„Mor cu inima tristă, pentru că nu mă pot întoarce în țara mea” (C. Brâncuși)

TESTAMENTUL LUI BRÂNCUȘI SAU DESPRE DESTINUL TRAGIC AL GENIULUI ROMÂNESC

Anul trecut o sculptură a lui Constantin Brâncuși a fost vândută, de către celebra casă de licitație Christie’s, cu suma record de peste 29 de milioane de euro. În sondajul Top 500 Artists Of The 20th Century, iniţiat anul trecut de site-ul britanic al The Saatchi Gallery, artistul francez de origine română se situa în primele 15 de locuri. El face parte dintre primii 5 cei mai bine vânduți artiști ai lumii (avându-se în valoare sumele imense licitate pentru operele sale), primele patru locuri fiind ocupate de pictori.

Aprecierile criticilor de artă la adresa persoanei și operei sale sunt dintre cele mai elogioase. Însuși Patriarhul României, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, într-un material susținut cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte „George Enescu” din Iași, material care a constituit suportul pentru volumul publicat la Editura TRINITAS, în anul 2007, „Brâncuşi - sculptor creştin ortodox“, spunea despre creatorul român: „Întreaga opera a lui Brâncuși este marcată de aceste adevăruri esențiale. Și anume, în primul rând, lumina interioară a materiei, pe care o sesiza el, este o epifanie sau un veșmânt creat al luminii necreate, ale harului, care leagă între ele originea și finalitatea universului (…) În al doilea rând, Brâncuși prezintă elevația interioară (spirituală) a artistului întru smerenie, ca bucurie și pace în comuniunea cu Dumnezeu-Creatorul vieții” (pp. 21-22).

În data de 16 martie 1957, murea în Paris, bolnav și trist, în vârstă de 81 de ani, marele artist român Constantin Brâncuși (1876-1957), care, spovedindu-se cu puțin timp înainte arhiepiscopului ortodox Teofil și primind de la acesta Sfânta Împărtășanie, îi mărturisea faptul că moare cu inima tristă, pentru că nu se putea întoarce în țara sa.

Încercase anterior să își ofere întreaga creație Statului român, în care s-a născut, a copilărit și și-a început formarea ca artist plastic. Însă acesta, în plină perioadă comunistă, i-a refuzat solicitarea, arătând crasa ignoranță în materie de cultură și spiritualitate.

Refuzat, Brâncuși a oferit întreaga sa operă Muzeului Național al Franței, cu dispoziția testamentară de a i se conferi un spațiu special expunerii colecției sale, lucru parțial îndeplinit.

Dincolo de aceste aspecte, nu putem ignora faptul că artistul român a trăit mai bine de o jumătate de veac într-un „surghiun” pe care, dintr-o profundă credință creștin-ortodoxă, și l-a mascat, prin aprecieri pozitive la adresa țării, a noii patrii care l-a adoptat; că operele sale, astăzi licitate la zeci de milioane de euro, au fost expuse inițial în spații improprii, derizorii, și că Brancusi, artistul francez, de origine română, nu a fost niciodată deplin asimilat și acceptat, în concurența cu marile spirite creatoare naționale, indiferent că valoarea sa îl impunea cu detașare.

Soarta lui se identifică, adesea, cu a tuturor performerilor care sunt nevoiți să ia calea exilului, dintr-o țară prea puțin preocupată de capacitarea valorilor proprii și mai mult de afacerile individuale.

Pentru a se putea afirma în țările adoptive, măcar la o parte din valoarea lor, dincolo de eforturile cauzate de adaptarea la unele societăți cu valori diferite, aceștia sunt nevoiți să desfășoare activități mult mai insistente decât personalitățile aparținând nativ spațiului în cauză, și chiar și aceste eforturi, precum și rezultatele lor mult mai înalte, nu își capătă niciodată recunoașterea și răsplata deplină. Ei rămân mai departe niște improvizați pentru connaționalii lor, un fel de oameni de știință sau artiști, de capacități de mâna a doua și nu rareori descoperirea autentică și valorificarea reală a contribuție lor se face după moarte.

Chiar și în cele mai cosmopolite și permisive medii academice și culturale, ei sunt priviți adeseori cu invidie, iar aceasta întunecă ochii criticului în intepretarea operei, demonstrând încă o dată cât de adevărat, dar și de necesar este în istorie principiul „sine ira et studio”.

Asemenea marelui sculptor român, unii dintre cei nevoiți să își caute calea de afirmare în alte părți ale lumii, vor purta permanent în suflet nostalgia locului de origine. Brâncuși însuși, în atelierul său din Impasse Ronsin, din inima Parisului, și-a creat o lume a lui, cu un specific pur românesc, de a cărui vigoare artistul era extrem de conștient, și ale cărui valori erau credința în Dumnezeu, munca susținută și smerenia absolută.

În încercarea de a se adapta cât mai bine mediului de adopție, unii dintre cei plecați din țările lor de origine, dau dovadă de o altă atitudine: ascundere a originii lor, până la respingere și repulsie. Încep să participe la criticile aduse la adresa acesteia, fără a încerca să corecteze opiniile uneori absolut neavizate și în totală necunoaștere a realității. Atunci tot ceea ce se leagă de țara în care s-au educat și format și în care au încercat inițial să se afirme, este rău și inechitabil, corupt și obstrucționist.

Migrarea, fie din rațiuni de afirmare profesională, fie din rațiuni simplu materiale, este un fenomen care ar trebui să preocupe, până la îngrijorare, fiecare nație, pentru că astfel își risipește în lume, și prin aceasta își pierde valorile Ele trebuie, dimpotrivă, atrase și păstrate spre deplină afirmare acasă. Multe dintre convulsiile și imperfecțiunile lumii și, implicit, și a societății românești și-ar afla soluționare cu ajutorul acestora.

La rândul lor, ele nu ar mai fi constrânse să părăsească mediul lor, acumulând performanțe și rezultate unor spații și medii culturale și științifice străine, ci neamului lor, dându-i acestuia valoare în istorie și perenitate.

Atunci poporul român și-ar arăta pe deplin calitatea sa de „miracol al istoriei”, iar românii și-ar afirma gena nativă și sclipirea genială, spre progresul general uman.

În caz contrar, vom deveni, încetul cu încetul, un popor tot mai slab reprezentat pe arena istoriei, o aglomerație de populație fără o personalitate spirituală accentuată, nevoită, pentru a supraviețui, să importe ea însăși valori inferioare, la niște costuri diferite, în timp ce realele sale capacități vor face, cu adânc regret, palmares și performanță altora.

Iar dincolo de responsabilitatea față de contemporani, există și o responsabilitate față de precursori și de urmași, odată ce, la Judecata de Apoi, fiecare neam se va prezenta în frunte cu spiritele sale protectorare, cu geniile și căpeteniile sale, trebuind să dea socoteală înaintea Dreptului Judecător de modul în care a știut să pună în valoare darurile pe cale le-a primit de la Acesta, daruri începând cu cele mai generale: mediul, spațiul, cu toate frumusețile lor, și continuând cu trăsăturile personale ale fiecărui membru ale acelui popor.