„Atunci s-a apropiat Ilie Proorocul de popor şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui!” (III Regi 18, 21)

iunie – iulie 2011 foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări Anul XIV, Nr. 2 (100)

din SUMARABC Liturgic: Taina Cununiei . . . . . . . . . . . . . . . p . 6În dialog cu enoriaşii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p . 8Sfinţi contemporani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p . 9

ALBUM DE FAMILIEPuţine lucruri au

rezistat tranziţiei ro-mâneşti, în ultimele două decenii. Tran-ziţie care a măcinat aproape tot: elanuri, idealuri, speranţe. Dar care, mai ales, s-a războit făţiş cu statornicia (care se opune, prin definiţie, tranziţiei, adică provizoratului însuşi).

Pe lista scurtă a excepţiilor de andu-ranţă şi de „încăpăţânare” se află – cul-mea! ar zice unii – Buletinul Parohial al parohiei Sfântul Ilie – Gorgani. Prin ce a rezistat Buletinul nostru? Prin credin-ţa aplicată! Cum arată credinţa aplicată, în cazul de faţă? Are forma comunităţii şi conţinutul comuniunii. Cuprinde şi se adresează unor oameni concreţi, care au poveşti de viaţă exemplare pentru credinţa noastră. Cuprinde cuvinte de învăţătură nu înalte, ci concrete, care au funcţia de ghidaj spre mântuire, ade-vărate „scurtături” teoretice, care te fac să-ţi atingi mai repede ţinta duhovni-cească. Cuprinde fragmente de viaţă co-munitară, de împreună slujire a noastră, a tuturor – preoţi ori mireni. Dar mai ales ne cuprinde pe toţi, într-un stop-cadru al devenirii întru fiinţă cerească, statut la care cu toţii tindem cu ardoare!

Gândul (spun gândul, că numai Dumnezeu şi omul au gânduri; dracul are doar... idei) apariţiei Buletinului

100!I deea editării unui buletin parohial

a fost lansată de Răzvan Bucuroiu, simplu enoriaş pe atunci, membru

în Consiliul Parohial acum, care ne-a oferit, totodată, suportul tehnoredactării computerizate şi al tipăririi. Am format „ad-hoc” o echipă redacţională: Răzvan în frunte, cei doi preoţi slujitori de atunci, Emil Băbuş şi subsemnatul, preotesele noastre, Carmen şi Irina, apoi colabora-tori apropiaţi, între care: Ileana Pătru, An-drei Burz, Dragoş Pâslaru, George Mutu, Silviu Tudose (student şi cântăreţ la stra-nă). Ţin minte că ne-am frământat vreo săptămână ce nume să-i dăm. Am făcut şi o listă de nume posibile, între care figu-rau, parcă, „Glasul Gorganului”, „Biserica mea”, „Clopotul”, „Vocea…” nu ştiu cui etc. Până la urmă am convenit să-l bote-zăm simplu, aşa cum îi zicem şi azi. Răz-van Bucuroiu ne-a tehnoredactat „capul” primei pagini, iar eu am propus motoul, preluat din cuvintele Sfântului Ilie Proo-rocul (III Regi 18, 21) şi subtitlul „Foa-ie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări”. Ne-am împărţit oarecum şi atribuţiile: Cuvântul pastoral (subsem-natul), Pagina de istorie (părintele Emil, ca specialist în domeniu), Pagina copiilor (doamna preoteasă Carmen Băbuş, mă-mică a doi copii, micuţi pe atunci), Di-alogul de miercuri seara (Ileana Pătru), plus diferite articole de interes obştesc (R. Bucuroiu, S. Tudose şi mulţi-mulţi alţi colaboratori), Programul liturgic etc.

Am adresat, totodată, o cerere către

Părintele Patriarh Teoctist, pentru a ni se acorda binecuvântarea în vederea tipăririi. Am primit-o imediat, iar textul adresei cu semnătura patriarhului a fost publicat în numărul al doilea al Buletinului. Cererea noastră a fost înaintată „ierarhic”, prin consilierul cultural de atunci, părintele Mihai Hau, care ne-a spus că Preaferici-tul a fost bucuros de asemenea iniţiative în sânul parohiilor. Nu la multă vreme după această aprobare, părintele Hau mi-a povestit că s-a mai dus cu o cerere similară, de data asta pentru un buletin al propriei parohii, Sf. Ilie – Rahova, iar patriarhul a replicat sec, supărat oarecum: „Credincioşii au la îndemână „Vestitorul Ortodoxiei” – ziarul nostru central, au ce citi!”. Aşa se face că am rămas, se pare, singura parohie al cărei buletin are bine-cuvântare patriarhală…

În decursul anilor, în pofida spaţiului redacţional relativ redus, paginile Buleti-nului au înregistrat o mulţime de articole interesante, care poartă semnătura mul-tor nume ale creştinilor ataşaţi bisericii Sf. Ilie-Gorgani. În acest ceas aniversar, Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ajutorul primit, dar mulţumim şi celor care au ostenit cu scrisul, redactarea, ti-părirea etc., de la început până în ziua de azi, neuitând să mulţumim în mod special şi cititorilor noştri fideli, atât pen-tru sprijinul moral, prin citirea lui, cât şi pentru suportul financiar constant nece-sar tipăririi.

Pr. Vasile Gordon

BUCURII PREZENTE ŞI NĂDEJDI DE VIITOR

(continuare în pagina 2)

2

PRIMUL MEU COPIL

Îmi amintesc, ca şi cum ar fi ieri, cum pă-rintele profesor Vasile Gordon, la una din întâlnirile de miercuri seara (la care partici-

pau foarte mulţi tineri) ne-a anunţat că doreşte să scoată un Ziar al Parohiei (era în iarna lui 1998). Ideea ziarului a fost conturată de părintele Vasile Gordon şi de domnul Răzvan Bucuroiu, în jurul cărora s-a format o echipă animată de un spirit extraordinar de comunicare. Eram o fami-lie…, o redacţie ce ne întâlneam în mod frecvent în biserică, apoi în casa parohială, miercuri seara, după terminarea dialogu-lui. Aici discutam sumarul, organizarea paginilor, selectarea informaţiilor. De la început s-a dorit să fie un ziar ancorat în realităţile cotidiene, fără să fie însă rupt de învăţătura Bisericii. Primul număr a apă-rut în anul 1998, de Sfintele Paşti…

Mă întreb acum cum am ajuns eu să pun în pagină acest ziar, şi nu am găsit un răspuns. Cred că aşa a vrut Dumnezeu! Primele numere au fost editate şi pre gă-tite pentru tipografie la redacţia domnu-lui Răzvan Bucuroiu. Ulterior, timp de trei-patru ani, a fost pregătit pentru tipar la Patriarhie (aici în mod direct au fost implicaţi Ionuţ Forga şi Adrian Popa), iar cinci-şase ani, până în 2007, în cadrul Facultăţii de Geografie, Universitatea din Bucureşti, în biroul în care lucrez

şi în prezent. Ziarul are 13 ani de viaţă, din care 9 ani şi cred că 70 de numere din cele 100 (la început apăreau chiar două numere pe lună) i le-am dedicat cu tot sufletul şi toată puterea mea de implicare. Mai mult, în toţi acei ani de lucru la ziar, părintele paroh Vasile Gordon, doamna preoteasă Irina Gordon şi toţi ai casei mi-au fost ca o adevărată familie. Pot spune, acum când sunt mamă, că ziarul este primul meu copil.

Noii echipe îi urez să vadă ca pe o parte din viaţa lor, nu ca pe o sarcină pe care ai îndeplinit-o şi apoi o tai de pe listă, aşteptând următorul număr. Însă, având în vedere că din anul 2008 munca mea a fost preluată de Octavian Gordon şi Constantin Gordon, aducând azi ziarul la numărul jubiliar 100, cred că noua echipă, coordonată de părinte-le profesor Vasile Gordon şi de preotul paroh Silviu Tudose a dat şi va da aceeaşi dimensiune ziarului, ca o parte integran-tă a activităţii din biserica noastră. Aş fi fericită să aniversăm şi multe alte nu-mere, iar echipa veche şi cea nouă să îşi găsească, cu timp şi fără timp, un răgaz, o clipă de linişte să privească acest ziar ca pe o voce a parohiei. Voce care, în tot acest iureş al vieţii, să ne spună: ,,Ori-cine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ce-ruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine în-aintea oamenilor – şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

ileana Pătru-stuPariu

Parohial a venit firesc, în urma cunoaş-terii reciproce, mai profunde, între cel care semnează aceste rânduri şi părintele paroh de atunci, Vasile Gordon. E drept, acum mai bine de 13 ani, Biserica noas-tră Ortodoxă suferea de pe urma unei excesive timidităţi media, instalată pe fondul unei atitudini defensive a Patri-arhului Teoctist în această chestiune. Pă-rintele Vasile Gordon însă a urcat Dealul Patriarhiei cu propunerea noastră de a înfiinţa o Foaie parohială şi a primit pe loc binecuvântarea. Aşa se face că s-a cre-at aici, la Sfântului Ilie-Gorgani, o encla-vă de comunicare cu mult timp înainte ca Biserica Ortodoxă, în integralitatea ei instituţională, să-şi suflece mânecile şi să se pună pe lucru în ogorul presei. A fost meritul părintelui acela de a a-şi fi asumat pasul iniţial, dar şi efortul per-

manent (care e cel mai greu de susţinut!) de a edita Buletinul, din care acum citiţi aceste mărturii.

Evident, trebuie amintită toată sufla-rea parohială care a contribuit direct la realizarea lui: de la paginare la creditele foto, de la alcătuirea Sumarului la tipări-rea lui, de la corectură la redactarea arti-colelor – tot acest efort trebuie prezentat şi cumva onorat printr-o reverenţă.

Eu unul mi-aş dori ca acum, la nu-mărul 100, cele mai bune articole, in-terviuri şi mărturii să fie adunate într-o carte-album a parohiei noastre. Aşa, ca un Album de familie, ca un fuior îm-pletit al existenţei noastre rugătoare în această biserică, ca o prezenţă de raft a unui timp mărturisitor, cu oameni vii, concreţi, deveniţi între timp îngeri...

răzVan Bucuroiu

(continuare din pagina 1)LA ANIVERSARE

Într-o seară de primăvară, acum 13 ani, ne-am strâns la biserică o mână de oameni pentru a gândi conceperea unui buletin al parohiei noastre. Ne amin-

tim acum cu emoţie visurile de atunci, temerile, ideile contradictorii. Era ală-turi de noi şi sora părintelui Vasile Gor-don, dna profesoară Albina, care ne-a spus definiţia buletinului: un nume dat unei publicaţii periodice cu scurte dări de seamă, studii, articole şi informaţii de specialitate. Eram cu toţii conştienţi de faptul că, în afară de o publicaţie ortodoxă precum „Vestitorul Ortodo-xiei”, nicio altă parohie nu avea, pe atunci, un buletin sau o foaie de ziar. Ni se părea o misiunea importantă, o iniţi-ativă care din fericire s-a concretizat şi a rezistat până astăzi, chiar dacă costurile unei astfel de publicaţii nu sunt acope-rite. Din păcate, în România de astăzi, numai tabloidele, cu scandaluri şi can-canuri, îşi acoperă cheltuielile şi au şi profit. Buletinul nostru parohial, eu şi soţia mea ni-l doream încă din anii pe care i-am petrecut în Franţa. După ce s-au împărţit rubricile şi responsabili-tăţile de pagină, ne-am luat un răgaz să alegem numele buletinului nostru. Ne aducem aminte că D-nul Răzvan Bucuroiu a propus un titlu precum „Biserica mea”, la care noi, împreună cu părintele paroh de atunci, Părintele Vasile Gordon, ne-am opus. Aşa se face că publicaţia noastră are denumirea pe care o ştim cu toţii, simţindu-l pe acel posesiv „mea” prea individualist faţă de sobornicitatea locului. De atunci, ru-bricile sunt o constantă a buletinului, dar semnatarii articolelor se schimbă. Copiii de atunci, cărora le era dedicată o rubrică, sunt acum adulţii care scriu la rândul lor. O frumoasă fidelitate a unora care alternează cu imersiunea ac-tuală a altor semnatari. Semn că publi-caţia noastră a fost şi este încă necesară. La multe pagini! Pagini şi ani mulţi!

Pr. emanoil şi carmen BăBuş

3

COMUNICARE CREŞTINĂ ORTODOXĂAtunci când am fost rugat să-mi exprim pă-

rerea despre Buletinul Parohial al Bisericii Sf. Ilie Gorgani, care acum sărbătoreşte cea de a 100-a apariţie, am încercat să mă inspir de pe internet şi am căutat pe Google „Comunicarea Creştină”. Am fost dezamăgit, pentru că nu am găsit nimic din ceea ce ar fi legat de comunicarea creştin-orto-doxă. Nu am găsit referiri la lucrările şi truda de a comunica cu credincioşii ortodocşi. Erau referiri la alte confesiuni şi aproape deloc despre legătura prin presa scrisă cu enoriaşii români. Buletinul nostru, al Parohiei Sf. Ilie Gorgani, e un excelent mijloc de comunicare creştină ortodoxă. Cuvân-tul scris  are valoare prin lucrarea plina de har a preoţilor parohiei, ca şi prin cea a colectivului redacţional.  Citindu-l regulat, am descoperit în paginile lui multă învăţătură, multe motive de a fi apropiat, atât fizic, dar mai ales spiritual Bi-sericii noastre. Alături de participarea la slujbele din biserică, de ascultarea predicilor, care mă pro-voacă la meditaţie, conţinutul Buletinului îmi în-tregeşte nevoia de comunicare spirituală, mă face să simt chemarea adresată de Dumnezeu nouă, prin glasul şi scrisul preoţilor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Da, deseori această co-municare constituie în mine mângâierea când mă simt ostenit şi împovărat. De aceea, versetul din Matei 11, 28, „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” pro-pun să fie moto al Buletinului Parohial.

Aceasta este, după părerea mea,  esen ţa co-municării creştin ortodoxe. Dum nezeu ne chea-mă la El mai ales când sufletul nostru are nevoie de comunicarea cu El (Adrian Stoican).

SURPRIZA DIN NOAPTEA ÎNVIERIIÎn preajma sărbătoririi Sfintelor Paşti, din

aprilie 1998, părintele prof. Vasile Gordon ne

anunţa că vom avea o surpriză în noaptea de Înviere. Primul lucru la care ne-am gândit a fost acela că, în virtutea frumoasei tradiţii sta-tornicite în parohia noastră, părinţii slujitori vor invita o personalitate teologică care să participe la slujba Învierii. Surpriza a fost totală în mo-mentul în care părintele Vasile ne-a anunţat că a apărut primul număr al Buletinului parohiei Sfântul Ilie-Gorgani. Azi, din perspectiva trecerii unui anumit număr de ani, ne dăm seama că atunci, în aprilie 1998, am fost martorii unui eveniment istoric din viaţa parohiei. Buletinul parohiei noastre nu a fost o apariţie meteorică, efemeră, ci apare şi astăzi, îl citiţi şi acum, la mai bine de 13 ani de la primul număr. În tot acest timp, s-au întâmplat multe evenimente în ţară şi în lume, în plan economic, social sau politic şi, cu toate acestea, Buletinul parohiei a continuat să apară... În acest interval de timp şi-au încetat apariţia o serie de publicaţii, dar Buletinul pa-rohiei a continuat să apară... În ultimii 13 ani, pentru presa scrisă a apărut un concurent redu-tabil, de care a fost eclipsată: internetul; cu toate acestea, Buletinul parohiei a continuat să apa-ră... Această „longevitate” a Buletinului parohial în vremuri destul de neprielnice, mai ales din punct de vedere economic, a fost posibilă datorită eforturilor extraordinare depuse de membrii re-dacţiei care s-au succedat în decursul timpului. A venit vremea să le mulţumim! Iunie, anul 2011. Buletinul parohial a ajuns la numărul 100. Dacă facem un bilanţ a ceea ce a fost, putem spune că Buletinul şi-a atins scopul, acela de a le vorbi enoriaşilor şi în afara timpului şi spaţiului sacramental. Impactul Buletinului este conside-rabil, deoarece parohia Sfântul Ilie-Gorgani este o parohie deschisă, aşa cum sunt multe din pa-rohiile marilor oraşe, primind enoriaşi din toate cele patru zări ale urbei.

Ce speranţe avem pentru viitor?... Buletinul să se ridice, în continuare „deasupra vremuri-

lor”, să nu-şi înceteze activitatea, ci să fie pe mai departe o „foaie pentru întărire sufletească, atitudini şi comunicări”. Pe lângă acestea, ar fi necesară o diversificare şi o îmbogăţire a mesa-jului cu dezbateri, interviuri cu personalităţi şi, în special, cu catehizări atât de necesare, în con-diţiile în care, de multe ori, uităm de ce venim la biserică. Catehizările sunt necesare cu atât mai mult cu cât, având în vedere caracterul deschis al parohiei, aproape la fiecare slujbă vin persoane noi care-L caută pe Dumnezeu.

Să ne bucurăm, aşadar, pentru acest eveni-ment şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nădăj-duim că viaţa Buletinului va fi la fel de lungă ca a parohiei, spre folosul generaţiilor viitoare de credincioşi (George Poteraş).

PRILEJ DE A NE CUNOAŞTE MAI BINEEste o bucurie să scriu cu prilejul ediţiei

aniversare a Buletinului parohial, în articolele căruia găsesc de fiecare dată răspunsuri la cău-tările mele legate de Tainele şi slujbele Bisericii. Temele alese sunt abordate atât duhovniceşte, cât şi din perspectiva societăţii actuale, aspect esenţial pentru o persoană practică cum sunt eu. Din păcate, starea mea de sănătate nu îmi permite să citesc foarte mult, astfel încât profit din plin de informaţiile pe care le descopăr în fiecare număr al Buletinului. Eu am ajuns cu adevărat în Biserică în urma unei experienţe de moarte clinică, după o perioadă îndelungată de recuperare atât fizică, cât mai ales spirituală. Pe lângă îndrumarea preotului duhovnic, pe lângă predicile şi dialogurile din biserică, este de mare folos pentru fiecare creştin să înţeleagă simbolis-mul slujbelor şi vieţile sfinţilor, aspecte pe care le regăsim tratate pe înţeles în paginile Bule-tinului. Având în vedere că sunt o fire comu-nicativă, citesc cu plăcere dialogul cu enoriaşii parohiei noastre. Este un prilej de a ne cunoaşte

Paradoxal, în lu-mea noastră se scrie infinit mai mult de-cât se citeşte. În atare situaţie, stai şi te gân-deşti: cum e posibil

să existe atâtea publicaţii, adresate unor oameni care sunt din ce în ce mai puţini?!

Soarta cuvântului scris nu e, prin ur-mare, una de invidiat. Cu toate acestea, nimic nu poate înlocui cuvântul scris sau tipărit. El e cel care rămâne şi intră în

inima oricui îl citeşte, în timp sau spaţii de neimaginat. Nu întâmplător Scriptura este scrisă şi simţim în ea pe Dumnezeul Cel adevărat.

În ceea ce priveşte „Buletinul Parohi-al” pe care îl aniversăm acum, personal, îl simt ca pe o dovadă a consecvenţei os-tenitorilor lui, în special cea a părintelui Vasile Gordon.

Chiar zilele trecute, răsfoind cele 100 de numere apărute, mi-am dat seama că această consecvenţă poate da naştere unei

radiografii cât de cât complete a vieţii parohiei noastre din 1998 încoace. Cu bune, cu rele, mare parte din ceea ce am trăit împreună în peste cincisprezece ani e aşternut în paginile acestei publicaţii.

Noi, cei obişnuiţi mai degrabă cu provizoratul – care, din păcate, defineşte mult din ceea ce facem – nu îndrăznim decât să admirăm această consecvenţă şi să încercăm să ne folosim cât mai mult din ea.

Pr. silViu tudose

CONSECVENŢĂ EXEMPLARĂ

MĂRTURII DESPRE BULETINUL PAROHIAL LA CEAS ANIVERSAR

4mai bine situaţiile de viaţă şi de a încerca, la nevoie, să ne ajutăm. Eu consider important să prelungim şi în afara bisericii legătura ce se cre-ează între noi în cadrul acesteia. De asemenea, atât programul liturgic publicat, cât şi faptul că biserica este zilnic deschisă 12 ore mă ajută ca oricând doresc să îmi găsesc liniştea în aceas-tă lume agitată, să ştiu că Uşa este deschisă... Însă marea Taină rămâne Sfânta Liturghie, în timpul căreia simt pacea şi lumina nematerial-nică, pe care le-am trăit atunci când trupul era conectat la aparate, iar sufletul îmi era învălu-it în Iubire, la care sper să ajungem toţi (Ada Mihaela Calciu).

COEZIUNE ÎN PAROHIENumărul 100 al Buletinului parohiei noas-

tre este o dovadă a faptului că suntem o comu-nitate vie, ai cărei păstori se preocupă în mod constant şi prin toate mijloacele aflate la înde-mână de sporirea duhovnicească a celor păs-toriţi. Participăm cu drag la slujbe, simţim că sunt puternice şi curăţitoare, dar, cu cât suntem mai iniţiaţi privind semnificaţiile lor, cu atât ne împărtăşim mai profund din bogăţia darurilor. Explicaţiile pe aceste teme din paginile Buleti-nului completează în mod fericit predicile din biserică şi ne invită la o aprofundare a fiecărui moment liturgic. De mare folos este şi pagina de-dicată Sfinţilor zilelor noastre, menită să ne ara-te că Dumnezeu lucrează prin oameni la fel de mult ca în vremurile trecute şi că este cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei, 28:20). Apreciez mult invitaţiile la lectură lan-sate de Raluca. Oricât am fi de asaltaţi de ma-teriale în format electronic, lectura unei pagini inspirate de carte tipărită ne ajută, prin savoarea ei, „să ne cultivăm grădina” (Montaigne). Fiind pasionată de biografii, jurnale, frânturi de viaţă, mă bucur să descopăr în paginile Buletinului di-alogul cu semeni care îmi sunt atât de cunoscuţi după chip, dar despre care poate nu ştiam mai nimic! Păşind discret în povestea lor, simt că ne împrietenim şi că rămân şi eu cu o părticică din lecţia lor de viaţă. Aş spune că Buletinul are un rol de coeziune în cadrul parohiei noastre, căci ne uneşte în jurul unor valori pe care le recunoaştem toţi şi întăreşte în noi sentimentul de apartenenţă la o comunitate ce se străduieşte să trăiască fru-mos, întru Hristos (Maria-Magdalena Rusen).

100 DE MĂRTURISIRI ALE CUVINTELOR SF. ILIE PROOROCULNe bucurăm de rotunjimea numărului 100

al apariţiilor Buletinului Parohial, care a fost ca un jurnal de călătorie pe parcursul ultimilor ani. A punctat în timp evenimentele parohiei, tris-te – când a fost să anunţe plecarea dintre noi a unor oameni fideli şi apropiaţi ai parohiei, dar şi îmbucurătoare, cum a fost, spre exemplu, împre-ună-slujirea cu părintele nostru Gheorghe Cal-ciu, una dintre ultimele sale liturghisiri înaintea adormirii lui întru Domnul. Buletinul Parohial

a dat răspunsuri întrebărilor noastre exprima-te sau neexprimate legate de cultul ortodox, de Tainele Bisericii, de istorie bisericească bizantină sau românească, vieţile sfinţilor.... Se cuvine să mulţumim întregului colectiv redacţional care s-a străduit să ne îmbogăţească cu aceste lucruri. Pe de altă parte, Buletinul Parohial a fost o agen-dă necesară fiecăruia dintre noi ale căror vieţi se desfăşoară în mare parte de-a lungul axei litur-gice a bisericii Sf. Ilie-Gorgani. Mai presus de toate, 100 de apariţii înseamnă totodată 100 de mărturisiri ale cuvintelor Sfântului Ilie Pro-orocul, „Până când veţi şchiopăta cu amândouă picioarele?(Dacă) Domnul este Dumnezeu, ur-maţi Lui!” (Alexandra Popescu).

VISUL DE A FI BIBLIOTECARĂEram copil, în primele clase primare, când

am păşit întâia oară într-o bibliotecă publică. Era o bibliotecă de cartier bucureştean, la parte-rul unui bloc de garsoniere. M-am ataşat imediat şi foarte mult de bibliotecara de acolo. Admiram la dânsa firea deschisă, cultura deosebită, dragos-tea şi generozitatea cu care ne îndruma pe noi, copiii, spre lectură. De atunci, visul meu a fost să devin bibliotecară. Toată adolescenţa am rămas abonata acestei biblioteci şi m-am bucurat de întâlnirile cu modelul meu profesional şi uman. Aproape 20 de ani mai târziu, când părintele Vasile Gordon m-a rugat să mă ocup de bibliote-ca din cadrul bisericii noastre fără să ştie povestea din copilăria mea, mi-am văzut cu uimire şi re-cunoştinţă visul împlinit. Sunt o persoana socia-bilă şi îmi face mare plăcere să interacţionez cu oamenii din biserică. Lucrul ca bibliotecară mă poartă mult mai aproape de ei, discutăm mult mai mult decât o făceam înainte, schimbăm idei şi opinii despre cărţile citite. Mai mult, bibliote-ca mi-a adus prieteni noi şi m-a făcut să înţeleg că suntem o comunitate vie şi foarte săritoare la nevoie. Acum doi ani, tot părintele Gordon mi-a propus să scriu câte o recenzie de carte pentru fi-ecare număr al buletinului parohial. A fost un motiv în plus de bucurie, pentru că aşa a început să aibă rod pasiunea mea pentru lectura cărţilor duhovniceşti: împărtăşirea acestei experienţe cu enoriaşii bisericii noastre. Este plăcut să îi aud pe oameni spunând că se folosesc de cărţile pe care le prezentăm în cadrul buletinului parohial şi le mulţumesc, şi cu acest prilej, că sunt întotdeau-na foarte calzi şi mă răsplătesc cu gânduri bune. Dar, mai ales, îi mulţumesc părintelui Vasile Gordon, care a mijlocit toate aceste întâmplări frumoase în viaţa mea, cu grija tatălui pentru copilul lui (Raluca Bob).

DRAGOSTEA PENTRU CUVÂNTUL TIPĂRITFiecare aniversare este un prilej de bucurie!

Cele „rotunde” sunt privite deseori ca o „piatră de hotar”, când se face un bilanţ al celor împli-nite şi se întăreşte temelia pe care se vor aşeza şi vor creşte speranţele şi gândurile viitoare. Bule-

tinul nostru parohial a ajuns la numărul 100. Fiecare număr a adus cuvinte de învăţătură, a marcat evenimente din biserica noastră, ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine, ne-a îndru-mat spre lecturi de mult folos. Ultima pagină ne informează despre programul slujbelor. Dar eu simt că este mult mai mult decât o simplă informare. Sunt marcate prilejurile de bucurie şi de cinstire, când familia noastră parohială este invitată să se adune şi să se regăsească în lumina rugăciunii şi a iubirii. Printre acţiuni-le zilnice, profesionale şi gospodăreşti, care tind să ne atragă într-un iureş şi ritm nefiresc, şi pe care încercăm să le rânduim în agende, ele sunt popasuri binecuvântate de pace, linişte şi întă-rire. Poate nu reuşim să fim prezenţi de fiecare dată, dar este o mângâiere să ştii că întotdeau-na ACASĂ, la un anume ceas, există un gând şi „pentru cei care din binecuvântate pricini nu se află aici”.

Sper ca Buletinul nostru să ne însoţească şi de acum încolo! Fac parte dintr-o generaţie care a deprins respectul şi dragostea pentru ... cuvân-tul tipărit. Tehnica a evoluat, ne oferă mijloace noi şi foarte diverse de informare şi documen-tare. Dar pentru mine niciunul nu reuşeşte să egaleze emoţia resimţită atunci când dau pagi-nile unei cărţi... Sunt pline de viaţă, căldură şi eleganţă! Mai sper ca Bunul Dumnezeu să ne îngăduie ca încă mulţi ani de acum încolo să dăm împreună paginile Buletinului nostru

5

Parohial, regăsind în ele rubricile dragi şi poate şi altele noi pe care le vom îndrăgi la fel de mult (Alina Marinescu).

„SINGUR ORTODOXIA!” La acest frumos moment aniversar am privit

cu drag în urmă... Am deschis computerul, iar într-un „folder” am regăsit cele 20 de articole pe care le-am scris pe parcursul a peste 4 ani pen-tru buletinul nostru parohial, începând din mai 2005. Subiecte ca Tanacu, dialoguri de miercuri seara, cartea Întoarcerea la Hristos, povestiri cu folos duhovnicesc (vă amintiţi rubrica?), inter-viuri cu părinţii noştri şi cu enoriaşi ai biseri-cii noastre... Le-am recitit pe unele cu emoţie, încercând să descopăr în ce măsură mă regăsesc în rândurile mele după ani de zile. Mulţumesc Domnului, m-am „recunoscut” în aproape toate. Însă cel mai puţin în cele câteva rânduri scrise la trecerea la Domnul a Papei Ioan Paul al II-lea – pe care azi probabil le-aş înlocui doar cu două cuvinte, titlu al unei cărţi a Pr. Arsenie Papa-cioc: „Singur Ortodoxia”! Cea mai vie amintire personală legată de activitatea mea la buletinul parohial rămâne indiscutabil articolul cu doam-na doctor Ada Calciu, o mărturisire deosebit de mişcătoare. Îmi amintesc foarte limpede cum stă-team în miezul nopţii şi ascultam la căşti înregis-trarea discuţiei, încercând să transmit prin arti-col atât caracterul foarte deschis, direct, personal

al destăinuirii, dar şi emoţia trăită. Vă reamin-tesc că doamna Calciu, în urma unui dramatic accident de maşină, a stat în moarte clinică trei săptămâni, timp în care a văzut Raiul, mărtu-risind: „Foarte bine a fost. Superb. Acolo trebuie să tânjim să ajungem. Nu ştiu dacă vom ajunge, nu ştiu dacă am să mai ajung, dar ştiu că acela e locul spre care trebuie să tânjim. Şi ca să fii acolo, am înţeles că trebuie iubire. Dacă reuşim să ne iubim unii pe alţii, aceasta este cheia. Acolo toată lumea se iubea...” (Daniel Sârbu).

CE‑I DATOREZ EU BULETINULUI PAROHIAL? Nu am participat de la bun început la redac-

tarea Buletinului parohial: eram prea mic şi prea neinstruit. Apoi, după ce, în iunie 2001, am pre-luat, din încredinţare, atribuţiile de redactor al Buletinului, nu m-am ocupat de fiecare număr ieşit de sub plumbul tiparniţei: felurite chemări din vremea studenţiei mele şi, apoi, din parcur-sul meu profesional au adus cu sine şi perioade de întrerupere a acestui stagiu de practică (voi reveni asupra acestei metafore). De asemenea, nu de fiecare dată am lucrat cu plăcere: presiunea timpului, implicarea în alte activităţi mai mult sau mai puţin importante, dificultăţile de natu-ră tehnică, puţinătatea şi, adesea, starea mai pu-ţin reuşită a unora dintre materialele trimise de colaboratori, uneori şi sentimente de zădărnicie m-au făcut, nu arareori, să-mi pierd răbdarea şi să mă îndoiesc de folosul efortului depus. Ceea ce am simţit însă constant, de fiecare dată când ve-deam lucrul săvârşit – nu neapărat când vedeam foaia tipărită, ci atunci când dădeam „bunul de tipar” – era un timid, dar încurajator sentiment de mulţumire. Nu o satisfacţie profesională pro-fundă, fiindcă, lucrând la Buletin, n-am avut nicicând a mă lăuda cu o mare ispravă, mai ales că, între cei care au alcătuit angrenajul Redac-ţiei, n-am avut decât rolul unui simplu filolog tehnician. Sentimentul de mulţumire venea însă din faptul de fi contribuit la rotunjirea lucrului, ca atunci când, fie lucrarea cât de neînsemnată, săvârşirea ei îţi aduce un sentiment de împlinire: lucrul împlinit. Ca atunci când vezi căpiţa gata, chiar dacă n-ai făcut altceva decât să îndeşi sub picioare fânul aşezat cu iscusinţă de furca altuia mai dibaci; ca atunci când, copil fiind, vezi că-ruţa cu lemne în bătătură, chiar dacă braţul tău n -a ridicat securea să taie nici măcar o creangă mai pipernicită, necum să apuce vânjos vreun trunchi de fag, numai bun de făcut bârne, pe care tata s-a trudit să-l culce la pământ, ci doar ai stat de pază la cai, ferindu-i „să nu-i bată musca” şi îmbiindu-i cu câte un braţ de iarbă proaspătă; în sfârşit, ca atunci când, după o zi de urcuş pe Valea Cerbului, popas la Vârful Omu şi coborâş nu pe la Hornuri, ci pe creasta Bucşoiu-lui şi apoi pe Brâna Caprelor, îţi fuge din trup şi din suflet toată osteneala zilei, văzându-te ajuns în căldarea Mălăieştilor, unde te aşteaptă un ceai cald într-o cabană primitoare.

Dar nu cu sentimentul de satisfacţie vin întâi

de toate la festinul acestui ceas aniversar, ci, mai degrabă, cu mărturia celui care, pe de o parte, am contribuit la creşterea Buletinului nostru pa-rohial şi care, pe de altă parte, am crescut la um-bra aceleiaşi foi. Dacă ar fi să cuget lucid şi onest, nu-mi vine la socoteală a spune că am dat mai mult (timp, energie sau ştiinţă) decât am primit. Cum aşa? Bunii mei dascăli din liceu şi apoi din facultate nu m-au învăţat tehnici de redactare în mod organizat, şi nici cum se editează un text. Nici nu ştiu dacă te învaţă pe undeva (poate la Jurnalism?) redactarea de ziar, ca obiect distinct, necum redactarea de buletin parohial. Cert este însă că Buletinul parohiei Sfântul Ilie Gorgani a fost, pentru mine, personal, stagiul de practică în care am învăţat să pregătesc un text sau un ansamblu de texte pentru a ajunge la tiparni-ţă. Nu mai era ca la referatele de şcoală, nu mai era o lucrare de seminar care ajungea sub ochii profesorului, de obicei o singură pereche de ochi. Nu mai era un text, al cărui termen de preda-re putea fi prelungit, sub diferite pretexte, prin îngăduinţa profesorului. Nu! Buletinul parohial trebuia să iasă la soroc şi aveau să-l vadă zeci şi sute de perechi de ochi. Prin urmare, presiunea răspunderii mă obliga să fiu atent la detalii de editare şi de redactare pe care nu le învăţasem în şcoală şi cu care, încetul cu încetul, a trebuit să mă deprind, de la un număr la altul, vreme de luni sau poate ani de zile. La început, benefici-ind de îndrumarea celor care aveau deja expe-rienţa redactării: a Tatei, întâi de toate, apoi a Părintelui Silviu Tudose (pe atunci doar Silviu) şi a Ilenei Pătru. L-aş adăuga la lista dascălilor mei într-ale redactării şi pe Constantin, fratele meu, fiindcă de la el am învăţat sumedenie de detalii tehnice de operare în programul Quark, ca să nu mai vorbesc de buna potrivire a culo-rilor sau a caracterelor tipografice speciale. Dar, în afara sau în lipsa acestor îndrumători din sâ-nul Redacţiei, am învăţat multe de la Buletinul însuşi: până la un răstimp, Buletinul parohial venea „la lecţia” lunară cu noi şi noi provocări, fie de natură ortografică, fie tehnoredacţională, fie legate de aşezarea în pagină sau de tocmirea culorilor. Având deja un număr considerabil de apariţii şi aşezat într-o matrice bine întocmită încă de la începuturi, vechile numere ale Buleti-nului îmi arătau ce-i de făcut cu noile provocări şi-mi dezveleau taine editoriale la care singur nu m-aş fi gândit. Le-am învăţat pe parcurs, le-am învăţat uneori cu sudoare, alteori cu en-tuziasm, iar alteori cu multă oboseală, spasm şi încrâncenare. Dar le-am învăţat. Şi nu le-aş fi învăţat – cel puţin nu aşa de grabnic –, dacă n-ar fi existat Buletinul parohial. De aceea, vă rog să-mi îngăduiţi, dragi Cititori, să-l număr printre bunii mei dascăli şi, aşa cum se cuvine la ceas aniversar, să-i urez cu recunoştinţă: La mul-ţi ani! Şi, ca să-mi întregesc tradiţionala urare, îi doresc ca, măcar că s-a născut la multă vreme după ce m-am născut eu, să nu se stingă înaintea mea, ci să dăinuiască în veci, îndrăgit atât de cei care îl editează sau îl vor edita, cât şi de cititorii lui de astăzi şi de mâine (Octavian Gordon).

6

I. Pregătindu-ne să păşim în desluşirea înţelesurilor Tainei Sfintei Cununii, tre-buie să realizăm, mai întâi, câtă osteneală cere organizarea unei nunţi, cât timp de alergări, ce efort financiar, câte amănunte trebuie să aibă în vedere mirii, părinţii, na-şii, dar şi rudeniile mai apropiate! Nunţile, în general, se ghidează după o sumedenie de tradiţii locale, care se înnoiesc mereu, iar grijile se înmulţesc parcă tot mai mult. Preotul academician Simion Florea Ma-rian (1847-1907) a înmănuncheat într-o frumoasă carte, intitulată „Nunta la ro-mâni” (1890), o mulţime de tradiţii ma-ritale, dintre care unele se mai păstrează pe alocuri. Dacă ar trăi acum, părintele et-nograf ar trebui să rescrie cartea, desigur, şi s-o completeze cu obiceiuri noi, multe legate şi de iureşul vieţii moderne. În lun-ga „listă” organizatorică de azi, intră, preţ de 40-45 de minute, şi Taina Cununiei, căreia unii tineri, dimpreună cu familiile lor, îi acordă importanţa cuvenită, alţii, cu regret notăm, o consideră doar un prilej de a face poze, de a filma etc., ca să arate invitaţilor că sunt „în rândul lumii”. Cei dintâi ştiu că, înainte de nuntă, e bine să apeleze la preot pentru spovedanie şi să-i ceară sfat cum să procedeze ca evenimen-tul să fie creştinesc până la capăt. Cei din urmă, văd în slujba de la biserică doar un moment oarecare, unul între toate celelal-te, nicidecum cel mai important, ci poate chiar ultimul. Abia aşteaptă să se termine slujba şi unii chiar îl roagă de la început pe preotul slujitor „să nu ţină mult”! Nu mai vorbim de nuntaşii care nici măcar nu in-tră la slujbă, preferând să stea pe scări, ori în curte, la o ţigară-două şi la câteva con-vorbiri telefonice, până termină „popa”, dar sunt la post, apoi, când se fac foto-grafiile de grup. În astfel de cazuri, înşişi mirii, nuntaşii, fotografii şi cei cu aparate de filmat tratează Sfântul Locaş ca pe un „studio” particular, în care se desfăşoară o mică piesă de teatru, preotul fiind unul din „actorii” necesari să iasă bine filmul.

Rugăciunile, cântările, ritualul etc. contea-ză doar cât să asigure banda video-sonoră. Trist, desigur, dar de ce? Între motive se numără şi faptul că mulţi dintre miri, naşi, părinţi etc., nu cunosc semnificaţiile Tainei Cununiei. Să nu fim înţeleşi greşit: în viaţa modernă trebuie să acceptăm şi anumite înnoiri, inclusiv filmatul, chiar în biserică. Însă, măcar în Sfântul Locaş trebuie să se acorde (şi) sfintei slujbe atenţia cuvenită, cel puţin în mod egal cu a celorlalte preo-cupări şi griji. Aici intervine, de fapt, da-toria noastră, a preoţilor, să-i sensibilizăm (catehizăm) pe tineri asupra importanţei cununiei religioase, având convingerea că numai aşa vor fi mai receptivi, mai atenţi şi evlavioşi.

II. Tema catehezei de acum vizează, de aceea, explicarea momentelor principale din rânduiala Cununiei, pentru a înţelege cât mai bine importanţa ei, pentru a ve-dea legătura dintre Familie şi Biserică, dar şi pentru a evidenţia responsabilităţile ce rezultă din unirea dintre bărbat şi femeie, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

III. Tratarea temei are în vedere simbo-lismul următoarelor momente din slujbă, dar şi a câtorva dintre obiectele utilizate: punerea inelelor (logodna), făcliile (lumână-rile), cununiile, paharul cu vin, înconjurarea mesei, „dezlegarea” cununiilor a opta zi. • inelele (verighetele), care sunt cercuri

închise, fără început şi fără sfârşit, erau în Vechiul Testament simbol al puterii şi încrederii ce se acorda cuiva; în creş-tinism ele simbolizează iubirea nesfârşită şi fidelitatea reciprocă, dar şi trăinicia le-găturii dintre viitorii soţi;

• făcliile (lumânările) pe care le ţin naşii în mâini sunt simbolul curăţiei mirilor, al luminii darurilor cereşti, totodată, al bucuriei nuntaşilor. În acelaşi timp, lu-mânările sunt un simbol al jertfei: ca să lumineze, trebuie să ardă, să se topeas-că… Viitorii soţi sunt îndemnaţi, astfel, la jertfă şi jertfelnicie, pentru a fi lumină

unul altuia, dar şi celor din jur;• cununiile, confecţionate în chipul co-

roanelor pe care le poartă regii şi împă-raţii, simbolizează demnitatea, puterea şi biruinţa asupra vrăjmaşilor. În vechime, erau „încununaţi” împăraţii biruitori în războaie, atleţii care câştigau luptele în arene şi fetele care îşi păstrau cură-ţia. Astăzi, cununile sunt un semn al încrederii pe care comunitatea (Biserica) o acordă celor doi, dar şi încununarea anumitor virtuţi prin care ei s-au făcut remarcaţi până în acel moment al vie-ţii lor. Simbolismul este deplin mai ales atunci când cei doi şi-au păstrat fecioria şi se prezintă curaţi înaintea Sfântului Altar. Părintele Galeriu aşa-i îndemna mereu pe tinerii care se pregăteau pen-tru căsătorie: feciorie până la Altar, fide-litate până la moarte!

• paharul cu vin şi pâinea (pişcoturile) binecuvântate de preot, din care mirii gustă de trei ori, închipuie atât bucuria nunţii, cât şi pregustarea din „paharul” comun al vieţii de familie, cu toate bu-curiile şi necazurile căsniciei. Cântarea din acest moment, „Paharul mântuirii voi lua…” (fragment din psalmul 115), aminteşte de faptul că în vechime Cu-nunia se săvârşea unită cu Liturghia, la care mirii se împărtăşeau chiar cu Sfin-tele Taine. Vinul şi pâinea de acum sunt doar o reminiscenţă a frumoasei rându-ieli de odinioară. Trebuie să spunem, to-tuşi, că există şi astăzi, din fericire, miri care îşi păstrează curăţia până la nuntă şi care, după spovedania pe care o fac cu o zi-două mai înainte, participă la Litur-ghia din duminica nunţii lor, la care se şi împărtăşesc…

• înconjurarea mesei de trei ori simboli-zează şi exprimă bucuria firească a nun-ţii. Cele trei cântări de acum au, fiecare, un anumit înţeles: „Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece…” aminteş-te de Întruparea şi Naşterea lui Iisus, ca îndemn pentru miri să aducă prunci pe

ABCliturgic

TAINA CUNUNIEISimbolismul, pe scurt

7

lume; celelalte două: „Sfinţilor muce-nici, care bine v-aţi nevoit…” şi „Slavă Ţie, Hristoase...” – vor să amintească faptul că mirii trebuie să se facă părtaşi lui Hristos şi sfinţilor Lui, prin viaţa lor curată şi prin jertfelnicie, asemenea sfin-ţilor şi mucenicilor. Înseşi cununiile pe care mirii le au pe cap amintesc acum de faptul că Mântuitorul îi va încununa în ceruri pe soţii care vor avea o viaţă cura-tă, aşa cum i-a încununat şi pe sfinţi;

• rugăciunea din ziua a 8-a, numită şi „dezlegarea cununiilor”, sau a „scoaterii mirilor la biserică” aminteşte, pe de o parte, de un obicei străvechi: mirii pur-tau după nuntă, timp de o săptămână, cununi de ramuri (frunze) de merişor, pe care preotul le lua (le „dezlega”) de pe capetele lor, a opta zi; pe de altă par-te, rugăciunea (molitfa) care se citeşte acum are rolul de a-i „dezlega” pe miri şi a fi învredniciţi să reintre în biserică, ei considerându-se nevrednici a intra, pentru că şi-au pierdut curăţia feciorel-nică de mai înainte. Cel mai important aspect care trebuie reţinut însă este su-gerat de una din expresiile din rugă-ciunea de dezlegare: „Învredniceşte-i să intre în sfânta biserică şi să se împărtă-şească cu Sfintele Tale Taine…” Mirii trebuie să apeleze, astfel, la preotul lor duhovnic (iar dacă nu au, să-şi aleagă neapărat unul), care îi va pregăti, prin Spovedanie şi sfaturile cuvenite, nu doar

pentru simpla reintrare în Sfântul Lo-caş, ci pentru a se învrednici de primi-rea Sfintei Împărtăşanii. În acest mod, ritualul „dezlegării cununiilor” sau al „scoaterii mirilor la biserică”, depăşeşte caracterul formal, ajutându-i pe miri să păşească creştineşte, încă de la începutul căsniciei. Mai pe scurt, slujba aceasta din a 8-a zi se împlineşte, are finalitate, numai dacă mirii ajung la Sfântul Potir.IV. Recapitulând acum învăţăturile

principale creionate mai sus, pentru a le fixa mai bine, să reţinem mesajele priorita-re: să acordăm atenţie sfintei slujbe, cel puţin în mod egal cu a celorlalte griji organizatorice ale nunţii; să ne legăm de suflet simbolurile creştine ale Tainei, concentrate în expresiile „cheie”: curăţie (feciorie) până la nuntă; iubi-re şi fidelitate până la mormânt; jertfelnicie, ajutor reciproc, naştere de prunci, ascultarea de un duhovnic, pregătire periodică (spoveda-nie) pentru Taina Sfintei Împărtăşanii…

V. Asocierea cea mai potrivită pentru Taina Nunţii şi pentru legătura de iubi-re dintre soţ şi soţie este cea descrisă de Sf. Ap. Pavel, în epistola către Efeseni: „Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bi-sericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Căci, precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru

totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea…” (IV, 21-25). Aşadar, asocierea cu Biserica, asociere ce se vede şi din faptul că familia a fost nu-mită „mica biserică” sau „biserica de acasă” (Sf. Ioan Gură de Aur).

VI. Generalizând înţelesurile descrise până aici, propunem acum o definiţie con-centrată a slujbei Cununiei: Taina prin care doi tineri primesc binecuvântarea Bisericii, în urma făgăduinţei liber-consimţite, dată în faţa părinţilor şi a preotului duhovnic, în sco-pul desăvârşirii personale, a naşterii de prunci şi a întrajutorării reciproce. La fel de concen-trat ni se pare şi acest fragment al unei ru-găciuni ce se rosteşte după citirea evanghe-liei, fragment care sugerează respectarea cu sfinţenie a fidelităţii reciproce, ca premisă pentru o convieţuire durabilă şi demnă: „Doamne… păzeşte-i în pace şi bună-în-ţelegere. Arată nunta lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat! Şi-i învredniceşte să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată, împlinind poruncile Tale…” (subl. n.).

VII. Aplicarea firească a învăţăturilor desprinse din simbolismul acestei slujbe ne vizează pe toţi cei implicaţi în actul matri-monial: miri, părinţi, nuni, nuntaşi, preoţi-slujitori. Semnificaţia inelelor, a cununiilor, a lumânărilor, a paharului cu vin etc. trebu-ie transpusă de miri într-un comportament conjugal creştinesc deplin: iubire nelimita-tă, fidelitate, jertfelnicie, ataşament faţă de Biserică şi Neam. Părinţii, nunii şi nuntaşii prezenţi la săvârşirea tainei trebuie să înso-ţească preotul şi strana (corul) pe tot par-cursul slujbei, cu atenţia şi evlavia cuvenită, conştienţi fiind că rugăciunile lor tainice au partea lor de contribuţie la temeluirea sfân-tă a căsniciei celor doi. În acest mod, toţi cei prezenţi dovedesc respect faţă de Sfântul Locaş, receptivitate faţă de semnificaţiile adânci ale ceremonialului şi dorinţă sinceră ca mirii să întemeieze o familie creştină, cu adevărat.

Preot Vasile Gordon

Câteva repere bibliografice: 1. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Insti-

tutului Biblic, Bucureşti, 1952;2. Aghiasmatar, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti,

2002;3. Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Specială, Edit. Inst.

Biblic, Bucureşti, 1980;4. Simion Florea Marian, Nunta la români. Studiu isto-

rico-etnografic comparativ, Edit. Saeculum I.O., Bu-cureşti, 2000.

Nunta din Cana Galileii mânăstirea Decani (Serbia)

8

Doamna Ioana, vă rugăm să ne spuneţi când aţi început serviciul în biserica noastră? Ce recomandări aţi avut? Am venit în biserica noas-

tră la 21 septembrie 1986, din partea pr. Dumitru Ştefă-nescu, vrednic de pomenire, care atunci era preot paroh la biserica Zlătari din Bucureşti şi părintele nostru duhovnic. Am aflat de această mare şi fru-moasă biserică de la un fost co-leg de serviciu al soţului meu, pe nume Victor Năstase, om cu multă evlavie, care cântase 30 de ani în corul Mănăstirii Antim. Într-o după-amiază la sfârşitul lunii august 1986, îm-preună cu soţia domnului Năs-tase, doamna Clementina Năs-tase, am sunat la casa parohială, unde ne-a întâmpinat doamna preoteasă Zenobia şi ne-a spus că părintele Valerian Băbiceanu este în concediu şi să revenim după jumătatea lunii septem-brie. Am revenit la părintele Băbiceanu, de data aceasta însoţiţi de domnul Năstase. După discuţii, părintele mi-a spus să mă prezint prima dumi-nică la biserică. Când am venit, am fost plăcut impresionată de arhitectură, de catapeteasmă şi de interior, dar tot atât de dez-amăgită când am aflat că mai erau încă două cereri de anga-jare pentru acelaşi post de în-grijitor. S-au întrunit consiliul şi comitetul parohial şi eu am fost cea acceptată. Mărturisesc că am fost părtinită de doamna Ileana Bonciocat, care era cea mai tânără doamnă din comi-tet şi pe care părintele paroh o aprecia pentru evlavia dânsei şi ajutorul pe care îl dădea biseri-cii pe atunci.

Doamna Ileana Bonciocat are trei copii şi este ataşată şi acum de sfânta biserică, cu în-treaga familie. Atunci am în-ţeles că venirea mea nu a fost

întâmplătoare aici, am făcut legătura că sunt născută în luna iulie, că eu şi soţul meu ne-am unit destinele pe 20 iulie, am realizat că Sfântul Ilie este ocrotitorul căsniciei noastre şi din mila Bunului Dumnezeu, am rămas aici până astăzi. Soţul meu a început să vină la Sfânta Liturghie în 1992, din îndem-nul părintelui Vasile Gordon.

Ne puteţi spune câteva cuvin-te despre obârşia dumnea-voastră şi despre familie?Eu şi soţul meu venim din

comuna Mihai Bravu, judeţul Giurgiu. Ne-am căsătorit la 20 iulie 1975, avem două fete căsătorite şi doi nepoţi. Soţul meu, Alexandru (Sandu, cum îl ştie toată lumea) lucrează ca ad-ministrator la Facultatea de Te-ologie din Bucureşti şi suntem bucuroşi că, atunci când sunt sărbători, este şi el liber şi poate să fie cu noi la biserică şi să ne

ajute, atât pe mine, la pangar, cât şi pe preoţi, în Altar (el taie şi prescurile pentru anafură).

De-a lungul timpului au slujit în biserica noastră mai mulţi preacucernici părinţi. Vă ru-găm să ne spuneţi câteva cu-vinte despre cei pe care i-aţi cunoscut.Părintele Valerian Băbicea-

nu, vrednic de pomenire, a fost preot paroh al bisericii noastre în perioada 1976 – 1991, an în care a trecut la Domnul. Era foarte evlavios şi un bun gos-podar al bunurilor bisericii. În primul rând Bunului Dumne-zeu şi apoi părintelui îi datorez faptul că astăzi am un loc de muncă, pentru că dânsul a luat decizia să fiu angajată.

Părintele Alexie Olescu era ca un sfânt, postea mult şi slu-jea cu atâta evlavie. În zilele de luni şi vineri dimineaţa, în ge-nunchi în faţa Sfântului Altar,

citea Sfântul Paraclis al Maicii Domnului. Avea ochii blânzi şi-i încuraja pe credincioşii care veneau să ceară ajutor de la Bunul Dumnezeu prin ru-găciunile sale. Părintele a slujit în biserică noastră din 1951 până în 1999. Şi acum vin cre-dincioşi care spun că erau copii când părintele Alexie era tânăr şi ţinea ore de cateheză în bise-rică şi nu făcea diferenţa între copiii dânsului şi ceilalţi copii. Din aprilie 1991, când părin-tele Băbiceanu a trecut la cele veşnice, părintele Alexie Olescu a slujit singur până la 1 septem-brie, când a fost numit ca preot paroh părintele Vasile Gordon. Dânsul l-a primit cu atâta căl-dură sufletească şi s-a bucurat şi de cei trei copii ai părintelui: Octavian, Laura şi Constantin, admirându-i ca familie, pentru educaţia dată copiilor, împreu-nă cu doamna preoteasă Irina Gordon.

Părintele Vasile Gordon, imediat ce a venit, a pus ordine şi disciplină în biserica noastră, astfel încât creştinul care trece pragul bisericii să se poată bu-cura de frumuseţea slujbelor. Când am greşit, părintele ne-a mustrat, iar când i-am cerut ajutorul, a fost alături de noi în toate împrejurările mai grele, din 1991 până în prezent. Pă-rintele este un bun psiholog, un preot şi un om adevărat.

În anul 1997, a venit în bi-serica noastră părintele Emano-il Băbuş, care prelua şi continua slujirea părintelui Alexie cu aceeaşi blândeţe şi devotament. Tot cu aceeaşi blândeţe îşi edu-că şi copiii, pe Andrei şi pe Mi-hail, împreună cu doamna pre-oteasă Carmen Băbuş.

Pe părintele Silviu Tudose îl cunoaştem din anul 1993, pe când era seminarist şi cântăreţ la strană. Copil bun şi râvnitor în toate, apoi părinte diacon în

Astăzi, de vorbă cu d-na IOANA PETRE, angajată a bisericiiÎn dialog cu enoriaşii parohiei noastre

9

2004 şi părinte paroh în anul 2011. A ştiut să preia de la pă-rintele Vasile Gordon felul de a se impune şi păstra ordinea şi liniştea în timpul slujbelor, de care se bucură tot creştinul care trece pragul sfintei noastre biserici.

A mai slujit în biserică şi părintele Vasile Creţu, de care ne-am bucurat cu toţii. Dânsul are o sensibilitate aparte, slujeş-te cu multă dăruire. În prezent fiind detaşat la o altă biserică, îl aşteptăm să se întoarcă în mij-locul credincioşilor, care îl apre-ciază mult.

S-au făcut mai multe lucrări de întreţinere şi reparaţii, la care aţi fost martoră şi pe care

le-aţi sprijinit, atât la biserică, cât şi la casa parohială, atât de frumoase, amândouă. Enumeraţi, vă rugăm, câteva dintre lucrări. Despre lucrările de reparaţii

şi întreţinere, vă putem spune că au fost aproape în fiecare an. După cutremurul din 1977, pictura bisericii noastre a fost foarte afectată şi s-a luat hotă-rârea să fie refăcută. Din 1977 până în 1985, s-au curăţat pe-reţii până la cărămidă, apoi s-au tencuit. Pictura în frescă de var a început în 1985, fiind efectuată de domnul pictor Pa-vel Chichişan. Dânsul a pictat Sfântul Altar, bolta centrală şi partea dreaptă până deasupra

geamurilor. La 20 mai 1990 a trecut la cele veşnice.

S-au reluat lucrările de pic-tură în vara anului 1991 de către doamna pictor Elisabeta Ursu, fiind finalizate în 1994. Tot în acea perioadă s-a restau-rat icoana Sfântului Eustaţiu şi pisania interioară de deasupra uşii de la intrare. Paralel cu lu-crările de pictură, în anul 1993 s-au făcut reparaţii şi s-a realizat zugrăveala exterioară a bisericii. De asemenea, tabla de pe aco-periş a fost vopsită integral. În 1994, s-a făcut gardul actual din piatră, care dă un aspect aparte. În anii 2000 – 2001, a fost restaurată catapeteasma bisericii. În 2002, s-a pictat fa-

ţada exterioară de către pictorul Dragoş Dricu, iar în 2006, s-au reluat reparaţiile exterioare, s-a schimbat tabla acoperişului, iar turlele au fost acoperite cu tablă de cupru. În 2006, au fost făcu-te porţile mari stradale şi gardul parţial interior, din fier forjat. În 2007, s-au construit lumâ-nărarele din exterior. În 2008, s-au construit şi reamenajat grupurile sanitare şi magaziile pentru arhivă şi lumânări. În anul 2009, au fost curăţate şi lustruite candelabrele şi can-delele din biserică, iar în 2010 s-au făcut măsurători şi teste în vederea consolidării.

a consemnat alina marinescu

„CARTE FRUMOASÅ, CINSTE CUI TE-A SCRIS!“

C artea „Portrete în cuvinte“ a părintelui arhi-mandrit Timotei Aioanei*, acum exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, este o colecţie

de portrete, amintiri directe ale autorului în legătu-ră cu diferite personalităţi din Biserica noastră. Pă-rintele Aioanei creionează aceste portrete cu fineţe, sensibilitate, talent şi, mai presus de toate, cu multă dragoste. Lucrarea de evocare nu este doar o trecere în revistă a unor personaje care au marcat într-o mai mare sau mai mică măsură viaţa Bisericii, nu este doar o duioasă aducere-aminte, ci este ca scoaterea la lu-mină a unor nestemate. Dacă despre părinţi ca Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, Arhimandritul Bartolomeu Anania, Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia, Pă-rintele Paisie Olaru sau Benedict Ghiuş avem mărturii şi din alte surse, în cartea Părintelui Arhimandrit gă-sim o întreagă pleiadă de duhovnici, episcopi, preoţi de mir, dar şi preotese sau scriitori şi pictori care poa-te nu s-au distins prin vreo acţiune „la vedere”, dar au marcat firul vieţii exarhului de la Iaşi prin lucrarea lor de zi cu zi, discretă, dar atât de ziditoare.

Calităţile subliniate de Părintele Timotei Aioa-nei în portretele sale sunt de cele mai multe ori ace-leaşi: smerenia, bunătatea, râvna, jertfelnicia, exem-ple vii pentru orice credincios. Totuşi, deşi aceleaşi, trăsăturile de caracter se manifestă diferit, într-o multitudine de faţete, ceea ce face ca figurile pre-zentate să fie cu atât mai interesante şi mai puter-nice. Lăudabil la acest volum este că aşează laolaltă, precum nişte adevărate file de Pateric, duhovnici vestiţi ai sfârşitului de secol XX şi slujitori modeşti, de multe ori din umbră, ai Bisericii. De la arhiereii pe care i-a cunoscut (patriarhi ai României şi ierarhi

ai Bisericii Ortodoxe Române), de la arhimandriţi, preoţi, călugări necunoscuţi sau simpli credincioşi, autorul a învăţat cuvinte de folos, sfaturi, pilde de înţelepciune şi de viaţă curată, netrecătoare. Toţi sunt pomeniţi cu recunoştinţă, cu preţuire, toţi au contribuit cu vorba sau cu fapta la formarea în duh a Părintelui Aioanei, iar faptul că acesta vorbeşte despre propriile experienţe şi întâlniri cu aceşti ade-văraţi „candidaţi la sfinţenie” face ca mărturisirea să fie cu atât mai convingătoare, mai vie, mai autenti-că. În cuvinte cu grijă alese, Părintele Arhimandrit reuşeşte să deseneze, din doar câteva trăsături de cărbune, chipuri clare, bine definite, personalităţi viguroase. Deşi în aparenţă schematice, cele 2-3 pa-gini dedicate fiecărui chip prezentat rezumă remar-cabil esenţialul, pun în lumină virtuţi, întâmplări şi fapte, spun poveşti frumoase de viaţă în slujba lui Dumnezeu. Cu acelaşi dar al sintetizării, pentru majoritatea chipurilor prezentate, autorul găseşte o sintagmă, o expresie definitorie: Părintele Petro-niu Tănase – „sihastrul de lângă vârful Atonului”, Preotul Constantin Geanopol – „slujirea în tăcere”, Părintele Paisie Olaru – „duhovnicul cel bun”, Înalt Prea Sfinţitul Adrian, Arhiepiscopul Emerit al Eu-ropei Centrale şi Occidentale – „un pribeag fericit” sau schimonahul Nectarie Creţu – „privighetoarea Sfântului Munte”.

Acest volum de „exerciţii de admiraţie” deschi-de drumul spre un trecut nu foarte îndepărtat, dar binecuvântat, în ciuda vremurilor tulburi, cu multe „piscuri” ale Ortodoxiei, veritabili stâlpi de rezistenţă pe care s-a clădit şi s-a menţinut dreapta credinţă. Aceste portrete ne îndeamnă să ne întoarcem cu

recunoştinţă spre modelele noastre, să le mulţumim lor pentru lecţiile de viaţă oferite, iar lui Dumnezeu pentru întâlnirile fericite.

Încheiem cu vorbele atât de inspirate ale auto-rului din Prefaţa cărţii: „Viaţa fiecăruia este o poves-te adevărată. Toţi cei amintiţi pot constitui modele pentru oamenii unei lumi zbuciumate, aşa cum este lumea în care trăim. Printre altele, la ei găsim dăru-irea pentru o cale, pentru un ideal. Ei au aflat, într-o zi a vieţii lor, drumul care duce către Împărăţia lui Dumnezeu”

raluca BoB

* Cartea se găseşte la pangarul bisericii noastre.

„PORTRETE ÎN CUVINTE” sau POVEŞTI DESPRE CANDIDAŢI LA SFINŢENIE

10

Am fost de curând martorii unui eveniment de seamă pentru Ortodoxia din ţara noastră. Astfel, în octombrie 2010 a fost aprobată de către Sfântul Sinod, iar la începutul lunii mai a acestui an a fost proclamată solemn canonizarea Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici, căruia îi dedicăm rubrica din acest număr jubiliar al Buletinului Parohial.

Ucenicia de la Mănăstirea Cernica. Sfântul Irodion Io-nescu s-a născut în anul 1821, la Bucureşti, într-o familie de buni creştini, primind la bo-tez numele de Ioan. Chema-rea sa lăuntrică i-a purtat, încă din tinereţe, paşii spre calea monahismului, astfel că la 20 de ani s-a închinoviat ca frate în obştea Mănăstirii Cernica, oază duhovnicească de rugă-ciune şi înfrânare, simbol al spiritualităţii neoisihaste ro-mâneşti. Tânărul Ioan a trecut cu smerenie prin toate ascul-tările ce i-au fost încredinţate, dovedind adâncă înţelepciune şi multă cumpătare. Fratele Ioan a deprins în scurt timp meşteşugul luptei duhovni-ceşti, încât pe mulţi îi întrecea cu rugăciunea, postul, cinstea şi ascultarea. În iarna anului 1846, a fost tuns în mona-hism, primind numele Sfân-tului Apostol Irodion, unul din cei 70 de ucenici ai Dom-nului, iar la scurtă vreme a fost hirotonit diacon şi apoi preot al Mănăstirii Cernica. Iero-monahul Irodion şi-a conti-nuat ostenelile duhovniceşti, îmbinând împlinirea regulată

a canonului şi participarea la slujbele bisericeşti cu lucrul de obşte, la ascultările cele mai grele, împreună cu ceilalţi părinţi şi fraţi. Era îndrăgit şi respectat de către toţi vieţui-torii mănăstirii, fiind preţuit pentru smerenia, blândeţea şi sârguinţa sa. Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, stareţ al mănăstirii în acea vreme, i-a simţit râvna, primindu-l în ceata ucenicilor săi şi îndru-mându-l întru sporire duhov-nicească.

Luceafărul de la Lainici. Chemat la înalta slujire de Episcop al Râmnicului-Noul Severin, Sfântul Calinic a gă-sit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. Cu-noscând îndeaproape viaţa şi râvna părintelui Irodion, noul ierarh l-a adus pe monahul de la Cernica la Schitul Lainici din Valea Jiului, veche vatră sihăstrească de la sfârşitul se-colului al XlV-lea, aflat însă într-o perioadă de instabilitate şi de dezordine, datorată unei succesiuni rapide a stareţilor, cu un ritm regulat de un an de zile fiecare. Deşi venea de la o mănăstire vestită şi avea o bogată experienţă duhov-nicească, Cuviosul Irodion şi-a îndeplinit cu evlavie şi dragoste ascultarea ce i-a fost încredinţată, ducând la înde-plinire în fiecare zi pravila. În scurt timp a fost recunoscut părinte duhovnicesc de către obştea de la Lainici, devenind astfel pentru fraţi adevărată pildă de smerenie, evlavie şi vieţuire în Hristos. Sfântul Ie-rarh Calinic l-a numit în anul 1854 pe ieromonahul Irodi-

on ca egumen al schitului. Nu a fost o misiune uşoară, date fiind atât ispitele venite din partea membrilor obştii schitului, cât şi importantele evenimente survenite în acea perioadă (cum a fost secula-rizarea averilor mănăstireşti), al căror ecou tulbura liniştea comunităţilor monahale. Mi-siunea de stareţ a Sfântului Irodion a fost la începuturi fragmentată, fiind marcată de întreruperi, dar, încetul cu încetul, strădaniile sale au dat roade, reuşind să vindece schi-tul de starea de neorânduială şi de dezorientare spirituală în care se afla. Dovadă stă faptul că, începând din anul 1873, până la trecerea sa la Domnul, în anul 1900, părintele Irodi-on a fost neîntrerupt stareţ al acestui aşezământ monahal, fiind numit Luceafărul de la Lainici de către însuşi Sfân-tul Ierarh Calinic. Cuviosul Irodion ne arată astfel, prin puterea exemplului, că, pen-tru a putea zidi ceva, trebuie să îmbinăm în chip armonios răbdarea în faţa încercărilor, efortul propriu şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.

Verigă a lanţului neoisi-hast românesc. Format în duhul neoisihast cernican, ieromonahul Irodion de la Lainici a transmis mai depar-te dimensiunile duhovniceşti fundamentale ale acestuia, re-uşind să imprime duhul rugă-ciunii curate şi obştii pe care o păstorea şi fiind considerat un reprezentant de seamă al neoisihasmului românesc din perioada secolelor XVIII-XIX, alături de sfinţii Vasile

de la Poiana Mărului, Paisie de la Neamţ, Gheorghe de la Cernica, Grigorie Dascălul şi Calinic de la Cernica. Potrivit tradiţiei păstrate de părinţii bătrâni ai mănăstirii, se spu-ne că Părintele Irodion slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi şi totdeauna cu lacrimi pe obraz. Conştient că lucrul cel mai anevoios este călăuzirea obştii monahale pe calea mân-tuirii, a avut sufletul şi mintea deschise tuturor celor care îi cereau sfat, mângâiere şi bine-cuvântare. Este cunoscut fap-tul că, după moartea duhov-nicului său, Sfântul Calinic de la Cernica, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său Irodion, stareţul de la Lainici, ucenicul devenind duhovnic avvei. Să îl rugăm şi noi, cu smerenie, pe Sfântul Irodion să ne călăuzească paşii şi să mijlocească pentru noi înain-tea Prea Sfintei Treimi pentru a găsi calea mântuirii.

mihai-sorin stuPariu

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici

EVENIMENT DE SINAXAR† 3 maiSfin]i români recent canoniza]i

11

În viaţa unei parohii apar şi momente triste, cum este acela în care unul din-tre enoriaşi trece în veşnicie. E trist,

pe de o parte, dar mângâietor, pe de alta, gândindu-ne că spre veşnicie tindem cu toţii şi ne vom întâlni, cu voia Domnului, acolo, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Se întâmplă, aşadar, ca oameni pe care îi vedem în biserică, la sfintele slujbe, să „dispară” la un moment dat, iar noi ne dăm seama sau nu de acest lucru. Unii dintre ei sunt ţintuiţi acasă, de neputinţe care îi împiedică să mai ajungă la biserică, trăind cu dorul participării la Dumneze-iasca Liturghie.

Un astfel de om a fost dl. Eliodor Do-descu, care, de ani buni, a trăit în aparta-mentul din str. Grădina cu Cai, aflat în raza parohiei noastre, fără să poată ieşi, cu dorul de slujbele bisericii noastre. A avut bucuria, în luna mai a acestui an, cu puţi-nă vreme înainte să treacă la cele veşnice, să urmărească Sfânta Liturghie transmisă la TVR din biserica noastră.

Născut în jud. Gorj, pe 10 oct. 1922, dl. Eliodor Dodescu a urmat Liceul „Tu-dor Vladimirescu” din Târgu Jiu, după care s-a înscris la Şcoala Militară. Re-marcându-i-se calităţile, a fost trimis în Germania, pentru a se specializa în radio-detecţie. Toate acestea se întâmplau în timpul celui de-al doilea război mondial, la care a luat parte ca locotenent, fiind ul-terior şi membru al Asociaţiei Veteranilor de Război.

Din cauza ideologiei comuniste de care ţara noastră a avut parte după război, stagiul pe care l-a făcut în Germania avea

să îl coste excluderea din Armata Română, în noiembrie 1953, fiind trecut în rezervă. Fără să clacheze, deşi acest lucru l-a afectat toată viaţa, s-a înscris şi a urmat Academia Tehnică Militară şi apoi Universitatea Po-litehnică, specializarea Organe de Maşini, profesând ca inginer până în 1984, când a ieşit la pensie.

După 1989, a fost avansat la gradul de colonel, fiind şi membru al „Uniunii Foş-tilor Ofiţeri Activi Oprimaţi Politic”.

Viaţa d-lui Eliodor Dodescu s-a îm-pletit, din 1958, cu cea a d-nei Nadejda Dodescu, unul din cei şapte copii ai unei familii din Basarabia, evacuată din casă şi refugiată în România, în 1940. Într-un număr viitor al Buletinului, sperăm să vă prezentăm şi povestea vieţii d-nei Dodes-cu, o adevărată lecţie despre istoria zbu-ciumată a Basarabiei. Ne mărturisea, nu de mult, câtă recunoştinţă îi poartă mare-şalului Ion Antonescu, fără de care familia dumneaei ar fi fost acum în Siberia.

După ce s-au căsătorit, soţii Dodescu au locuit unsprezece ani într-un imobil din Bucureşti, pe str. Italiană, împreună cu alte familii, cu baie şi bucătărie comu-ne, aşa cum erau nevoiţi să trăiască mulţi dintre români.

Din 1969, s-au mutat în parohia noastră, în str. Grădina cu Cai, într-un bloc nou construit pe atunci. Cu riscu-rile la care erau expuşi amândoi, dum-nealui ca militar, iar doamna profesor la o şcoală specială, pentru copiii cu defi-cienţe de auz, au început să frecventeze slujbele bisericii noastre. Pe atunci slu-jeau aici părintele Alexie Olescu, de care ne amintim şi noi, trecut la cele veşnice în 1997, şi părintele Grigore Constan-tin. Domnul Dodescu evoca bucuros, de fiecare dată, personalitatea părintelui Grigore („gorjean de-al meu” – cum îl numea) şi predicile deosebite pe care acesta le rostea.

Noi, cei de acum, l-am cunoscut pe dl. Eliodor mai întâi în biserică, unde era o prezenţă discretă, dar, aşa cum aveam să

constatăm ulterior, destul de critică, în sensul bun al cuvântului. Era foarte atent la ce se rostea şi chiar dialoga despre asta cu slujitorii, atunci când avea prilejul. Iar prilejurile erau oferite îndeosebi de vizitele cu Botezul. Casa familiei Dodescu a fost întotdeauna locul în care erai „obligat” să poposeşti. Iar popasul respectiv era deose-bit de plăcut. Graiul românesc pe care îl auzeai în casa lor, ce amintea de perioada interbelică, a mijlocit de fiecare dată o co-municare odihnitoare şi folositoare. Rari sunt oamenii lângă care te simţi cu ade-vărat bine. Iar domnul Dodescu, alături de d-na Nadejda, ştiau să creeze această atmosferă.

Dragostea familiei Dodescu faţă de biserica noastră s-a manifestat nu numai prin participarea la slujbe, ci şi printr-un sprijin material, desprins din chibzuinţa cu care au ştiut întotdeauna să-şi drămu-iască ceea ce Dumnezeu le-a dăruit. S-au dovedit adevăraţi iubitori ai „frumuseţei casei Tale”, dăruind lui Dumnezeu obiec-te liturgice de foarte bună calitate, ce în-frumuseţează altarul bisericii noastre şi vor rămâne multă vreme de aici înainte, spre pomenirea lor.

Acum, când dl. Eliodor „s-a adăugat la poporul său” – cum frumos spune Scrip-tura – dorim şi pe această cale să aducem un cuvânt de mângâiere d-nei Nadejda, încredinţând-o că vom purta întotdeauna în rugăciunile noastre numele soţului pe care l-a iubit cu atâta devotament. Mai ales în ultima perioadă a vieţii, când nepu-tinţele s-au accentuat, după o intervenţie chirurgicală, d-na Nadejda a dat dovadă de multă jertfelnicie, îngrijindu-şi soţul exemplar. Îmi amintesc cu câtă dragoste îl alinta, spunându-i: Odorică.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, iar pe noi să ne ajute să nu uităm astfel de oameni şi să le cinstim memoria cum se cuvine!

Pr. silViu tudose

ELIODOR DODESCU –la trecerea în veşnicie

12

Redacţia: Redactor onorific: Răzvan Bucuroiu. Redactor: Constantin Gordon.Membri şi contacte: pr. paroh Silviu Tudose: tel. 021.315.54.99; email: silviu_75@yahoo.com;

pr. Vasile Gordon: tel. 021.315.21.42; email: pr.gordon@yahoo.com; pr. Emanoil Băbuş: tel.: 0742.013.345; email: emil_babus@yahoo.com;

Constantin Gordon: tel. 0730.560.995; email: constantingordon@yahoo.com; Sediul redacţiei: Str. Silfidelor nr. 5, sector 5, Bucureşti. Adresa web: www.gorgani.ro

Programul liturgic al lunii august- Miercuri, 3 august, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi spovedanii- Vineri, 5 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Vecernie

mare cu Litie şi spovedanii

† Sâmbătă, 6 august, Schimbarea la Faţă a Domnului, h. 8.15-12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie mare (dezlegare la peşte)

† Duminică, 7 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie- Miercuri, 10 august, h. 17.30: Vecernie şi Molitfele Sf. Vasile

cel Mareh. 18.30: spovedanii

- Vineri, 12 august, h. 9.00: spovedanii; h. 17.30: Taina Sf. Maslu şi spovedanii

- Sâmbătă, 13 august, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare şi spovedanii

† Duminică, 14 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie; h. 18.00: Vecernie mare cu Litie şi spovedanii

† Luni, 15 august, Adormirea Maicii Domnului, h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase

- Miercuri, 17 august, h. 17.30: Vecernie şi Molitfele Sf. Vasile cel Mare;h. 18.30: dialoguri

- Vineri, 19 august, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii- Sâmbătă, 20 august, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 21 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

- Miercuri, 24 august, h. 17.30: Vecernie şi Molitfele Sf. Vasile cel Mare;h. 18.30: dialoguri

- Vineri, 26 august, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii- Sâmbătă, 27 august, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 28 august, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie; h. 18.00: Vecernie mare cu Litie;

† Luni, 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, h. 8.15–12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase (zi de post)

- Miercuri, 31 august, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri.

Programul liturgic al lunii iulie- Vineri, 1 iulie, h. 17.30: Slujba sfinţirii apei şi spovedanii- Sâmbătă, 2 iulie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 3 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

- Miercuri, 6 iulie, h. 17.30: Vecernie şi Molitfele Sf. Vasile cel Mare; h. 18.30: dialoguri

- Vineri, 8 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedaniiSâmbătă, 9 iulie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase; h. 18.00: Vecernie Mare.

† Duminică, 10 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie.

- Miercuri, 13 iulie, h. 17.30: Vecernie şi Molitfele Sf. Vasile cel Mare;

h. 18.30: dialoguri- Vineri, 15 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii- Sâmbătă, 16 iulie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare.

† Duminică, 17 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

- Marţi, 19 iulie, h. 17.30: Vecernie mare cu Litie şi Acatistul Sf. Proroc Ilie

† Miercuri, 20 iulie, Sf. Proroc Ilie Tesviteanul – hramul Bisericii, h. 8.00-12.00: Utrenia, Sf. Liturghie şi parastase

- Vineri, 22 iulie, h. 17.30: Slujba Acatistului şi spovedanii;- Sâmbătă, 23 iulie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 24 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

- Miercuri, 27 iulie, h. 17.30: Slujba sfinţirii icoanelor; h. 18.30: dialoguri

- Vineri, 29 iulie, h. 17.30: Taina Sf. Maslu- Sâmbătă, 30 iulie, h. 9.00-11.00: Sf. Liturghie şi parastase;

h. 18.00: Vecernie Mare

† Duminică, 31 iulie, h. 8.15–12.00: Utrenia şi Sf. Liturghie

(Lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului)