi ameninţări şi riscuri, cu un grad ridicat de instabilitate şi imprevizibilitate, diferite de cele clasice, au dus la apariţia unui nou mediu de securitate. Acesta este total diferit de cel tradiţional, în care marile puteri sau alianţele militare reuşiseră să menţină un echilibru stabil de forţe.

Revoluţia tehnologiei informaţionale facilitează, în prezent, comunicaţiile transfrontaliere, în timp ce evoluţia societăţii umane tinde spre globalizare. Acest aspect aduce profunde mutaţii în ceea ce priveşte purtarea războiului de azi şi de mâine. Astfel, în condiţiile circulaţiei informaţiilor la nivel global, prin intermediul radioului, televiziunilor, a Internetului, a monitorizării stricte a acţiunilor militare de către opinia publică, planificatorii militari au fost şi vor fi supuşi unor presiuni psihice deosebite, datorită

94

extinderii mediului de confruntare, mult în afara teatrului de operaţii militare. Ultimele conflicte militare au impus un caracter multinaţional şi

totodată interaliat al acţiunilor militare şi este de aşteptat ca acest caracter să devină dominant în acţiunile militare viitoare. Acest fapt va avea implicaţii deosebite în viitor, sub aspectul interoperabilităţii între diferitele state participante la alianţe sau coaliţii, atât din punct de vedere operaţional cât şi logistic sau administrativ.

În aceste condiţii, războaiele moderne au reflectat, la rândul lor, importante mutaţii în teoria artei militare. Acestea s-au manifestat în cadrul funcţiilor şi principiilor strategice, componentelor domeniilor operativ şi tactic. Dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnologiei contemporane au adus implicit schimbări profunde şi readaptări, uneori din mers, ale doctrinelor, conceptelor şi metodelor de purtare a războiului. Armamentul convenţional a cunoscut perfecţionări de neconceput în urmă cu puţin timp. Asocierea cu arma nucleară a făcut ca marile puteri, implicate mai mult sau mai puţin în războaie locale, să adopte aproape în exclusivitate o strategie ofensivă. Armamentul nuclear, chiar dacă va fi considerabil diminuat, nu va dispărea din arsenalul principalilor actori politici internaţionali, continuând să reprezinte un important mijloc persuasiv, de intimidare şi descurajare.

Creşterea mobilităţii trupelor pe seama tehnicii blindate, aviaţiei şi elicopterelor, complementar cu dezvoltarea şi integrarea structurilor informaţionale, au făcut ca scopurile strategice, operative şi tactice să fie atinse într-un timp mult mai scurt. A crescut rolul eşaloanelor mici, în măsură să transforme în timp scurt succesul tactic în succes operativ şi strategic. A fost pusă la punct „operaţia aeromobilă” şi au fost constituite trupele aeromobile, o nouă categorie a trupelor de uscat.

Confruntările recente au evidenţiat schimbări profunde în fizionomia conflictelor, evidenţiindu-se tot mai clar asimetria acestora şi aplicarea extinsă a tehnologiilor informaţionale de către marile puteri1.

Mediul de securitate actual a determinat, printre altele, o serie de mutaţii esenţiale în cadrul fenomenului militar ca atare, dar şi asupra dezvoltării tehnologiilor şi readaptării complexelor militar industriale la noile tendinţe şi ameninţări.

2.1. Dezvoltarea doctrinelor şi artei militare Armatele moderne au adoptat noi concepte operaţionale menite să

asigure optimizarea capacităţii de manevră a trupelor, lovirea selectivă şi precisă a ţintelor aflate la distanţe mari; creşterea capacităţii de protecţie şi susţinere a forţelor proprii şi perfecţionarea capacităţii logistice de a sprijini lupta şi operaţia, într-un ritm corespunzător, impus de necesităţile tactice, operative şi strategice ale câmpului de luptă modern.

Era informaţională a produs şi va continua să producă unele dintre cele

1 Asimetrie datorată decalajelor imense dintre lumea bogată şi lumea săracă, dintre civilizaţia hightech - IT şi civilizaţiile tradiţionale, diversificate, pe trepte diferite de dezvoltare.

95

mai semnificative schimbări în desfăşurarea acţiunilor militare, efect cumulat al posibilelor aplicaţii ale acestei tehnologii asupra acţiunilor militare.

Toate aceste posibile evoluţii vor determina schimbări majore în planul doctrinelor şi conceptelor, ori în cel al structurii şi instruirii forţelor, precum şi în privinţa fizionomiei acţiunilor, crescând cerinţele de standardizare şi interoperabilitate, precum şi cele de realizare a unor aranjamente de comandă şi control între forţele sau naţiunile participante, în cazul alianţelor şi coaliţiilor. Aceste aspecte pot crea o prognoză realistă privind evoluţia fenomenului militar. Învăţămintele rezultate din desfăşurarea ultimului război din Golful Persic vor avea ca efect reorientări în conceperea strategiilor viitoare în care rolul informaţiei va fi crucial.

În contextul dezvoltării tehnologiilor informaţionale, se va pune accent pe fluidizarea actului de comandă. Comandanţii de la diferite eşaloane vor avea acces, în timp real, la informaţiile vitale din câmpul de luptă, iar capacitatea de a adopta decizii oportune, dar nu pripite, va creşte considerabil.

Transmiterea ordinelor către subunităţile subordonate se va face cu rapiditate. Luptătorul din prima linie va avea acces la baze de date şi informaţii esenţiale privind câmpul de luptă, inamicul şi sprijinul forţelor proprii sau aliate. Acesta va folosi hărţi digitale şi va purta echipamente capabile să ilumineze ţintele inamice astfel încât, acestea să poate fi distruse de muniţiile inteligente lansate de aviaţie, elicoptere, artilerie etc.

Războiul modern a adoptat operaţia combinată şi întrunită, capabilă să pună mai bine în evidenţă capacităţile tuturor categoriilor de forţe armate şi a forţelor din coaliţie.

Se va adopta strategia „războiului curat” în care vor fi folosite un spectru larg de muniţii inteligente care vor lovi numai obiectivele inamice, selectate cu grijă, în scopul evitării pe cât posibil a pierderilor de vieţi omeneşti din partea populaţiei civile şi reducerii daunelor inutile asupra infrastructurii.

Cooperarea cu celelalte forţe va fi mult eficientizată, reducând pierderile colaterale. Un exemplu de bună cooperare între forţele aliate aflate într-un conflict îl reprezintă Războiul din Afganistan şi mai cu seamă Războiul din Irak. Pe aceste teatre de operaţii s-a demonstrat utilitatea folosirii forţelor întrunite şi combinate şi foarte buna cooperare, atât la nivelul comenzii, cât şi în teren, între militarii americani, britanici, australieni şi polonezi.

2.2. Lărgirea continuă a spectrului de confruntare Acest proces este caracterizant pentru cea de a doua jumătate a

secolului al XX-lea şi va continua cu certitudine să fie specific, chiar proeminent, în secolul XXI.

Caracteristicile principale ale noilor tipuri de conflicte sunt: mediul extins de confruntare, caracterul asimetric, prezentarea războaielor în mass-media în timp real, folosirea tehnologiilor specifice în problemele militare, creşterea importantei operaţiilor informaţionale, focalizarea pe infrastructuri

96

critice: economice, informaţionale, creşterea ponderii forţelor speciale şi a celor de reacţie rapidă, creşterea rolului războiului psihologic, strategia indirectă de acţiune şi creşterea ponderii operaţiilor multinaţionale şi acţiunilor în coaliţie. Dezvoltarea conceptelor C4IFTW de comandă, control, comunicaţii, computere şi informaţii pentru luptător, C4IEWS (Conceptul C4, plus Cercetare, Război Electronic şi Senzori), impun o analiză profundă şi schimbări radicale în structura, rolul şi misiunile forţelor armate, precum şi în domeniile strategiei, doctrinelor militare, regulamentelor, planificării, organizării, instruirii, înzestrării şi conducerii acestora.

2.3. Sprijinul de luptă şi logistica Este una dintre cele mai importante componente în cadrul ducerii

operaţiilor militare. Schimbările survenite în acest domeniu sunt legate de creşterea ritmului, distanţelor şi vitezei operaţiilor viitoare.

Mediul de confruntare modificat, cu o autonomie mare a structurilor, cu o mare diversitate de forţe şi mijloace, s-ar putea să diminueze diferenţele specifice dintre forţele luptătoare, cele de sprijin de luptă şi cele de asigurare. Aceasta va însemna şi înlocuirea actualelor concepte şi procedee de sprijin. O cantitate suficientă de forţe, mobilitatea strategică, operativă şi tactică şi o logistică adecvată ca amploare şi oportunitate, ar putea fi hotărâtoare pentru atingerea, cu costuri minime, a scopurilor acţiunilor militare.

Aceste considerente duc inevitabil la concluzia că alegerea proporţiei corecte între mărimea forţelor, potenţialul lor combativ, capacitatea de sprijin şi de susţinere în teatru, în procesul de constituire a structurii de forţe a unei armate este esenţială şi poate fi hotărâtoare.

Din punctul de vedere al logisticii, acest lucru presupune schimbarea conceptuală a dispunerii şi folosirii pe teritoriul naţional a acestor facilităţi, introducerea unor tehnologii avansate de prognoză, diagnosticare, planificare, executare şi refacere logistică. De asemenea, acest domeniu are şi o altă latură care se referă la aranjamentele necesare pentru completarea acestei capacităţi de susţinere, cu resurse existente în teatru sau prin conceptul de „sprijin al ţării gazdă”.

Recentul război din Irak aduce în acest domeniu o mare experienţă. Învăţămintele şi experienţele rezultate, precum şi analizele ulterioare, vor aduce cu siguranţă modificări importante privind rolul şi locul activităţii logistice în ansamblul acţiunilor militare, cu implicaţii majore asupra dislocărilor de baze militare, a necesarului de mijloace logistice, necesităţii asigurării securităţii liniilor de aprovizionare şi, nu în ultimul rând, va duce la reconsiderarea forţelor pe principiul că acestea trebuie să fie extrem de mobile, uşoare şi cu posibilităţi sporite de transport, în aria de acţiuni militare. Planificatorii militari au reliefat necesitatea achiziţionării de noi avioane tip cargo sau de nave de transport, pentru a spori capacităţile de dislocare, cât mai rapidă, a trupelor şi a tehnicii aferente în teatrul de operaţii militare.

Încă o dată a fost scoasă în evidenţă importanţa stocurilor

97

prepoziţionate pe care S.U.A. le aveau disponibile în cadrul bazelor sale din Orientul Mijlociu.

2.4. Războiul din Irak Acest conflict se poate înscrie în modul cel mai clar în categoria de

„New Warfare”, războiul comenzii super-rapide, al tehnologiei de control şi al contramăsurilor electronice, capabil să distrugă, în timp scurt infrastructura inamicului şi capacităţile acestuia de a-şi exercita autoritatea asupra armatei şi propriilor instituţii de stat. Chiar dacă în practică acest război pare unul clasic, dus cu armamente tradiţionale, se poate remarca efectul de „război fulger”, acesta fiind atins pur şi simplu prin viteza şi eficienţa execuţiei acţiunilor militare.

Concluziile şi învăţămintele trase în urma acestui război vor sta, în cel mai ridicat grad, la baza revizuirii doctrinelor, tacticilor şi strategiilor de folosire în luptă a categoriilor de forţe armate, la proiectarea necesarului de echipamente, de mijloace de transport şi la ridicarea capabilităţilor de asigurare de luptă şi logistice, în cadrul armatelor moderne.

Pregătirea războiului din Irak şi ulterior ducerea operaţiilor, a reprezentat un cumul de acţiuni politice, militare şi economice, în care demarcaţia dintre convenţional şi neconvenţional este de multe ori greu de făcut.

Acţiunile militare s-au caracterizat prin folosirea pe scară largă: a tehnologiei informaţionale, a sistemului global de comandă, comunicaţii şi control, C4I, cu posibilitatea de determinare în timp real a situaţiei câmpului de luptă şi de procesare a bazelor de date privind ţintele şi oportunităţile de atac; a sistemelor de război electronic de atac şi contramăsuri electronice; a sistemelor electrono-optice de vedere pe timp de noapte şi în condiţii meteorologice grele; a muniţiilor inteligente.

Marina americană a avut o contribuţie esenţială atât în susţinerea cu foc (incluzând aici aportul aviaţiei ambarcate în sprijinul operaţiilor terestre, focul asupra ţintelor terestre executat cu rachete de croazieră, pregătirea pentru debarcare a portului Um Qasr, prin dragarea acestuia de mine), cât şi sprijinul logistic al operaţiilor terestre.

Acest război a scos în evidenţă, o dată în plus, flexibilitatea actului de comandă, eficienţa pregătirii în detaliu şi din timp a acţiunilor militare, cu analizarea pertinentă a tuturor factorilor de risc. A fost cultivată iniţiativa comandanţilor de la nivel operativ-tactic. S-a remarcat eficacitatea utilizării forţelor speciale (aproximativ 8% din totalul de forţe dislocat în teatrul de operaţii2) în distrugerea infrastructurii de comandă şi de telecomunicaţii inamice şi în ghidarea loviturilor aeriene, a cuceririi şi controlării punctelor de importanţă strategică gen poduri, aeroporturi, înălţimi geografice. S-a folosit pe scară largă aviaţia, realizându-se dominaţia aeriană totală. Un alt factor decisiv l-a constituit modul de instruire realist, eficient şi intensiv al forţelor

2 Exemplul Bg.173 Aeropurtată şi elementelor din cadrul D.82 Aeropurtată şi D.101 Aeropurtată

98

luptătoare din coaliţie. Un alt element al victoriei l-a constituit buna cooperare aer-sol. În Irak,

succesul cooperării între forţele aeriene, trupele terestre şi forţele navale şi de infanterie marină a fost remarcabil, atât în direcţia sprijinirii ghidării către ţinte a bombelor şi proiectilelor aviaţiei, cât şi în direcţia distrugerii forţelor irakiene în teren. La aceasta se adaugă foarte buna cooperare în cadrul operaţiilor combinate şi întrunite între unităţile americane, britanice, australiene şi poloneze. În altă ordine de idei, acest război constituie şi un moment de cotitură în ceea ce priveşte proiecţia forţelor S.U.A., în viitor. Experienţele Războiului din Irak vin în întâmpinarea dorinţei de transformare a tuturor categoriilor de forţe armate americane, declarată deschis de secretarul apărării al S.U.A. Aceste experienţe vor determina numărul şi tipul forţelor destinate să asigure apărarea naţională a S.U.A. Analiza la nivel macro a Operaţiei „Iraqi Freedom”, poate furniza informaţiile necesare proiecţiei militare a S.U.A. în lumea complexă a viitorului. Pe timpul desfăşurării OIF, brigăzile din cadrul D.3 I. au fost semnificativ întărite pentru a face faţă mediului din Irak unde trebuiau să lupte în toate direcţiile sau la 360°. A rezultat o creştere a brigăzilor de luptă de la 3.900 militari, la 5.000 de militari sau mai mult, înzestrate cu o mare putere de foc şi un sprijin logistic semnificativ care au operat independent. Tot cu această ocazie a fost implicată în luptă, D.4 I. (denumită şi divizia digitală, datorită implementării celor mai noi tehnologii informatice)

Concluziile şi învăţămintele pe plan militar rezultate din războaiele din Vietnam, arabo-israeliene, din Malvine, cele din zona Golfului Persic şi Afganistan au dovedit, în mod clar, eficienţa:

a) asigurării supremaţiei aeriene; b) folosirii pe scară largă a mijloacelor de război electronic; c) întrebuinţării diviziilor aeromobile; d) folosirii grupărilor de portavioane care s-au dovedit a fi, în

continuare, platforme ideale pentru acţiunile aeriene; e) imobilizării forţelor navale adverse, concomitent cu realizarea

apărării în adâncime şi menţinerea iniţiativei; f) completării grupărilor navale cu nave de sprijin preluate din

rândul flotei comerciale pentru asigurarea sprijinului logistic; g) întrebuinţării unităţilor de forţe speciale în cucerirea capetelor de

pod şi a obiectivelor de importanţă strategică şi operativ-tactică3; h) exploatării la maximum a posibilităţilor tactico-tehnice ale

armamentului şi tehnicii de luptă; i) existenţei şi întrebuinţării elicopterelor şi maşinilor de luptă ale

3 în războiul arabo-israelian din 1973, israelienii au reuşit o acţiune de infiltrare prin zona dintre cele două armate egiptene care operau în partea de nord-est a Egiptului şi la vest de peninsula Sinai. Acţiunea s-a soldat cu realizarea unui cap de pod israelian în partea nordică a Lacului Amar. În războiul din Malvine, folosirea forţelor speciale a permis cucerirea de capete de pod utilizate pentru desantul tehnicii blindate şi a infanteriei marine.

99

infanteriei, elicopterelor antitanc şi avioanelor specializate în lupta împotriva blindatelor4;

j) acţiunilor de luptă desfăşurate pe timp de noapte, realizarea surprinderii, îndeosebi împotriva inamicului superior numeric şi care se apără în poziţii amenajate genistic;

k) maşinilor şi utilajelor de geniu, mai ales în condiţiile în care forţele inamice au realizat puternice câmpuri de mine A.T. şi antipersonal;

l) folosirii armamentelor care aparţineau ultimelor generaţii tehnologice, multe dintre ele fiind pentru prima dată întrebuinţate în condiţii reale de luptă, introducerea de tehnologiilor invizibile, folosirea de noi sisteme şi platforme de arme inteligente, senzori avansaţi, sisteme C4I şi digitalizarea câmpului de luptă modern5.

2.5. Armatele de astăzi şi cele de mâine

Recentele conflicte militare au demonstrat că părţile combatante care nu dispun de aportul tehnologic şi infrastructură adecvată, au evitat angajarea în luptă a aviaţiei proprii, net inferioare forţelor adverse6. Pe timp scurt şi mediu se preconizează ca aceasta tendinţă să fie mai pronunţată datorită decalajului tehnologic şi dezvoltării continue ale armamentului şi platformelor construite de statele dezvoltate. Experienţa ultimelor confruntări militare a demonstrat în mod clar că, între beligeranţi au existat decalaje enorme care au înclinat victoria doar într-un singur sens. Decalajul de ordin tehnologic nu a lăsat nici un termen de comparaţie iar dezechilibrele au fost evidente. Câmpul de luptă viitor va fi multidimensional şi va cuprinde spaţiul înconjurător, spaţiul cibernetic, spectrul electromagnetic, în toate cele patru medii: maritim, aerian, terestru şi spaţial, ceea ce va face ca, războaiele viitoare să fie unele inteligente, duse cu mijloace inteligente. Acestea vor putea fi purtate la orice distanţă. Deşi necesarul de forţe şi mijloace destinate formării unei coaliţii care să răspundă escaladării unei crize, în mod teoretic necesită un timp mare de pregătire, rolul precis şi compoziţia unei forţe de intervenţie nu vor fi ştiute până în ultimul moment. Chiar în cazul unei superiorităţi clare a forţelor de luptă şi echipamentelor uneia dintre părţi, o dislocare inadecvată şi asigurarea de capacităţi de sprijin nepotrivite, pot pune în pericol realizarea scopurilor 4 În războiul din Malvine acestea au permis intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu da posibilitatea trupelor argentiniene scoase din dispozitivul de apărare, să se consolideze pe noi aliniamente. Deşi au acţionat în teren accidentat, transportoarele blindate şi maşinile de luptă s-au dovedit corespunzătore acestor scopuri. 5 Cazul primului război din Golf în care au fost folosite pe scară largă rachete de croazieră „TOMAHAWK”, „CRUISE”, avioane „invizibile” F-117, rachete antirachetă „PATRIOT”, bombe şi rachete dirijate prin laser şi televiziune, sisteme de cercetare, navigaţie şi ochire pe timp de noapte etc., folosirea în lupta antitanc a unor tipuri de armament de precizie la distanţe mari. Astfel, rachetele antitanc „HELLFIRE” lansate de pe elicoptere au lovit cu precizie ţintele aflate la distanţă de 5 km, iar tancurile „M.1-A ABRAMS” au fost în măsură să execute foc precis la distanţe de 4 km, comparativ cu tancul irakian „T-72”, care nu poate riposta eficient la distanţe mai mari de 2 km; s-a folosit o mare varietate de muniţii antitanc, care au avut posibilitatea să străpungă blindaje cu grosimi de până la 600 mm. 6 Cazul conflictelor din fostul spaţiu iugoslav şi Irak în care superioritatea aviaţiei coaliţiilor conduse de S.U.A. a fost covârşitoare.

100

operaţiei. Evoluţia şi dinamica ultimilor conflicte armate au reliefat câteva tendinţe distincte de purtare a acţiunilor militare cum ar fi caracterul expediţionar şi întrunit, creşterea semnificativă a puterii de foc.

Caracterul expediţionar se datorează ducerii operaţiei la distanţe mari şi foarte mari, faţă de teritoriul naţional, iar susţinerea acţiunii militare se realizează prin proiecţia forţei în teatru. Acest fapt implică o serie de exigenţe cum ar fi asigurarea sprijinului logistic necesar, crearea unor structuri de forţe elastice şi modulare, pe deplin interoperabile şi capabile să acţioneze întrunit şi sub comandă unică7. Războiul din Irak poate fi considerat că a avut un astfel de caracter.

În acest context, FMM ale S.U.A. vor retrage navele vechi, cu capacitate de luptă redusă, din clasa distrugătoarelor Spruance şi fregatelor din clasa Oliver Hazard Perry, în paralel cu modernizarea unor nave aflate în serviciu. Navele care vor fi retrase nu dispun de capacităţi de apărarea antirachetă, respectiv de sistemele integrate de conducere a apărării antiaeriene de tipul Aegis, de lansatoare pe verticală de rachete, de tipul SM-2 Block IIIB. Acestea vor fi înlocuite, treptat, cu nave noi, cu posibilităţi de prepoziţionare care vor intra în compunerea Forţei Viitoare de Prepoziţionare Maritimă (Maritime Prepositioning Force Future) - MPF(F). În această forţă vor intra nave noi, respectiv distrugătoare de tipul DD(X), nave de asalt port elicopter de tipul LHA(R) si nave de luptă la litoral de tipul LCS.

Caracterul întrunit, ca o constantă a ultimelor confruntări militare, implică pentru îndeplinirea misiunilor, deopotrivă, toate categoriile de forţe armate: trupele de uscat, aviaţia şi marina şi, complementar, componenta cosmică, la toate eşaloanele, strategic, operativ şi, din ce în ce mai mult, tactic. Acest caracter rezidă din necesitatea măririi eficienţei focului, într-o concepţie unitară, dar cu folosirea capabilităţilor fiecărei componente în parte.

Aceste tendinţe implică la rândul lor o serie de condiţionări care ţin seama de capacitatea comandanţilor, în special la eşaloanele tactice, de a desfăşura acţiuni în cooperare cu celelalte categorii de forţe armate, realizarea interoperabilităţii, rezolvarea, în mod întrunit şi rapid a diferitelor situaţii, neplanificate de eşalonul superior, oferind actului de comandă flexibilitate sporită, rapiditate în luarea deciziilor, realizarea surprinderii şi un grad sporit de libertate în exercitarea comenzii şi controlului.

Creşterea semnificativă a puterii de foc reprezintă o dominantă a noului spaţiu de luptă. În condiţiile implementării noilor concepte de război în reţea, a folosirii pe scară largă a noilor tehnologii şi sisteme de conducere a

7 Grupare modulară - grupare de forţe care se poate crea şi adapta cu uşurinţă la orice tip de acţiune (de exemplu, gruparea unor forţe interarme cu forţe de acţiune psihologică şi radioelectronică, astfel încât să se realizeze multidimensionalitatea unor intervenţii sau unor reacţii). Termenul ca atare nu există în literatura de specialitate consacrată. El a apărut în ultimul timp în diferite studii şi lucrări. Dar fluiditatea câmpului de luptă, necesitatea alcătuirii rapide - la toate nivelurile - a unor grupări de forţe omnipotente îl impun a fi luat în consideraţie. Cerinţa de compatibilitate a structurilor, mai ales în cadrul „Parteneriatului pentru Pace” (şi cu atât mai mult în cadrul NATO) necesită operarea cu module. Nu cu structuri uniforme, ci cu ansambluri interoperabile, cu entităţi care să se poată constitui rapid în sistem.

101

focului, bazate pe poziţionarea globală, vectorii purtători permit lovituri simultane a obiectivelor strategice inamice, în adâncimea teritoriului acestuia, indiferent de modul de dispersare sau de localizare a ţintelor. În plus, noile tehnologii permit lovituri precise şi selective, evitând lovirea în mod inutil a populaţiei, centrelor urbane, obiectivelor culturale etc.

Toate aceste se bazează pe: dominarea totală a câmpului de luptă, pe folosirea pe scară largă a noilor tehnologii şi senzori, pe îmbinarea focului din aer, de pe mare (în mod predominant) şi uscat, indiferent de condiţiile de vreme, pe timp de zi sau noapte, pe sprijinul permanent, în timp real, cu date şi informaţii despre adversar, câmpul de luptă sau condiţiile de mediu din teatrul de acţiuni militare.

Evoluţia tehnologică, cumulată cu experienţa ultimelor confruntări armate a scos în evidenţă noi tendinţe în ceea ce priveşte modul de organizare, echipare şi de instruire a forţelor luptătoare. Structurile supradimensionate, specifice perioadei Războiului Rece vor fi, în primul rând, reduse. Acestea vor fi reorganizate în structuri mult mai flexibile, dotate cu armament de ultimă generaţie şi care vor dispune de o mare capacitate de dislocare în teatrul de operaţii militare. Această redimensionare şi reorganizare se face, în prezent şi, mai cu seamă, va fi făcută în viitor, prin creşterea calitativă a personalului şi echipamentelor, o dată cu diversificarea şi sporirea gradului de complexitate al misiunilor. Aportul tehnologiei, în special a echipamentelor digitale va fi decisiv.

3. Conceptul Transformării

Transformarea reprezintă evoluţia şi desfăşurarea capacităţii de luptă care asigură avantaje asimetrice sau revoluţionare forţelor militare. Spre deosebire, modernizarea reprezintă înlocuirea echipamentului, sistemelor de arme şi a facilităţilor în măsură să menţină şi să sporească capacitatea combativă, modernizarea facilităţilor şi reducerea costurilor de operare.

Transformarea apărării implică pe scară largă, schimbări discontinue şi posibil disruptive la nivelul armamentului şi echipamentelor militare, organizaţiilor, structurilor şi în privinţa conceptelor operaţionale, promovate de schimbările semnificative în plan tehnologic ori de probabilitatea apariţiei unor noi şi diferite provocări la adresa securităţii internaţionale. Transformarea sistemului militar al S.U.A., descrie modul cum acest sistem trebuie să se schimbe astfel încât să dea un răspuns coerent şi eficace noilor tipuri de ameninţări. În modul american de înţelegere, „transformarea” s-a referit în mod deosebit la forţe, nu la structurile de comandă8. În această abordare, „transformarea” este dictată de apariţia de noi tehnologii, aplicate atât în modul de organizare, în modul de a gândi, cât şi în modul în care 8 Alina AMZICĂ, Adina SAVA, Locotenent-colonel Pascu FURNICĂ: Transformarea structurii de comandă şi de forţe a NATO - Impact Strategic Nr. 1/2005.

102

sistemul militar îşi desfăşoară activitatea sa de bază, adică modul cum duce lupta.

În acest context, întregul sistem militar trece de la aplicarea directă a forţei pentru îndeplinirea misiunii sale, la folosirea capabilităţilor ca multiplicatori ai capacităţii de luptă, de la forţe care abordează distructiv lupta la forţe care îşi bazează procesul de planificare pe identificarea, de la început, a efectului ce se doreşte, de la capabilităţi ce au la bază spaţiul la capabilităţi ce au ca bază timpul, de la forţe separate (terestre, aeriene şi navale) la forţe integrate care nu cooperează pe câmpul de luptă, ci luptă în strânsă coordonare.

După ce acest proces de „transformare” a fost aplicat, forţele rezultate îşi pot focaliza efortul în combaterea ameninţărilor asimetrice, pot utiliza „armele inteligente” şi sistemele de comandă, control, comunicaţii şi computere pentru a-şi sincroniza acţiunile. Aceste posibilităţi permit folosirea mai eficientă a resurselor umane, prin creşterea gradului de supravieţuire şi a nivelului de letalitate al acţiunilor proprii. N.A.T.O., chiar dacă nu copiază modelul american, se bazează, în cadrul procesului de transformare, pe îmbunătăţirea interoperabilităţii, crearea de forţe întrunite, bazate pe conectarea la reţelele informatice, dispersate, capabile să ia decizii cu rapiditate, ale căror acţiuni să provoace efecte puternice, în zona de operaţii. Transformarea N.A.T.O. vizează creşterea capacităţii de reacţie rapidă şi adecvată, promovarea operaţiilor bazate pe efecte, realizarea şi materializarea unor strategii preemptive şi a unor structuri de forţe foarte eficiente, care să corespundă acestora.

4. Conceptul de Război în Reţea

4.1. Ce este Network-Centric Warfare? Am putea spune, în primul rând că este un element cheie în cadrul

eforturilor de transformare a apărării promovate de S.U.A. El înglobează la cel mai înalt nivel, tehnologiile de vârf (high-tech), tehnologia informaţiei (IT) şi componentele hardware şi software dedicate acestui scop. Din acest punct de vedere, cel puţin deocamdată, este accesibil unui număr restrâns de state. Tehnologia NCW a fost folosită, pe o scară mai mică, în Războiul din Afganistan, dar pe o scară mult mai mare în Irak, în cadrul Operaţiunii Iraqi Freedom (OIF). Câteva din noile programe şi tehnologii necesare implementării NCW sunt în prezent în curs de desfăşurare.

Conceptul de NCW are la bază folosirea pe scară largă a computerelor, legăturilor de date de viteză mare şi soft-urilor de reţea care să conecteze personalul militar, platformele şi unităţile într-o reţea locală, înalt integrată, sau într-o reţea globală. În cadrul acestor reţele, personalul poate accesa o mare cantitate de informaţii critice, asigurându-şi în timp real şi în mod continuu accesul la cunoaşterea situaţiei de luptă, eficientizarea cooperării şi

103

sincronizării în luptă. NCW asigură de asemenea, superioritatea informaţională, luarea unor decizii decisive şi oportune la nivel superior, manevra dominantă, precizia angajării, logistica focalizată şi protecţia la toate dimensiunile.

NCW va îmbunătăţi în mod dramatic eficienţa şi capacităţile de luptă. 4.1.1. Programele cheie pentru implementarea NCW în cadrul FMM

ale S.U.A., includ: Sistemul Cooperative Engagement Capability (CEC). Acesta

reprezintă sistemul de legături între navele de luptă şi avioanele militare care operează într-o anumita zonă, independent sau în cooperare, sau reţeaua Apărării Aeriene integrate, în care datele radar colectate de către fiecare platformă sunt transmise în timp real către celelalte unităţi din reţea, asigurând pentru fiecare dintre acestea o imagine, în timp real, a apărării aeriene. CEC permite de exemplu unei nave să lanseze rachete navă-aer împotriva rachetelor anti-navă, pe care nava, singură, nu le poate detecta, folosind datele despre ţintă transmise de alte unităţi din reţea, cum ar fi cele de aviaţie sau terestre. Sistemul permite ghidarea unei rachete navă-navă sau navă-aer lansate de către o navă, de către o alta navă sau avion. Testele efectuate în anul 1998 la bordul navelor au demonstrat un grad ridicat de interoperabilitate a sistemului.

Joint Fires Network (JFN). Reprezintă un concept, (denumit anterior Naval Fires Network - NFN), care permite conectarea Forţele Navale care operează într-o anumită zonă, într-o reţea unică de urmărire a ţintelor, în timp real, pentru coordonarea focului artileriei de la bord şi atacului cu rachete, împotriva ţintelor de suprafaţă, a ţintelor terestre si, în particular, asupra ţintelor critice. FMM au experimentat sistemul într-o serie de exerciţii şi în prezent lucrează la accelerarea introducerii sistemului în cadrul flotelor americane. Programul Information Tehnology IT-21. Reprezintă o strategie de investiţii pentru procurarea computerelor, legăturilor de date, soft-ului de reţea necesare stabilirii unei reţele intranet, destinată transmiterii datelor tactice şi administrative la bordul navelor sau între nave. Reţelele IT-21 folosesc computere şi soft-uri comerciale de reţea, capabile să asigure un sistem intranet organizaţional multimedia (text, date, grafică, imagini, voce şi video), similar reţelei intranet folosite de administraţia americană, sau de către marile corporaţii. FMM ale S.U.A. considera ca IT-21 va ridica considerabil capacitatea de luptă navală şi va asigura o reducere semnificativă a costurilor, o dată cu reducerea timpului şi numărului de oameni necesari realizării unor variate funcţii tactice şi administrative. În cadrul acestui program se intenţionează ca, până în anul 2007, să continue accelerarea procurării Sistemului de Reţele Integrate la Bordul Navelor.

Navy-Marine Corps Intranet NMCI. Nu reprezintă un sistem NCW în sine, ci mai degrabă un program semnificativ ca amploare, dar apropiat acestuia. El reprezintă o reţea intranet care leagă mai mult de 300 instalaţii de

104

la coastă, aparţinând FMM şi Infanteriei Marine americane. Când va fi complet, NMCI va include 305.372 de staţii de lucru pe computer9. Numai în anul 2006 vor fi alocate acestui program, fonduri de 1.6 miliarde $.

ForceNet (altfel scris FORCEnet şi la care vom reveni), este definit ca o construcţie operaţională şi un cadru arhitectural pentru ducerea războiului maritim în era informaţională, care integrează într-un tot unitar, într-o reţea în care forţa combativă va fi distribuită precis şi cu mare intensitate, luptătorii, senzorii, comanda şi controlul, platformele şi armamentul. Conceptul vizează implementarea, pe baze reale a NCW, în cadrul FMM americane şi reprezintă rezultatul experienţelor acumulate în timp, a eforturilor conjugate ale strategilor şi cercetătorilor din cadrul FMM americane. Conceptul rămâne deschis oricăror inovaţii tehnologice şi se va adapta continuu la noile concepte operaţionale.

De asemenea, va integra diferitele reţele din cadrul FMM, într-o reţea unică de informaţii pentru Forţele Navale. ForceNet va fi principalul catalizator în cadrul transformării navale, rezultat care va revoluţiona comanda şi controlul, generând un tempo rapid, o eficienţă şi adaptabilitate sporită acţiunii militare. Se plasează în centrul viziunilor de transformare în cadrul Puterii Maritime 21. Capacitatea deplină a ForceNet-ului va fi realizată în perioada 2015-2020.

4.1.2. Alte programe sau sisteme care ţin de implementarea NCW Pe lângă programele prezentate anterior, sunt implementate sau în curs

de implementare un număr mare de alte programe sau sisteme care ţin de C4ISR, încadrate în cadrul Joint Service/Navy-Wide Systems.

Acestea se găsesc în prezent în diferite stadii de implementare şi desfăşurare în cadrul FMM şi Infanteriei Marine ale S.U.A.. Cele mai importante sunt:

Automated Digital Network System ADNS, Sistemul de reţea digitală automată. Asigură conectarea protocoalelor Internet de pe nave şi din facilităţile de la coastă asigurând schimbul de informaţii, crescând eficienţa şi randamentul circuitelor de radiofrecvenţă existente. În mod special, automatizează rutarea şi cuplarea transmisiile date C4I prin reţele TCP-IP, legând unităţile din cadrul grupărilor navale între ele şi cu reţeaua Defense Information Systems Network (DISN), via multiplelor căi de comunicaţii în radio frecvenţă.

Link-11/16/22 / Advanced Tactical Data Links Systems Program ATDLS: Link-11 este sistemul tactic comun de legături date pentru toate navele S.U.A. şi ale statelor aliate, care nu folosesc Link 16. Acesta va

9 în luna mai 2005 deja erau livrate 247.597 de asemenea staţii de lucru. În luna octombrie 2000, FMM ale SUA au semnat un contract pe cinci ani în valoare de 6.9 miliarde $, cu un consorţiu industrial condus de compania Electronic Data Systems (EDS) Corporation, pentru instalarea, suportul şi modernizarea periodică a NMCI. În octombrie 2002, Congresul SUA a aprobat extinderea contractului cu doi ani şi sporirea alocaţiei bugetare la 8,9 miliarde $. În perioada 18-19.08.2003, aproximativ 75% din calculatoarele sistemului au fost infectate cu un virus informatic denumit “Welchia”

105

rămâne în serviciu până în anul 2015. Link 16 reprezintă sistemul tactic întrunit de legături date în cadrul Departamentului Apărării al S.U.A.. Link 22 este un sistem tactic de legături date la nivel multinaţional, care va implementa conceptul Tactical Data Link Joint Message Standard (J-Series).

Global Broadcast Service (GBS). Sistem de comunicaţii radio şi, totodată, o interfaţă cu alte sisteme de comunicaţii, dedicat asigurării în mod continuu, cu mare viteză, a fluxurilor de informaţii de volum mare, în sprijinul activităţilor de informaţii de rutină şi antrenament, exerciţiilor militare, activităţilor speciale, de răspuns la crize, situaţiilor necunoscute, testării armamentelor, informaţiilor militare, etc. GBS vine de asemenea în sprijinul operaţiilor militare executate de aliaţii S.U.A., sau de forţele de coaliţie. Operaţiile tactice întrunite necesită o reacţie rapidă, comunicaţii multimedia şi un flux informaţional uriaş, pentru forţele aflate în dislocare, în tranzit sau în garnizoanele de bază, atât la eşaloanele de nivel tactic cât şi la nivelul utilizatorilor primari. GBS vine în întâmpinarea acestor necesităţi.

Global Command and Control System-Maritime (GCCS-M). Reprezintă varianta modernizată a fostului program Joint Maritime Command Information System. Reprezintă totodată, o integrare a vechilor sisteme C2I. Sistemul asigură, pentru comandanţii de la fiecare eşalon, aflaţi la bord, la coastă sau în oricare mediu naval, precum şi pentru forţele întrunite, aliate sau de coaliţie, sprijinul pentru misiunile de luptă şi de informaţii. GCCS-M realizează legătura între necesarul de servicii întrunite pentru un sistem C2 singular, integrat şi scalabil, care recepţionează, afişează, corelează şi menţine urmărirea informaţiilor geo-locaţionale pentru forţele terestre, navale sau aeriene amice, adverse şi neutre şi le integrează cu informaţiile de tip intelligence sau de mediu. Sistemul include managementul informaţiilor multi-sursă, afişarea şi diseminarea între diferitele interfeţe de comunicaţii extinse, asigură fuziunea datelor multi-sursă, instrumentele de analiză/luarea deciziei şi coordonarea forţelor.

Information Assurance (IA): Poate fi definit ca operaţiunea de informare care protejează sau apără informaţiile şi sistemele informaţionale (IS), pentru a le asigura autenticitatea, valabilitatea, confidenţialitatea, integritatea datelor şi non-respingerea. În cadrul FMM este disponibil Information Systems Security Program (ISSP), ca prim program în cadrul IA, care a evoluat în ultima perioadă, prin adaptarea la noile realităţi şi la rapida schimbare a tehnologiei informatice. IA asigură FMM cu consultarea expertizei tehnice, servicii şi aprobarea echipamentelor pentru protecţia informaţiilor non-clasificate, dar considerate sensibile, sau a informaţiilor clasificate. Departamentul apărării al S.U.A. a dezvoltat un mediu informaţional înalt integrat, the Global Information Grid (GIG), la care FMM ale S.U.A. sunt parte. În acest mediu, un risc acceptat pentru una dintre componentele sale, devine un risc împărţit de toate componentele sistemului. Oricare pătrundere în reţea, permite unui virtual adversar, executarea atacului în oricare alt sistem sau reţea.

Integrated Broadcast Service/Joint Tactical Terminal (IBS/JTT).

106

Acest program sprijină activităţile de avertizare timpurie şi supraveghere şi asigură necesarul de date despre ţinte, în sprijinul comandanţilor aflaţi în zona de operaţii. Cuprinde, echipamente de recepţie şi transmisii radio care asigură utilizatorilor aflaţi în câmpul tactic, datele şi informaţiile necesare. IBS este un sistem care reuneşte într-un serviciu integrat cu un format comun, mai multe subsisteme cum ar fi: Tactical Receive Equipment and Related Applications Data Dissemination System (TDDS), Tactical Information Broadcast Service (TIBS), Tactical Reconnaissance Intelligence Exchange System (TRIXS) şi sistemul Near Real-Time Dissemination (NRTD). IBS va realiza transferul de date pe căile de comunicaţii UHF, SHF, EHF, GBS sau prin reţele. Joint Tactical Terminal (JTT) va recepţiona, decripta, procesa, formata, distribui şi transmite date, în acord cu criteriile predefinite pentru utilizator, folosind echipamente concepute într-o arhitectură deschisă. JTT va fi modular şi va avea capacitatea de a recepţiona toate transmisiile radio intelligence tactice (TDDS, TADIXS-B, TIBS şi TRIXS). Va fi capabil, de asemenea, să opereze cu viitorul sistem de transmisii radio IBS UHF.

Joint Network Management System (JNMS). Reprezintă un sistem de management şi planificare a comunicaţiilor, folosit de comandanţii forţelor întrunite (Joint Task Force). Sistemul cuprinde mai mult de 30 aplicaţii software civile şi militare. Acestea formează un sistem automat care furnizează planificatorilor în comunicaţii, uneltele necesare. Aplicaţiile software vor asigura un înalt nivel de planificare, o detaliere a acesteia, suport ingineresc, monitorizare, control şi reconfigurare a planificării şi, de asemenea, management şi securitate pentru sistemele informatice.

Joint Service Imagery Processing System-Navy (JSIPS-N). Reprezintă facilităţile ambarcate sau din cadrul bazelor navale, destinate recepţionării şi exploatării imaginilor în infraroşu, electrono-optice, sau provenite de la sateliţi (apertură radar - SAR) şi/sau provenite de la sistemele de recunoaştere tactice naţionale. Sistemele navale de acest tip asigură imagini în timp real în sprijinul Serviciului de Informaţii Naval şi ajută exploatarea primară şi diseminarea produselor de tipul IMINT. Îmbunătăţeşte acţiunea senzorilor de tragere, sporind autonomia armamentelor, inclusiv a sistemului Tomahawk Land-Attack Missile (TLAM). Muniţiile ghidate de înaltă precizie, cum ar fi Joint Direct Attack Munition (JDAM) şi Joint Stand-Off Weapon (JSOW) depind de JSIPS-N pentru a angaja ţinta cu acurateţe şi înaltă precizie.

Joint Tactical Information Distribution System (JTIDS). Este un sistem digital de distribuire a informaţiilor, de mare capacitate, care asigură capabilităţi de navigaţie, identificare şi comunicaţii sigure, rapide şi rezistente la bruiaj, în sfera militară, inclusiv a informaţiilor cu caracter secret. Asigură transfer de date cu caracter tactic, criptate şi comunicaţii voce între nave, aviaţia FMM sau unităţile de Infanterie Marină. Sistemul a fost integrat în cadrul a numeroase platforme şi sisteme, inclusiv pe portavioane, nave de suprafaţă, nave de desant, sau avioane de tipul AWACS, F-14D Tomcat şi E-2C Hawkeye, în Centrele de Operaţii Aeriene Tactice ale Infanteriei Marine

107

(TAOCs) sau Centrele de Comandă Aeriene Tactice (TACCs). Global Positioning System (NAVSTAR GPS). Este un sistem de

radio-navigaţie bazat în spaţiu, format din 24 de sateliţi, care asigură la nivel global, indiferent de condiţiile meteo, date de navigaţie precum poziţionarea tri-dimensională, timpul precis etc. În cadrul FMM au fost integrate GPS pe mai mult de 400 nave de suprafaţă şi submarine şi pe mai mult de 4.500 de avioane. De asemenea, au fost integrate în cadrul sistemelor de luptă de la bordul navelor dotate cu echipamente de tipul Navigation Sensor System Interface (NAVSSI) şi protecţie antibruiaj pentru platformele cu grad ridicat de prioritate, prin intermediul programului de navigaţie de luptă (NavWar). GPS are un rol esenţial, nu numai în navigaţie dar şi în asigurarea lovirii cu înaltă precizie a ţintelor, sprijinului cu foc al navelor de suprafaţă, precum şi în cadrul sistemului C4I. NAVSSI este un sistem care colectează, procesează şi diseminează poziţia, viteza, datele despre timpul real pentru sistemele de armament, sistemele C4I sau sistemele de sprijin aflate la bordul navelor.

Advanced Tomahawk/Tactical Tomahawk Weapon Control System (ATWCS/TTWCS). Este varianta modernizată a actualului sistem Tomahawk Weapon Control System, aflată în evoluţie şi concepută să mărească considerabil eficacitatea sistemului de armament care foloseşte acest tip de rachete. Încorporează un sistem cu arhitectură deschisă, aptă de inovaţii.

Naval Fires Control System (NFCS). Reprezintă un sistem complex care asigură un nivel crescut al angajării focului naval asupra ţintelor terestre, în cadrul operaţiilor de tip Network-Centric Warfare. El automatizează managementul luptei împotriva ţintelor terestre şi încorporează pe scară largă digitizarea câmpului de luptă, îmbunătăţind considerabil atacul împotriva acestor ţinte. Va fi interoperabil cu sistemele întrunite C4ISR, asigurând planificarea misiunii şi funcţiile de coordonare a sprijinului cu foc, necesare sporirii preciziei şi extinderii razei de acţiune a sistemelor artileristice îmbunătăţite de tipul Mk 45 Mod 4, a muniţiilor ghidate cu rază extinsă de tip ERGM, a sistemelor Land-Attack Standard Missile (LASM) şi potenţial, a sistemului artileristic Advanced Gun System (AGS) şi Advanced Land-Attack Missile (ALAM).

Naval Fires Network (NFN). Reprezintă o arhitectură pentru Time-Critical Targeting (TCT)/Time-Critical Strike (TCS), care îmbină Intelligence, Surveillance, Reconnaissance, and Targeting - ISRT, planificarea misiunii şi funcţiile de cunoaştere a situaţiei. Include interfeţele între sistemele de armament şi senzori.

Toate aceste programe existente sau aflate în dezvoltare, nasc o serie de întrebări, cărora cercetătorii, planificatorii şi teoreticienii militari americani vor trebui să dea răspuns. Întrebările fac referire la faptul dacă Forţele Navale au făcut suficient pentru prevenirea, detectarea şi răspunsul la atacurile reţelelor de calculatoare în cadrul NCW, dacă au făcut totul pentru a asigura o capacitate de bandă de frecvenţe adecvată pentru sateliţi, în sprijinul NCW? Sunt suficiente eforturile Forţele Navale de dezvoltare de noi tactici, doctrine

108

şi organisme care să asigure un succes deplin NCW? Au capacitatea suficientă Forţele Navale ale statelor N.A.T.O. sau aliate de a implementa tehnologiile NCW? Dacă nu, cum va fi realizată interoperabilitatea în acest caz?

5. Concluzii

Realităţile câmpului de luptă din Irak au demonstrat că viziunile americane privind ducerea acţiunilor de luptă în secolul 21 capătă contur. Implementarea noilor concepte au făcut ca acest stat să domine categoric orice confruntare în spaţiul terestru, maritim, aerian, spaţial şi în cyberspaţiu, jonglând deopotrivă cu mediul real şi cu cel virtual. Aflat în poziţia de unic competitor la nivel geostrategic, S.U.A. îşi va implementa succesiv politicile militare, indiferent de costuri şi eforturi. O contra-pondere a altor jucători geostrategici este puţin probabilă în viitorul apropiat. N.A.T.O. implementează din mers propriile concepte şi strategii care să le apropie de realizarea cerinţelor impuse de NCW. Noile platforme navale europene prezintă şi ele această tendinţă. Celelalte state cu potenţial militar, precum Federaţia Rusă, China sau India, se găsesc într-un stadiu îndepărtat de realizarea unor asemenea concepte, fie şi numai din lipsa capacităţilor spaţiale şi rămânerii în urmă în domeniul infrastructurilor şi reţelelor informatice, în domeniul aplicaţiilor software şi hardware.

În domeniul naval, în ultimii ani, s-a remarcat preocuparea unor state de a dezvolta noi programe de construcţii navale, alocând în acest sens importante resurse financiare, destinate cercetării, dezvoltării, testării şi evaluării de noi platforme navale, apte să răspundă necesităţilor tactice şi operative pentru secolul XXI. Dezvoltarea FMM ale diverselor state reprezintă un proces complex şi costisitor, în care sunt angrenate un mare număr de companii specializate în proiectarea de noi echipamente, materiale şi tehnologii, capabile să ducă la realizarea de platforme cu o mare adaptabilitate, în funcţie de misiuni şi apte să răspundă celor mai exigente cerinţe ale războiului viitorului.

Accentul a fost pus pe: folosirea unor tehnologii stealth şi a materialelor compozite în construcţia corpului; mărirea vitezei şi a razei de acţiune; folosirea sistemelor integrate de conducere a focului; realizarea unei noi arhitecturi de propulsie (sisteme integrate electrice de propulsie); instalarea de tunuri rapide cu bătaie lungă, capabile să asigure sprijinul forţelor proprii în acţiuni ofensive la litoral şi să execute un foc intens şi cu precizie asupra ţintelor terestre; dezvoltarea unor noi generaţii de arme sub apă, rachete de croazieră, rachete antiaeriene şi a muniţiilor de înaltă precizie; încorporarea celor mai noi tehnologii de protecţie magnetică a navelor şi, nu în ultimul rând, automatizarea complexă care să asigure reducerea numărului de personal şi, implicit, a costurilor.

Navele din noua generaţie vor avea un profund caracter ofensiv. Ele

109

vor asigura dominaţia maritimă şi vor fi parte a spaţiului de luptă întrunit, datorită potenţialului ofensiv realizat prin aplicarea doctrinei de proiecţie a forţelor maritime asupra uscatului şi a capacităţii de a domina spaţiul aerian al teatrului de operaţii. Aceste nave constituie deja primele elemente ale unei noi strategii maritime globale şi ale unei reţele globale de comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, supraveghere şi recunoaştere (netcentric C4ISR).

110

EVOLUŢIA ÎN DOMENIUL SCUFUNDĂRII ÎN CADRUL FIRMEI DRAEGER

Inginer Laurenţiu RIZEA Director general DRAEGER SAFETY ROMANIA SRL

Inginer Mugurel ROMANO Director vânzări DSS PT& Dive, DRAEGER SAFETY ROMANIA SRL

Firma Draeger a reprezentat unul dintre promotorii activităţii de scufundare în lume.

Câteva repere semnificative ale preocupărilor firmei Draeger în domeniu:

a) 1889 – a fost obţinut patentul pentru reductorul de presiune Draeger & Gerling;

b) 1907 – au fost testate primele aparate de salvare Draeger pentru echipajele din submarinele avariate;

c) 1911 – Dr. Bernhard Draeger face primele scufundări cu cunoscutul „scafandru greu – hard hat”, utilizat ulterior la scară mondială;

d) 1912 – firma Draeger comercializează deja 3 tipuri de aparate de scufundare autonome, configurate pe modelul scafandrului greu;

e) 1926 – a fost lansat primul aparat de scufundare cu circuit închis cu oxigen, pentru salvare;

f) 1942 – Herman Stelzner, director la Draeger, dă noi impulsuri scufundării autonome şi cu circuit închis, pentru aplicaţii militare;

g) 1952 – este lansat aparatul 138, pionierul aparatelor de scufundare cu circuit închis;

h) 1953 – este lansat aparatul de scufundare cu circuit închis Leutnant Lund II, în operarea scafandrilor militari din mai multe flote;

i) în 1955 a fost lansat aparatul de scufundare autonom Delphin II pentru scufundare sportivă şi salvare;

j) în 1965 a fost lansat aparatul de scufundare PA 38 pentru scufundare industrială;

k) 1968 a reprezentat anul în care Draeger a scos pe piaţă aparatul Draeger Duomat;

l) în 1968 a fost scoasă varianta aparatului de scufundare autonomă, cu furtun gofrat de inspir şi furtun de expir;

m) în 1969 a fost lansat aparatul pentru scufundări din turele, SMS I şi aparatul de scufundare cu circuit semi-închis FGT I, folosit de scafandrii

111

deminori din multe flote; n) în 1973 a fost lansată seria de aparate de scufundare autonomă

Skagerak; o) în 1975 a fost lansat aparatul de scufundare pentru operaţii

speciale LAR V. De atunci, aparatul a cunoscut peste 25 de versiuni, fiind cel mai folosit aparat din familia sa la scară mondială, fiind vândute peste 8000 de bucăţi, cea mai mare parte în S.U.A.;

p) în 1984 a fost lansat sistemul de scufundare de mare adâncime CCBS pentru scufundări la 600 m în mare liberă;

q) Draeger este pionierul, în 1991, costumelor de scufundare la 1 atmosferă, Newtsuit, folosit până la adâncimi de 360 m;

r) în 1993 a fost lansat aparatul de scufundare autonomă Modular 600 pentru uzul echipelor de salvare, pompieri etc.;

s) în 1994 a fost lansat aparatul de scufundare cu circuit semi-închis cu amestec preparat local, până la 100 m, M100 – folosit de scafandri EOD;

t) în paralel, este lansată seria aparatelor de scufundare autonomă sportivă, cu circuit semi-închis, cu aparatul Atlantis I;

u) în 1998 a fost lansat aparatul de scufundare sportivă cu circuit semi-închis Dolphin. Acestea sunt primele aparate de scufundare sportivă pentru comercializarea cărora se impune urmarea unui curs calificat pentru amestecuri supraoxigenate;

v) 1998 au fost lansate aparatele de scufundare autonomă cu nitrox din seria NEPTUN şi aparatul de scufundare cu circuit închis şi semi-închis LAR VII pentru scufundări în ape puţin adânci;

w) 2000 – au fost lansate aparatele de scufundare sportivă cu circuit semi-închis cu dozaj constant;

x) 2002 – a fost lansată seria de aparate de scufundare cu circuit semi-închis cu amestec preparat local, pentru scafandri EOD, SMT.

În paralel, firma Draeger a dezvoltat activitatea de cercetare în domeniul hiperbar încă din 1913, cu deschiderea primului laborator de testare hiperbară. În 1914 s-a efectuat prima scufundare hiperbară simulată la 9 bar (aprox. 80 m adâncime), pentru 40 minute. Au fost dezvoltate variantele iniţiale ale tabelelor de decompresie Draeger aflate încă în uz.

În 1969 a fost lansat laboratorul de scufundare HEGOLAND pentru cercetare şi oceanografie; în 1993 a fost construit simulatorul hiperbar GUSI, pentru adâncimi de până la 1000 m; până în prezent firma Draeger a comercializat în întreaga lume câteva sute de barocamere pentru decompresie şi tratament hiperbar, oxiterapie şi hipobare pentru antrenament piloţi, acoperind gama de adâncimi simulate de la 1000 m până la înălţimea de 30 km.

De asemenea, firma Draeger a dezvoltat propriul sistem de salvare pentru echipajele submarinelor eşuate şi, în colaborare cu Şantierul Naval Fassmer, barca de salvare dotată cu barocameră pentru utilizarea la bordul vapoarelor dotate cu instalaţii de saturaţie şi al platformelor marine.

În prezent, natura misiunilor scafandrilor din forţele N.A.T.O. s-a

112

particularizat în lupta împotriva ameninţărilor teroriste pe mare, deminarea în ape puţin adânci, până la 24 m (VSW MCM) şi operaţiuni speciale.

Firma Draeger Safety continuă activitatea de cercetare pentru a se menţine în fruntea producătorilor de aparatură de scufundare militară, versatile, care să satisfacă întocmai cerinţele tactice ale scafandrilor de luptă.

În continuare, prezentăm fişele tehnice ale aparatelor de scufundare cu circuit închis pentru operaţii speciale LAR VI şi pentru operaţii speciale şi deminare în ape puţin adânci, LAR VII Combi.

LAR VI – Versiune slab magnetică DATE TEHNICE Aparatul de scufundare Draeger LAR VI este un aparat de respirat cu

circuit închis cu contraplămân şi pentru utilizare cu oxigen pur. LAR VI este destinat pentru misiuni cu deplasări la adâncimi de 0 la 10 m.

Aparatul asigură clandestinitatea pentru misiuni speciale. Autonomia a fost mărită la 4 ore, în funcţie de activităţile desfăşurate sub apă.

Aparatul este mic, compact, uşor de operat şi de întreţinut. LAR VI este destinat pentru utilizarea acolo

unde amprenta magnetică scăzută şi zgomotul redus sunt cerute. Specificaţiile de proiectare sunt conform STANAG 2897, Clasa A şi STANAG 1097.

Principiu aparat de respirat cu circuit închis. Absorbţia CO2

în aparat printr-o canistră reîncărcabilă cu calcie sodată.

Adâncimi operare 0 la 10 m, cu posibilitate de upgradare Amestec respirator oxigen cu puritate minim 99,5 Vol% Calcie sodată DiveSorb Pro; aprox. 2,7 litri la o umplere Contraplămân capacitate variabilă în volum total de 5,5 litri Amprenta magnetică conform STANAG 2897, Clasa A Dimensiuni carcasă lungime – 425 mm;

lăţime – 300 mm; adâncime – 170 mm.

Greutate în aer: aprox. 14 kg; în apă (gata de utilizare): neutră, contraplămânul umplut cu aprox. 2 litri de oxigen

113

Temperatura de folosire –1°C ÷ 35° C Temperatura depozitare –30°C ÷ 70°C Butelii pentru oxigen Non Magnetic Slab Magnetic Volum 1,5 litri 1,9 litri Diametru 117 mm 134 mm Presiune nominală 200 bar 200 bar Conectare G 3/4" G 3/4” Material Oţel special Slab magnetic Aprobări Tip aprobare (TÜV) DOT3AL Coduri părţi componente LAR VI–unitate de bază T 13 651 Butelie oxigen–NM–, 1,5 l, cu robinet T 13 654 Butelie oxigen–SM, 1,9 l, cu robinet T 13 401 Coş transport T 07 618 Cutie metalică uşoară de transport T 13 015 trusa de scule pentru LAR T 13 405 DiveSorb Pro, 4,5 kg 6737062 DiveSorb Pro, 18 kg 6737109 LAR VII Combi Combi A Combi FA aplicaţii ape adâncime mică (VSW) Aparatul LAR VII Combi oferă cele mai bune performanţe în toate aspectele scufundării în ape puţin adânci. Utilizând caracteristicile de înaltă fiabilitate ale familiilor LAR anterioare, aparatul asigură îndeplinirea cu succes a scufundărilor în ape mici, tactice şi de deminare. LAR VII Combi poate fi trecut din modul

oxigen în nitrox (din circuit închis în circuit semi-închis ) şi viceversa în timpul scufundării. Butelia cu amestec gazos este conectată printr-o cuplă rapidă şi poate fi montată fie frontal (Combi FA) sau pe spate (Combi şi Combi A). Aparatul este purtat frontal, este mic, compact, uşor de operat şi de reparat.

LAR VII Combi a fost proiectat pentru utilizarea în misiuni unde sunt necesare amprenta magnetică şi acustică reduse. Sunt disponibile butelii slab

114

magnetice şi amagnetice, pentru toate tipurile de misiuni. Specificaţiile de proiectare sunt conforme cu STANAG 2897, clasa A şi STANAG 1097. LAR

VII Combi A şi FA au ca trăsătură suplimentară dispozitivul de reglare a automatului pulmonar pentru a controla rezistenţa respiratorie. Opţiunile includ un harnaşament standard constând într-o chingă de talie şi una în jurul gâtului sau un harnaşament confort. Harnaşamentul confort are chingi pentru picioare şi un buzunar pentru butelia suplimentară. Poate fi echipat cu diverse veste de salvare.

DATE TEHNICE Unitate de bază Principiu Circuit închis sau semi-închis, acţionat de contra-

plămân cu absorbţia CO2 în canistra de calcie sodată

Adâncime scufundare/ Amestec gazos

0 la 10 m cu oxigen 0 la 24 m cu amestec tip B , 60 % O 2, 40 % N2

Debit constant în mod semi-închis

5 litri/minut

Calcie sodată DiveSorb® Pro aprox. 2,5 litri pentru o scufundareSac respirat volum variabil 5,5 litri Semnătura magnetică conform STANAG 2897, clasa A Dimensiuni carcasă lungime – 425 mm;

lăţime – 300 mm; adâncime – 170 mm.

Greutate în aer: aprox. 15 kg; în apă (gata de utilizare): neutră, sacul respirator umplut cu aprox. 2 litri de oxigen

Temperatura de folosire –2°C ÷ 40° C Temperatura depozitare –30°C ÷ 70°C Butelii pentru oxigen sau amestec gazos

Non Magnetic (NM) Slab Magnetic (LM)

Volum 1,5 litri 1,9 litri Diametru 115 mm 134 mm Presiune nominală 200 bar 200 bar Conectare G 3/4" G 3/4” Material Oţel înalt aliat Aliaj aluminiu Aprobări Tip aprobare (TÜV) DOT3AL Coduri comandă LAR VII - Combi (fără harnaşament /centură) T 14 956 LAR VII - Combi A (fără harnaşament / centură) T 15 414 LAR VII - Combi FA (fără harnaşament / centură) T 15 415

115

Butelii Butelie oxigen/ Amestec gazos/ –NM–, 1,5 l, cu robinet, culoare neagră, STANAG ‘A’

T 13 804

Butelie oxigen (umplută) magnetică, 1,5 l, cu robinet, culoare neagră, oţel

B 03 961

Butelie oxigen/ Butelie amestec gazos –LM–, 1,9 l, cu robinet, culoare neagră, STANAG ‘B’ (comandaţi în plus 2 buc. T 15135)

T 13 401

Accesorii testare Unitate testare Pre Dive( pregătire scufundare) T 14 992 Unitate testare dozaj (pentru service) T 14 433 Unitate testare multifuncţionale (service & scufundare) T 15 007 Accesorii Valiza transport metalică neagră, uşoară T 15 408 Harnaşament Confort T 15 116 Harnaşament standard constând în chingă talie şi gât T 15 425 Extensie pentru chingă butelie (numai pentru butelia T 13401 /este necesară comandarea a 2 buc.)

T 15 135

Vizor scufundare negru, cu 2 lentile T 53 307 Scule Trusa scule T 14 410 Piese schimb Set piese schimb T 14 411 Consumabile DiveSorb® Pro, 4,5 kg / aprox. 2 scufundări 6737062 DiveSorb® Pro, 18 kg / aprox. 8 scufundări 6737109 Lubrifiant Halocarbon ( 28 g per tub ) 6590212 Lubrifiant Siliconic (100 g per tub) pentru muştiuc 1595008

LAR VII a fost proiectat pentru a satisface cerinţe speciale, oricare ar fi

misiunea. Acest aparat poate fi folosit pentru operaţii speciale, deminare în ape mici, ieşire din şi intrare în submarin şi la bordul vehiculelor submarine pentru transport scafandri. Sunt disponibile diverse configuraţii pentru toate tipurile de misiuni.

LAR VII cu 2 butelii în faţă şi LDV ajustabilă

116

LAR VII cu 2 butelii în faţă

Configuraţie Aplicaţie

O2 în faţăNitrox în

spate

O2 în faţăNitrox în

faţă

2 butelii nitox

în spate

LDV ajustabilă

Misiuni deminare în apă mică VSW MCM x

Misiuni deminare MCM 40 m / 54 m x

Ieşire/ intrare submarin x Vehicul transport scafandri SDV7 x

Operaţii speciale x