E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X L I I • N r . 1 8 • i u n i e 2 0 0 5 ( s e r i e n o u ă )

2

SCRISOARE PASTORALĂ LA

SFINTELE PAŞTI 2005 “Aşa grăieşte Domnul către oasele acestea: Iată, Eu voi aduce întru voi duh de viaţă

şi nervi voi aduce pe voi şi carne voi pune pe voi şi piele voi întinde pe voi

şi duhul Meu îl voi pune întru voi şi veţi învia şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul.”

(Iezechiel 37,5-6)

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Astăzi suntem în prezenţa tainei Învierii

Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru

Iisus Hristos. Prin bunătatea iubirii lui

Dumnezeu, această sărbătoare a fost revărsată

din nou peste noi şi suntem chemaţi de Sfântul

Duh să ne adunăm împrejurul altarului lui

Dumnezeu pentru a auzi proclamaţia

electrificantă a îngerului la mormânt: „Pentru

ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? A înviat;

nu este aici... Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe

când era încă în Galileea că Fiul Omului va fi

dat în mâinile păcătoşilor şi va fi răstignit, dar

a treia zi va învia. Şi ele şi-au adus aminte

cuvintele Lui.” (Luca 24,6-8)

În fiecare an pe care-l petrecem pe pământ

suntem binecuvântaţi să ne „aducem aminte de

cuvintele Sale”, mai ales acum, în această zi de

sărbătoare a sărbătorilor, a Sfintelor şi Măritelor

Paşti. Aceste cuvinte au fost vestite de către

înger „femeilor care veniseră din Galileea cu

Iisus...” (Luca 23,55) În Biserică, în fiecare

Duminică, ziua Domnului, sărbătorim acest

eveniment răsunător al „învierii lui Hristos din

morţi”! În imnografia Bisericii, în cadrul

Utreniei Duminicii, comemorăm acele femei la

Binecuvântările Învierii. Ele sunt numite

„uceniţele Domnului” pentru că, cu adevărat l-

au urmat pe Hristos şi învăţătura Sa. Ele mai

sunt numite „mironosiţe” - purtătoare de mir -

pentru că au adus miruri la mormânt pentru a

unge Trupul Domnului. Cei doisprezece

Apostoli, ale căror chipuri le vedem în icoana

Cinei celei de Taină care este deasupra uşilor

împărăteşti, nu au fost singurii care L-au însoţit

pe Mântuitorul în misiunea Sa. Aceste femei L-

au urmat şi ele pe Mântuitorul şi ele au fost cele

care: „După ce a trecut Sabatul, dis-de-

dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii... au

venit la mormânt.” (Matei 28,1-2) Aceste femei

au fost uceniţe cu adevărat, pentru că au

înfruntat întunericul şi tăcerea primejdioasă a

străzilor Ierusalimului, ieşind de sub protecţia

zidurilor cetăţii, mergând în grădina în care se

afla Mormântul Domnului pentru a unge Trupul

Învăţătorului şi Domnului lor.

În Evanghelia după Marcu, auzim îngerul

spunându-le: „Nu vă temeţi. Căutaţi pe Iisus

din Nazaret Cel Răstignit? A înviat, nu este

aici. Vedeţi locul în care L-au pus. Mergeţi şi

spuneţi ucenicilor şi lui Petru...” (Marcu 16,6-

7) Femeilor li s-a poruncit să-şi înceapă

misiunea lor prin a propovădui celorlalţi

Învierea Domnului răstignit. „Celorlalţi”

însemnând însuşi Apostolii care fugiseră de la

locul răstignirii, Petru care se lepădase de trei

ori de Domnul, şi celorlalţi Apostoli care, de

frică pentru vieţile lor se încuiaseră în foişor,

Apostolilor care n-au avut curajul să înfrunte

întunericul şi primejdia străzilor Ierusalimului

pentru a se apropia de mormânt în zori de zi.

Probabil, credinţa lor în promisiunea Domnului

că va învia din morţi, a fost anihilată de frica

pentru propriile lor vieţi, iar cei trei Ucenici

uitaseră ceea ce văzuseră şi auziseră pe Muntele

Taborului şi ceea ce Hristos Domnnul le

poruncise: „Şi pe când coborau ei de pe munte,

Hristos le-a poruncit: Să nu spuneţi nimănui

nimic din cele ce aţi văzut, până când Fiul

Omului nu va învia din morţi.” (Matei 17,10)

Femeile mironosiţe, deşi împlineau o datorie, o

ultimă acţiune de dragoste şi compasiune faţă

de Învăţătorul lor, nu erau nici ele pregătite să

audă proclamarea Învierii. Dar limitele inimii şi

raţiunii omeneşti pot fi depăşite atunci când

3

cineva îşi pune nădejdea în Dumnezeu care a

făcut cerul şi pământul. Psalmistul David spune:

„Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta se vor tulbura;

lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărâna se

vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor

zidi şi vei înnoi faţa pământului. Fie Slava

Domnului în veac! (Ps 104,30-32)

Din relatările Evangheliilor, ştim că femeile

mironosiţe au călătorit împreună cu Domnul în

timpul propovăduirii Sale; L-au auzit profeţind

moartea Sa pe cruce; L-au auzit încurajându-le

să nu le fie teamă şi să nu-şi piardă credinţa;

căci El va birui moartea şi va învia; şi că se vor

întâlni din nou cu El, nu în cetatea Ierusalimului

care nu L-a primit, ci în Galileea, printre aceea

care au primit mesajul Său de mântuire şi pe

care acum trebuiau să-i anunţe. Cu adevărat,

locul în care fusese pus era gol şi El va împlini

făgăduinţa de a fi cu ele din nou şi de a petrece

cu Ucenicii timp de 40 de zile!

Iubiţi credincioşi,

Ce spaimă au tras aceste femei, văzând

răstignirea şi îngroparea, plângând toată noaptea

moartea Domnului, aşteptând să treacă lunga zi

a sabatului, pentru a putea ieşi din oraş pentru a

veni la mormântul pe care Iosif din Arimateea îl

dăruise pentru a fi înmormântat Domnul. De-a

lungul drumului lor, erau asemenea lui Iezechiel

care purtat fiind de Duhul Sfânt a văzut Valea

Morţii plină de oasele goale ale celor răposaţi

de demult. Lui Iezechiel i s-a hărăzit să vadă

puterea de a învia a lui Dumnezeu peste valea

oaselor goale ale morţilor de demult. Femeilor

mironosiţe, le-a fost dat să vadă pe Însuşi

Hristos Domnul înviiat. În vreme ce Iezechiel a

văzut prototipul învierii universale, femeile

mironosiţe au văzut pe Hristos Cel Înviat,

Autorul învierii tuturor oamenilor. Ele L-au

văzut aşa cum le promisese, în Galileea. „Şi S-a

arătat lor după Patimile Sale, în multe rândur;

pentru 40 de zile S-a arătat lor şi le-a vorbit

despre împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 1,3)

Lui Iezechiel i s-a spus că oasele ce le

vedea erau ale întregii Case a lui Israel: „Oasele

noastre s-au

uscat, nădejdea noastră s-a dus; suntem ca

şi morţi. Apoi Dumnezeu i-a spus lui Iezechiel

să profeţească asupra lor: Spune-le lor: Aşa

grăieşte Domnul: Iată, Eu voi deschide

mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi,

poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi

conduce înapoi în pământul lui Israel...Şi voi

pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi...” (Iezechiel

37,11-14) Acest dar al învierii, al ridicării

morţilor, al conducerii înapoi spre un “loc de

odihnă, un loc cu verdeaţă, unde nu este durere,

nici întristare, nici suspin” a fost plănuit nu

numai pentru un segment limitat de oameni, ci

pentru întreaga omenire. Noi, iubiţi credincioşi,

suntem moştenitori ai acestei făgăduinţe.

Minunea Învierii e propovăduită, cântată,

amintită şi îmbrăţişată la fel de mult astăzi ca şi

atunci când a avut loc. Urmând celor 40 de zile

în care a învăţat pe Apostoli, Înălţării la cer,

Pogorârii Duhului Sfânt şi aşteptând a doua şi

slăvita venire a lui Hristos, noi suntem chemaţi

să sărbătorim Învierea Sa şi să privim spre

fiecare cimitir şi loc de veci ca spre un loc în

care oasele goale aşteaptă sunetul trâmbiţei

arhanghelului. Însuşi cuvântul cimitir înseamnă

“loc de odihnă”.

Scânteia minunii care s-a aprins în inimile

femeilor mironosiţe s-a transformat într-o

flacără strălucitoare de mărturisire publică care

a pătruns peste veacuri de disperare, păcat şi

moarte odată cu salutarea eternă: “Lumina lui

Hristos luminează tuturor!” Răsărind din

întunericul mormântului, mesajul continuă să

iradieze, să încurajeze, să întărească pe oameni

cu bune intenţii. Sărbătorind acest eveniment de

importanţă universală, ne amintim de cuvintele

spuse către Iezechiel: “Vei afla că Eu sunt

Domnul Dumnezeu şi Eu îţi dau viaţă!”

Iubiţi credinicioşi,

Hristos a înviat! Şi oasele goale vor fi

înnoite! Hristos a înviat! Şi făgăduinţa din veci

s-a împlinit

odată cu învierea Domnului, Dumnezeului

şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia I se

cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea,

acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

† NATHANIEL

Din milostivirea lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Detroitului şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America

4

Cuvânt la sfinţirea întru Episcop

a Prea Cuviosului Părinte Marc

„Să Învieze Dumnezeu, şi să se risipească

vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa lui toţi

cei ce-L urăsc pe Dânsul,

Precum se împrăştie fumul şi numai este,

precum se topeşte ceara de la faţa

focului,

Aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu,

iar drepţii să se veselească,

Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, să

ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”.

(Stihurile Învierii)

Preabinecuvântaţi iubitori de Hristos,

Hristos a înviat!

Dacă în săptămâna Sfintelor Patimi ale

Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului

nostru Iisus Hristos în toate sfintele noastre

biserici ortodoxe din întreaga lume, îmbrăcate

în veşminte negre, cântăm cu glas dulce în

lumina lumânărilor: „Cămara Ta Mântuitorul

meu o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am

ca să intru-ntrânsa; luminează-mi haina

sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă

mântuieşte”, în noaptea Învierii, odată cu

chemarea: „veniţi de luaţi Lumină; lumina lui

Hristos luminează tuturor”, prin Învierea Sa cea

de-a treia zi am fost îmbrăcaţi cu lumina lui

Hristos, căutând spre mai departe în viaţa

noastră, mântuirea, încercând fiecare după

puterile lui să împlinească voia lui Dumnezeu

pe pământ.

În acest Sion al credinţei sfântului nostru

neam ortodox român, în catedrala mântuirii a

celor exilaţi, lăsată nouă spre rugăciune de

vrednicii nostri înaintaşi, multe Sfinte Praznice

ale Învierii mântuitorului au fost săvârşite,

multe Sfinte Zile ale Săptămânii Luminate au

fost trăite în bucuria Învierii, multe rugăciuni au

fost ridicate spre Cer, ca Domnul şi Stăpânul

Vieţii şi al Morţii să învieze neamul nostru

românesc din negura întunericului în care a fost

ţinut în cea de-a ultimă jumătate a secolului

XX.

Împăcarea noastră cu Dumnezeu, cu

semenii nostrii, cu noi înşine înseamnă

cunoaşterea şi „trăirea iubirii lui Hristos”, pe

care vrednicii noştri înaintaşi ai sfintei biserici

au trăit-o, încât nici judecata nedreaptă, nici

batjocoririle, nici chinurile, nici exilul nu i-au

putut şi nu ne-au putut despărţi de semenii

noştri, de părinţii şi fraţii noştri cei din robie,

pentru ca şi noi precum Hristos cel Răstignit să

pute, rosti din înaltul crucii vieţilor noastre:

„Iartă-Le lor Doamne, că ei nu ştiu ce fac”.

Sfinţiţii slujitori ai sfântului altar ai

Sionului ortodox din rue Jean de Beauvais, ca şi

noi astăzi, ostenindu-ne să urmăm pildele lor,

au urmat pacea care se hrăneşte din iubire iar

iubirea se încununează cu pacea, consacrându-

se astfel armonia desăvârşirii zugrăvită atât de

frumos de Sfântul apostol Pavel în cuvintele:

„îmbrăcaţi-vă întru dragoste care este legătura

desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi

fost chemaţi, să stăpânească în inimile voastre”

(Coloseni, 3, 14-15).

Umbra Harului Dumnezeiesc s-a apropiat şi

anul acesta peste toţi cei care s-au ostenit să

vină în Noul Ierusalim pe această tipsie de

pământ românesc, în Oraşul Luminilor, în

Sfânta Zi de Vineri şi Marea Zi de Sâmbătă a

sătămânii luminate, înscrisă cu litere

dumnezeieşti pe tablele istoriei credinţei ai

sfintei noastre biserici. Este pentru prima data

de când a fost cumpărat acest sfânt lacaş (5. 09.

1882), ca aceste zile să fie cele mai alese, cele

mai însemnate şi cele mai binecuvântate de

5

Dumnezeu, zile care ne-au îmbrăcat în haină

luminoasă, odată cu sfinţirea întru episcop a

Prea Cuviosului Marc, primul episcop ortodox

francez, cu trăire de ani de zile la mănăstirea

Sihăstria, înconjurat şi hrănit duhovniceşte de

unul dintre marii duhovnici ai neamului

românesc, preacuviosul părinte Ilie Cleopa,

înconjurat de adevărata dragoste întru Hristos,

athonită, a preacuviosului părinte Clement şi

obştea sfintei biserici Trei Ierarhi din Iaşi.

În această sfântă şi aleasă zi, în prezenţa

stâpânului nostru arhiereu Nathaniel, soborul

sfinţilor Mitropoliţi şi Arhiepiscopi Daniel al

Moldovei, Iosif al Europei Occidentale şi

Meridionale, Serafim al Europei Centrale şi de

Nord, Adrian Hriţcu, al Preasfinţiţilor Episcopi

Ioachim, Siluan şi Sofian, „inimile” preoţilor

„credincioşilor la cunoştinţă au fost aduse”,

Mântuitorul Hristos intrând şi în inimile celor

care încă mai sunt împietrite, precum în

mijlocul ucenicilor săi a venit la noi prin

înaltele feţe bisericeşti, împărtăşindu-ne

„pacea” lui Iisus, facându-ne să înţelegem că

pacea este scopul Întrupării, cauza lucrării şi

esenţa învăţăturii Domnului nostru Iisus

Hristos.

În această măreaţă şi binecuvântată zi

istorică din viaţa noastră, „Harul Domnului

nostru Iisus Hristos şi Dragostea lui Dumnezeu

Tatăl şi Împărtăşirea Sfântului Duh” a fost

simţită şi trăită în bucurie nu numai de cei de

jos, de pe pământ, ci şi de cei care sunt în

ceruri, vrednicii de pomenit, Arhandritul Iosafat

Snagoveanul, Mitropolitul Visarion Puiu,

Episcopul Teofil Ionescu, Episcopul Policarp

Moruşca, Episcopul Valerian Trifa, Episcopul

Veniamin Pocitan, Ieromonahul Pahomie,

părintele Vasile Boldeanu – sufletul Sfintei

noastre biserici –, părintele Petre Popescu,

întâiul secretar al mitropolitului Visarion la

întemeierea, în 1947, a Episcopiei Ortodoxe

Române din Europa Occidentală cu

binecuvântarea Preafericitului Patriarh martir

Nicodim, părintele Mircea Dumitriu, părintele

Dumitru Popa, ipodiaconul Petru Cătălin

Bulgăraş, consilieri ai Sfintei noastre biserici,

amintind doar câţiva, în frunte cu Constantin

Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ion

Miloae, Nicolae Guguianu, Petru Indrieş, Ion

Cuşa, Grigore Malcasian, Ion Ţolescu,

colonelul Ioan Tomoroveanu, Dimitrie Bacu,

Cristian Nastu, Duiliu Alexandru Sfinţescu,

Nicolae Caranica, etc., doamnele ortodoxe,

printre care amintim Prinţesa Maică Alexandra

„Elena”, preoteasa Elfride Dumitriu, Ortansa

Tomoroveanu, doamna Cârlan, doamna

Marioara Beraha, etc.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o

Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-

însa”. Dacă Învierea lui Hristos a ajuns temelia

Bisericii, care o păstrează ca cea mai mare

putere a Ei şi o vesteşte, an de an, ca ceva nou şi

viu, pomenirea unui episcop român, Nathaniel,

în Sfânta noastră biserică, începând cu rusaliile

anului 2000, ne-au adus în ultimii ani cele mai

înălţătoare rugăciuni şi binecuvântări ale lui

Dumnezeu peste Sfânta noastră biserică. Patru

ierarhi români au fost şi ne-au vindecat rănile

sufletelor şi trupurilor noastre în anul 2003,

după 31 de ani de când nu a mai intrat un

episcop român în sfânta noastră biserică, opt

arhierei români în 2004 şi sfinţirea întru preot a

părintelui Dan în Dumineca Tomii – 7 mai

2004; nouă arhierei români şi sfinţirea întru

Episcop a Prea Cuviosului Părinte Marc, pentru

Mitropolia Ortodoxă Română din Europa

Occidentală şi Meridională – 7 mai 2005.

Acestea sunt cu adevărat, dragi iubitori de

Hristos, adevăratele, binecuvântatele daruri ale

Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Acestea sunt cu adevarat fapte de „întărire

celor ce se îndoiesc şi lumină credincioşilor

lipsiţi de cunoştinţă”.

Această sfinţire întru Episcop în biserica

noastră, a sfinţit, a binecuvântat, a curaţit tot

lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, întâmplat în

casa Fiului Său; pacea s-a coborât între cei

invrăjbiţi şi „unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, să

zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi”.

În această sfântă zi ne-am îmbrăcat în toată

desăvârşirea celui de-al doilea Adam, care „este

din Cer” (1 Cor. 15, 17), din a cărui plinătate

„toţi am luat şi dar peste dar” (Ioan, 1, 16).

„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe

moarte călcând şi celor din morminte viaţă

dăruindu-le”.

Al dumneavoatră întru toate rugător şi

doritor de tot binele,

Preot Constantin Târziu

Paris, 13 mai 2005

6

Oameni buni,

Revista noastră Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril, Rafail – împreună cu Buletinul nostru, al

Bisericii Ortodoxe Române din Paris, 9 bis, rue Jean de Beauvais, Paris Ve – apare cu oarecare

întârziere faţă de Sfintele Sărbători Pascale din acest an, 2005 (totuşi, un fascicul al Buletinului – cu

anunţurile de ceremonii şi sfintele oficii religioase, precum şi orarele lor a fost publicat la timp şi

distribuit membrilor Asociaţiei noastre APCOR, prezidată de d-l Kivu).

Sfintele Sărbători Pascale au fost celebrate cu toată solemnitatea şi culoarea datinelor noastre

strămoşeşti: cu ouă roşii – nenumărate ouă roşii! – pe care le-am ciocnit cu bucurie, gustat cu

cozonac şi cupă de vin – împreună cu tot poporul de credincioşi din biserică şi din preajma ei –

adică de pe parvizul din faţa ei – patronat de sus, din piaţa Rue des Ecoles, de poetul nostru

naţional, Mihai Eminescu. Împreună, aşadar, cu tot poporul de credincioşi. La toţi, la toată lumea,

care de bună voie a participat la această sfântă sărbătoare a Paştilor, noi, Revista, vă urăm – în

numele Consiliului care administrează şi veghează la bunul mers al Bisericii noastre Ortodoxe

Române din Paris-

Christos a înviat! şi La mulţi ani!

Titus Bărbulescu

Trăiască Regele!

iserica noastră ortodoxă română din 9

bis rue Jean de Beauvais, Paris V-e, era

plină de credincioşi în prima duminică a

lunii ianuarie 1948: români de pretutindeni şi

oaspeţi, vizitatori – poate în trecere prin Paris,

poate ştiind ceva!... sau aşteptându-se la vreun

eveniment important stârnit de situaţia

internaţională a României, care era destul de –

chiar foarte – încordată… Şi nefericită. Sfâşiată

teritorial cam de un sfert de pământul nostru

românesc: furat de vecini! Apoi, cam patru

milioane români/moldoveni înstrăinaţi! Plus un

milion de morţi/dispăruţi în acest al doilea

război mondial: 1) pe frontul de est, din Rusia,

contra năvălitorilor sovietici (aliaţi, noi românii,

în această fază de război cu germanii…); 2) pe

frontul de vest, în Transilvania, Ungaria,

Cehoslovacia, contra năvălitorilor nazişti (sau

fascişti!) (aliaţi, noi românii, în această a doua

fază de război cu sovieticii!...). În ce ne priveşte

pe noi, românii, atacaţi când împreună, când

succesiv, de popoare imperialiste, adică cu

gustul şi patima imperiului, aşa cum sunt – au

fost!! germanicii şi slavii şi, altă dată, otomanii,

turcii – în sudul Dunării, ne-am bătut! ne-am

apărat „sărăcia şi nevoile şi neamul”! – cum

spunea senin şi ferm Mircea cel Bătrân

sultanului Bayazid… Iar în ultima vreme – în

acest secol XX al Europei pe cale de închegare,

ne-am luptat pentru eliberarea Europei de est şi

orientală – succesiv, de sub opresiunea

devastatoare şi imperialistă a ex-Uniunii

Sovietice! apoi de sub opresiunea devastatoare,

imperialistă a Germaniei naziste. Adică ne-am

opus cât am putut – şi neajutaţi de puterile aliate

occidentale! – când lui Stalin! când lui Hitler!

n-am reuşit să ne eliberăm – din ex-Uniunea

Sovietică – pe fraţii şi surorile noastre din

Basarabia, Bucovina de nord, ţinutul Herţei!...

Să-i eliberăm de sub acest imperiu predator…

Mă aflam aşadar în biserica noastră plină ca

în zi de sărbătoare, în acea duminică – prima

duminică din luna ianuarie 1948. Eram la cor –

în corul bisericii, la balcon! – care era format

din profesionişti – elementele de bază: cam

patru bărbaţi şi patru femei, cântăreţi sau

cântăreţe de meserie (unii, unele cântau sau

cântaseră la Operă – Opera lirică, Opera comică

şi alte corale). Toţi, de altfel, trebuia să

B

7

cunoaştem solfegiul, muzica, măcar s-o putem

descrifa; iar de executat, să cântăm corect,

ascultând, bineînţeles, de dirijorul nostru care

era Traian Popescu. Eram numeroşi voluntari,

bineînţeles triaţi, la început de dirijorul nostru –

tineri studenţi, studente, la studii de specialitate

în Franţa. Puţini bursieri – căci România nu mai

dispunea de devize! – iar numeroşii refugiaţi,

care veneau din ce în ce mai neajutoraţi, pe noi

de aici ne solicitau sau ne întrebau cum să

găsească un rost sau vreo bursă de cămin, de

masă, la cantinele şcolare/studenţeşti (acestea

erau, de altfel, foarte numeroase şi accesibile.

Mi-aduc aminte cum în cor erau doi tineri –

„plongeurs” – adică spălau vasele la Cantina

Studenţească din Place St. Jacques (în coasta

Pantheonului) unde adesea mâncam… Erau

chiar şi elevi-eleve în cor (acestea, elevele, erau

însoţite de mamele lor; este evident că şi ele,

adică mamele, trebuiau să aibă voce frumoasă

pentru a cânta împreună cu fetele lor!...). Lângă

mine, la baritoni, se afla dascălul bisericii:

Moldovan, un nepot al patriarhului Miron –

originar de prin Topliţa. Avea o voce

admirabilă, ştiind s-o stăpânească. Când cânta la

strană sau vreun mic solo la cor, era ascultat cu

multă plăcere. Sigur că de la el, lângă el la cor

şi oarecum încercând să-l imit cât se putea, am

învăţat puţină muzică bisericească – era vorba

de intonaţia justă, uneori inspirată din glasurile

din muzica psaltică… Lângă noi aveam doi başi

– ruşi albi, ziceau ei – (unul român moldovean –

din Basarabia, vorbea româneşte ca Ion

Creangă!... adică admirabil, plin de snoave.

Aici, la Paris: artist sculptor. Prieten, în vremea

aceea, cu tatăl lui J. P. Belmondo – sculptor şi

el). Colegul meu din cor avea o casă de copii –

unul dintre copiii lui care venea des la biserica

noastră să-şi caute pe tatăl lui ca să se ducă

împreună acasă - avea cam vreo 10 ani atunci –

va ajunge aici în Franţa unul dintre cei mai mari

actori de astăzi – poate cel mai mare: Laurent

Terzief (numele patronim al parintelui şi

bunicului lui a fost Terci altădată în Basarabia

noastră). Eram aşadar sus la balconul corului,

deasupra lumii din biserică, peste care puteam

vedea ce se petrece în biserică. Cu faţa spre

acest extraordinar şi unic iconostas cu icoane

ferecate în metal preţios, strălucitor, de argint,

aur şi de pietre scumpe. Jos, în biserică, lume

multă, oameni de vază din Paris, personalităţi

politice sau culturale printre care se puteau

distinge foşti înalţi funcţionari ai Ambasadei

Române din Paris (după guvernul Groza, mulţi

demisionaseră sau, mai exact, au trebuit să

demisioneze, fiind partizani ai vechilor partide

politice: ţărănişti (cu Maniu şi Mihalache) sau

liberali (cu George Brătianu – fiul lui Ionel

Brătianu, sau unchiul lui, Constantin Dinu

Brătianu) sau aşa-zişii „fascişti” (adică

legionarii) – calificativ care nu era uşor deloc a

fi purtat la Paris! unde guvernul era compus în

bună parte din oameni politici, membri ai

partidului comunist… dintre români se aflau, ca

„lideri politici”: Nicolae Penescu – secretarul

general al Partidului Naţional Ţărănist, Grigore

Gafencu, stralucitorul nostru „fost ministru de

Externe”, Eftimie Gherman – socialist (cu Titel

Petrescu - în ţară). Apoi, mulţi intelectuali,

scriitori ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen

Ionescu – cu soţia şi fata lui – fetiţa lui, Marie-

France de 1-2 ani… Paul-Costin Deleanu, Horia

Stamatu – poetul. La fel, poetul Ion Caranica,

profesorul de franceză din Cluj (fiul

profesorului de muzică cu acelaşi nume din

Cluj). Cam toţi erau în biserică – împreună cu

consilierii de atunci, epitropi şi susţinători

financiari ai bisericii: d-rul stomatolog Iliescu,

colonelul Tomoroveanu (fost ataşat militar la

Ambasadă) cu doamna Ortansa Tomoroveanu

(fostă profesoară binecunoscută la Bucureşti,

liceul Mihai Viteazul)… Cam pe la orele zece-

zece şi un sfert, soseşte Ambasadorul României

la Paris, profesorul universitar Stoïlov (faimosul

nostru matematician, elev, fost elev şi

colaborator al lui Ţiţeica…). Era însoţit de mai

multe persoane oficiale, probabil înalţi

funcţionari la Ambasada Română din Paris de

pe strada St. Dominique (se ştia – şi comenta de

multe persoane din biserică – ce se petrecuse la

Bucureşti, către sfârşitul anului 1947: Regele

Mihai I abdicase de pe tronul României şi forţat

de evenimente, cum s-a spus. Adică, în fapt, de

către ocupantul sovietic. Primul ministru, Petru

Groza, împins de ruşi, a cerut audienţă la

Regele nostru, Mihai I, şeful statului. S-a

adresat monarhului cu umorul lui mitocan (care-

i era propriu, nu comunicat de ocupanţi…): -

Maiestate! A venit vremea… să divorţăm (!) de

România!... Nu să ne luăm soţie după cum am

auzit că Majestatea Voastră gândeşte… Şi aşa

mai departe.

Eram deci sus, în balconul corului, văzând

şi urmărind ce se petrece înlăntrul bisericii:

plină ca într-o zi de sărbătoare. Duminică.

Tristă duminică - se cânta în acea vreme un

„cântec de lume” – celebru, celebră romanţă la

Paris şi în Europa). Sfânta Liturghie a fost

oficiată cu destulă solemnitate, pontifical! La

8

sfârşitul ei, adică după binecuvântarea finală

dată credincioşilor: poporului de credincioşi,

preotul oficiant, părintele Arhimandrit

Martinian Ivanovici – superiorul bisericii de

atunci – a anunţat atunci, cu o voce deodată

devenită moale ca o cârpă: - Iar acum, iubiţi

credincioşi, la cererea domnului Ambasador al

României, vom proceda la oficierea unui Te-

Deum – cum se obişnuieşte în acest moment

solemn, în onoarea Republicii…

Cam atât a putut rosti – moale şi cârpit!

preotul nostru, când deodată din biserică a

răsunat tare, ca un glas de clopot! de dincolo!...

vocea bine stăpânită şi sonoră a epitropului Ion

Miloaie: Trăiască Regele!

Trăiască!... Trăiască Regele! a repetat toată

lumea, foşnind deodată din toate părţile. Iar

corul sus, în balcon, sub bagheta maestrului,

perfect armonizat (căci îl ştiam pe dinafară) a

cântat:

Trăiască Regele

În pace şi onor

De ţară iubitor

Şi-apărător de ţară.

Fie-n veci glorios

Fie peste noi!

Reluat în cor de toată lumea. Amândouă

strofele. Preotul cu crucea în sus – peste lume –

nemişcat, aerian. Vibrau ferestrele înflorite de

vitralii. Multe femei vărsau lacrimi…

Iar ambasadorul nostru, îşi făcea drum, cu

multă greutate – şi loc cu coatele, pentru a putea

ieşi. A reuşit, împreună cu însoţitorii lui, a-şi

face cărare şi drum de plecare. Şi dus a fost! De

atunci şi până astăzi – şi chiar astăzi, când

relaţiile noastre cu Ambasada Română sunt

amicale – noi, Biserica Ortodoxă Română din

Paris (Eparhia şi Parohia) suntem – cred eu: este

bine să rămânem! – o biserică episcopală de

sine stătătoare – adică autonomă. În felul acesta

– adică din străinătate – putem aduce multe

servicii şi chiar sprijin Bisericii noastre mame –

care s-a luptat şi se luptă cu duşmanii ei, acolo

acasă.

Titus Barbulescu

Recenzii

Roland JACCARD,

Cioran et compagnie

PUF, Coll. Perspectives, Paris, 2005

Livre de souvenirs sur Cioran. Réels et, pourtant magiques

quelquefois: un mirage… Quel étant le mirage de Cioran? Son exil

intérieur?... Nous aide-t-il à traverser le désert…?

„… Il (Cioran) me raconte que dans une auberge italienne (!), il

a rencontré un type de son âge un peu dingue, avec lequel il a

beaucoup déconné („blödeln”, en allemand, rend beaucoup mieux

cette mise en dérision du verbe français…). A un moment,

pourtant, quelque chose d’étrange c’est passé: Cioran avait glissé dans la conversation un de ses

aphorismes aussi inexorable que le destin… L’Autrichien, son interlocuteur, l’a aussitôt interrompu

en lui disant: - ça, c’est vraiment génial; ça pourrait être du Cioran. – Mais, je suis Cioran,

s’exclame Cioran. L’autre refuse de le croire. Il explique que Cioran est un dieu pour lui. – Moi,

réplique Cioran, si j’étais Cioran, je voudrais être plus qu’un dieu!... De guerre lasse, l’Autrichien a

admis qu’il avait Cioran en face de lui. Il a aussitôt appelé sa femme pour qu’elle voie le

prodige…” (pp. 67-68).

9

Gânduri depre timp Olivier Clément

Căci viaţa eternă nu înseamnă monotonia Unului solitar, ci

comuniune cu Cel care nu este solitar în el însuşi. Iată de ce

dragostea treimică se poate înscrie în timp nu volatizându-l ci,

dimpotrivă, revelându-i prin aceasta semnificaţia sa cea mai

profundă.

ceastă semnificaţie este aceea că timpul

nu e întru moarte ci întru eternitate, că

el a fost creat nu pentru a distruge şi

pentru a se distruge, ci pentru a se dilata în viaţă

eternă. Dumnezeu nu a creat moartea, ea a intrat

în lume odată cu primul păcat, atunci când omul

a ales de bună voie să-l asculte pe şarpe, atunci

când el a vrut să se lase convins că o realitate

creată poate fi frumoasă şi bună în afara lui

Dumnezeu, atunci când el a fondat un ordin de

valori autonome, fără altă referinţă decât pro-

pria persoană. În acest fel, omul s-a despărţit de

izvorul vieţii sale, iar această despărţire s-a

înscris în timp prin uzură, distrugere, moarte.

Natura, atât în om cât şi în jurul său, fusese

creată ca o transparenţă, o deschidere, un elan

spre eternitate. Ea s-a văzut înrobită legilor

distrugerii şi ale morţii. Ea a devenit contra-

natură şi, de acum înainte, fiecare moarte cons-

tituie o contra-natură, de vreme ce adevărata

natură a omului este viaţa totală, în uniunea cu

Dumnezeu. Fiecare moarte este un asasinat

săvârşit de cel „care a fost ucigaş încă de la

început” (Ioan 8, 44). Omul, şi prin el universul,

sunt prizonierii morţii, supuşi ciclurilor în care

viaţa nu poate zămisli decât moartea. Iată de ce,

Dumnezeu vine spre om pentru a-l elibera din

temniţa sa, pentru a-i reda posibilitatea vieţii

totale. El vine în împărăţia morţii pentru a

învinge moartea. Temporalitatea, pentru el,

înseamnă o coborâre în iad, suferinţă după

suferinţă, până la Ghetsimani şi la Golgota. El

nu a încetat niciodată să poarte în sine tempora-

litatea pe de-a întregul bună a originilor; natura

sa umană este una îndumnezeită încă de când ea

s-a plămădit, aşa cum o dovedeşte şi naşterea

lui miraculoasă: trupul care trece prin carnea

neatinsă a Mariei este acelaşi care, reîntors la

viaţă, va pătrunde prin ziduri, va nesocoti

spaţiul şi timpul decăzute, această delimitare

spaţio-temporală în care s-a materializat condi-

ţia separată a omului păcătos. Dar această tem-

poralitate îndumnezeită, cea a mersului pe ape,

cea a Schimbării la Faţă, Hristos a deschis-o

înspre temporalitatea decăzută. El a trăit de

bună voie întreaga noastră mizerie, din ascultare

faţă de Tatăl şi, iată de ce, singur a măsurat, a

sondat abisul timpului decăzut. „Mergând pe

cărările vieţii, o Mântuitorule, tu ai fost de

bunăvoie flămând, şi dorind salvarea tuturor;

căci foamea pe care ai încercat-o este cea a

reîntoarcerii celor care căzuseră departe de

tine”1. Pentru noi, este ceva obişnuit să devorăm

carnea lumii, de vreme ce în loc să o

transfigurăm oferindu-i-o lui Dumnezeu, am

acaparat-o şi am vampirizat-o. Noi am inversat

ierarhia creaţiei, în care superiorul trebuia să

hrănească inferiorul, comunicându-i harul: spi-

ritul sufletului, sufletul trupului, trupul pămân-

tului. Acum superiorul îşi amăgeşte foamea sa

de Absolut devorând fără încetare inferiorul:

spiritul se hrăneşte cu valorile sufletului,

sufletul se hrăneşte din pasiunile trupului, trupul

stabileşte cu lumea un raport de inter-devorare,

omorând pentru a mânca până ce pământul se

reînchide peste rămăşiţele sale… În Hristos,

spiritul, sufletul şi trupul şi-au reluat locul lor

originar, locul lor desemnat… Trupul lui

Hristos nu era un trup care ucide ci un trup care

face să trăiască, era „pâinea vieţii”. Iată de ce

numai acest trup putea cunoaşte misterul teribil

al foamei şi al setei. Pentru noi, totul este

amestecat: trupul nostru nu este decât acest

timp în care foamea şi setea renasc perpetuu;

iată care este norma condiţiei noastre decăzute.

Pentru Hristos, trupul său era mai întâi acest

timp deschis voinţei Tatălui, acest foc de iubire

care topea în jurul său legile unei naturi

1 Cântare din Sfânta şi Marea Luni, tricântarea

Sfântului Andrei Cretanul, cântarea a 8-a .

A

10

„congelate” prin păcat şi care, sporind minunile

- această reîntoarcere la adevărata natură,

restituia fiinţele şi lucrurile adevărului lor,

dinamismului lor adorator. Or, cel care a înviat

din morţi a acceptat să moară. Dar să moară nu

ca şi noi, prin dezvoltarea necesară a unei

condiţii contra-naturii, prin fructificarea tragică

a păcatului, ci din pură supunere faţă de Tatăl.

Coborârea în implenitudine este aici frapantă:

pe fiul văduvei lui Naïn, pe fiica lui Jaïre, el i-a

trezit atât de simplu, ca într-o joacă… Dar el se

cutremură în faţa mormântului lui Lazăr, dar din

trupul său picură sudoare de sânge în Grădina

Măslinilor, dar răstignirea sa este o sfâşiere de

neconceput. El a măsurat ceea ce omul făcuse

din timp, - fascinaţia pentru neant şi fuga din

faţa neantului, revolta împotriva lui Dumnezeu

şi fuga din faţa lui Dumnezeu. El a sondat - şi

tocmai el, Omul care nu trebuia să moară -, cu

sonda umanităţii sale transfigurate, abisul

umanităţii separate, abisul morţii. Moartea

constituie fondul existenţei noastre decăzute.

Fondul existenţei slăvitoare şi ascultătoare a

celui de-al Doilea Adam îl constituia viaţa. Noi

suntem în interiorul morţii. El a coborât în ea,

El, cel care era străin acesteia. Moartea sa a luat

dimensiunea oricărei morţi umane, a tuturor

morţilor umane, ea a recapitulat, a epuizat

întreaga realitate a morţii.

Dar atunci când Pâinea Vieţii se supune

foamei, atunci când Izvorul Vieţii se supune

setei, atunci când Cel Viu, Omul schimbat la

faţă, se supune morţii, totul se schimbă, totul se

inversează: foamea, setea, moartea deschid, de

acum înainte, înspre viaţă. El ne revelează sen-

sul foamei noastre şi ni se oferă nouă ca hrană.

El ne revelează sensul setei noastre şi ni se

oferă ca băutură tămăduitoare. El ne revelează

sensul morţii noastre şi ne învie odată cu El.

Căci foamea, setea, moartea, iadul care

credea că se închide din nou asupra unui

muritor, l-au găsit pe Dumnezeul-om: în el, în

vâlvătaia de foc a divinităţii sale, abisul morţii

se evaporă precum o neînsemnată picătură de

ură. „Iadul… a primit un trup şi de Dumnezeu a

fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu

cerul… Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi

este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai

fost nimicit. Sculatu-sa Hristos şi au căzut

diavolii… Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.

Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în

groapă…” (Cuvânt de învăţătură a Sfântului

Ioan Gură de Aur la Sfânta şi Marea Slujbă a

Învierii).

Aceasta este kerygma: Hristos a înviat, cu

moartea pe moarte călcând1. Fiecare dintre noi

este Samariteana, dar o Samariteană luminată

de Cincizecime: Hristos ne revelează sensul

setei noastre. Apa pe care noi o bem nu ne dă

viaţă decât pentru a muri. „Oricine bea din apa

aceasta va înseta iarăşi” (Ioan 4, 13). Este o

Sfântă Taină inversată, o cuminecare cu moarte.

Dar El ne revelează faptul că noi vrem să bem

viaţa totală şi că această viaţă numai El ne-o

poate aduce, căci ea este ţâşnirea eternă a

izvorului treimic, revărsare a plenitudinii

dumnezeieşti. Iată de ce El, cel care este

adevăratul Dumnezeu, adevăratul Om, ni se

oferă ca „apă vie”: „Cel care va bea din apa pe

care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci

apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor

de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,

14). „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele

Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54).

Temporalitatea noastră decăzută, asumată până

în străfundurile sale ultime de către Domnul, se

metamorfozează în timp îndumnezeit. Prin

fisurile neantului, care o fragmentează, ţâşneşte

de acum înainte apa vie. Crucea este în mâinile

noastre această vergea a descoperitorului de

izvoare care face să ţâşnească apa vie. Clipa

întru moarte, dacă o identificăm prin credinţa

noastră cu Clipa Crucii, devine o clipă întru

viaţă. Sub fuga şi aparenta indiferenţă a

suprafeţei, profunzimea nu mai produce doar

angoasă ci şi, dincolo de angoasă, bucurie.

Timpul paradisiac mergea de la viaţă la Viaţă;

timpul decăzut, de la viaţă la moarte; timpul pe

care ni-l oferă Hristos, de la viaţă la Viaţă prin

moarte. Timpul paradisiac era şubred, pentru că

el conţinea, odată cu libertatea omului, şi riscul

morţii. Timpul pe care ni-l oferă Hristos este,

într-un tainic mod, unul statornic, pentru că

toate păcatele noastre sunt deja iertate şi pentru

că nu ne cere nimic altceva decât pocăinţa şi

smerenia: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Traducere de Marius Lazăr

Din volumul: Transfigurer le temps. Notes sur le

temps à la lumière de la tradition orthodoxe, éd.

Delachaux et Niestlé, Paris-Neuchâtel, 1959.

1 Este cântul care nu încetează a se auzi pe tot parcursul

nopţii pascale: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea

pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă

dăruindu-le”.

11

Anunţuri

Intenţionăm să organizăm de la biserică un pelerinaj

în Ţara Sfântă, în luna septembrie (început de

octombrie) a acestui an 2005. Cei interesaţi să

participe la acest pelerinaj să contacteze pe părintele

Constantin Târziu.

Preoţii şi diaconii sfintei noastre Biserici, Consiliul parohial

şi eparhial, Asociaţia doamnelor ortodoxe şi întreaga

comunitate, urează din toată inima,

la frumoasa aniversare de 94 de ani,

doamnei Porfira Indrieş,

Mulţi Ani cu sănătate şi fericiţi.

Duminică, 19 iunie, Duminica Rusaliilor,

se va oficia sfânta liturghie pe terenul comunităţii ortodoxe române

din Jean de Beauvais, de un sobor de preoţi şi de diaconi, cu

binecuvântarea arhiepiscopului Nathaniel.

După 21 de ani (24 mai 1984), ne vom întâlni cu toţii, cei de jos şi cu

cei de sus, ctitori, donatori, la Vatra Românească – Dorul, aşa cum o

chema Părintele Vasile Boldeanu.

Fie ca prin pogorârea Duhului Sfânt peste sfinţii ucenici şi apostoli la

Cincizecime, acelaşi Duh să vină şi peste noi, cei care, cu credinţă şi

cu dragoste slujim lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Plecare va avea loc la ora 7:30 dimineaţa din faţa bisericii.

Ormesson (77) se află lângă oraşul Nemours-Fontembleau, iar

terenul este la 300 m de la ieşirea din sat pe partea dreaptă.

Utrenia începe la ora 9, şi sfânta liturghie la ora 10.

Slujba se va ţine şi la biserică, pentru cei care nu vor putea veni la

Ormesson.

12

PROGRAMUL SLUJBELOR RELIGIOASE din

BISERICA „SFINŢII ARHANGHLI MIHAIL, GAVRIIL ŞI RAFAIL” 9 bis, rue Jean de Beauvais / 75005 – Paris

Vineri: ora 18.00 Acatist (a doua Vineri din fiecare lună, Sfântul Maslu – informaţi-vă dinainte asupra orei!)

Sâmbătă ora 11.00 Parastase

ora 18.00 Vecernie

Duminică ora 09.00 Utrenie

ora 10.00 Sfânta Liturghie

Pentru programarea altor slujbe (parastas, cununie, botez, sfinţirea casei etc.), pentru programul sărbătorilor, sau

pentru alte probleme, puteţi suna la numerele de telefon:

01.43.54.67.47 – telefonul (şi fax) de la biserică

06.20.55.43.73 – telefonul părintelui Constantin Târziu

06.033.18.033 – telefonul părintelui Iulian Nistea

06.09.97.37.20 – telefonul părintelui Dan Săvan

01.46.33.01.84 – telefonul diaconului Iosif Vlad

01.45.98.19.11 – telefonul diaconului Viorel Nedelcu

Redactori responsabili :

Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea