Brehar a.tratarea Unei Tulburarii Complexe de Comportament Alimentar Prin Terapia Starilor Eului

Tratarea unei tulburării complexe de comportament alimentar prin terapia stărilor eului

Pagina 1 din 14

Contemporary Hypnosis (2003)Vol. 20, No. 3, 2003, pp. 165–173

TRATAREA UNEI TULBURĂRII COMPLEXE DE COMPORTAMENT ALIMENTAR

PRIN TERAPIA STĂRILOR EULUI

Marcia Degun-Mather

North East London Mental Health Care Trust

Traducere – Anca Brehar, psiholog clinician specialist

Rezumat

Acest raport descrie tratamentul urmat de o femeie diagnosticată cu tulburare de comportament

alimentar compulsiv, având în antecedent episoade de mâncat excesiv şi perioade de înfometare, atât

de-a lungul adolescenţei cât şi la vârsta adultă. Femeia a încercat mai multe forme de terapie, însă nu

a beneficiat de pe urma niciuneia dintre ele. Femeia se simţea confuză în legătură cu propria

persoană şi nu avea un sentiment al identităţii personale. Ea afirma că părţi din sine păreau a fi

separate unele de altele. Terapia stărilor eului şi hipnoza au ajutat-o să înţeleagă cauza

comportamentului alimentar compulsiv de care suferea. Ulterior, tehnica hipnotică a punţii afective

i-a facilitat femeii accesul la copilului interior, care se temea de înfometare şi abandon şi care-şi

dorea să rămână o persoană „solidă” dar nu „grasă”. Aceste faze ale terapiei au produs o ameliorare

semnificativă a comportamentului alimentar, ameliorare pe de care femeia nu beneficiase anterior.

Prin accesarea stărilor eului ea a fost capabilă să înceapă comunicarea interioară şi să realizeze

modificări cognitive şi afective. Aceste modificări au fost întărite ulterior prin terapie cognitivă,

terapie de pe urma căreia nu avusese prea mult de beneficiat anterior. Raportul prezent discută şi

importanţa combinării hipnozei şi a terapiei cognitiv-comportamentale în abordare terapeutică a unui

pacient cu tulburare de comportament alimentar.

Cuvinte cheie: stări ale eului; disociere, tulburări de comportament alimentar, modificare cognitivă.

Introducere

D-na Z, o femeie de 42 de ani, căsătorită, a fost trimisă iniţial la secţia psihologie a unui

spital psihiatric pentru a fi tratată pentru o tulburare de alimentaţie compulsivă care o făcuse să

devină supraponderală. Femeia avea 1,64 m înălţime şi 83 de kilograme.


Pagina 2 din 14

De la vârsta de 14 ani avusese episoade de mâncat excesiv, urmate de multe luni de

înfometare, astfel încât a existat o perioadă în care ajunsese să slăbească până la 20 de kilograme în 3

luni. Nu a abuzat niciodată de laxative şi nici nu şi-a provocat intenţionat vărsături, deşi a afirmat că

a fost tentată să o facă.

Anterior a mai solicitat psihoterapie şi a urmat un curs de Gestalt terapie, care i-a permis

accesul la „dependentul” [în engleză în original: addict] din interiorul ei, însă simpla cunoaştere a

acestuia nu i-a fost de ajutor. Timp de 3 ani a frecventat un terapeut în cadrul unei fundaţii pastorale,

însă a considerat că acest lucru nu i-a adus vreun beneficiu, că nu a avut efect. A participat, de

asemenea, şi la un grup de suport pentru cei tulburări de comportament alimentar (Eating

Anonymous), însă nici acest lucru nu a avut vreun efect. D-na Z a precizat că în timpul Gestalt-

terapiei şi-a dat seama că are o serie de „probleme nerezolvate”, pe care nu le-a putut identifica

anterior şi care, prin urmare, nu au putut fi abordate. A afirmat că simţea nevoia să se ocupe mai în

detaliu de aceste chestiuni.

Contextul prezentării

D-na Z simţea nevoia unei prietenii apropiate ori a unui confident şi era în mod evident singură. Deşi

relaţia cu soţul ei era armonioasă, ea simţea că nu mai are aceeaşi dorinţă sexuală ca înainte. Nu avea

copii (ea şi soţul au fost de comun acord în această privinţă). Soţul ei fusese concediat în urmă cu 6

ani şi ulterior ea a început să lucreze la o fundaţie de caritate, lucru care îi făcea plăcere. Cuplul

împărtăşea aceleaşi interese. Nu s-au evidenţiat semne de depresie sau anxietate clinică în cazul d-

nei Z. Ea şi soţul ei aveau suficienţi bani pentru a pleca în vacanţe şi a se distra, dar aceste ocazii au

împins-o pe ea spre episoade de mâncat excesiv.

Istoric personal

Copilăria d-nei Z a fost una foarte nefericită. A fost unicul copil al unor părinţi adoptivi. Fusese

salvată după ce fusese abandonată de mama sa biologică la vârsta de 6 săptămâni. Fusese internată

atunci în spital într-o stare de malnutriţie. Când starea sa a fost stabilizată a fost externată şi

încredinţată Serviciilor de Asistenţă Socială şi apoi dată spre adopţie părinţilor săi prezenţi.

D-na Z îşi descria părinţii ca lipsiţi de înţelegere, dragoste şi afecţiune. Tatăl ei era foarte

critic şi predispus spre ieşiri violente. El fusese prizonier în cel de-al II-lea război mondial şi suferise

o „cădere nervoasă” ca urmare a experienţelor sale din război. D-na Z consideră că tatăl ei era

permanent confuz şi furios şi nu o lăsa să îşi exprime opiniile sau emoţiile. Tatăl ei a început să

comunice cu ea doar când ea a încetat să mănânce, spunându-i că nu şi-ar dori să aibă parte de o

adevărată înfometare, aşa cum a avut el parte în timpul petrecut într-un lagăr de concentrare. Mama


Pagina 3 din 14

ei era timidă şi avea, în mod evident, dificultăţi în a se înţelege cu tatăl pacientei şi nu petrecea prea

mult timp cu acesta.

Au existat perioade în copilăria d-nei Z în care aceasta a fost îngrijită de bunică, despre care

afirmă, de asemenea, că nu a înţeles-o. Îşi descrie astfel copilăria: „nimeni nu comunica cu mine,

nimeni nu mi-a arătat unde mi-era locul în peisajul general”. D-na Z s-a simţit destul de bine în

şcoală, până la vârsta de 14 ani, când a fost violată de un băiat pe care îl cunoştea bine. Nu a spus

nimănui acest lucru şi a început să se alimenteze compulsiv. După terminare şcolii, d-na Z a avut mai

multe slujbe, dar „dorea” cu disperare să se mărite. La vârsta de 25 de ani s-a căsătorit cu un bărbat

divorţat şi cu 10 ani mai în vârstă. Au căzut de acord să nu aibă copii. D-na Z afirma că nu era în

stare să ofere unui copil afecţiune, din cauză că ea însăşi fusese deprivată de afecţiune.

Pe parcursul vieţii adulte d-na Z a fost capabilă să stabilească relaţii şi să lege prietenii, însă

niciuna dintre acestea nu a erau destul de apropiate pentru a face confidenţe. În aceste condiţii se

simţea singură din când în când. În rest pacienta s-a prezentat ca o persoană prietenoasă, inteligentă,

cu simţul umorului. Şi-a prezentat în detaliu sentimentele care o animau într-o relatare scrisă pe care

a adus-o cu sine la prima evaluare psihologică (v. mai jos).

Descriere problemei făcută de d-na Z la prima prezentare

D-na Z îşi descria comportamentul alimentar compulsiv ca o modalitate de a se face grasă şi

neatrăgătoare pentru bărbaţi. Acest lucru a început după violul pe care l-a suferit la 14 ani. Simţea

însă că acest comportament ar mai avea o motivaţie, însă nu era sigură care ar putea fi aceasta.

Simţea că există două părţi în ea. Una era „sinele superior”, care ştia bine ce vrea, care

deţinea controlul şi care era în stare să facă faţă dificultăţilor. Cealaltă parte era „sinele inferior”,

scăpat de sub control, dezorganizat şi incapabil să facă faţă dificultăţilor. Această parte era

responsabilă de felul în care se alimenta pacienta.

Faptul de a fi grasă îi dădea pacientei un sentiment de siguranţă, deoarece grăsimea

reprezenta o barieră de protecţie împotriva atenţiei masculine şi împotriva solicitărilor din partea

altora. Astfel, deşi pacienta rămânea neasertivă, era în siguranţă.

În relatarea scrisă despre sine, distresul emoţional resimţit d-na Z a devenit mai evident:

„Cel mai puternic şi cel mai persistent sentiment pe care îl am este cel de confuzie – în legătură cu

viaţa mea, cu relaţiile mele cu lumea şi în legătură cu locul meu în lume. Cine sunt eu? – şi unde începe şi

unde se termină ceea ce nu sunt eu? – Mi-am căutat mereu o identitate – un contur clar .... în schimba am

devenit o pată fără formă [în engleză în original: a blob]. Părinţii mei şi bunica nu m-au ajutat cu nimic ... se

poate ca eu să le fi folosit la ceva ... dar niciodată nu am fost sigură la ce le foloseam ... nu aş putea să găsesc

cuvinte prin care să exprim cât de mult simţeam că îmi lipsea ceva foarte important, ceva ce îmi doream cu


Pagina 4 din 14

disperare, ceva de care aveam nevoie ... existenţa mea fizică şi cea spirituală au părut să fie întotdeauna

periculos de fragile.

Dacă grăsimea din mine ar avea voce ar urla şi ar ţipa ca o turbată deoarece este o grăsime furioasă.

Nu-i prea place de nimeni ... decât de mine...

... Când eram slabă îmi plăcea, nimic altceva nu putea să vorbească în numele meu, aşa că am

descoperit că mă pricepeam grozav să vorbesc în numele meu... dar niciodată nu eram fericită ... pentru că mă

simţeam mai convingătoare [în engleză în original: more valid] doar pentru că aveam o înfăţişare

acceptabilă ... Singura soluţie de a ieşi din această dilemă este să mă găsesc pe mine însămi şi să-mi găsesc

locul ... Când o să fiu convingătoare, valoroasă şi o să mă simt confortabil în învelişul meu exterior ... o să fiu

destul de puternică pentru a avea grijă de mine, pentru a negocia în numele meu ... n-o să fiu nici

manipulatoare nici manipulată ... o să fiu flămândă şi temătoare, dar o să am grijă de mine. Când o să vină

vremea o să fac propriile mele alegeri şi o să fac ceea ce o să cred eu că e bine şi că îmi oferă confort. Şi

alegerile astea o să se refere şi la dimensiunea corpului în care trăiesc ... care n-o să fie folosit pentru niciun

scop ascuns ... o să fie doar ceea ce este ... un cămin pământesc confortabil pentru un spirit mult mai

preţios...”

Terapia

Faza unu

Iniţial a fost adoptată o abordare cognitiv-comportamentală, deoarece d-na Z nu încercase niciodată

o astfel de abordare şi deoarece s-a dovedit că această abordare este eficientă în tulburările de

alimentaţie compulsivă (Fairburn 1995).

Iniţial d-na Z a reacţionat bine la această abordare, astfel că a putut să plece pentru prima

oară în vacanţă cu soţul ei şi să mănânce normal în această vacanţă, fără să aibă episoade de

alimentaţie compulsivă. Cu toate acestea, la întoarcere a început să mănânce din nou compulsiv. D-

na Z afirma că nu putea să facă nimic ca să înăbuşe irezistibilul impuls interior [în engleză în

original: inner urge] de a se alimenta compulsiv şi că singurul fel în care putea descrie această

dorinţă era ca manifestare a laturii sale „dependente” [în engleză în original: addict]. În această etapă

a terapiei s-a considerat că cea mai potrivită formă de terapie pentru pacientă ar fi cea a stărilor eului,

combinată cu hipnoza.

Motivaţia alegerii terapiei stărilor eului şi începerea terapiei

Teoria şi terapia stărilor eului au fost descrise în detaliu de John şi Helen Watkins (1997). Pentru cei

care sunt mai puţin familiari cu conceptul de stări ale eului urmează o scurtă trecere în revistă a

acestuia.


Pagina 5 din 14

Experienţele noastre sunt categorizate pe măsură ce ne dezvoltăm, de-a lungul copilăriei, cu

scopul de a ne ajuta să găsim o semnificaţie şi un scop pentru vieţile noastre. Anumite sentimente,

gânduri, experienţe perceptive şi comportamente se asociază între ele deoarece au legătură cu

experienţe specifice. Aceste grupări distincte de gânduri, sentimente şi comportamente asociate cu

anumite experienţe şi contexte sunt cunoscute ca stări ale eului. Conform lui Watkins şi Watkins

(1997:25) „o stare a eului poate fi definită ca un sistem organizat de comportamente şi experienţe ale

căror elemente se asociază conform unui principiu comun, acest sistem fiind separat de alte stări

similare printr-o graniţă mai mult sau mai puţin permeabilă.”

Această teorie îşi are originea în teoria lui Pierre Janet despre disociere. Janet (1907) credea

că există „sisteme de idei” care se află „în asociere” cu alte idei din structura de personalitate.

Procesul de disociere este considerat a fi parte a dezvoltării normale, sănătoase. Totuşi, în

eventualitatea expunerii la traume, pot apărea la suprafaţă stări ale eului care au bariere amnezice

parţiale sau totale între ele. În acest caz persoana poate avea dificultăţi în a trece de la o stare a eului

la alta, ori poate trece de la una la alta fără să fie conştientă de acest lucru. Acest lucru poate duce la

conflicte interne între stările eului şi poate provoca o mai mare disociere între ele.

Terapia stărilor eului implică activarea stărilor disociate ale eului, în scopul de a facilita ca

fiecare dintre aceste stări să conştientizeze existenţa celeilalte şi să existe o comunicare între aceste

stări ale eului. În acest fel barierele amnezice parţiale sau totale pot fi sparte în scopul obţinerii unei

armonii interioare şi a unei integrări mai bune a elementelor personalităţii. Această procedură poate

fi mai uşor pusă în aplicare prin hipnoză (Torem 1987; 1989).

D-na Z a reacţionat bine când i-a fost sugerată terapia stărilor eului. Prima şedinţă de hipnoză

a avut ca unic scop relaxarea în locul ei preferat şi securizat. Tot atunci i-a fost prezentat şi conceptul

de auto-hipnoză.

În cea de-a doua şedinţă de hipnoză au fost activate stările eului şi a fost iniţiată comunicarea

între acestea. Scopul a fost de a găsi căi de a satisface, într-un mod mai adaptativ, nevoile emoţionale

ale diferitelor părţi, reducând astfel conflictele dintre ele.

În timpul hipnozei s-a cerut permisiunea de a vorbi cu „sinele dependent” [în engleză în

original: addict self]. D-na Z a răspuns afirmativ printr-un semnal ideomotor. „Sinele dependent” s-a

arătat şi s-a prezentat drept „puternic şi distructiv – trăiesc înăuntrul d-nei Z deoarece ea este

neajutorată, jalnică şi nu este în stare să se descurce. Eu o pedepsesc pentru neajutorarea ei – asta o

face dependentă de mine. Dacă ea nu ar fi dependentă eu nu aş mai avea unde să locuiesc. Sunt un

parazit, mă hrănesc de pe urma ei şi ea îmi oferă un loc în care să trăiesc.” Dialogul din timpul

hipnozei a continuat apoi după cum urmează:

Terapeutul: Eşti mulţumit cu situaţia asta?


Pagina 6 din 14

Dependentul: Nu mă satisface, dar este o situaţie sigură şi confortabilă. Eu nu sunt tocmai puternic

dar d-na Z crede că sunt. De fapt sunt mai jalnic decât ea. Nu o las să-şi trăiască viaţa. Am nevoie de

ea mai mult decât are ea nevoie de mine. Vreau să rămână neajutorată – aşa este cel mai bine. Pot să

o păcălesc şi să o manipulez. Ea mă face să mă simt puternic şi nu vreau ca ea să ştie că nu sunt

destul de viteaz de unul singur. Trebuie să o pun la punct atunci când încearcă să scape de mine - în

realitate eu nu o ajut deloc. O ţin la pământ. Eu sunt o scuză. Sunt prea speriat ca să o părăsesc. Am

nevoie de siguranţă şi ea este prea speriată să se descurce singură şi să îşi asume riscuri. Eu o îndemn

să intre în relaţii foarte nepotrivite – asta obişnuiam să fac - dar ea a încetat să mai facă asta. Eu o

hrănesc cu diverse chestii şi ea rămâne înţepenită aşa că eu nu sunt nevoit să mă mut. Sunt un

arogant, dar nu sunt fericit. Trag de sfori şi o determin să facă diverse chestii – ca de exemplu să se

alimenteze compulsiv. Nu îi sunt prieten, dar eu sunt mai speriat decât ea. Ea nu ştie asta! (Linişte).

Dependentul (adresându-se acum terapeutului): Nu îmi placi. Îmi pui întrebări şi eu îţi spun lucrurile

astea – sunt foarte, foarte speriat! (Dependentul începe să plângă).

Terapeutul: De ce eşti speriat?

Dependentul: Pentru că încerci să mă alungi şi o să rămân pe drumuri. Nu o să am unde să mă duc.

Terapeutul: Nimeni nu o să te alunge. Nimeni nu o să te lase pe drumuri. Noi doar vrem să ştim care

sunt nevoile tale, astfel ca ele să fie mai bine satisfăcute. Crezi că tu şi d-na Z aţi putea lucra

împreună în acest scop?

Dependentul: Nu. Ea nu are nevoie de mine. Sunt atât de obosit şi de epuizat. Chiar nu-i nevoie ca eu

să exist, dar am nevoie ca ea să îmi facă o înmormântare adecvată şi apoi eu nu o să mai fiu.

Terapeutul: Eşti sigur că asta îţi doreşti?

Dependentul: Da, sunt foarte sigur. Vreau doar o înmormântare decentă.

Terapeutul: Trebuie să vorbeşti cu d-na Z şi să o întrebi dacă este de acord. Eşti pregătit să faci asta?

Dependentul: Da.

Terapeutul (către d-na Z): D-na Z poate să iasă? Dependentul vrea să îi spună ceva.

D-na Z: Da.

Terapeutul (către dependent): Vrei să îi vorbeşti acum d-nei Z?


Pagina 7 din 14

Dependentul (către d-na Z): Sunt un şarlatan. În tot acest timp, când ai crezut că ai nevoie de mine, în

realitate eu aveam nevoie de tine. Dacă nu te-aş avea, ar trebui să îmi găsesc un alt loc în care să stau,

dar îmbătrânesc şi sunt obosit. Aşa că trebuie să îţi spun că sunt un escroc şi un mincinos. Nu ai

nevoie de mine. Toate lucrurile groaznice pe care le-am făcut te-au făcut să te simţi jalnic, aşa că dă-

mi drumul, ca să nu mai fiu nevoit să fac acele lucruri în continuare.

D-na Z: Sunt fericită să îţi dau drumul.

Terapeutul (către d-na Z): Ai fi fericită să îi faci o înmormântare adecvată?

D-na Z: Da.

Terapeutul: Atunci dă-i drumul şi anunţă-mă când s-a terminat.

După ce d-na Z a semnalizat că înmormântarea a luat sfârşit, şedinţa hipnotică s-a terminat cu

întoarcerea în locul preferat.

În discuţia care a urmat d-na Z părea fericită şi mulţumită. Spunea că „sinele dependent” era

un diavol (de gen masculin) cu coarne roşii şi că era „un bleg absolut” despre care ea crezuse că este

atotputernic, însă nu era. L-a văzut ce jalnic era şi l-a văzut dispărând într-un nor de fum. Ea a râs şi

a spus că avea un sentiment de libertate şi uşurare.

O săptămână mai târziu ea a spus că se simţea „eliberată” şi că a scăpat de compulsia de a

mânca. Îşi cumpărase nişte bomboane de ciocolată şi simţise că putea să aleagă dacă să le mănânce

sau nu - nu se simţea obligată să le mănânce, aşa cum fusese înainte. Ea crezuse anterior că „sinele

dependent” îi făcea viaţa mai uşoară, astfel că ea nu trebuia să facă eforturi. De când făcuse Gestalt

terapie şi devenise pentru prima oară conştientă de „sinele dependent”, ea simţise mereu că ar aveau

„un obstacol în cale”. Acum scăpase de el şi simţea că putea fi asertivă şi că se putea exprima şi se

hotărâse să facă un curs de scris creativ. În următoarele săptămâni ea spunea că mănâncă porţii mari

de mâncare, dar că nu o făcea compulsiv, ca înainte. Se simţea bine în legătură cu propria persoană şi

se simţea liberă să îşi exprime sentimentele aşa cum nu o mai făcuse vreodată.

Este interesant că percepuse mâncatul compulsiv, provocat de „sinele dependent”, ca o

barieră sau o protecţie, ceva care, după violul pe care îl suferise, îi împiedica pe bărbaţi să fie atraşi

de ea. Pe de altă parte „sinele dependent” părea să fi fost responsabil de faptul că ea obişnuia să intre

în relaţii „nepotrivite” şi că el o făcea să se simtă mereu speriată. Deşi era evident că „sinele

dependent” se „născuse” ca o formă de apărare, de protecţie după trauma produsă de viol, pe termen

lung aceasta nu fusese totuşi o defensă adecvată, deoarece a menţinut-o „încremenită în timp” (sau

„înţepenită”) astfel că nu a avut libertatea de a merge mai departe în viaţă. Mărimea corpului ei a fost


Pagina 8 din 14

o formă de protecţie care a dat greş şi un vehicul ineficient de exprimare a furiei. În plus, pacienta nu

fusese nevoită să îşi afirme individualitatea câtă vreme era grasă, deoarece nimeni nu i-o cerea.

Un lucru important de punctat este acela că în terapia stărilor eului una dintre reguli este să

nu se elimine niciodată vreuna dintre stările eului. Scopul terapiei este de a facilitat conştientizarea

reciprocă şi comunicare dintre stările eului, astfel încât să ele să coexiste armonios şi să nu fie în

conflict. Cu toate acestea, în acest caz eliminarea „sinelui dependent” a fost justificată şi s-a putut

face în condiţii de siguranţă, deoarece între cele două stări ale eului a existat un acord comun în

această privinţă. Această justificare a fost confirmată ulterior de către John şi Helen Watkins (într-o

comunicare personală).

Faza a doua

Trei luni mai târziu d-na a acuzat o problemă diferită, deşi tot legată de mâncare. Ea afirma că

oriunde ieşea trebuia să poarte tot timpul ceva de mâncare în geantă, pentru că altminteri intra în

panică. Nu se simţea obligată să mănânce acele alimente, ele fiind luate doar în eventualitatea că i s-

ar fi făcut foame. Pacienta afirma că simţea că s-ar putea să înceteze să mai existe, să moară dacă ar

fi îngăduit să i se facă foame şi să flămânzească. Nu credea că acest lucru ar fi avut ceva de a face cu

„sinele dependent”, pe care îl considera dispărut. Această problemă nu ţinea de o compulsie de a

mânca, ci de o frică de a muri ca urmare a înfometării. Pacienta credea că această frică avea legătură

cu faptul că la vârsta de şase săptămâni aproape că murise din cauza neglijării. De asemenea, ea

considera că această teamă i-a fost întărită de comentariile tatălui legate de experienţa lui de

înfometare din timpul războiului. Pacienta a afirmat că a ajuns la această concluzie după ce, la un

moment dat, în trecut, a vizitat un hipnotizator obişnuit (nu un terapeut) care i-a făcut o regresie în

vârstă. Deşi nu avea cum să îşi amintească ceva din ceea ce i s-a întâmplat când avea şase săptămâni,

este posibil ca informaţiile pe care le-a aflat mai târziu despre acea perioadă să fi avut un impact

asupra ei. Cu toate acestea era necesar să se exploreze semnificaţia acestor frici şi a

comportamentelor asociate. Astfel s-a considerat adecvată o nouă intervenţie hipnotică folosindu-se

tehnica punţii afective (Watkins, 1971). Aceasta urma să faciliteze pacientei întoarcerea înapoi în

timp, în perioada în care ea a simţit prima oară această frică şi această panică şi să găsească astfel

cauza lor.

În şedinţa de hipnoză care a urmat s-a folosit tehnica punţii afective şi i s-a cerut d-nei Z să se

imagineze pe sine într-o situaţie recentă în care i-a fost foame şi nu a avut la îndemână mâncare şi să

descrie amănunţit sentimentul ei de panică. Ulterior i s-a sugerat să părăsească acea situaţie dar să

păstreze sentimentele de panică şi să călătorească înapoi în timp, peste punte, până la momentul în

care ea a simţit prima dată aceleaşi sentimente de panică. D-na Z a regresat până la stadiul de

bebeluş care plânge. Pacienta început să plângă cu disperare, fără să se mai poată opri. Am încurajat


Pagina 9 din 14

adultul din ea să intre în scenă şi să ofere consolare bebeluşului. Şedinţa a continuat după cum

urmează:

Sinele adult: Bebeluşul este jalnic – vreau să îl iubesc, îl ridic şi îl iau în braţe – plânge în continuare

dar se linişteşte. Îi spun „o să am grijă de tine – poţi să contezi pe mine – nu trebuie să îţi fie frică”.

Nu cred că bebeluşul mă crede. Mai întâi trebuie să aibă încredere în mine şi apoi o să îi pot dovedi

că o să am grijă de ea. Este încă nesigură – se simte abandonată. Se poate baza pe mine şi eu pot să

încep să am grijă de ea cu paşi mărunţi, zi după zi.

Terapeutul: Bine, acum imaginează-ţi că eşti acasă şi ai grijă de bebeluş şi că timpul trece.

D-na Z: Trebuie să o port cu mine tot timpul. Vrea să fiu mereu în contact cu ea.

Terapeutul: Timpul trece şi tu continui să ai grijă de ea.

D-na Z: Au trecut două luni – nu mai plânge tot timpul, dar cred că încă nu crede că totul va fi bine.

Dacă o să fiu constantă o să înceapă să aibă încredere în mine şi o să mă creadă.

Terapeutul: Continuă să ai grijă de ea de-a lungul vremii şi spune-mi ce progrese face.

D-na Z: Are cinci ani acum. Pare fericită şi cu chef de vorbă, dar tot nu se simte „la locul ei”. O vrea

pe mama ei adevărată. E ca şi când ar sta în gazdă şi nu în casa ei adevărată. Îi spun „o să fii mereu

cu mine”.

Sinele copil (vorbind pentru prima oară): Nu am fost destul de bună ca să stau cu mămica. Sunt

pedepsită. Sunt diferită, nu mă simt în regulă. Sunt mereu pe dinafară. Tu nu poţi să schimbi asta!

Sinele adult: Eşti o persoană specială şi contezi – pe mine m-ai avut întotdeauna.

Sinele copil: Am nevoie de ajutor şi sprijin şi nu am parte de ele.

Sinele adult (către terapeut): Este foarte pretenţioasă şi mă străduiesc să fiu bună cu ea.

Terapeutul: Spune-i că va înţelege pe măsură ce vei continua să o asculţi.

Sinele adult: Cred că acceptă faptul că v-a înţelege la un moment dat, dar o să scoată totul din mine!

Eu o sprijin ca să stea în picioare.

Terapeutul: Timpul trece şi tu continui să ai grijă de ea. Povesteşte-mi despre progresele ei.

Sinele copil (în vârstă de 14 ani): Am avut o experienţă oribilă şi nu pot să spun nimănui. Am fost

violată şi nu ştiu ce să fac. Nu pot să spun nimănui în afară de tine (sinelui adult).


Pagina 10 din 14

Sinele adult: Te ascult şi încerc să te ajut.

Sinele copil: Vreau să fiu consolată şi să înţeleg de ce mi se întâmplă lucruri oribile.

Sinele adult: Nu ştiu ce să zic.

Terapeutul (către sinele adult): Poţi să îi spui că nu a fost vina ei. Nu este nimic în neregulă cu ea. De

ce are nevoie acum?

Sinele copil: Am nevoie să fiu ţinută în braţe şi alintată.

Sinele adult: O alint şi îi spun asta.

Sinele copil: Toată lumea a luat de la mine şi nimeni nu îmi dă nimic, aşa că îmi dau eu mie mâncare.

E secret şi mă simt în siguranţă şi nimeni nu îi poate lua asta.

Sinele adult (către copil): Acum trebuie să te alin în continuare şi să te sprijin, dar o să creşti şi o să

devii independentă.

Terapeutul (către sinele copil): Ai aceste nevoi de afecţiune şi de a primi încurajări pe care cei din jur

nu le văd, dar există modalităţi prin care poţi să îţi satisfaci aceste nevoi – lucrând împreună cu sinele

adult. Te bucuri că poţi face asta?

Sinele copil: Da, ştiu că o epuizez în felul acesta.

Sinele adult (către sinele copil): Da, pot să lucrez împreună cu tine pe această problemă, pentru ca

apoi amândouă să ne putem elibera, dar tu poţi să vii oricând la mine dacă ai nevoie.

Atât sinele copil, cât şi cel adult au fost mulţumiţi. La sfârşitul discursului din timpul hipnozei, atât

sinele copil cât şi sinele adult s-au reunit şi s-a realizat întoarcerea în prezent, peste puntea timpului,

şi s-a trecut prin Locul Preferat înainte de terminarea hipnozei. S-a dat o sugestie post-hipnotică că

oricând copilului interior abandonat şi neglijat va avea nevoie „sinele adult” va fi în capabil să ofere

consolare şi să îl încurajeze, deoarece va exista o colaborare între ei.

După această şedinţă, d-na Z a declarat că nu se mai simte în opoziţie faţă de copilul interior.

Înainte nu şi-a dat seama că poate să-l hrănească şi să fie ca un părinte pentru acest copilul interior

care era înfometat din punct de vedere emoţional şi căruia îi era frică atât de pierdere afecţiunii, cât

şi de pierdere vieţii. De asemenea, d-na a declarat că anterior nu a înţeles că mâncarea fusese un

substitut pentru afecţiune. Această revelaţie i-a permis să se concentreze pe situaţia prezentă şi pe


Pagina 11 din 14

absenţa dovezilor concrete de afecţiune în căsnicia sa. D-na a solicitat pe mai departe ajutor în

această privinţă.

Faza a treia

Dl şi d-na Z au fost consultaţi împreună, pentru terapie de cuplu. Ambii au acceptat terapia de bună

voie. Au fost de acord în privinţa faptului că nu vorbesc unul cu celălalt despre sentimentele şi

nevoile lor. D-na Z a fost surprinsă să afle că soţul ei avea aceleaşi nevoi sexuale ca şi ea şi că

adesea nu i le comunica.

După câteva şedinţe de terapie sexuală relaţia lor s-a îmbunătăţit considerabil. D-na Z a

devenit mai asertivă, atât la serviciu, cât şi acasă. Ea şi-a controlat comportamentul alimentar, nu s-a

mai alimentat compulsiv şi nu se mai temea de înfometare.

Tatăl d-nei s-a îmbolnăvit brusc şi distresul pe care ea l-a resimţit din cauza gravităţii bolii

tatălui a făcut-o vulnerabilă pentru episoade ocazionale de mâncat compulsiv. În rest ea simţea că a

rezolvat problemele majore legate de tulburarea de comportament alimentar pe care o avea de o

viaţă.

Mai multe şedinţe au fost apoi dedicate schimbării percepţiei negative pe care o avea asupra

sinelui, percepţie cu origini în copilărie. După terapia stărilor eului şi consilierea de cuplu d-na a

răspuns mult mai bine la terapia cognitivă şi a simţit în sfârşit că a ajuns să se împace cu ideea că

tatăl ei ar putea muri.

Şedinţe de urmărire şi rezultate

D-nei Z i s-a făcut externarea dar s-a întors la clinică trei ani mai târziu. Avuseseră loc schimbări

majore în viaţa ei. Tatăl ei murise de cancer şi ea a resimţit moartea lui ca pe o mare pierdere.

Dezvoltase o relaţie foarte bună cu el şi simţise că îl înţelege mai bine. Îşi dorea să fi avut mai mult

timp împreună cu el înainte de a muri. Singura ei consolare era că încetase să îl mai urască cât el mai

era încă în viaţă. A început să îi fie teamă că o să îşi piardă şi soţul.

Sănătatea d-nei Z s-a deteriorat şi ea, suferea de fibromialgie şi probleme de tiroidă. Aceste

probleme erau oarecum debilitante şi îi provocaseră schimbări în felul de a dormi. Ea a mai

menţionat că, în continuare, nu avea niciun prieten apropiat cu care să îşi împărtăşească problemele.

Persista un sentiment de singurătate care îi amintea de copilărie. Căzuse din nou în obiceiul de a se

alimenta compulsiv, pe care îl descria drept un „anestezic”.

I s-a propus terapie de grup pentru tulburări de alimentaţie compulsivă, terapie având format

cognitiv-comportamental şi care includea hipnoza. În cadrul grupului ar fi avut parte de sprijin din


Pagina 12 din 14

partea unor colegi de suferinţă şi ar fi avut, de asemenea, şansa să se împace cu situaţia ei nefericită,

astfel încât să nu mai aibă nevoie „anestezic”. D-na s-a alăturat imediat grupului.

D-na Z a făcut progrese majore de-a lungul a 12 săptămâni de terapie de grup. În acest timp

ea şi-a dat seama că anterior crezuse că boala sa reprezenta o pedeapsă şi că nu ar fi trebuit să

supravieţuiască în copilărie. Acum primea ceea ce merita. În timpul întâlnirilor de grup a înţeles

brusc că ceea ce făcea ea era o formă de abuz asupra propriei persoane – adultul din ea îl pedepsea

pe copilul interior, care supravieţuise. Şi-a dat seama că ceea ce trebuia să facă era să aibă grijă de

copilul interior şi să îl consoleze. S-au realizat modificări cognitive şi emoţionale între cele două

stări ale eului şi d-na a acordat, din nou, mai multă atenţie „vocilor interioare”.

Rezumat şi comentarii despre fazele terapiei

Prima intervenţie hipnotică utilizată în terapia stărilor eului a revelat natura dependenţei d-nei

Z faţă de mâncatul compulsiv şi faţă de faptul de a fi obeză. Grăsimea era destinată protecţiei, fiind o

barieră împotriva nedoritei atenţii din partea bărbaţilor şi împotriva solicitărilor nedorite din partea

celorlalţi. Dimensiunea dată de grăsime reprezenta, de asemenea, o modalitate de a-şi exprima

sentimentele (în special furia). Ulterior ea a descoperit că mâncarea în sine era şi un substitut pentru

lipsa de afecţiune.

A fost surprinzătoare ieşire la suprafaţă a fricii de înfometare, după ce scăpase de „sinele

dependent”, deoarece în relatarea ei scrisă iniţială afirmase că atunci când fusese slabă fusese

asertivă, că se simţise şi că avusese înfăţişare „convingătoare” pentru ceilalţi. Puntea afectivă a scos

la iveală copilul interior deprivat şi partea negativă a înfometării şi a faptului de a fi slab. Tehnica

punţii a arătat faptul că se afla într-un moment existenţial în care nu avea nici sentiment al identităţii

ori al valorii personale. Putea să moară din punct de vedere emoţional şi fizic din cauza lipsei

afecţiunii şi a mâncării. Era necesar ca acest copil interior înfometat să se exprime şi să se facă

remarcat, fiind în pericol să nu mai existe. Acest copil interior a ieşit la suprafaţă doar după ce

pacienta a abordat problema mâncatului compulsiv şi a „sinelui dependent”. Odată ce nu s-a mai

ascuns în spatele grăsimii, pacienta s-a dovedit pregătită să se ocupe de problema neglijării, a

abandonului şi, în final, a abuzului suferit prin viol.

Hipnoza şi terapia stărilor eului au jucat un rol esenţial în eliberarea de „sinele dependent”,

care nu-i mai servea la nimic pacientei. Ulterior pacienta a fost capabilă să acceseze copilul interior

şi să îşi analizeze copilăria şi adolescenţa şi să-şi asume un rol de părinte faţă de copilul interior

rănit. Rezolvarea în acest astfel a problemelor din trecut a făcut-o pe pacientă să caute soluţii pentru

problemele prezente şi cele viitoare.


Pagina 13 din 14

După intervenţiile hipnotice d-na Z a putut beneficia rapid de pe urma terapiei cognitive pe

care a urmat-o. Anterior terapia cognitivă nu avusese un impact semnificativ, probabil din cauză că

pacienta nu auzise „vocile interioare” ale „sinelui dependent” şi ale copilului interior disperat.

Watkins şi Watkins (1997) au comentat faptul că terapia cognitivă se adresează tiparelor de gândire

despre care persoana este conştientă, însă nu poate explora în profunzime la un nivel emoţional faţă

de care persoana nu este conştientă (Watkins şi Watkins, 1997:158). Terapia stărilor eului poate

realiza această explorare astfel încât modificările cognitive şi emoţionale să aibă loc. D-na Z nu

fusese conştientă anterior de existenţa copilului interior şi a subliniat că nu a înţeles anterior faptul că

putea să fie chiar ea părinte pentru acest copil interior.

Recăderea în obiceiul de a se alimenta compulsiv, care a avut loc câţiva ani mai târziu, a fost

rezolvată odată ce pacienta a conştientizat din nou conflictul între stările eului. Ulterior ea s-a

angajat într-un dialog interior alternativ, pe tema consolării şi a încurajărilor. Această schimbare a

fost facilitată de grupul de terapie cognitivă. Este dubitabil faptul că această rapidă îmbunătăţire a

stării pacientei ar fi putut avea loc dacă ea nu şi-ar fi accesat anterior „vocile interioare” ale stărilor

eului şi emoţiile subiacente lor. Cazul de faţă pare să fie un argument solid în favoarea folosirii

terapiei stărilor eului, împreună cu întărirea modificărilor cognitive şi emoţionale, în mod special în

cazurile în care este abordată o traumă din copilărie. Emoţiile unui copil neglijat sau traumatizat sunt

intense şi adânc înrădăcinate şi se află sub nivelul de conştientizare a adultului.

Bibliografie:

Fairburn, C. (1995) – Overcoming Binge Eating. New York: Basic.

Janet, P. (1907) – The Major Symptoms of Hysteria. New York: Macmillan.

Torem, M.S. (1987) – Ego-state therapy for eating disorders. American Journal of Clinical

Hypnosis 30 (2): 94-103.

Torem, M.S. (1989) – Ego-state therapy for dissociative eating disorders. Hypnos 16:52-63.

Watkins, J.G. (1971) – The Affect Bridge: A hypno-analytic technic. International Journal of

Clinical and Experimental Hypnosis 19: 21-7.

Watkins, J.G., Watkins, H.H. (1997) – Ego-state – Theory and Therapy. New York: W.W. Norton

and Co.

Adresă de corespondenţă:

Marcia Degun-Mather BA, AFBPsS, CPsychol

Consultant Clinical Psychologist

Peacehaven 47 Peatree Lane. Doddinghurst, Brentwood, Essex CM15 0RJ, UK


Pagina 14 din 14

Email: [email protected]

Brehar a.tratarea Unei Tulburarii Complexe de Comportament Alimentar Prin Terapia Starilor Eului

Documents

Transcript of Brehar a.tratarea Unei Tulburarii Complexe de Comportament Alimentar Prin Terapia Starilor Eului