Borges si posibilitatea infinitului

Iulia Badea-Gueritee,

Se spune ca singura modalitate pentru ca cei iubiti sa nu moara de tot este ca din cand in cand sa ne aducem aminte de ei. Sa ii pomenim. Banuiesc ca silogismul este valabil si in intemporalitatea pierderii definitive dar si in perenitatea unor clipe pe care le impartasim uneori cu fiinte pe care le iubim, sau credem ca le iubim.

Oare de aceea nu reusesc oamenii sa faca niciodata tabula rasa din amintirile lor, si pastreaza, culmea, mai ales amintirile care dor? Pentru a-i obliga pe cei iubiti si pierduti sa perdureze intr-o teribila responsabilitate (asa cum o percepe Levinas) sisifica: aceea de se fi gasit, aflat, la originea acestui procedeu de neuitare?

Am crezut, ibidem, mult timp ca de la o anumita varsta in sus nu mai ai ce invata: vei fi trait toate razboaiele, lins toate transeele, citit toate cartile, ars toate puntile si luat adio de mai multe ori si de la toata lumea. Zilele trecute am primit o lectie pe care nu o sa o uit repede: a crede acest lucru este un pacat narcisic. Credem acest lucru iar fiinta pe care o privim ne place pentru ca ea corespunde, in infinitatea si maretia ei, imaginii pe care ne-o facem despre noi. Nu mai avem de primit lectii de la nimeni. Pentru ca stim tot.

Nu este adevarat. Se pare ca niciodata nu stim tot si ca adeseori suntem mai usor de lovit cu un vers, cu o arie, cu o pasiune, decat daca am fi calcati in picioare de toti elefantii lui Hanibal. Ce durere sa accepti ca nu ai murit de tot si ca poate viata este in alta parte! Ca tot soclul de credinte pe care ti-ai cladit existenta poate fi clatinat, poate pana la distrugere, de o descoperire...

Am trait pana ieri ignorand pana la idiotenie si pacat de blasfemie poemele lui Borges. Le-am descoperit din intamplare, ca o provocare venita de foarte departe. Tot ca o provocare a venit si ...Amenintarea. Challenge. Provocarea. Suntem oare doar niste fiinte amorfe, amoeba, euglena verde destinate sa existam doar dupa ce am atins limita maxima a mortii? Intr-un fel sau altul?

Este, ca un fel de Alex Leo Serban care ar fi inca printre noi. Un tip genial, pe care nu l-am cunoscut personal, dar caruia i-am vorbit la telefon, caruia i-am scris, cu care am lucrat putin si despre a carui ultima carte am fost "pedepsita" sa scriu. Alex scria intr-un tweet 

atunci cind iti faci planurik si cum ti-ai plasa viata in miinile soartei iar soarta ride de tine kiar in ac moment. viata e cobaiu soartei.

Stiti ceva? Avea dreptate.

L-am redescoperit pe Borges la cateva zile de la aniversarea disparitiei sale (14 iunie). Mi-aduc aminte de Alex cu cateva zile inainte de momentul in care poate l-am fi rusinat cu armate de "la multi ani" (28 iunie).

Eu, eu am ridicat doar manusa ridicata de doua nume dragi. Si am tradus, pentru prima oara in viata o poezie, scrisa de Borges. Se spune ca nu are ca nu avea inca o traducere in limba romana. E placut, recunosc, sa te simti ca un posibil inceput de drum.

Amenintatul Aceasta este deci iubirea. Unde sa ma ascund sau unde sa fug?. Caci cresc peretii inchisorii sale, ca intr-un vis infricosator. Masca-i, teribila, s-a schimbat, desi, ca intotdeauna, e unica, iubirea. E iubirea.. La ce-mi mai folosesc acum talismanele, amuletele, Practica literaturii Si tot ce-am invatat,Ucenicia in ale limbajului sicane, Faptul ca stiu in sfarsit sa fac din cuvinte si sabii si arcane, platose. Seninatatea prieteniei, Culoarele ascunse ale bibliotecilor mele, Toate lucrurile din cotidianul meu, Obiceiurile inpamantenite, Dragostea primara data candva de mama, Umbrele trimise de toti stramosii mei, Noaptea fara de sfarsit, Adierea somnului de moarte si a noptilor fara vise? E iubirea... Iar timpul mi-l masor in a fi sau a nu fi cu tine. De-acum izvorul se va rupe de sursa, iar omul Omul va invata sa zboare in sunetul pasarilor, Acum, de-acum, cei care ne privesc din spatele ferestrelor nu mai exista, nu, Insa obscuritatea nu-mi va aduce pacea. Nu. Caci aceasta e iubirea, simt, teama si placerea de a-ti auzi vocea, speranta si amintirile comune, teribila viata traita in secunde care se succed mereu. Frica de a crea viitorul. E iubirea si propria-i mitologiei, magia sa infima si poate inutila. Un colt de strada de care nu reusesc sa trec. Oh, armele sale m-au inconjurat deja, blestemata. (Aceasta incapere este invizibila. Nu a vazut-o, poate, oare...). Port sclav in mine numele unei femei. Ranit de moarte mi-e corpul de existenta ei. Traducere (foarte libera si proprie)