document.doc

Adulterul – semn al imoralităţii şi rană a familieiOdată întemeiată familia prin Taina Sfântă a Cununiei, problema

cea mai mare pusă în faţa celor doi soţi este trăinicia şi găsirea aceluiaşi „numitor comun care să armonizeze relaţiile dintre ei şi să facă din fiecare un complement necesar aducător de fericire”1.

Acest lucru trebuie privit cu toată seriozitatea. Este ştiut că fiecare vine în familia nou întemeiată cu o zestre spirituală şi materială proprie, cu o concepţie şi o atitudine personală. Dar această dualitate a persoanelor trebuie să ducă la o unitate. De vreme ce soţii au devenit „un trup” trebuie să dispară egoismul. Cele două voinţe s-au întâlnit în acelaşi ideal, cele două simţiri sunt luminate de acelaşi foc al iubirii. Aici se vede taina iubirii. Iubirea adevărată este cea care rezolvă diferenţele şi le armonizează.

Cu părere de rău trebuie să privim realitatea că parcă mai des decât în alte epoci, acum în perioada postmodernă secularizată, apare acest viciu şi păcat – adulterul – care contribuie la destrămarea unităţii vieţii de familie. Unii soţi lipsiţi de un ideal superior, stăpâniţi de patimi şi care au o iubire aparentă faţă de cămin dezertează de la îndatoririle ce le ridică familia. Şi apare un timp instabil şi superficial al relaţiilor dintre soţi. Acest efect dăunează tuturor membrilor familiei, dar mai ales copiilor. Legătura dintre soţi slăbeşte din ce în ce mai mult, se nasc astfel certuri şi acuze reciproce. Mai demult viaţa de familie mai era menţinută doar de „judecata socială” sau de „gura lumii”. Dar astăzi nu mai au nici o importanţă.

Soţii au datoria de a se ajuta între ei, de a păstra fidelitatea conjugală. Infidelitatea, adulterul este un fel de poligamie sau poliandrie deghizată, fără statut. Este o anormalitate a firii umane ce duce la degradarea psiho-fizică a fiinţei omeneşti şi o cădere în animalitate. Acest păcat este repudiat de legile naturale şi pedepsit de legea divină cu pierderea împărăţiei cerurilor: „Nu ştiţi oare că nedrepţii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi. Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii” (I Corinteni 6,9).

Dar ce este adulterul? Adulterul este legătura nelegiuită a unui bărbat căsătorit cu altă femeie decât a sa sau al unei femei căsătorite cu un alt bărbat, decât soţul ei. Se deosebeşte de desfrâu, pentru că acesta este un raport nelegiuit între două persoane ce nu sunt căsătorite. Adulterul poate fi simplu sau dublu, după cum numai unul dintre cei doi vinovaţi este căsătorit sau amândoi. Sub orice formă ar fi infidelitatea conjugală este unul din păcatele cele mai grave, care pot murdări conştiinţa moral – religioasă a oricărui om, mai ales creştin.

1 Ep. Vasile Coman, op. cit., p. 188.

1

document.doc

După cuvintele Mântuitorului în predica de pe munte, păcatul adulterului distruge însăşi realitatea şi esenţa trainică a căsătoriei: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: să nu săvârşeşti adulter. Eu vă spun vouă că oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulterul cu ea în inima lui” (Matei 5,27-28).

Sfinţii Apostoli apoi Părinţii primelor secole creştine stigmatizează într-un glas adulterul, socotindu-l un păcat dintre cele mai grave.

Pentru a-şi apăra credincioşii de primejdiile adulterului, Biserica Ortodoxă şi-a formulat principiile de conduită morală în anumite canoane. Intenţia legiuitorului în aceste norme morale a fost de a arăta importanţa fidelităţii în căsătorie ca fiind o normă de viaţă creştină, dar şi gravitatea păcatului. Prin aceste canoane se afirmă funcţiile normative ale legii morale. Amintim un canon ce se referă la adulter: Canonul 58 al marelui Vasile care opreşte de la împărtăşanie 15 ani pe cel ce a săvârşit acest păcat”2, prin care vedem gravitatea acestui păcat. Gravitatea adulterului pentru femei prezintă şi alte aspecte care privesc în mod special laturile comunitare ale vieţii omeneşti. Femeia adulteră face şi mai mult; ea nu distruge doar familia, ci rupe şi legăturile fireşti: „Dând bărbatului copii, care nu sunt ai lui îl trădează şi pe el şi pe copii, unind perfidia cu necredinţa”3.

Căderea în adulter îşi are gravitatea sa şi pentru bărbaţi, putând fi urmărită mai ales în configuraţia pe care o prezintă moravurile din vremea noastră. După statistici, frecvenţa adulterului la bărbaţi e mult mai mare decât la femei şi uneori soţul crede greşit că e achitat de obligaţiile sale dacă salvează aparenţele. Există şi astăzi acele „practici” sau „obiceiuri” anormale prin care este „admis că femeia este obligată să păstreze faţă de soţ fidelitatea inimii şi a trupului, dar soţul se crede despovărat de ele; mai mult, soţia prudentă nu trebuie să caute să cunoască aventurile soţului ci şi e chiar sfătuită să ţină ochii închişi”4.

Căderea în păcatul adulterului are aceeaşi gravitate la bărbat ca şi la femeie, neputând vorbi „în gândirea ortodoxă de existenţa a două morale deosebite”5. Cu toate acestea, păcatul femeii pare a avea un caracter mai grav, „datorită funcţiei înalte la care a fost ridicată femeia – soţie în creştinism”6. Să nu ne amăgim şi să nu uităm că odată pângărită iubirea nimic nu-i mai poate lua locul. Învăţătura creştină ortodoxă „a văzut întotdeauna în adulter o cădere din har”7, ţinând mai presus de orice la respectul pentru iubirea ce atârnă de Taina Cununiei premergătoare familiei creştine normale.

2 Molitelnic, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 65.3 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Alba – Iulia, 1996, p. 164.4 Ibidem, p. 165.5 Ibidem, p. 164.6 Ibidem, p. 164.7 Ibidem, p. 166.

2

document.doc

3