Binele, răul şi „terorismul“Terorismul rămâne o abstracţie conceptuală, de vreme ce comunitatea internaţională nu a reuşit să îi dea o definiţie. În 1937 deja, din cauza lipsei unui acord între statele membre, Societatea Naţiunilor (SDN) nu reuşea să adopte o convenţie pentru prevenirea terorismului şi reprimarea lui. Din acelaşi motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), în ciuda unei multitudini de dezbateri care au avut loc de-a lungul celor şaizeci de ani de existenţă, nu a putut determina natura terorismului. Mai recent, în 1998, când a fost creată Curtea Penală Internaţională (CPI), aceasta a trebuit să excludă terorismul internaţional din competenţele sale, deşi era însărcinată cu sancţionarea unui larg evantai de crime, inclusiv cea de genocid.Cu toate acestea, tema a invadat presa scrisă şi audiovizuală; în numeroase state au fost instaurate sisteme antirepresive sub pretextul unei rezistenţe la o ameninţare considerată drept existenţială. În toată istoria editării, foarte rar au fost consacrate atâtea cărţi, erudite sau nu, unui fenomen care a dus la „războiul“ declarat de preşedintele George W. Bush a doua zi după atentatele din 11 septembrie 2001.Washingtonul are motive să se felicite: nenumărate state au încheiat cu Statele Unite convenţii de „cooperare“, convenţii pe care, pe vremea ei, nici rezistenţa faţă de „comunismul internaţional“ nu a reuşit să le realizeze. Mai mult, America a reuşit să ralieze la cauza ei Uniunea Europeană şi Rusia, cu care a încheiat, la sfârşitul lunii aprilie 2007, o alianţă antiteroristă: e vorba însă de o convergenţă dictată de alte interese şi nu de un consens, aşa cum s-ar putea crede.Nu de mult, în Statele Unite un conferenţiar trebuia să evite analiza cauzelor politice şi sociale ale violenţei, de teamă să nu fie bănuit de terorism. Ucazul oficial impunea să se considere că planeta este ameninţată de o ură iraţională împotriva democraţiei. Politologii şi jurnaliştii evitau cu prudenţă să se înscrie împotriva curentului. Cu toate acestea, valul de contestaţii care se revarsă în urma scandalurilor provocate de administraţia Bush spulberă progresiv tabuurile şi ideile preconcepute, aşa cum arată mai multe lucrări apărute de curând. Acestea nu justifică terorismul, ci îi analizează cauzele şi sugerează remedii.Matthew Carr, autor al mai multor cărţi consacrate conflictelor mondiale, adoptă, în cartea sa Unknown soldiers, o poziţie contrară neoconservatorilor, demonstrând că terorismul nu e altceva decât politica servită (sau deservită), exclusiv sau nu, de către violenţă. El banalizează fenomenul amintind de atentatele şi asasinatele comise în secolul al XIX-lea în Rusia de organizaţii

care se revendicau de la Revoluţia Franceză din 1789, precum şi de cele aparţinând anarhiştilor de ambele părţi ale Atlanticului, mai ales în Franţa, în urma masacrului comunarzilor din 1870. În secolul trecut, nebunia ucigaşă a cuprins Balcanii (1900-1913), Irlanda de Nord începând cu 1919, ţările colonizate care se ridicau împotriva puterilor ocupante.Iar puterile ocupante şi-au justificat declanşarea represiunilor sângeroase, diabolizând combatanţii pentru libertate. Matthew Carr aminteşte că aceşti „terorişti“ au fost calificaţi de opresorii lor drept bandiţi, criminali de drept comun, răufăcători, monştri, şerpi, paraziţi… Un exemplu printre altele: în Kenya, membrii organizaţiei Mau-Mau erau prezentaţi în anii ’50 de către administraţia colonilor britanici drept membrii unei „secte demoniace“, în timp ce foarte respectabilul ziar New York Times explica, în mod doct, răscoala kenyană prin „frustrările unui popor de sălbatici (…) incapabil să se adapteze la progresul civilizaţiei“. Cifrele oficiale au arătat ulterior că cei care au fost acuzaţi că erau „însetaţi de sânge“ au omorât, în realitate, în timpul celor şapte ani cât a durat răscoala, 32 de coloni şi 167 de membri ai forţelor de ordine, dintre care 101 africani; în schimb, peste 20.000 de membrii Mau-Mau au fost masacraţi de forţele de securitate şi mai multe sute de mii de kenyeni au fost răniţi, mutilaţi, alungaţi din casele lor. Carr, care evocă printre altele şi cazul algerian, aminteşte că toate conflictele coloniale au avut ca epilog venirea la putere a liderilor „terorişti“: Jomo Kenyatta în Kenya, Nelson Mandela în Africa de Sud, Ahmed Ben Bella în Algeria, Menahem Begin în Israel, Anouar El-Sadat în Egipt, pentru a nu cita decât câteva nume.Pentru cei de la putere, teroriştii nu au niciodată motivaţii legitime; atât frustrările cât şi revendicările lor politice sau sociale nu sunt demne de a fi luate în considerare, recurgerea la violenţă nefiind decât expresia „fanatismului“ sau a „nebuniei“ lor. Matthew Carr arată, în acet sens, că în anii ’70, autorităţile vest-germane extrăgeau creierul din cadavrele membrilor bandei Baader-Meinhof pentru a determina originile genetice ale mentalităţii lor criminale. Un psihiatru german a reuşit chiar să „descopere“ o disfuncţie patologică într-unul din organele pe care le analizase.Alte teorii au fost răspândite de intelectuali americani de mare anvergură : Samuel Huntington, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, prezicea încă din 1993 un „conflict al civilizaţiilor“ între Occident şi Islam, iar istoricul Bernard Lewis explica încă din 1964 confruntarea israelo-arabă prin incapacitatea Islamului de a se adapta la modernitate. Aşa că nu e de mirare că Lewis a devenit unul dintre mentorii cei mai apreciaţi ai neoconservatorilor şi ai ultrasioniştilor americani.

Palestinienii reprezintă o mişcare de rezistenţă, la fel ca sioniştii sub mandat britanic (1922-1948)

Dining with terrorists, o lucrare recentă, oarecum unică în genul ei, contribuie foarte mult la demistificarea fantasmelor întreţinute de motivaţiile teroriste. Cartea a fost scrisă de Phil Rees, un celebru jurnalist de investigaţie recompensat prin doisprezece premii internaţionale pentru cărţile, documentarele şi articolele sale de presă. Ani de-a rândul el a străbătut planeta pentru a „cina“ cu marii responsabili ai organizaţiilor care practică violenţa. Dificultatea consta în faptul că el trebuia să pătrundă, uneori chiar să se infiltreze în interiorul mişcărilor clandestine din ţări diferite, precum Columbia, Algeria, Ţara Bascilor din Spania, Indonezia, Cambodgia, Sri Lanka, Afganistan, Liban, Iran, Egipt, Irlanda, Iugoslavia, Caşmir, Pakistan, Palestina. Recolta acestor anchete, care sunt însoţite şi de fotografii, este considerată, nu fără motiv, drept „stupefiantă“ de către Noam Chomsky. Latura umană a combatanţilor care apare din aceste relatări, forţa convingerilor lor, ne incită să avem în vedere alte mijloce, şi nu forţa, pentru a învinge violenţa lor, oricât de atroce ar părea aceasta.Povestitor fără pereche, Phil Rees ne oferă relatări ale aventurilor şi pericolelor pe care le-a trăit, portrete pătrunzătoare ale interlocutorilor săi. Nici unul dintre ei nu se consideră terorist, toţi susţin că răspund cu violenţă la violenţa opresorilor lor. Foarte rari sunt cei care speră o victorie militară; unii doresc să îşi oblige inamicul la negocierea unui compromis, alţii se mulţumesc să transmită un „mesaj politic“. Astfel, Matthew Carr clasează unele activităţi ale palestinienilor din anii ’70, mai ales deturnarea de avioane, în categoria propagandei.Pentru Phil Rees, palestinienii sunt organizaţi într-o forţă de rezistenţă, la fel ca sioniştii sub mandatul britanic (1922-1948) şi francezii sub ocupaţia nazistă. În 1997, el l-a cunoscut pe unul din fondatorii Hamasului, un intelectual care obţinuse diplomele în universităţile americane, profesor de inginerie la universitatea islamică din Gaza, autor al mai multor cărţi de tehnologie sau politice. Ismail Abou Shanab îi mărturiseşte că s-ar ralia cu plăcere la acordurile de la Oslo dacă ar crede că Israelul ar accepta crearea unui stat palestinian demn de acest nume. „În faţa obuzelor lansate de tancuri, a bombardamentelor avioanelor F-16 şi a rachetelor elicopterelor Apache ale armatei forţelor de ocupaţie, ce putem face altceva decât să ne trimitem copiii ca să fie ucişi în Israel“, îi spune cu tristeţe lui Rees. Pentru el e o ocazie de a lansa un apel deznădăjduit către opinia mondială.Abou Shanab, la vârsta de 47 de ani, rămăsese un militant în ciuda anilor de închisoare petrecuţi în închisorile israeliene, din

care doi ani a stat într-o minusculă celulă subterană. Şase ani mai târziu, în 2003, în timp ce era la volanul maşinii sale, tirul unui elicopter israelian l-a decapitat şi a dezmembrat corpul său, un spectacol la care Phil Rees a asistat, privind din întâmplare reportajul difuzat de un canal de televiziune prin satelit.Abou Shanab nu e, de fapt, decât a 138-a victimă, în doi ani, a politicii israeliene de „asasinate cu ţintă“, preciza anchetatorul fără vreun alt comentariu. Ar fi putut adăuga că asasinatele cu ţintă (execuţii extra-judiciare) sunt considerate de legile internaţionale crime de război, în timp ce Hamasul – care este totodată şi mai ales un influent partid politic, majoritar într-un parlament ales democratic – este sancţionat în mod sever, fiind considerat o „organzaţie teroristă“ atât de către Statele Unite cât şi de Uniunea Europeană, care au stopat chiar ajutorul către guvernul palestinian a doua zi după victoria Hamasului, în alegeri totuşi democratice.

Islamofobia tinde să nu facă distincţie între islam, islamism, fundamentalism, jihadism şi terorism

Phil Rees nu s-a temut să traverseze Columbia de la un capăt la altul, vizitând succesiv maquis-urile marxiste ale Forţelor Armate Revoluţionare din Columbia (FARC) şi pe cele ale miliţiilor contrarevoluţionare, ambele practicând în mod curent răpiri şi asasinate nu doar ale concetăţenilor suspectaţi că ar simpatiza cu tabăra adversă, ci şi ale străinilor aflaţi în trecere. El a fost bulversat de această experienţă, dar consideră că e contra-productiv să li se aplice calificativul infamant de „terorişti“. Pentru a ajunge la pace, susţine jurnalistul, ar trebuie să excludă injuria şi să se ţină seama de interesele şi mizele părţilor aflate în conflict. De altfel, adaugă el citând foşti ambasadori americani în America Latină, oare politica Washingtonului în această curte din dos a Statelor Unite e mai puţin „teroristă“ (1)?În Ţara Bascilor, Phil Rees nu ocultează crimele comise de mişcarea pentru independenţă ETA, dar reproşează guvernului de la Madrid (şi în mod indirect Statelor Unite şi Uniunii Europene) că denunţă acest „terorism“, dar în acelaşi timp evită să iniţieze un dialog serios cu cei care îşi justifică acţiunile prin istoria, cultura şi identitatea bască. El aminteşte că în Irlanda de Nord, un conflict vechi de mai multe decenii, care era prezentat în mod complezent ca fiind de origine religioasă, deci ireductibil, a putut fi rezolvat datorită, e drept, unor lungi şi fastidioase negocieri cu Armata Republicană irlandeză (IRA).Lucrurile stau diferit în cazul al-Qaedei care, la fel ca preşedintele Bush, consideră confruntarea dintre Occidentul „iudeo-creştin“ şi islam ca fiind de ordin existenţial. Nici o negociere, nici un compromis, nici o posibilitate de coexistenţă

pacifică ce ar putea fi instaurată de exemplu cu „Imperiul Răului“ sovietic, nimic nu e de conceput în acest caz. Războiul sfânt, „jihadul“ dlui Ossama Bin Laden este la fel de intransigent ca şi „cruciada“ dusă de preşedintele Bush după atentatele din 11 Septembrie. De altfel cum să negociezi cu o nebuloasă ascunsă în munţii afgano-pakistanezi, fără structuri globale, fără rădăcini naţionale, care se mulţumeşte să îşi incite partizanii la violenţă împotriva imperiului american şi a susţinătorilor săi locali? Cum să tratezi cu celule de militanţi împrăştiaţi în toată lumea, care funcţionează în mod autonom ca nişte electroni liberi, cu motivaţii diferite de la o ţară la alta?Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele au fost date de o lucrare consacrată al-Qaedei, care este fără îndoială una dintre cele mai documentate din cele apărute până acum: The looming tower, de Lawrence Wright, care tocmai a obţinut Premiul Pulitzer. Lawrence Wright, universitar, cronicar la revista New Yorker, ale cărui lucrări au fost premiate în repetate rânduri, se bazează pe informaţii de primă mână, pe documente inedite redactate de conducătorii al-Qaedei, pe interviuri făcute cu 483 de actori sau martori (a căror listă o ataşează), printre care apropiaţi ai dlui Bin Laden, terorişti care s-au pocăit, specialişti în islam, foşti membri CIA şi FBI. Ancheta lui l-a purtat, în cinci ani, în Arabia Saudită, în Egipt, în Afganistan, în Pakistan, în Sudan, în Yemen, dar şi în mai multe ţări occidentale. El descrie amănunţit originile organizaţiei transnaţionale, ideologia ei, luptele sale intestine, iluziile şi deziluziile sale.Portretele conducătorilor acestei organizaţii, ale mediului lor familial şi social ne dezvăluie resorturile psihologice ale comportamentului lor. Personalitatea dlui Bin Laden, descrisă de cei care l-au cunoscut bine, contrariază: marginal în sânul unei familii de miliardari, de o modestie extremă, el duce o viaţă monahală în fundul peşterilor; este atent faţă de cele patru soţii ale sale, din care două sunt titularele unui doctorat, una în psihologie infantilă, alta în lingvistică. Tată ireproşabil a cincisprezece copii, naţionalist saudit înainte de a deveni antiamerican, el e considerat ca având capacităţi intelectuale limitate, de unde şi influenţa pe care o exercită asupra lui egipteanul Ayman al-Zawahiri, adjunctul său şi mintea limpede a al-Qaedei. Credoul lor comun este cel al mentorului lor, ideologul egiptean Sayed Qutb, spânzurat sub regimul Nasser, care afirma că „omul alb din Statele Unite şi din Europa zdrobeşte popoarele colonizate“. Pentru Sayed Qutb lumea se împarte în două tabere antagoniste, cea a Islamului şi cea a jahiliyyah (perioadă preislamică păgână şi decadentă), cu referire la regimurile „apostate“ supuse imperialismului.Cu siguranţă că nu e întâmplător faptul că organizaţia transnaţională s-a dezvoltat considerabil începând cu mijlocul

anilor ’90, când majoritatea mişcărilor islamiste (naţionale) renunţau la violenţă (constatând consecinţele ei negative) pentru a se integra în viaţa politică a ţărilor respective. Prăpastia dintre cele două curente a apărut în mod evident în momentul atentatelor împotriva turnurilor din New York şi împotriva Pentagonului. Cvasitotalitatea mişcărilor islamiste, legale sau clandestine, toate autorităţile religioase musulmane au condamnat crimele oribile ale jihadiştilor, precum şi ideologia lor, pe care au denunţat-o ca fiind contrară scrierilor Coranului. Schisma a fost aproape ocultat de mass-media, iar această poziţie nu a împiedicat răspândirea islamofobiei în rândul opiniei publice occidentale; aceasta tinde să confunde – iar vocabularul din mass-media şi prejudecăţi mai vechi contribuie la acest lucru – islamul, islamismul, fundamentalismul, jihadismul şi terorismul.Caricatura apărută într-un ziar danez reprezentându-l pe profetul Mahomed cu o bombă pe cap nu este decât expresia elocventă a acestui amalgam. Dezbaterile legitime care au urmat, privind „dreptul de a critica islamul“ (2), au ocultat dezbaterea care în mod normal ar fi trebuit să aibă lor: cea despre cauzele multiple ale terorismului, despre frustrările şi furiile provocate de hegemonia americană, de regimurile dictatoriale care interzic exprimarea liberă, de corupţia şi nedreptăţile sociale, de criza identitară în cazul imigraţilor. Elitele „iudeo-creştine“ ştiu foarte bine că islamul, ca toate celelalte religii, conţine ingrediente care pot fi exploatate politic pentru a justifica atât binele cât şi răul.

În ochii administraţiei Bush, terorişti sunt toţi cei care se opun hegemoniei americane

Unii strategi americani au prezis foarte clar că în era postsovietică islamul va înlocui comunismul ca ameninţare existenţială. Dimensiunea geopolitică a evenimentului este examinată de Adrian Guelke, profesor la Centrul pentru studierea conflictelor etnice, la Belfast, în cartea sa Terrorism and Global Disorder. El afirmă că administraţia americană susţinută de numeroşi politologi, greşeşte atunci când consideră atentatele împotriva turnurilor din New York şi împotriva Pentagonului ca un moment de turnură în istoria contemporană. El consideră că prăbuşirea Uniunii Sovietice a deschis calea unei noi forme de rezistenţă faţă de hegemonia americană, şi anume terorismul transnaţional. Atunci importanţa politică a evenimentelor din 11 septembrie a fost exagerată pentru a justifica „războaiele“ preşedintelui Bush? După cum ne amintim, acesta a acuzat al-Qaeda că încearcă să „construiască un imperiu islamic din Spania până în Indonezia“.

Atentatele din 11 septembrie au reprezentat o „surpriză divină“ pentru neoconservatori. O surpriză care le-a permis punerea în practică a programului lor imperial: ocuparea Afganistanului şi a Irakului, care trebuia să o preceadă pe cea a Iranului; întărirea prezenţei militare în Asia Centrală şi în Golf; acapararea resurselor petroliere; „democratizarea“ sau înlocuirea regimurilor recalcitrante faţă de „noua ordine internaţională“. Şi totul în numele „războiului împotriva terorismului“, planetar, total şi de durată nelimitată, conform mărturiei preşedintelui Bush.Dându-şi în sfârşit seama de implicaţiile negative ale acestei denumiri, într-o circulară de la sfârşitul lunii aprilie, Foreign Office le-a recomandat diplomaţilor britanici să nu o mai folosească. Fără îndoială că îndrăzneala nemaiîntâlnită a piraţilor aerului, amploarea îngrozitoare a numărului victimelor, emoţia provocată în toată lumea, au determinat „comunitatea internaţională“ să fie de partea Statelor Unite, cel puţin în primul moment. După cum ştim, consecinţele au fost catastrofale.Implozia statului irakian, anarhia care e dublată de succesele militare ale talibanilor în Afganistan, eşecul trupelor americane în ambele ţări nu sunt decât rezultatele cele mai vizibile ale aventurării neoconservatorilor. Bilanţul real este mult mai apăsător. Administraţia Bush profită de conjunctură pentru a înmulţi legile represive care amintesc de climatul epocii maccarthyste. Aprobă comportamentul statelor poliţieneşti care reprimă opoziţia sau pe minorităţi. Pentru Washington, mişcările care rezistă hegemoniei americane sunt teroriste; iar cele care acceptă această hegemonie nu sunt. Terorismul de stat este tolerat, chiar încurajat, dacă este exercitat în interesul Statelor Unite. Toţi aceşti factori îi favorizează pe partizanii violenţei. Emulii al-Qaedei (care acum zece ani avea mai puţin de o sută de membri activi) s-au implantat în forţă în Irak, şi s-au înmulţit în numeroase ţări, mai ales în Africa de Nord şi în Europa.În urma lecturii lucrărilor citate, am putea concluziona să, într-o lume unipolară, terorismul rămâne singura armă de care dispun cei slabi pentru a-i hărţui pe cei puternici în nişte conflicte asimetrice. Numai o abordare politică a acestui fenomen e susceptibilă de a-i atenua consecinţele.Matthew CarrUnknown soldiers. How Terrorism Transformed the Modern World, Profile Books, Londra, 2006, 400 p., 20 lire.Phil ReesDining with Terrorists. Meeting with the World’s Most Wanted Militants, Macmillan, Londra, 2005, 432 p., 7,99 lire.Lawrence Wright

The Looming Tower. Al Qaeda’s road to 9/11, Alfred A. Knopf, New York, 2006, 480 p., 27,95 dolari.Adrian GuelkeTerrorism and Global disorder. Political Violence in the Contemporary World, I. B. Tauris, Londra, 2006, 288 p., 12,99 lire.

Temele seminarului au fost:

Prima parte

1. DEFINIREA TERORISMULUI

2. TEORIILE TERORISMULUI

3. TIPURILE TERORISMULUI

4. IPOTEZELE TERORISMULUI

5. PSIHOLOGIA TERORISMULUI

6. PREVENIREA TERORISMULUI PRIN EDUCAŢIE SI INSTRUIRE

7. ÎNTREBĂRI SI RĂSPUNSURI

Partea doua

1. TERORISMUL CLASIC VS. TERORISMUL ACTUAL

2. AMENINŢAREA POTENŢIALA IN TERORISMUL ACTUAL

3. LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI – STRATEGIE

4. LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI – OPERAŢIONAL-TACTIC.

5. LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI – IDEOLOGIE

6. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE MENITE SA LUPTE ÎMPOTRIVA

TERORISMULUI

7. ÎNTREBĂRI SI RĂSPUNSURI

Dezbaterea legată de terorism trebuie să renunţe la evitarea unor concepte

Conform unui grup de experţi ai armatei SUA, denumit 'Red Team', concepte

precum 'jihad' sau 'islamist' trebuie să facă parte din dezbaterea referitoare la

terorismul secolului XXI, agenţiile americane care evită aceste cuvinte

menajând, în opinia grupului, legătura dintre extremismul religios şi actele de

violenţă, scrie ziarul american The Washington Times.Raportul intern, elaborat

de grupul mai sus amintit şi a cărui copie se află în posesia ziarului, arată că

trebuie respinsă ideea că islam şi arab sunt concepte cu regim special, care nu

au voie să fie supuse criticii sau dezbaterii ca elemente pentru înţelegerea

inamicilor în cadrul conflictului actual. Raportul, intitulat 'Freedom of Speech in

Jihad Analysis: Debunking the Myth of Offensive Words' (Libertatea cuvântului în

analiza jihadului: Demontarea mitului cuvintelor ofensatoare), a fost elaborat de

analişti civili necunoscuţi şi contractori ai comandamentului central al armatei

SUA, responsabili pentru Orientul Mijlociu şi Asia, fiind considerat primul

document oficial care lansează o provocare la adresa acelor persoane din

guvern care încearcă să minimalizeze rolul islamului ca sursă de inspiraţie a

violenţei teroriste, faptele dovedind, în opinia autorilor, că inamicii SUA citează

izvoarele islamului ca bază a jihadului lor global, americanilor nemairămânându-

le decât responsabilitatea de a-i portretiza pe inamici într-o manieră corectă şi

onestă.

Raportul reprezintă o contribuţie la dezbaterea în curs din interiorul guvernului şi

armatei americane legat de rădăcinile terorismului, relaţia sa cu islamul şi de cel

mai adecvat mod de a contracara ideologia extremistă. Raportul citează două

documente ale administraţiei Bush, care par să minimalizeze orice legătură între

islamul radical şi terorism. Un memorandum din ianuarie 2008 al Oficiului de

Securitate Intern pentru Drepturile şi Libertăţile Civice afirma că musulmani

americani neidentificaţi au recomandat ca guvernul SUA să evite folosirea de

termeni precum 'jihadist', 'terorist islamic', 'islamist' sau 'luptător sfânt',

afirmând că ar crea 'un climat negativ' şi ar da naştere la acte de hărţuire şi

discriminare. Dan Sutherland, responsabil la oficiul mai sus amintit, arăta că

documentul nu reprezintă o politică departamentală, fiind vorba despre o

compilaţie de recomandări şi idei avansate de ideologi musulmani proeminenţi.

Sutherland a declarat că este de acord cu ideea că e nevoie de o dezbatere

legată de terminologia teroristă pentru a descrie 'ameninţarea foarte serioasă cu

care ne confruntăm'. Cel de-al doilea document menţionat de raport a fost

elaborat pentru Departamentul de Stat de către departamentul pentru mesaje

extremiste al Centrului Naţional pentru Combaterea Terorismului, acesta

îndemnând oficialii americani să folosească termenul de 'extremist violent' şi să

nu-l folosească niciodată pe cel de 'jihadist', pentru că acesta va 'legitima'

teroriştii. Michael E. Leiter, director al Centrului pentru combaterea terorismului,

a pus sub semnul întrebării unele din concluziile memorandumului, în cadrul

unei audieri parlamentare din 10 iulie, afirma purtătorul de cuvânt Carl Kropf.

Potrivit lui Leiter, nu se poate să nu vorbeşti despre faptul că lupta contra terorii

implică islamul ca religie, el adăugând totuşi că 'ideologia care motivează aceşti

terorişti are în realitate foarte puţin de-a face cu religia islamului'.