Bilantul istoric al lui Francisco Franco

Codrut Constantinescu

Personalitatea si istoria lui Franco reprezinta una dintre paginile ocultate ale istoriei secolului

al XX-lea, secolul extremismelor. Autorii acestui amplu proces istoriografic se includ in ceea

ce generic putem numi "Stanga", cu diversele ei curente (social-democrata, socialista,

comunista cu subdiviziunile ei). 

Francisco Franco a reprezentat pentru aceasta importanta concentrare de forte tinta perfecta

pentru diversele trageri in poligonul istoriei, pentru ca el era vinovat de a fi reusit sa elimine

Stanga in totalitate din Spania pentru mult timp si, in plus, ca si cum infrangerea din razboiul

civil din perioada 1936-1939 nu ar fi fost suficienta, Franco a mai lasat in urma si o monarhie

constitutionala, dar mai ales o economie capitalista prospera care, la sfarsitul perioadei

franchiste (1975), aseza Spania pe un incredibil loc 8 intre cele mai dezvoltate natiuni ale

Planetei. Nu, astfel de lucruri nu pot fi iertate, iar Stanga (cea democrata intr-o mai mica

masura, e drept) ce a distrus succesiv toate economiile asupra carora si-a pus amprenta, cea

chineza prosperand tocmai pentru ca s-a abatut de la standardele comuniste, s-a razbunat

postum pe Franco in nenumarate campanii de dezinformare. De aceea este cu atat mai

interesanta publicarea in limba romana a cartii lui Pio Moa, Franco. Un bilant istoric1, primul

volum, din cate avem noi cunostinta, in spatiul romanesc despre regimul si personalitatea lui

Francisco Franco. 

Remarcam o anomalie in istoriografia romaneasca, aceasta neinteresandu-se mai deloc de

problematica razboiului civil spaniol care, pe plan international, beneficiaza de o cantitate de

lucrari dedicate (diverse aspecte) aproximativ egala cu cea care se concentreaza asupra celui

de al Doilea Razboi Mondial. Interesul este firesc, avand in vedere ca razboiul civil spaniol a

fost poligonul de incercare a celei de a doua conflagratii mondiale. Volumul ar trebui citit si

pentru a potoli curiozitatea istorica ce pleaca de la intrebarea cum de a ajuns cineva nascut in

obscurul si micul port galician Ferrol, destinat unei cariere pe mare precum foarte multi

galicieni, sa conduca destinul nu numai al micii lui provincii, dar al acestui fascinant amalgam

de provincii care formeaza Spania, influentand intr-o maniera semnificativa chiar si evolutia

Europei? Stim ca aceasta afirmatie poate parea exagerata la o prima vedere, insa lectura cartii

lui Pio Moa o confirma pe deplin. Pio Moa este ziarist, scriitor, istoric de origine galiciana, al

carui parcurs intelectual si politic este deja unul clasic pentru secolul al XX-lea: de la

activismul comunist si chiar maoist, din tinerete, catre atitudini democratice si conservatoare,

la maturitate. Cum moda corectitudinii politice a cuprins si Spania, se considera ca ar fi un

personaj controversat pentru ca, firesc, refuza sa condamne simplist dictatura franchista sau sa

accepte casatoriile homosexuale. In mod ciudat si inexplicabil, cartile lui sunt best-seller-uri.

Enumeram trilogia redactata de Pio Moa despre razboiul civil: Personajele Republcii vazute

de ele insele, Originile razboiului civil spaniol, Prabusirea Republicii si razboiul civil.

Volumul autorului spaniol face o radiografie a regimului franchist, de la preliminariile

izbucnirii razboiului civil prin rebeliunea militara din iulie 1936 pana la consecintele acestei

lungi perioade din istoria Spaniei (1936-1975), concentrandu-se spre final si asupra analizarii

efortului de denigrare. Inspirata este reproducerea in anexe a testamentului politic al lui

Franco, dar si a scandalului declansat in Spania de declaratiile lui Alexandr Soljenitin dintr-un

interviu acordat TVE in 1987. Episodul Soljenitin este relevant pentru lupta dusa impotriva

lui Franco dupa moartea acestuia. Marele scriitor rus a ajuns la Mardid in 1976 si a declarat

televiziunii spaniole: "Stiti dumneavoastra ce este o dictatura? Spaniolii sunt absolut liberi sa

locuiasca oriunde si sa se deplaseze in oricare loc din Spania. Noi, sovieticii, n-o putem face

in tara noastra. Spaniolii pot pleca liber din tara lor pentru a merge in strainatate. In tara

noastra suntem niste puscariasi. Daca noi ne-am bucura de libertatea de care dumneavoastra

va bucurati aici, am ramane cu gura cascata". Aceste declaratii au declansat o isterie colectiva

a Stangii spaniole, ajungandu-se la declaratii explicit criminale de genul celei facute de Juan

Benet: "Cred cu fermitate ca, atata timp cat exista persoane ca Alexandr Soljenitin, lagarele de

concentrare vor supravietui si vor trebui sa supravietuiasca". Probabil ca si episodul spaniol l-

a determinat pe scriitorul rus sa publice cartea Lerreur de lOccident2 in care declara

franc(hist): "Comunismul se opreste doar acolo unde se izbeste de un zid sau de o vointa de

nezdruncinat". Franco a fost arhitectul cu o solida vointa anticomunista. Alte doua

personalitati cu vointa care au pus umarul solid la prabusirea comunismului nu au fost oare

Ronald Reagan si Papa Ioan Paul al II-lea?!

Editura romaneasca incearca sa nu deranjeze foarte mult publicand urmatorul mesaj

publicitar, cartea ar fi "o incercare de a recupera si aspectele pozitive ale regimului, pe

nedrept omise". Adevarul este ca Pio Moa nu gaseste foarte multe aspecte negative ale

regimului franchist, iar cand acestea sunt in mod profesionist enumerate (si nu eludate, cum ar

face un istoric de stanga analizand, de exemplu, Cuba lui Castro) ele sunt comparate cu

rezultatele/ metodele din alte dictaturi contemporane cu Franco, mai ales din democratiile

populare. Notabil este faptul ca i se da cuvantul si generalului Franco. In cele mai multe carti

in care este analizat, disecat regimul sau razboiul civil spaniol se considera ca Franco, in

calitatea lui de conducator al taberei "fasciste" sau nationaliste (cu toate ca tabara

conservatoare s-a autointitulat inca de la inceput drept nationala), nu are dreptul de a spune

ceva. Surprinzator insa, citatele reproduse din lucrarea sa memorialista dovedesc un acut simt

politic, un realism desavarsit care se probeaza nu numai la nivel retoric, dar si in domeniul

actiunilor sale politice. "Luptand impotriva comunismului, credem ca facem un serviciu

Europei, deoarece comunismul este un pericol universal. Daca am pieri, pericolul ar fi mai

mare pentru celelalte popoare" sau "Fiecare popor e bantuit de demonii sai familiari, care

difera de la unul la altul. Cei din Spania se numesc: spirit anarhist, critica negativa, lipsa de

solidaritate intre oameni, extremism si dusmanie reciproca". O caracterizare care ne suna

familiar.

O problema spinoasa ramane represiunea sangeroasa pe care a dezlantuit-o regimul franchist

dupa incheierea ostilitatilor. Moa arata ca "in timpul primelor luni dupa razboi, pana in

ianuarie 1940, noul regim a retinut provizoriu circa 270.000 de persoane (inclusiv cei de drept

comun) in scopul de a stabili raspunderile fiecaruia, lucru imposibil. In mai 1940 s-au dat

40.000 de sentinte de tot felul si ramaneau 240.000 de persoane, majoritatea in asteptarea

judecatii. In iunie, un decret acorda libertate conditionata celor condamnati la sase ani sau la

mai putin, iar la 1 aprilie 1941, celor condamnati pana la 12 ani, beneficiu extins in 1942 pana

la 14 ani. Tribunalele militare au pronuntat circa 50.000 de condamnari la moarte, fiind

executate aproximativ jumatate. Numarul mortilor in inchisorile spaniole, in marea lor

majoritate in urma unor boli de carenta, putea fi intre 10.000 si 20.000". Are sens sa

comparam aceste cifre cu represiunea dintr-una dintre tarile comuniste de dupa 1945 care nu

avea populatia Spaniei?! In mod sigur, aceasta cifra este depasita si de modesta Albanie, cu o

populatie de zece ori mai mica decat Spania. Dupa razboiul civil "imensa majoritate a

soldatilor mobilizati de Frontul Popular (1,5 milioane de barbati), dintre cei care l-au votat in

1936 (4,6 milioane) sau au locuit in zona (14 milioane), n-a fost executata si nici n-a plecat in

exil. S-a reintegrat in curand in societate, si-a refacut viata, impartasind dificultatile generale

din vremea aceea".

Bilantul lui Franco este unul pozitiv deoarece (in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial)

"Caudillo a tinut intotdeauna seama de interesele Spaniei, dupa cum le intelegea el, si trebuie

sa admitem ca le-a inteles destul de bine: a scapat tara de noi masacre, devastari si razbunari.

Iar pe deasupra, a inlesnit substantial victoria democratiilor, cu toate ca nu credea in acestea,

ceea ce in definitiv a fost cel mai bine pentru Europa Occidentala". Istoriografia

contemporana a ajuns, in sfarsit, la concluzia ca regimul lui Franco nu poate fi catalogat rapid

ca nazist sau fascist doar pentru ca a fost sustinut militar de acestea. De altfel, este mentionat

in extenso interesantul episod singular al intalnirii dintre Franco si Hitler din 1941 in sudul

Frantei, in urma caruia Hitler l-a scos definitiv de la suflet pe generalul spaniol care facea tot

posibilul pentru a amana intrarea in razboi de partea Axei. Pozitia lui Franco i-a salvat, de

altfel, pe britanici de la un dezastru in Mediterana Occidentala. "Franco a insistat intotdeauna

in privinta caracterului exclusiv spaniol al sistemului sau si n-a acceptat vreodata

anticrestinismul sau neopaganismul, prezente la celelalte: aproape mereu a insistat in a-si

defini regimul sau drept catolic. Mai mult, spiritul sau ordonat si militar nu se impaca deloc

cu mobilizarea politica a maselor, caracteristica pentru astfel de modele". Franco a fost un

dictator ciudat si atipic pentru secolul al XX-lea, care prefera sa demobilizeze masele, si nu sa

le mobilizeze. El a facut-o oferind maselor distractie ieftina, fotbal (era un sustinator al

echipei Real Madrid care in perioada anilor 1960 domina incontestabil din punct de vedere

fotbalistic Europa, castigand sase Cupe ale Campionilor si fiind finalista de alte doua ori!),

lupte cu tauri si posibilitatea de a accede la o infrastructura turistica din ce in ce mai

performanta. Franco avea si simtul umorului si al deriziunii, atat de strain dictatorilor fanatici

din secolul al XX-lea. "Odata, gresind o cifra la inregistrarea mesajului de Anul Nou, si cum

ministrul Informatiilor, Arias Salgado, insista sa se repete operatia, a spus: Nu va faceti griji, e

totuna. Nimeni nu asculta mesajul". Vi-l imaginati pe Ceausescu spunand acelasi lucru?!

Poreclit El Prudente, lumea glumea pe seama acestei adevarate calitati a lui Franco spunand

ca pe masa lui sunt doua tipuri de probleme: cele pe care timpul le-a rezolvat si cele pe care

timpul le va rezolva. Evident, si aceasta butada dorea sa induca faptul ca Franco a fost un

natang care, pur si simplu, nefacand mai nimic, a avut doar noroc, afirmatie calomnioasa,

chiar daca amuzanta.

Stanga nu poate ierta faptul ca tranzitia de la regimul franchist la democratie s-a desfasurat

remarcabil de pasnic (lasand la o parte violentele sporadice ale ETA, care nu au influentat in

niciun fel rezultatul final), spre deosebire de tranzitiile inca neincheiate ale tarilor comuniste,

pline de violente (sa ne aducem doar aminte de perioada 1990-1991 din istoria romanilor),

catre regimurile parlamentare. Paralelele nu se opresc aici, caci, daca facem o comparatie cu

tarile din Rasaritul Europei, toate avantajele sunt de partea Spaniei franchiste, atat in plan

economic, cat si politic. Evident, Franco nu a avut proasta idee sa distruga economia spaniola

nationalizand-o. De altfel, comparatia nu este un proces atat de complex, trebuie doar amintit

ca Romania si Spania se aflau aproximativ la acelasi standard de viata in 1936, iar in 1939,

dupa incheierea sangerosului razboi civil care a ravasit profund societatea spaniola,

distrugand o mare parte din industria sau agricultura iberica, ucigand aproximativ trei sute de

mii de oameni, provocand exodul a altor sute de mii spanioli, Romania avea un standard de

viata mult superior. In 1990, situatia se inversase fundamental, Romania fiind printre codasele

Europei, iar Spania printre fruntasi. Guvernarea generalului Franco este relevanta, un adevarat

studiu de caz, pentru complexitatea unui secol atat de dinamic si sangeros, iar cuvintele lui isi

pastreaza din actualitate: "Sa nu uitati ca dusmanii Spaniei si ai civilizatiei crestine stau de

veghe".