Fernand BRAUDEL,Dinamica Capitalismului

Traducere de Adriana Gheorghe, prefata de Bogdan Murgescu, Editura Corint, Bucuresti, 2002Principal animator al celei de-a doua generatii a Scolii de la Annales, autor al unor proiecte

monumentale (Mediterana si lumea mediteraneana in epoca lui Filip al II-lea, Civilizatie materiala, economie si capitalism, secolele XV-XVIII si Identitatea Frantei, ramas neterminat), Fernand Braudel este un nume care continua si desavirseste un curent istoriografic dominant in Franta anilor ’60-’70 si care impune respect si celor mai rafinate cercuri intelectuale.

Lucrarea Dinamica Capitalismului are la origine o serie de conferinte sustinute de Braudel in 1976, la John Hopkins University din Baltimore, si este o incercare de initiere care prezinta interes atit pentru specialisti, datorita demersului metodologic, cit si pentru publicul larg, prin caracterul ei instructiv. Originalitatea sa este evidenta. Braudel postuleaza ca realitatea observabila in perioada preindustriala e cu mult mai complexa decit larg acceptata formula evolutiva: sclavagism-feudalism-capitalism. Autorul avertizeaza asupra conventionalitatii termenului „capitalism“, folosit pentru o epoca (sec. XV-XVIII) in care aria lui semantica nu era nici macar definita.

Teza centrala se structureaza pe ideea ca economiile-univers tipice reprezinta matritele capitalismului european si, ulterior, mondial, iar capitalismul actual nu este in esenta deosebit de cel din perioada preindustriala. O economie-univers reprezinta un tot unitar care nu exclude realitati asemanatoare coexistente, caracterizindu-se prin indeplinirea simultana a trei conditii. Prima presupune incadrarea intr-un spatiu geografic dat, ale carui limite sunt variabile la intervale mari de timp; a doua implica acceptarea unui pol, de regula un oras dominant, si existenta unor mecanisme de autoreglaj (descentrari/recentrari) care elimina bi- sau multipolarismul. A fost pentru Europa cazul translatiei centrelor de la Venetia spre Anvers, Genova si, in cele din urma, Londra, aceasta reprezentind mutatia de la etapa creatiilor si dominatiilor urbane la cea a pietelor si economiilor nationale. Ultima conditie definitorie presupune structurarea pe zone concentrice din ce in ce mai defavorizate in raport cu centrul.

Ideile novatoare ale lui Braudel, dar si natura argumentatiei ce le confera suportul pot constitui un reper important in definirea unei noi identitati a istoriografiei romanesti contemporane, majoritar tributara unor paradigme analitice diferite. Pasi in acest sens s-au facut, dar avertismentul braudelian, conform caruia „istoria trebuie in permanenta rescrisa, ea se construieste in permanenta si in permanenta se autodepaseste“, ar trebui sa constituie un argument principal pentru revizuirea perspectivelor, pentru innoirea demersurilor si pentru redefinirea prioritatilor.

Transpunerea in practica a unor asemenea optiuni ar face din publicarea lucrarii Dinamica Capitalismului un pariu cistigat. Ramine de vazut daca initiativei Editurii Corint i se va raspunde cu o atitudine in consecinta din partea istoricilor romani. 

Alexandru-Florin Platon, Interpretarea braudeliană a capitalismuluiFigură emblematică a "noii istorii" franceze şi unul dintre cei mai importanţi istorici

contemporani, Fernand Braudel (1902-1985) a avut parte de o popularitate invers proporţională cu întinderea operei sale. Statistic vorbind, Braudel nu a fost un autor prolific. A scris doar trei cărţi (ultima neterminată) şi cîteva zeci de articole, majoritatea publicate în "Annales. Economies, Societes, Civilisations", binecunoscuta revistă pe care a condus-o din 1956 pînă în 19691 . Dar, deşi au fost "numai" trei2  de-a lungul unei cariere de peste o jumătate de secol, valoarea lor este excepţională: ele au impus o nouă viziune asupra trecutului, care rămîne una dintre referinţele teoretice majore ale scrisului istoric din secolul XX. Potrivit acestei viziuni (definită prin celebra sintagmă a "pluralităţii duratei"), părţile interdependente ale oricărui ansamblu social nu evoluează "la unison", ci în ritmuri diferite, în funcţie nu numai de nivelul la care se situează fiecare (de adîncime sau de suprafaţă), ci şi de specificul, respectiv, de vechimea lor.

Această interpretare este, desigur, mai complexă decît o pot discuta eu aici, dar, simplificînd, aş spune că noutatea ei absolută constă în aceea că a subminat definitiv tradiţionala perspectivă stadială a evoluţiei societăţilor. Binecunoscutei paradigme a succesiunii etapelor istorice, Braudel i-a substituit modelul nou al simultaneităţii lor, în cadrul de referinţă al unui sistem social-economic unic, ale cărui

1

structuri erau imaginate a se "mişca" diferit.Cartea de care mă ocup astăzi sintetizează această concepţie, dezvoltată în trilogia consacrată

"Civilizaţiei materiale, economiei şi capitalismului" (secolele XV-XVIII). Ea reuneşte trei conferinţe susţinute de Braudel la John Hopkins University din Baltimore, în 1976, al căror rost era de a-i familiariza pe auditorii săi americani cu teoria expusă în amintita trilogie (la acea dată nepublicată integral), testîndu-i în acest fel validitatea.

Potrivit istoricului francez, orice sistem economic de piaţă, deşi unitar prin logica funcţionării sale, este structurat în trei nivele distincte, fiecare cu o dinamică diferită. Cel dintîi este nivelul civilizaţiei materiale, al îndeletnicirilor tradiţionale, al practicilor repetitive şi al tehnicilor moştenite, conţinînd, cu alte cuvinte, tot "ceea ce ne conduce vieţile fără ca noi măcar s-o ştim: obişnuinţa - mai mult, rutina - miile de gesturi care apar şi dispar singure şi în privinţa cărora nimeni nu are nici o putere de decizie, care de fapt există dincolo de deplina noastră percepţie" (p. 19-20). Al doilea nivel, unde ritmul prefacerilor este mult mai rapid, este cel al economiei de piaţă. El este dominat de schimb şi de regulile proprii acestuia, care stabilesc şi menţin o anumită echivalenţă între partenerii angajaţi în acest proces, dar o fac cu greu, deoarece această echivalenţă este permanent ameninţată de tendinţa capitalismului de a o înlocui cu o situaţie de monopol, altfel spus, cu inegalitatea dintre poziţiile economice şi - consecutiv - dintre beneficii. Or, tocmai acesta este, după Braudel, cel de-al treilea palier, cel mai dinamic, al oricărui sistem de acest tip. Interpretat astfel, capitalismul încetează de a mai fi un stadiu al evoluţiei, o etapă obligatorie în mersul ascendent al societăţii, împrumutînd, în schimb, aspectul confuz şi nedefinit al unui ansamblu compozit de atitudini şi practici, care apar oarecum "spontan" în sectoarele potenţial cele mai profitabile ale economiei de piaţă, fără vreo amprentă istorică şi socială precisă (deşi, respectivele atitudini şi practici se leagă mai uşor de anumite îndeletniciri - comerţ, finanţe etc. - decît de altele şi sînt specifice mai curînd anumitor categorii de oameni - negustori, bancheri, armatori ş.a.m.d. - decît altora). Acesta este nivelul unde apar întotdeauna inovaţiile, iar ritmul vieţii este trepidant.

Într-o perspectivă spaţială, această tripartiţie se organizează în ceea ce Fernand Braudel a numit sistemul "economiei-lumi" sau "economia-univers". Nu este vorba de economia întregii lumi, ci doar a unei părţi a acesteia, dar organizată unitar (chiar dacă ierarhic) şi funcţionînd după aceleaşi reguli. Orice "economie-univers" se compune din trei cercuri concentrice: operiferie tradiţională, cu structuri şi obiceiuri arhaice, un centru modern şi dinamic, unde capitalismul se află - spune Braudel - "la el acasă", o zonă intermediară, în sfîrşit, care combină aspecte din celelalte două. Devenit astăzi planetar, acest sistem nu include, după cum s-ar putea crede, zone (ţări) aflate în stadii diferite de evoluţie. Amintitele particularităţi regionale sînt expresia unor funcţii specifice în cadrul ansamblului de a cărui logică ascultă. Nici o similitudine nu există între centru şiperiferie. Dimpotrivă: deosebirile dintre ele sînt covîrşitoare. Cu toate acestea, amîndouă fac parte din acelaşi sistem, sudat prin legături de schimb şi prin transferuri culturale. Acest sistem există încă din Antichitate, dar de atunci şi pînă astăzi, teritoriile care au întruchipat fiecare din cele trei regiuni au fost mereu altele.

Cum am spus, teoria braudeliană a "pluralităţii duratei" este mai complexă decît pot da eu seama aici. Voi mai adăuga doar că, deşi enunţată cu mai bine de jumătate de secol în urmă, ea nu şi-a pierdut nimic nici din validitate, nici din actualitate, indiferent dacă avem în vedere consideraţiile autorului referitoare la rolul important al factorului politic (al statului) în "jocul" capitalist, la specificul integrat al oricărui ansamblu social (în sensul că toate domeniile acestuia - economic, politic şi cultural - trebuie tratate împreună) sau, în fine, la globalizarea contemporană, pe care Braudel o anticipează surprinzător de exact în paginile acestei cărţi.

Immanuel Wallerstein  s-a născut la 28 septembrie 1930 în New York, este sociolog, istoric şi analist de sisteme mondiale. Pornind de la existenţa unui sistem mondial global, bazat pe

2

relaţii de schimb, Immanuel Wallerstein  propune o abordare interesantă a explicaţiei dezvoltării prin intermediul teoriilor  dependenţei. Importanţa studiilor şi lucrărilor lui I. Wallerstein

Wallerstein a început ca un expert în problemele post-coloniale din Africa,  alegând să  pună  accentul  pe  studiile  sale,  după  o  conferinţă internaţională  în 1951 din tinerete. Publicaţiile sale au fost aproape exclusiv dedicate acestui lucru până când la începutul anilor 1970, când a început să se evidenţieze la un nivel macroscopic ca un istoric şi teoretician al economiei globale capitaliste.

Critica timpurie asupra capitalismului global şi asupra campionatului de "mişcări anti-sistemice" a făcut recent din el un broker de p u t e r e   c u mişcarea anti-globalizare î n   i n t e r i o r u l   ş i   î n   a f a r a   c o m u n i t ă ţ i i academice, împreună cu Noam Chomsky şi Pierre Bourdieu.

Ce l ma i impor t an t s t ud iu a l s au , Modern World-System (Sistemul Mondial Modern), a apărut în trei volume în 1974, 1980 şi 1989. În el, Wallerstein se bazeaza în principal pe trei influenţe intelectuale:Karl Marx, pe care el il urmează subliniind factorii care stau la baza economică   ş i   domina ţ i a   l o r   pe s t e   f a c to r i i   i deo log i c i   î n po l i t i c ă   l a   n ive l  mondial, ş i a c ă r u i g â n d i r e e c o n o m i c ă l e - a a d o p t a t c u i d e i , c u m a r f i dihotomia dintre capital şi muncă, punctul de vedere al dezvoltării economice m o n d i a l e   p r i n   e t a p e ,   c u m   a r   f i   f e u d a l i s m u l   ş i   c a p i t a l i s m u l ,   c r e d i n ţ a   î n acumularea de capital, dialecticii, etc;Istoricul  francez Fernand  Braudel,  care  a  descris  dezvoltarea  şi imp l i c a ţ i i l e po l i t i c e a l e r e ţ e l e l o r ex t i n se de s ch imb economice î n l umea europeană între 1400 şi 1800;Teoria dependenţei, cel mai evident dintre conceptele sale de "bază" şi"periferie";Experienţa practică şi impresiile acumulate de la propria munca în ceea ce priveşte post-coloniile din Africa apariţia conceptului 

T e o r i a   D e p e n d e n ţ e i   e s t e   o   ş c o a l ă   d e   g â n d i r e   î n   ş t i i n ţ e l e   s o c i a l e con t emporane , c a r e u rmăre ş t e s ă con t r i bu i e l a o î n ţ e l ege re î n c ad ru l de dezvoltare, o analiză a cauzelor sale, şi într-o măsură mai mică, căile spre a o depăş i . Ea a apă ru t î n Amer i ca La t i nă î n an i i 1960 , a deven i t i n f l uen t ă î n cercurile academice şi în cadrul organizaţiilor regionale, s-a răspândit rapid în Amer i ca de Nord , Eu ropa , Af r i c a ş i , ş i con t i nuă s ă f i e r e l evan t e pen t ru dezbaterea contemporană. Teo r i i l e dependen ţ e i au apa ru t c a a l t e rna t i vă l a c e l e dezvo l t ă r i i c a proces de modernizare şi industrializare, speculând mai ales incapacitatea a ce s to r a de a exp l i c a dezvo l t a r ea d i f e r en ţ i a t ă a ţ ă r i l o r avansa t e ş i a c e lo r   subdezvoltate. Sursele teoriilor dependenţei au fost constituite de analizele empirice asupra ţărilor din America Latină, dar şi de teoria marxist-leninistă a imperialismului.

Dacă teoriile  modernizării  căutau  cauzele  ne-dezvoltării  în caracteristici interne ale societăţilor, teoriile dependenţei mută accentul pe relaţiile dintre state, ca si pe neadecvarea internă a modelului modernizării pentru ţările Lumii a Treia, dat fiind ca istoria acestora a cunoscut o etapă străina civilizaţiei vestice: colonizarea. Immanuel Wallerstein   propune şi  el  o  abordare  interesantă  a explicaţiei dezvoltării prin intermediul teoriilor dependenţei. Pornind de la existenţa unui sistem mondial global, bazat pe relaţii de schimb capitaliste, Wallerstein remarcă tri-modalidatea acestui sistem: alături de statele centru şi de cele periferice, el mai semnalează existenţa unor state semi-periferice, absolut necesare pentru a asigura echilibrul sistemului. Necesitatea existenţei statelor semi-periferice derivă din raţiuni politice (operează ca şi în clasa de mijloc reducând posibilele tensiuni şi polarizarea între statele bogate şi cele sărace), dar mai ales economice (mutarea tehnologiilor mai vechi în statele semi-periferice ce permite menţinerea tehnologiilor de vârf în ţările centrale, a s t f e l c a p roduc t i v i t a t e a munc i i s ă f i e r i d i ca t ă , pe rmi ţ ând ex i s t en ţ a uno r   salarii ridicate şi evitarea crizelor politice interne şi a recesiunii).

3

Teoriile dependen ţ e i   ş i   c ea   a   s i s t emu lu i  mond i a l sun t   pe r cepu t e   î n   gene ra l   c a explicaţii pesimiste ale dezvoltării, care lasă puţine şanse de creştere pentru ţările periferice sau semi-periferice. În schimb explicaţia modernizării este considerată a fi versiunea optimistă a dezvoltării statelor naţiune. T o a t e c e l e t r e i e x p l i c a ţ i i t r a t e a z ă s t a t u l n a ţ i u n e c a a c t o r c h e i e î n p roce su l de dezvo l t a r e , cons ide rând i n t e rven ţ i on i smu l s t a t a l c a de l a s i ne înteles, reflectând spiritul epocii în care s-au nascut.Importanţa teoriei dependenţei 

T e o r i a   d e p e n d e n ţ e i ,   c u   o   p e r i o a d ă   d e   a p o g e u   î n   a n i i   ‘ 6 0 - ’ 7 0   a i secolului  trecut, oferă o perspectivă macrostructurală articulată în jurul ideii c ă   d e z v o l t a r e a   c a p i t a l i s t ă   a   d a t   n a ş t e r e   u n e i   o r d i n i   g l o b a l e   m a r c a t ă   d e existenţa unui centru, ţările industrializate, care dezvoltă relaţii asimetrice, impunând structural dependenţa statelor mai puţin dezvoltate (periferia). Din perspectiva acestei abordări, procesele care domină spaţiul internaţional şi intern (conceput în termeni rural – urban) “prin care surplusul este canalizat dinspre periferie către zonele din centru, în cadrul sau între ţări, nu sunt auto-reglatoare ci cumulative, conducând la o mai mare sărăcire a acelor (zonelor) mai puţin dezvoltate” (Wood, citat în Kearney,1986:339) sau în termenii lui Frank, capitalismul global “dezvoltă subdezvoltare”.Teoria dependenţei are „putine de spus despre migraţie, mai ales în forma sa internatională”(Arango, 2000: 285) excepţia constituind-o poate “fascinaţia”(Massey et al, 1998:36) pentru“migraţia creierelor”.

Termenul - în engleză “brain drain” – “se referă la migraţia selectivă a persoanelor t a l en t a t e   ş i   educa t e   d in  na ţ i un i l e   s ă r ace   că t r e   c e l e   boga t e” (Massey ş i alţii.,1998: 36) Teoria dependenţei joacă un rol important în evoluţia gândirii despre m ig ra ţ i e , impunând î n p r imu l r ând o s ch imba re de pe r spec t i vã dezvo l t a t ă ulterior de teoria sistemului mondial, prin importanţa acordată aspectelor de ordin macrostructural în apariţia şi dezvoltarea fluxurilor, devenită pentru moment alternativă şi în timp complement al abordărilor psihologizante, cu accent  pe  factori  individuali  derivate din  economia  neoclasică. În tradiţia istorico-structurală, spre sfârşitul anilor 70, începutul anilor ’80, teoria sistemului mondial dezvoltă ideea de ordine la nivel global enunţată anterior de teoria dependenţei. Exponentul cel mai cunoscut al curentului, Immanuel Wallerstein, încearcă o analiză cuprinzătoare (începând cu secolulal XVI-lea) a apariţiei a ceea ce numeşte “Sistemul Modern Mondial” şi a încorporării treptate a statelor în noua ordine, postulând existenţa a trei zone concentrice: centrul (puterile dominante), semi-periferie, periferie (cărora li se adaugă zonele externe, ca părţi izolate, externe sistemului mondial la un moment dat în timp), cu referire la roluri distincte în diviziunea internaţională a muncii.

Rolul, dependenţa (gradul de dependenţă) şi gradul de dezvoltare sunt concepte cheie ale teoriei sistemului mondial. Dacã rolul face referire la structura  relaţiilor  respectivei  ţări  cu restul  lumii  şi  la  diviziunea i n t e r n a ţ i o n a l ă   a   m u n c i i ,   d e p e n d e n ţ a   s e   r e f e r ă   l a   v u l n e r a b i l i t a t e a   e i ,  l a fluctuaţiile în sistem, şi ambele, se presupune, au efecte asupra performanţei economice (Van Rossem, 1996: 508 –509). Particularitatea migraţiei internaţionale a forţei de munca din zilele n o a s t r e c o n s t ă , î n p r i n c i p a l , î n a c e e a c a a c e s t p r o c e s a r e l o c î n s t r â n s ă legătură  cu  fluxul  internaţional  de  capital.  Tendinţa  de  concentrare  acapitalurilor în funcţiune în ţările dezvoltate determină o parte a forţei de muncă din ţările slab dezvoltate si în curs de dezvoltare sa emigreze în aceste ţări. Dintre cauzele care au determinat acest fenomen migratoriu am putea aminti:

accentuarea  fluxului  internaţional  de  capital  din  ultimul deceniu; criza economică mondială; diferenţele mari de salariu dintre ţări ;

Alte cauze ar fi: dorinţa firească a individului de a găsi perspective;

4

lipsa locurilor de muncă; supraproducţia şi subutilizarea specialiştilor; lipsa cercetarii şi dotărilor; discriminări la angajare şi promovare; dotări precare; instituţii nefuncţionale; dorinţa pentru o viaţă urbană mai bună; dorinţa pentru o calificare superioară şi recunoaştere.

Viitorul conceptului de dependenţăStudii  inspirate sau  abordate  de teoria  dependenţei  sunt  parte a efortului

constant reînnoit pentru a restabili o tradiţie bazată pe o analiză a structurilor de avere şi de dominaţie, care nu aduce atingere procesului istoric c a m i şca r ea de r i va t e d in l up t ă pe rmanen t ă î n t r e g rupu r i ş i c l a se . Ea nu acceptă existenţa unui anumit curs al istoriei, ea este concepută ca un proces deschis. Prin urmare, dacă structurile limitează gama de oscilaţie, imaginaţia şi acţiunile fiinţei umane le revigorează şi le transformă, chiar le înlocuiasc cu altele care nu sunt predeterminate. Cu toate acestea, aceste studii au avut o caracteristică specială: în loc de a fi limitate la dimensiunea istorică abstractă şi analizei problemelor strict definite, au folosit metoda "nonvulgar" istorico-s t ruc tu r a l ă pen t ru ana l i z a r ea s i t ua ţ i i l o r conc re t e ş i a c ău t a t s ă r e î nv i e l a subiectul de dezvoltare punând întrebări importante pentru politica naţională ş i r e l a ţ i i l e d in t r e e conomi i l e c ap i t a l i s t e c en t r a l ş i pe r i f e r i e dependen t e ş i nonindustrializate (Cardoso 1976, p. 7).

Abordarea dependenţei chiar şi în teorie este astăzi o parte a analizei sociologice istorice aşa cum este înţeleasă de către Wallerstein (1974). Dar în cadrul acesteia o funcţie importantă poate fi efectuată: deoarece acestea din u rmă   t i nd   s ă   a co rde  p r i o r i t a t e   l a   i n t e rp r e t a r ea   s i s t emică   a   l umi i -s i s t em , dependentismul s-ar putea concentra pe studierea comportamentului concret periferic (şi semi-periferic), pe societăţile în cadrul acestui sistem, tocmai pentru că subliniază actorii colectivi, interesele lor, practicile lor, precum şi r e zu l t a t e l e   d in   i n t e r i o ru l   l o r   ( da r   ş i   r epe rcus iun i l e   a sup ra   s i s t emu lu i   c a întreg).

Concluzionăm astfel că dependentismul nu ar dispărea în contextul larg al sociologiei istorice, dar s-ar combina cu ea pentru a forma ocomplementaritate care ar permite abordări mai incisive cu privire  la caracteristicile fiecărei societăţi  in special în cadrul  locului său în ,,Sistemul Mondial Modern”, în această perioadă a globalizării.

P e n t r u a a t i n g e a c e s t o b i e c t i v , e s t e n e c e s a r s ă a i b ă u n s e n s , n u î n proporţia de a fi ridicol, ci să evite reducţionismul simplist atât de comun printre colectionari ,,future” moderni, care abundă în ştiinţele sociale". Este dimpotrivă nevoie de răbdare pentru o cercetare disciplinată, pentru a ajunge l a o d i a l e c t i c ă c a r e nu e s t e n i c i î nce t i n i t ă , n i c i l im i t a t ă î n cons t ru i r ea de formule generale şi abstracte, ca si cum  acestea ar fi fost sintetice. Î n a cea s t ă a f i rma ţ i e s e a f l ă , p robab i l , p rovoca rea nu numa i a ce s t e i şcoli de gândire, dar, de asemenea, întregii sociologii, întregii ştiinţe sociale de subdezvoltare, în special în aceste vremuri de "globalizare", incertitudine şi complexitate.

Ilustru sociolog şi istoric american de orientare neomarxistă, Immanuel Maurice Wallerstein (n.1930) face parte din acea generaţie de savanţi şi gânditori, alături de Jürgen Habermas sau Alain Besançon, care şi-au valorificat potenţialul în ceea ce am putea numi interstiţiile istoriei – acele intervaluri dintre marile evenimente ale acesteia – prea tineri pentru a lua parte la al Doilea Război Mondial şi prea în vârstă pentru a împărtăşi excesul adolescentin al generaţiei ’68, aceşti oameni s-au maturizat în lumea tensionată a Războiului Rece, război jalonat de fenomene precum: decolonializarea, criza rachetelor, destinderea şi căderea zidului berlinez. Crescut în New York, Wallerstein devine încă din adolescenţă captivat de mişcarea de decolonializare, focalizându-se pe cazul Indiei. A frecventat Universitatea Columbia unde a obţinut doctoratul şi unde a predat până în 1971, când s-a transferat la Universitatea McGill. Din 1976 până la retragerea sa în 1999 a funcţionat ca profesor de sociologie la Universitatea din Birmingham. A fost de asemenea conducătorul

5

Institutului Fernand Braudel pentru Studiul Economiei, Sistemelor Istorice şi Civilizaţiei până în 2005. În 2000, a fost numit Senior Research Scholar la Universitatea Yale. Între 1994-1998, a activat ca preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie. În cariera sa a fost distins cu numeroase premii şi titluri de doctor honoris causa şi membru de onoare al mai multor instituţii şi universităţi din lume. Din opera sa, putem cita selectiv: Sistemul lumii moderne, apărută în trei volume în 1974, 1980 şi 1989; Antisystemic movements, împreună cu Giovanni Arrighi şi Terrence Hopkins, London, Verso (1989); Race, Nation, Classe, împreună cu Etienne Balibar, London, Verso (1991); Geopolitics and geoculture, Cambridge, Cambridge University Press (acelaşi an); Declinul puterii americane, apărută în anul 2003 la Editura Incitatus.

Nu putem înţelege opera lui Immanuel Wallerstein fără a discuta conceptul de sistem mondial, care reprezintă însuşi miezul acesteia. Influenţat de Karl Marx şi de istoricul Fernand Braudel, Wallerstein consideră că există un singur sistem economic – cel capitalist ce serveşte ca bază suprastructurii politice formată din diferitele state care ocupă mapamondul. Acest sistem mondial, conchide el mai departe sub zodia scrierilor lui Marx şi Braudel, a luat naştere în secolul XVI, odată cu zorii erei coloniale şi cu începutul expansiunii vest-europene, proces care s-a încheiat tocmai în plin secol XX. Preluând teoretizările lui Braudel, Wallerstein consideră că relaţiile din acest sistem sunt orientate în jurul raporturilor de producţie şi sunt ierarhizate comform unei ordini geometrice – sistemul capitalist s-a extins de la un anumit centru embrionar care este Occidentul la care s-au adăugat noi şi noi teritorii. Centrul reprezintă astfel zona cea mai dezvoltată care exercită o capacitate de exploatare şi dominion asupra zonelor semi-periferice şi periferice ale sistemului. Teoria Braudel – Wallerstein s-a bucurat de un succes enorm în ţările lumii a treia mai ales în deceniile VIII şi IX, ale secolului trecut, în perioada imediat postcolonială când problema dezvoltării şi a stabilităţii s-au pus în mod acut. La noi, teoriile sale privind capitalismul periferial au fost utilizate de Ilie Bădescu, în America Latină o serie de economişti proeminenţi precum Furdado şi Raul Prebish s-au folosit de ideea sistemului mondial pentru a elabora teorii ale imperialismului. Conform lui Wallerstein orice sistem mondial durează în jur de cinci secole după care cedează locul altei orânduiri. Sistemul capitalist, în opinia sa, se află la soroc, şi, ca urmare a crizelor structurale care se vor adânci, cu timpul îşi va încheia existenţa. O posibilă critică, chiar situându-ne în grila de înţelegere marxistă se referă la durata sistemelor mondiale. Trecutul ne arată că atât Antichitatea cât şi Evul Mediu au fost perioade care au depăşit cu mult intervalul de cinci sute de ani. Autorul pare deci să formuleze o lege a dinamicii istorice extrapolând o experienţă istorică, cea a lumii moderne, ceea ce este un demers forţat.

Un concept important pe care Wallerstein îl introduce pentru a descrie relaţiile ierarhice din interiorul sistemul mondial este cel al mişcărilor anti – sistemice. În relaţiile tensionate dintre muncitori şi deţinătorii capitalului (conform teoriilor marxiste), primii pot recurge la anumite comportamente anti-sistemice (greve, sindicalizare, boicot, violenţe stradale, sabotaje) pentru a contesta legitimitatea structurilor existente şi a cere mai multe drepturi. Analog, deplasând discuţia la nivel internaţional, statele periferice recurg la anumite comportamente care pot îmbrăca haina luptelor de reforme sociale şi revendicări naţionale împotriva ţărilor centrale. În acest sens, un loc deosebit, îl acordă Wallerstein mişcărilor din perioada 1968-1973 care străbat în diferite forme întreaga lume, întreg sistemul mondial: de la revoltele studenţeşti din Franţa, Italia şi RDG, la revoluţia pentru drepturi civice din SUA şi Mexic şi la Revoluţia culturală din China, destalinizarea din URSS şi ascensiunea nasserismului în Orientul Mijlociu, proaspăt independent. Mişcările din 1968, deşi disparate sunt unificate de două cauze: lupta împotriva hegemoniei americane stabilite după 1945 şi ceea ce Wallerstein numeşte numulţumirea faţă de neîmplinirea promisiunilor “Vechii Stângi”. Vechea Stângă, care ar îngloba social-democraţia şi proiectul comunist, nu reuşiseră să creeze acea lume echitabilă şi egalitară promisă, ceea ce a condus la un nou val de proiecte egalitare în anii ’60. Concluzia lui Wallerstein este aceea că 1968, prin eşecul său a delegitimat mişcările anti – sistemice, fapt care trebuie corectat în viziunea sa. Wallerstein nu face o împărţire a acestor mişcări anti – sistemice în funcţie de vreun criteriu politic sau moral. Astfel, în Declinul puterii americane, el introduce organizaţiile fundamentaliste precum Al-Quaida în rândul mişcărilor anti – sistemice. Pentru

6

acesta, resuscitarea mişcărilor anti-sistemice reprezintă chezăşia menţinerii unei societăţi civile globale care să se opună centrului şi acumulării de capital şi bogăţie a acestuia.

7