Biserica occidentala, Papalitatea si puterea laica in evul mediu timpuriu

Si in biserica si in structurile sale organizatorice patrund in perioadacarolingiana relatiile de tip vasalic. Desi legati teoretic doar de papa de la Romasi de Dumnezeu, preotii si mai ales inaltii prelati nu se puteau lipsi de celelumesti si ca atare erau nevoiti sa obtina beneficii de la suveranii laici. Pe lângaaceste aspecte, inaltele functii eclesiastice erau de la sine considerate si inaltefunctii in ierarhia statala ceea ce facea ca suveranii sa fie interesati in a interveniin alegerea acestor principi eclesiastici de a caror servicii se foloseau inadministratia statala. Cum orice serviciu era rasplatit cu un beneficiu iar relatiavasalica se baza pe omagiul personal, se ajunge ca reprezentantii bisericii sadetina mari beneficii funciare conditionate si ca atare sa devina practic vasali aisuveranilor. Aceasta situatie va sta la baza unor indelungate controverse si chiarconflicte intre puterea laica si cea eclesiastica.

S-a aratat deja ca biserica romana a devenit protejata a carolingienilor inca dinvremea in care suveranilor franci le-a fost acordat titlul de „patricius romanorum”iar incoronarea suveranilor franci prin ungere si sub auspiciile bisericii, ca sirestaurarea imperiului au facut treptat din papalitate cea mai inalta instantaspirituala a Occidentului. Pe de alta parte, desi papei ii era garantata suveranitateain teritoriile pontificale create prin donatii carolingiene, nu era exclus amesteculsuveranului – care de altfel era si patricius si mai târziu chiar imperator – inRoma si in „Patrimonium Petri”. Aceasta relatie in fond tot de tip vasalic dintrepapalitate si puterea laica a fost reglementata in prima etapa prin juraminteomagiale pentru ca apoi sa fie institutionalizata prin ceremonialul incoronarii siconsfintita in scris. Printre primele griji ale papilor s -a numarat intotdeaunaconfirmarea sau reconfirmarea de catre noul suveran incoronat a donatiilor luiPepin cel Scund si Carol cel Mare catre biserica romana, precum si stabilireareglementarilor legate de alegerea papilor si de autoritatea patriciului sauimparatului in Roma.

In anul 817, imparatul Ludovic cel Pios a intarit si confirmat prin actulcunoscut drept „Ludovicianum” donatiile facute de ilustrii sai inaintasi Pepin siCarol catre biserica romana reprezentata in acel moment de papa Pascal I. Desipastrate doar in copii mai recente, aceste documente reprezinta cea mai vecheatestare a privilegiului imperial acordat bisericii si ca atare prima mentiune a unuistat papal. Din acest document se poate deduce destul de limpede ca suveraniicarolingieni si-au pastrat dreptul si autoritatea asupra acestor teritorii ceea ce neduce cu gândul mai mult la o vasalizare a acestor teritorii, in forma de beneficiuconditionat, decât la o donatie neconditionata. Conditionarea acestui beneficiuconsta in principal in pastrarea dreptului de imixtiune in alegerea papilor,intocmai ca in lumea vasalica laica, in care seniorul care ofera feudul isi poatealege vasalul cel mai fidel. Ludovicianumul din anul 817 a fost completat in acestsens in mod concret in anul 824 prin asa-numita „Constitutio Lothariana”devenind practic un contract de aproape doua pagini cu clauze destul de clarstabilite pentru aceasta perioada. Necesitatea unui asemenea act intr-o lume incare juramântul tinea loc de contract scris a fost o necesitate dictata de nevoiaunui document justificativ pentru puterea imperiala in momentul unei interventii

in Roma. In anul 824, anul redactarii acestui document, la moartea papei Pascalizbucnesc in Roma nelinisti si dezordini legate de ocuparea scaunului pontifical.Imparatul isi trimite in consecinta coregentul la Roma sa faca ordine iar acesta ilinstaleaza practic pe papa Eugen al II-lea dar ii smulge in schimb un juramânt defidelitate insotit de obligatia ca in viitor orice suveran pontif, inainte de ungereapapala, sa depuna omagiu in fata imparatului sau a trimisilor acestuia, pentruteritoriile statului papal. Prin urmare imparatul era implicat in alegerea papilorfara a i se putea reprosa amestecul in treburile bisericii. Dupa alegerea papei inmod liber de catre conclavul cardinalilor, imparatul trebuia informat pentru aputea trimite „missi” care sa primeasca omagiul fata de puterea imperiala si saasiste apoi la ungere. Deci nu papa, reprezentantul lui Dumnezeu, depunea omagiusi devenea vasal ci omul care ulterior va fi uns in inalta functie eclesiastica.Astfel, spre deosebire de perioada dominatiei bizantine, imparatul nu avea dreptconstitutiv de confirmare ci doar un drept de consens asupra scaunului pontifical.S-ar putea spune ca alegerile de papi erau doar supravegheate prin politicaintimidarii caci papa putea fi ales dar nu putea fi uns fara acordul imparatului.Aceasta lasa destul loc pentru imixtiune in situatii exceptionale si pastra inacelasi timp aparenta neamestecului. Motivatia rezida in faptul ca imparatul chiaraflat la mare distanta, era in calitatea sa de patricius cel mai inalt demnitar laicdin Roma si in consecinta cetatean roman cu drepturi depline, calitati in care nuputea fi exclus de la o atât de importanta decizie. Din aceste calitati decurge siinvers, dreptul de a se impotrivi in conditii speciale, ca orice cetatean, inscaunariiunui papa nepotrivit. Sigur ca spre deosebire de „orice cetatean” imparatul avea simijloacele de a-si impune vointa, mijloace ce decurg din statutul teritoriilorstatului papal. Este evident ca cel ales canonic pe linie bisericeasca nu putea fialta persoana decât cea investita de imparat cu beneficiile italiene ale statuluipapal..

Din perioada carolingiana exista marturii suficiente ca datoria anuntarii alegeriipapei a fost luata in serios si sunt cunoscute chiar relatari despre interventii aleautoritatii imperiale in cazuri exceptionale, chiar despre amenintari de depunere apapei instalat fara acord imperial. O asemenea situatie de criza se inregistreaza incazul papei Grigore al IV-lea, (827-844), care intervine de partea lui Lothar inconflictul acestuia cu tatal sau, imparatul Ludovic cel Pios, din anul 833, motivpentru care trimisii imparatului il ameninta cu destituirea. Apoi când la moartealui Grigore al IV-lea, un uzurpator reuseste pentru scurt timp sa se instaleze laLateran, imparatul Lothar il trimite pe fiul sau Ludovic al II-lea la Roma sacerceteze situatia si sa faca ordine, desi papa legitim Sergiu al II-lea reusise dejasa se impuna. In cazul lui Leon al IV-lea, urmasul lui Sergiu al II-lea, uns inaintede sosirea missilor imperiali, acesta se injoseste penibil in fata trimisilor francijurând ca ungerea a fost absolut necesara datorita amenintarilor sarazine si depuneimediat omagiul, desi era deja papa uns dupa toate regulile canonice.

Desigur protectia si interventia imperiala in Roma a dat si gres in anumitesituatii. Astfel la atacul piratilor sarazini asupra Romei in anul 846, prilej cu careDomul Sf. Petru aflat inca in afara zidurilor este jefuit, ajutorul franc ajunge preatârziu. Drept compensare imparatul va finanta refacerea domului si va inconjurazona cu un zid de aparare. Noul cartier a fost insa numit de romani „CivitasLeonina” dupa numele papei care a coordonat constructia si care probabil in fatapoporului si-a asumat toate meritele acestor lucrari. La moartea papei Leon al IV-

lea, missi imperiali incearca sa-l impuna cu forta, impotriva vointei cetatenilorromani si a colegiului cardinalilor, pe un protejat al cur tii imperiale: cardinalulAnastasius. Tentativa nu reuseste, francii fiind nevoiti in cele din urma sa-l scoatadin temnita pe papa ales canonic, Benedict al III-lea, si sa-l recunoasca.

Iata deci in linii mari tabloul relatiilor dintre papalitate si imperiu in perioadacarolingiana, o situatie de echilibru sensibil, amenintat de cea mai mica schimbarea raporturilor de putere. O astfel de schimbare se produce in momentuldezmembrarii imperiului carolingian si a lipsei de autoritate a noilor suverani dela nord de Alpi, mult prea antrenati in conflicte succesorale si lupte interne pentrua mai putea interveni eficient in Roma. Decaderea puterii imperiale si esuareapolitica evidenta a acelui „Imperium Christianum” visat de Carol cel Mare, duceimplicit la sporirea prestigiului papalitatii, facând ca papa sa fie privit tot maimult ca singurul conducator al lumii crestine din Occident. Chiar in Francia seinregistreaza acum o orientare reformatoare in sânul bisericii care incearcadesprinderea structurilor eclesiastice ale regatului de sub autoritatea laic a sisupunerea directa sub singulara autoritate a Romei. Aceasta tendinta este vizibilaprin aparitia in secolul al IX-lea, mai intâi in Lotharingia si apoi in FranciaApuseana a unor falsuri complexe privind legislatia bisericeasca. Pline de hotarârifalsificate ale vechilor sinoade din perioada constituirii structurilor ierarhice alebisericii apusene, aceste culegeri de legi bisericesti cauta sa legitimezesuprematia bisericii asupra lumii laice. Un exemplu in acest sens il constituie„Capitula Angilrami”, care s-a vrut sa para un act al episcopului de Metz emis inanul 785 si ale carui precizari ar fi completat exact in sensul dorit cunoscuta„Collectio Dyonisio-Hadriana”, culegere de legi bisericesti daruita de papaHadrian imparatului Constantin cel Mare. La acesta se adauga un fals si maigrosolan, al episcopului Otgar de Mainz care pretinde ca ar fi gasit in arhivadomului o sumedenie de capitulare cu care incearca din nou sa „completeze” insens dorit adevarata colectie de capitulare a abatelui Ansegis. Cel mai renumitfals al epocii il vor constitui insa asa-numitele „Decrete Pseudoisidoriene” carevor da in istoriografie numele intregului complex de falsuri din aceasta perioada.Ca autor apare un oarecare Isidor Mercator, care vroia sa para in intentiafalsificatorului, unul si acelasi cu Isidor din Sevilla a carui „Hispano Colectio” areprezentat una dintre cele mai vechi culegeri de legi si hotarâri conciliuale alebisericii. Punctul in jurul caruia graviteaza toate aceste falsuri este asa-zisa„Donatio Constantiniana” prin care se incerca sustinerea ideii, vehiculate doar intraditia orala, conform careia Constantin cel Mare ar fi investit pe papi cu puteriimperiale in partile de apus ale imperiului, iar dupa stabilirea capitalei laConstantinopol ar fi daruit bisericii Roma si Italia. In fapt este interesant desemnalat faptul ca in epoca nu a existat nici cea mai mica suspiciune asupraautenticitatii acestor documente, realitatea fiind descoperita abia la sfârsitulevului mediu si inceputul epocii moderne, dupa ce in mare parte aceste falsuri si-au atins scopul si au jucat un rol important in evolutia dreptului bisericescmedieval. Impactul acestor prevederi asupra institu tiei papale este destul devizibil prin schimbarea de atitudine a suveranilor pontifi sesizabila tocmai inaceasta perioada. Mai intâi aceasta schimbare de atitudine poate fi sesizata inperioada pontificatului lui Nicolae I (858-867). In aprigile dispute ce vor ducepâna la schisma cu Bizantul, papa Nicolae isi mentine neclintit pozitia, la fel ca inconflictul cu episcopii franci si cu suveranii carolingieni. Când regeleLotharingiei, Lothar al II-lea, dupa o scurta casatorie de obligatie isi repudiaza

sotia legitima Theudeberga in anul 857, pe motiv ca nu ii poate darui urmasi sidoreste sa se casatoreasca cu amanta sa Waldrada, conciliuul bisericii lorenedesface casatoria dupa presiuni din partea regelui si mai ales dupa ce si regina isida acceptul. Papa intervine energic in favoarea reginei refugiate in FranciaApuseana si ii depune pe arhiepiscopii de Köln si Trier amenintându-l pe Lotharal II-lea cu excomunicarea. Este pentru prima data când papalitatea foloseste ceamai puternica arma a ei impotriva unui suveran. Papa nu s-a lasat induplecat nicicând imparatul Ludovic al II-lea a intervenit in favoarea fratelui sau si nici cândacesta ocupa militar Roma. Este poate prima aplicare reusita a grevei foamei si aprotestelor pasnice cunoscuta in evul mediu, caci acum papa se retrage in postabsolut si ii indeamna pe romani la procesiuni impotriva actiunii de forta aimparatului care pâna la urma se retrage din Roma. Neavând de ales, Lothar oreprimeste pe Theudeberga dar probabil ca a tratat-o in asa fel incât acum ea estecea ce il implora pe papa sa aprobe desfacerea uniunii conjugale. Papa ramâneinsa neclintit in hotarârea sa iar cearta conjugala de la curtea Lotharingiei se vaintinde in timp peste pontificatul lui Nicolae I, pâna la moartea regelui Lothar.Chiar daca divortul s-a „rezolvat” pe cale naturala prin moartea sotului,incapatânarea papei Nicolae a cauzat consecinte politice grave dincolo depontificatul sau, caci desi obligat sa traiasca cu Theudeberga, regele Lothar nu aavut cu aceasta urmasi, in schimb a avut bastarzi din relatia cu Waldrada, ceea cea generat mari probleme succesorale, generatoare de conflicte in care este atrasasi Francia Apuseana. Tot papa Nicolae este cel ce intervine energic in cazulocuparii unor episcopate france, chestiune ce pâna atunci nu intra in atributiunilepapei. El intervine impotriva destituirii episcopului Rothad de Soissons de catreconciliul bisericii din Francia Apuseana si de catre arhiepiscopul Hinkmar.Motivul imixtiunii este gasit de papa exact in acele scrieri pseudoisidoriene incare judecarea unui episcop reprezenta „causa maior”, fiind deci de competen tapapei si nu a arhiepiscopului. Iata deci de ce la Roma falsurile pseudoisidorieneau fost luate atât de serios si in acelasi timp motivul pentru care istoriografia isipune inca pâna astazi intrebarea daca aceste falsuri nu au putut fi sesizate sau nus-a dorit sa fie sesizate pâna in perioada premoderna când oricum nu mai aveaunici un sens.

Cert este ca in aceasta lupta pentru putere, papalitatea aproape ca uita de „celesfinte”, motiv pentru care in perioada secolului al IX-lea capitala stiinteiteologice nu mai este la Roma. Ideile teologice novatoare ce vor duce lareformarea bisericii romane se vor naste la nord de Alpi, in importantele centreepiscopale sau asezaminte manastiresti ca cele de la Reims, Mainz, St. Denis, St.Galen, Fulda sau Reichenau, mari lacasuri de cult si cultura in acelasi timp. Insfera politicului in schimb, papalitatea ajunge repede sa se bucure de mareimportanta. Moartea lipsita de urmasi a imparatului Ludovic al II-lea in anul 875,pune practic papalitatea in situatia de a dispune dupa bunul plac de coroanaimperiala. Desi imparatul decide pe patul de moarte stabilirea succesiunii pe liniaunchiului sau Ludovic Germanicul si a urmasilor acestuia, papalitatea se hotarastepentru regele Franciei Apusene, Carol Plesuvul, mai apropiat curiei papale incadin perioada intrigilor legate de casatoria lui Lothar al II-lea de Lorena.Ambitiosul rege franc nici nu a asteptat prea mult si s-a pus pe drum spre Roma,pentru ca aici, asemeni bunicului sau Carol cel Mare, sa primeasca in ziua deCraciun coroana imperiala din mâinile papei Ioan al VIII-lea. Inca o data sedemonstra ca in Occident puterea spirituala a papalitatii incepe sa se situeze

deasupra puterii laice a imparatului. Noul imparat, de la care se asteptarestaurarea imperiului in vechea sa grandoare, a depus intr-adevar toate eforturilepentru a stapâni situatia de la sud de Alpi si pentru a se impune definitiv in fatapretentiilor nepotului sau din Francia Rasariteana si a aliatilor acestuia din Italia.Pentru a face fata acestei situatii, imparatul a fost insa nevoit sa faca uneleconcesii vasalilor sai pentru ca acestia sa-l sustina in nepopulara si costisitoareasa politica italiana. In acest sens, in anul 877, imparatul intareste si consfintestevasalilor sai dreptul de mostenire ereditara asupra feudelor, in cazul in carevasalul moare in lupta. Aceasta a fost prima fisura in edificiul vasalitatii si defapt singurul rezultat al acestei hotarâri caci lui Carol nu-i va mai folosi deoarecese stinge inca in acelasi an de boala contractata in Italia. In aceasta situatie papadoreste sa ofere coroana fiului lui Carol si in acest sens intreprinde chiar ocalatorie la nord de Alpi, dar fara rezultat. Cautarile papei tin pâna in anul 881când este incoronat Carol cel Gros, care mai mult dintr-un context de imprejuraridecât datorita calitatilor sale ajunge sa stapâneasca mai mult teoretic aproape totteritoriul fostului imperiu. Handicapat si grav bolnav acesta este uzurpat in anul887, dupa ce pierduse de fapt deja autoritatea asupra Franciei Apusene, de catrenepotul sau nelegitim Arnulf de Carintia. In Italia domina in aceste conditii odezordine profunda, titlul imperial ajunge sa fie disputat intre niste mici sineinsemnati seniori locali. Marchizul Berengar de Friaul se razboieste cu duceleWido de Spoleto pentru suprema functie lumeasca. Ducele Wido reuseste saobtina de la papa Stefan al V-lea (885-891) si apoi de la urmasul acestuia, papaFormosus, (891-896) recunoasterea si incoronarea fiului sau Lambert, care nu aredecât singurul merit de a fi fost primul imparat necarolingian si de a fi creat astfelun precedent. De asemenea, prin aceasta incoronare a unui personaj oarecare secreaza ideea ca papa poate sa incoroneze pe cine doreste, fara a tine cont dedescendenta, de dreptul de mostenire sau de capacitatea si puterea celui ales.Interesant este ca aceasta atitudine nu se naste neaparat din dorinta papei ci maimult din necesitate. In consecinta nimic nu il impiedica pe papa sa cheme in 896pe Arnulf de Carintia la sud de Alpi impotriva lui Lambert si sa il incoroneze sipe acesta facând astfel sa existe simultan doi imparati iar daca Lambert nu ar fimurit intr-un stupid accident de vânatoare aceasta situatie s-ar fi prelungit. Inanul 899 moare si Arnulf, facând sa nu mai existe nici un imparat dupa ce pâna nude mult existau doi.