„Creştinism şi imperiu. Teologia «politică» de la Meliton de Sardes la Augustin” – D. BENGA

1. Biseica şi imperiul la Meliton de Sardes

-- Ieronim îl aminteşte pe Meliton Asiaticul, episcop al Sardesului, printre bărbaţii iluştri ai Antichităţii

creştine;

- el e autorul mai multor lucrări, care sunt menţionate de Eusebiu de Cezareea în Istoria

bisericească, dar cea mai mare parte a lor s-a pierdut;

- viaţa sa ne este foarte puţin cunoscută, deşi el era una dintre cele mai mari personalităţi ale

secolului al II-lea creştin;

- Meliton de Sardes devine celebru după descoperirea Omiliei Peri Pascha în sec. XIX, editată abia

în sec. XX.

- această omilie pascală dezvăluie coordonatele principale ale gândirii sale, care-l arată ai fi unul

din primii teologi ai istoriei mântuirii, care dă o interpretare tipologică istoriei, plecând de la typos-

urile din VT., împlinite în NT., ale cărui typos-uri se împlinesc la rândul lor în Biserică;

- el depăşeşte înţelegerea ciclică a istoriei ca eternă reîntoarcere, interpretându-o prin prisma

istoriei mântuirii în mod liniar;

- el i-a fascinat pe Eusebiu de Cezareea şi pe Ieronim printr-o apologie a creştinilor pe care i-o adresează

împăratului Marc Aureliu (161-180), pe care ambii o amintesc în lucrările lor;

- textul apologiei nu s-a păstrat;

- trei fragmente ale apologiei sunt redate de Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească;

- primul fragment:

- arată motivul scrierii acestei apologii: noile edicte împotriva creştinilor;

- nu se ştie nici până astăzi care ar fi fost aceste legi. Probabil era vorba despre un edict sau

rescript al vreunui guvernator, despre care împăratul nu ştia;

- cel de-al doilea fragment:

- enunţă două probleme fundamentale, ce apar în majoritatea apologiilor din sec. II:

- dreptatea pe care trebuie să o aibă orice împărat în vedere cu privire la supuşi;

- asigurarea loialităţii totale a creştinilor faţă de imperiu şi legile lui;

- cel de-al treilea fragment:

- Meliton încearcă să îl determine pe împărat să păstreze politica strămoşilor săi, Adrian şi Antonin

Piul. Ei au cerut, peste prevederile lui Traian, organizarea unor procese pentru pedepsirea

creştinilor în cazul în care sunt vinovaţi;

- poziţia Imperiului faţă de Biserică şi a Bisericii faţă de Imperiu care reiese din aceste fragmente:

- Biserica persecutată nu refuza loialitatea faţă de stat, conform recomandării Sf. Pavel (Rm 13:3-

4: stăpânirea căreia trebuie să i ne supunem şi care nu este decât de la Dumnezeu, întotdeauna

laudă binele şi pedepseşte răul);

- loialitatea aceasta, depre care Meliton ştie cu siguranţă că a fost predicată de Hristos, era una

critică, întrucât în cadrul statului este posibilă nedreptatea - Sf. Petru (F.A. 5:29): „Trebuie să

ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”;

- pentru Meliton, problema dreptăţii este fundamentală în apologia sa;

- M. Aureliu e „un filosof pe tron”, reprezentând stoicismul, pentru care dreptatea era

una din cele patru virtuţi cardinale şi reprezenta ştiinţa de a distribui fiecăruia ceea ce

i se cuvine”;

- aşadar, Meliton cere o hotărâre dreaptă pentru coreligionarii săi expuşi unor tâlhării de

neconceput. El încearcă să restaureze concepţia paulină, lăsată deoparte în statul roman

de unii împăraţi, prin influenţele negative din partea unor oameni răuvoitori;

- noutatea pe care o aduce Meliton în sec. II: el pune într-o relaţie strânsă creştinismul şi Imperiul;

- această relaţie o exprimă prin sincronismul Hristos – Augustus. Acest sincronism nu e

întâmplător, ci face parte din providenţa divină care lasă Biserica şi Imperiul să creasă

împreună;

- A. von Harnack: „[...] statul lumesc şi religia creştină sunt surori gemene. […] Ele

formează noua treaptă a istoriei; religia creştină înseamnă binecuvântarea şi

bunăstarea Imperiului; [...] numai atunci când ea este protejată şi se poate dezvolta

liber Imperiul rămâne măreţ şi strălucitor”;

- alte relatări cu privire la relaţia dintre creştinism şi Imperiu:

- În Ev. după Luca este menţionat sincronismul dintre naşterea lui Hristos şi domnia luiAugustus,

precum şi cel dintre propovăduirea lui Hristos şi domnia lui Tiberiu. Luca menţionează în F.A. şi

atitudinea îngăduitoare a romanilor faţă de Sf. Pavel;

- pentru Iustin Martirul şi Filosoful, în ceea ce priveşte pacea, creştinii sunt nişte ajutători şi aliaţi

ai romanilor, mai mult decât ceilalţi oameni1;

- concluziile autorului:

- Meliton e primul teolog creştin pentru care Imperiul persecutor face parte din istoria mântuirii,

considerând că împăraţii persecutori au fost nişte excepţii;

- Meliton face dependentă strălucirea şi măreţia Imperiului Roman de modul raportării acestuia

faţă de religia creştină, care, respectată, ar contribui la o măreţie politică exterioară. Aceasta nu

corespunde mesajului hristologic despre interioritatea împărăţiei;

- aşadar, se poate vorbi despre o politizare a teologiei, intuind în logica lui Meliton viziunea unei

împărăţii a lui Dumnezeu care se realizează în graniţele unui imperiu;

- martorul unei astfel de împărăţii creştine va fi Eusebiu de Cezareea, în sec. IV. El îşi proiectează

toate aşteptările şi speranţele teologice în realitatea văzută a unui stat creştin, fără să aştepte

verificarea lor. Această teologie politică a lui Eusebiu se va dovedi mai târziu simplă ideologie,

adică justificarea unei împărăţii lumeşti cu argumente teologice;

2. Pax Babylonica ca bază a teologiei „politice” la Augustin

- Augustin e martor la căderea Romei în 410 sub loviturile vizigoţilor lui Alaric, eveniment ce a şocat lumea

antică;

- păgânii din Roma îi consideră responsabili de aceasta pe creştinii cetăţii, care au refuzat să aducă

sacrificii zeilor păgâni, producând răzbunarea lor;

- pentru ei, acest fapt confirmă faptul că Dumnezeul creştin nu este atotputernic;

- Augustin i-a atitudine şi răspunde acestor acuze printr-o apologie în 22 de cărţi scrisă între 413-

426;

- el susţine existenţa a două cetăţi în istorie: civitas terrestris sau diaboli şi civitas caelestis sau Dei;

- cetăţile nu pot fi identificate simplu cu statul şi biserica, nici înţelese într-un sens spiritualizat

ca moduri de existenţă morală fără raportare la istoria concretă;

- el spune să se găsesc în lume numai două forme de societăţi omeneşti, una a oamenilor carnali,

cealaltă a oamenilor spirituali, fiecare voind să trăiască în pace după specificul său.

- cetatea pământească se întemeiază pe iubirea de sine şi dispreţul lui Dumnezeu, iar cea cerească

pe dispreţul de sie şi iubirea de Dumnezeu;

- cetatea lui Dumnezeu nu este încă Împărăţia lui Dumnezeu, care se va împlini numai în eshaton,

dar nu se poate identifica nici cu Biserica2;

1 În prima sa Apologie, adresată împăratului Antonin Piul şi fiului său Marcu Aureliu. 2 Biseica era concepută de Augustin ca un corpus permixtum, format din grâu şi neghină, care vor fi separate numai la

Judecata de Apoi;

- viziunea lui Augustin e radical eshatologică, întrucât cele două cetăţi „vor fi de-a valma

amestecate în acest veac, până se vor despărţi la Judecata de Apoi”.

- ambele cetăţi au comună pacea pământească de care se pot folosi la fel ca şi de lucrurile

necesare vieţii în trup;

- Această pax terrena, numită şi pacea lui Babilon3 este cel mai exterior lucru care poate fi comun

celor două cetăţi. Ea este posibilă numai dacă evlavia şi religia cea adevărată nu sunt contestate;

- cele două cetăţi nu pot să aibă comune legile privitoare la evlavie şi religie, deoarece una are un

Dumnezeu, iar cealaltă mai mulţi zei;

- cetăţeanul cetăţii lui Dumnezeu poate trăi în mod drept numai din credinţă şi peregrinează într-

un mod provizoriu, vremelnic în state care îi sunt străine;

- concepţia lui Augustin în raport cu ideile lui Meliton şi Eusebiu de Cezareea:

- Augustin nu cere dreptate din partea unui stat lumesc asemenea lui Meliton şi nu dezvoltă o

teologie imperială asemenea lui Eusebiu;

- Augustin prezintă experienţa lui Ierael în Babilon ca arhetip pentru dualitatea dintre formele de

guvernare ale acestei lumi şi manifestarea împărăţiei lui Dumnezeu ca arhetip pentru existenţa

celor două cetăţi;

- el dezvoltă teologia a două cetăţi, care coexistă în timp şi spaţiu, poporul israelitean şi cel

babilonian; Printre exilaţii israeliţi se aflau şi profeţi care vesteau o imediată întoarcere din robie.

În contrast, Ieremia le scrie că abia peste 70 de ani vor reveni în Israel şi îi îndeamnă să se

căsătorească, să-şi zidească case şi să se roage lui Dumnezeu pentru binele ţării în care sunt robi,

pentru a fi fericiţi (Ier. 29:4-7);

- aşadar erau două cetăţi, Israelul şi Babilonul, care trăiau laolaltă şi aveau în comun pacea

lumească; În aceste condiţii, Israelul avea două stăpâniri, cea a lui Iahve şi cea a lui

Nabucodonosor, ultimul fiind doar un supus al stăpânului întregului pământ, Iahve;

- în consecinţă, cetatea lui Dumnezeu se poate manifesta şi în robia pământească lăsată de

Dumnezeu ca măsură pedagogică spre a-l determina pe Israel să îl caute şi să îl găsească;

- concluziile autorului:

- Augustin înlătură orice posibilitate de politizare a teologiei;

- în viziunea lui Augustin nu există niciun progres istoric spre un imperiu creştin;

- problema relaţiei dintre politică şi teologie trebuie abordată mereu de la picioarele Sfintei

Cruci, locul unde întâlnirea dintre cele două l-a făcut pe om să-l răstignească pe Dumnezeu;

- Henri-Irenee Marrou spune că pentru Augustin, „civitas terrenta este cetatea omenească, prea omenească,

în care omul uitându-şi vocaţia eternităţii, se închide în finitudinea sa şi îşi fixează drept scop ceea ce n-ar

trebui să fie decât un mijloc sau un scop subordonat unuia mai înalt. Este cetatea în care omul uitător de

Dumnezeu se idolatrizează pe sine”.

3 Idee preluată de la profetul Ieremia.

„Religie şi politică la Sfântul Augustin” – Alin TAT

1. Câteva date biografice

- cucerirea Romei de către vizigoţii lui Alaric;

- reacţia afectivă a lui Augustin faţă de realitatea schismei dintre catolici şi donatişti;

- 410, împăratul Honorius (395-423) intervine în disputa donatistă prin convocarea unei adunări

publice la Cartagina;

- erau 279 de episcopi donatişti contra a 286 de epicopi catolici, prezidaţi de tribunul Flavius

Marcellinus, comisar imperial;

- verdictul lui Marcellinus este în favoarea catolicilor, ceea ce determină tulburare între unii

fanatici ai donatiştilor;

-tribunul, care va deveni între timp prieten al lui Augustin, va cădea victimă în reprimarea unei

răscoale de care era complet străin, izbucnită în nordul Africii; el e executat, în ciuda intervenţiei

Bisericii catolice africane, după o judecată sumară, la 13 sept. 413.

- acest episod l-a făcut pe Augustin să înţeleagă că relaţia dintre Biserică şi stat nu se va împlini într-un ideal

comun al iubirii creştine.

2. De civitate Dei (410 – 426)

- se adresează atât păgânilor, cât şi creştinilor, cărora doreşte să le ofere o explicaţie cu privire la

evenimentele dramatice traversate de Imperiu;

- lucrarea indică un intinerariu al trecerii de la păgânism la creştinism, iar argumentele folosite se

deplasează de la textele păgâne la Scriptura creştină;

3. Etică, politică, religie

- vezi text...

4. Cele două cetăţi

- vezi text....