biblioteca-digitala.robiblioteca-digitala.ro/reviste/Litua/dl.asp?...COLEGIUL DE REDACŢIE: PETRE...

www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro

LITUASTUDII ŞI CERCETĂRI

XIV

MUZEUL JUDEȚEAN GORJ„Alexandru Ștefulescu”

Târgu-Jiu 2012


COLEGIUL DE REDACŢIE:PETRE GHERGHE

GHEORGHE CALOTOIULIVIAN RĂDOESCU

DUMITRU HORTOPANTITUS ZAMFIROIUALBINEL FIRESCU

ION CATANĂVALENTIN PĂTRAŞCU

FELICIA BANTEAADINA-GABRIELA COTOROGEA

DESENE: ELENA PANĂ

FOTOGRAFII: ION CATANĂ

Tehnoredactare:ROBERT ADRIAN CATANĂ

Autorii răspund de forma ştiinţifi că şi stilistică a lucrărilor.GENEVA, 8

210136, Târgu-JiuGorj, România

Tel./Fax: 0253/212044e-mail: [email protected]

www.muzeulgorjului.ro


I. ARHEOLOGIE


7

Trei altare de cult din cultura SălcuţaThree altars for the worship of culture Sălcuţa

Cătălin Nicolae Pătroi

Abstract:The material presents three altars for the worship discovered in

sites (places) belonging to the Sălcuţa eneolithic culture.It is about the eponymic settlement from „Piscul Cornişorului”, Sălcuţa and the sites from Cerăt and Valea Anilor. There have been discovered similar pieces in the synchronic environment from Serbia and Bulgary, in the Bubanj and Krivodol cultures, at Lîga, Kovilovo and Krivlej.

The shrines from the three site of Sălcuţa are rectangular or triangular, showing registre decoration, with meandres made through incision and incesed lines disposed in a net. The early Neolithic traditions, from Starčevo-Criş and Vinča culture, are visible in culture Sălcuţa.

Rezumat:Materialul prezintă trei altare de cult descoperite în situri aparţinând

culturii eneolitice Sălcuţa. Este vorba despre aşezarea eponimă de la ,,Piscul Cornişorului,, Sălcuţa şi siturile de la Cerăt şi Valea Anilor. În mediul sincron din Serbia şi Bulgaria, în culturile Bubanj si Krivodol, au fost descoperite piese similare la Lîga, Kovilovo şi Krivlej.

Altarele din cele trei situri Sălcuţa sunt dreptunghiulare ori triunghiulare, prezentând decor în registre, cu meandre realizate prin incizie şi linii incizate, dispuse în reţea.

Tradiţiile neolitice timpurii, de tip Starčevo-Criş şi Vinča se regăsesc în Cultura Sălcuţa.

Keywords: Sălcuţa culture, habitation level, shape and decoration.

Cuvinte cheie: cultura Sălcuţa, nivel de locuire, forme şi decoruri.

Deşi numeroase, cercetările din mediul culturii eneolitice Sălcuţa, nu au scos la iveală foarte multe materiale care să ilustreze viaţa spirituală


8

a comunităţilor de la sud de Carpaţi, zona Oltenia. Cele mai numeroase artefacte, ce aruncă o lumină asupra acestui aspect, sunt fi gurinele antropomorfe şi zoomorfe, ce au apărut în numeroase aşezări aparţinând culturii Sălcuţa şi se găsesc în contexte stratigrafi ce bine determinate.

În cele ce urmează vom aborda subiectul altarelor de cult1, pornind de la câteva descoperiri din Oltenia, din situri ce aparţin perioadei eneolitice şi culturii Sălcuţa. Primul altar de cult descoperit în mediul Sălcuţa provine din aşezarea eponimă. A apărut în urma cercetărilor realizate de catre Hortensia Dumitrescu2 în această staţiune arheologică. Din nefericire, materialul şi contextul arheologic în care a fost găsit, nu a fost valorifi cat de către autoarea sapăturilor.

Piesa la care facem referire este un altar cupă, de formă patrulateră, cu patru picioare. Este modelat neglijent dintr-o pastă modestă şi ars secundar într-o locuinţă a primului nivel3.

Cel de al doilea altar, afl at în stare fragmentară, l-am identifi cat în colecţia Muzeului Olteniei Craiova. Din păcate, nici acest altar nu a fost valorifi cat ştiintifi c în totalitate. Autoarea descoperirii, Doina Galbenu, a făcut câteva referiri4 la această piesă gasită în situl de la Cerăt(judeţ Dolj). Fragmentul de altar supus discuţiei pare a avea forma patrulateră și prezintă un decor incizat, dispus în linii paralele, grupate câte trei. Nu au fost identifi cate urme incrustaţie. Şi acest altar prezintă un picior de susţinere. Unelte din silex, os - corn, dălţi din cupru, descoperite în complexe stratigrafi ce sigure, se încadrează fazelor evolutive Sălcuţa II – III.

Al treilea altar de cult, descoperit de Ion Stângă în situl de la Valea Anilor (judeţ Mehedinţi)5, urmează acelaşi traseu. Piesa este inedită, în stare fragmentară şi se afl ă în depozitul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, Drobeta Turnu Severin. De altfel, doar o parte din ceramică şi fi gurinele antropomorfe şi zoomorfe au fost exploatate de către autor. Cu dimensiuni de 4,2 cm – înălţime şi 10,5 cm lungimea laturii

1 Comunicare - ,,Două altare de lut aparţinând culturii eneolitice Sălcuţa,, Dr. Cătălin Nicolae Pătroi. Subiect abordat la simpozionul naţional Arheologia în Oltenia, ediţia a XIII-a, organizat de Secţia Arheologie-Istorie a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier Drobeta Turnu Severin în perioada 4-5 noiembrie 2011.2 Săpături realizate de către Hortensia Dumitrescu în anii 1945-1946.3 Este prezentat de Marinescu, S.B. şi Andreescu, în fi g. 28/1.4 Cercetările efectuate de către D.Galbenu, în anul 1969, la Cerăt, au fost comunicate la Simpozionul Muzeului Olteniei Craiova din acelaşi an. Din rezumatul tezei de doctorat al autoarei, lucrare care nu a fost publicată, se poate observa că o parte din documentaţia de săpătură şi materialele descoperite la Cerăt, au stat la baza capitolului referitor la cultura eneolitică Sălcuţa. 5 Săpături efectuate de I. Stângă în anii 1981 -1983, punctul ,,La Glămie,,. Vestigiile se găsesc pe un amplasament clasic, malul pârâului Drincea, altarul supus discuţiei fi ind descoperit în campania din 1982. Numărul de inventar din muzeu este 5693.


9

întregi, altarul prezintă un decor complex, meandric şi incizii(câte două-trei linii grupate). Cele trei descoperiri nu sunt primele de acest gen din Oltenia, din perioada neolitică timpurie fi ind semnalate altare de cult în situri aparţinând culturii Vinča. Din situl de la Ostrovul Corbului (judeţul Mehedinţi), în colecţia Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, Drobeta Turnu Severin6, se găsesc patru piese (Inv. – I 1228, Inv. – I 2452, Inv. – I 5351, Inv. – I 3503). Unul din altarele mentionat, cu număr de inventar, este luat în evidenţă şi de D. Berciu7.

Pentru zona geografi că dintre Jiu şi Olt, spaţiu de dezvoltare şi răspândire a comunităţilor de tip Vădastra, din neoliticul dezvoltat, au fost semnalate câteva altare de cult. Un exemplar întreg,triunghiular, a fost descoperit în aşezarea de la Hotărani8.

În nivelul corespunzător etapei Vădastra I B, s-au găsit două exemplare păstrate fragmentar, unul cu o apucătoare modelată sub forma unui cap de berbec, celălalt de formă dreptunghiulară, cu apucătoarele bombate.

Tot în aşezările culturii Vădastra au fost identifi cate apucători de altare cu atribute umane(capul uman), cum este cazul unei piese descoperite la Hotărani sau alte piese de formă rotundă, foarte bombate.

Revenind la cele trei altare descoperite în situri atribuite culturii Sălcuţa, se poate observa că sunt preferate formele dreptunghiulare ori triunghiulare, cu picioare scurte, prezentând decor în registre, cu meandre realizate prin incizie şi linii incizate dispuse în reţea. Uneori prezintă urme de incrustaţie cu pastă albă.

Piesa descoperită la Sălcuţa9, cu forma dreptunghiulară, picioare scurte, are la partea superioară aspect cilindric, uşor adâncit şi sugerează destinaţia sa ca obiect pentru ofrandă sau pentru folosirea la iluminat. Modelul în cauză este consacrat în literatura de specialitate drept altar cupă, elemente asemănătoare fi ind găsite la Pernik, Gradesnika10. Pentru grupul Bubanj, grup cultural sincron Sălcuţa, din Serbia, N.Tasič prezintă două altare de cult de la Krivelj şi Kovilovo11.

Altare de cult triunghiulare sunt documentate în Bulgaria, la Lîga, aşezare atribuită grupului sincron Krivodol12. Amplasate într-un complex 6 Informaţii primite de la muzeograful M. Neagoe.7 D. Berciu, Catalogul muzeului arheologic din Turnu-Severin, Materiale Arheologice, I, 1953, pl. B.8 M. Nica, Evoluţia culturii Vădastra pe baza descoperirilor de la Hotărani - Fărcaşele, Historica, II, 1971, p.5 - 36.9 S.M.Bâlcu, R.Andreescu, - Piscul Cornişorului: 1945 – 1946, 2002 – 2003, Studii de Preistorie, 2004, p.179.10 I. Nichita, Despre altarele miniaturale de cult neo-eneolitice, Arhivele Olteniei, Serie nouă, nr. 24, 2010, p. 15–29. 11 N.Tasič, Die Bu banj – Sălcuţa - Krivodol kultur, Praistorija jugoslovenskih zemalja, III, 1957, tab. XII, Sarajevo.12 Mr. Gergov, K. Randsborg, The excavations at Lîga 2000-2002, Acta Archaeologica Supplementa, VI, 2005, p.178-180, Copenhagen.


10

de locuit, în condiţii stratigrafi ce bine determinate, se găsesc în asociere cu piese patrulatere, hexagonale şi numeroşi idoli antropomorfi , afl aţi în stare fragmentară. Nu putem atribui acest complex din aşezare categoriei sanctuarelor, ci mai degrabă putem vorbi despre existenţa în cadrul fi ecarei locuinţe a unor piese cu destinaţie cultică şi a unei zone din locuinţă cu rol ,,special,,. Altarele domestice, alături de statuete, descoperite în locuinţe par să documenteze existenţa unor ceremonialuri desfăşurate în cadru familial. Mediul culturii Gumelniţa este bine reprezentat de astfel de descoperiri la Hârşova (judeţul Constanţa) şi Bucşani (judeţul Giurgiu).

Dupa cum putem vedea, mostenirea culturală este evidentă, în cazul altarelor din cultura Sălcuţa, tradiţiile sudice de tip Starčevo-Criş13, Vinča14 reuşind să supravieţuiasca în timp.

Piesa din nivelul Sălcuţa II de la Cerăt, judeţ Dolj, are analogii la Măgura ,,Buduiasca,, Teleorman. Altarul în cauză a fost încadrat fazei Stačevo-Criș III15 şi prezintă aceleaşi caracteristici generale ce se transmit pe perioade lungi de timp: forma patrulateră, patru picioare, partea interioară uşor adancită.

Cum zona cultică este prin excelenţă conservatoare, modelele şi semnifi caţia altarelor în cauză au rezistat în timp, comunităţile sălcuţene utilizand aceste artefacte conform cu destinaţia lor.

Membrii comunităţii aveau acces la altarele cultice în spaţii organizate – sanctuare - ori în afara lor. Prin dimensiunile lor reduse, altarele de cult fac parte din piesele ce pot fi transportate de individ, atât în deplasări, în funcţie de nevoile cotidiene, cât şi când păraseau vechea vatră sătească şi se aşezau în alt areal. Reprezintă la scară mică, modele ce existau deja în spaţiul cultic ,,ofi cial,, .

Cu siguranţă, modelarea la scară redusă, are la bază funcţionalul şi utilul, altarele de cult fi ind reproduceri după piese cu dimensiuni mai mari ce se afl au în sanctuare. Standardizarea şi realizarea acestor artefacte preistorice este evidentă, atât în privinţa formelor, cât şi a decorului. Sanctuarele de la Parţa16 şi Căscioarele sunt un model şi o sursă de inspiraţie şi percepţie a zonei cultice pentru perioada neolitică şi eneolitică pe teritoriul României. Deocamdată, în zona de evolutie a culturii Sălcuţa, nu au fost documentate astfel de construcţii, în aşezările cercetate până în prezent. Un alt aspect, ce se lasă destul de greu de descifrat, este cel legat de decorul acestor altare. De la reprezentări antropomorfe şi zoomorfe în relief, la tehnici de decor ce folosesc incizia, excizia, incrustaţia; de la modele precum spirala, meandrul ori alte matrice geometrice, la tratarea

13 Gh. Lazarovici, F. Draşovean, Z. Maxim, Parţa. Monografi e arheologică, vol. 1, 2001, pl.341; P.Mirea, Between Everyday and Ritual Use - ,,Smal Altars,, or ,,Cult Tables,, from Măgura ,,Buduiasca,, Teleorman County(I):the Early Neolithic Finds, Buletinul Muzeului Judeţean Telorman, seria arheologie, nr. 3,2011, p.57.14 F. Draşovean, Cultura Vinča târzie (Faza C) în Banat, 1997, p.67.15 P.Mirea, op.cit, 57, fi gure 9, 4.16 Gh. Lazarovici, F. Draşovean, Z. Maxim, op.cit, pl.341.


11

artistică, acest inventar cultic ce a ajuns până în zilele noastre pare să îmbrace toată expresia universului omului neolitic. Altarele de cult reprezintă un veritabil ,,vehiculu, ce transportă, în timp şi prin timp, bagajul cultural şi sacru al comunităţii, tocmai prin realizarea de canoane şi caracterul conservator al acestui tip de inventar descoperit în aşezările preistorice. Dovada grăitoare o reprezintă piesele identifi cate până în prezent, ce sunt atribuite unor culturi ce evoluează pe un palier cronologic ce cuprinde întreaga perioadă neolitică şi eneolitică.

Bibliografi e

Berciu, D. (1939), Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, p.60 - 67.Idem, (1953), Catalogul muzeului arheologic din Turnu-Severin, Materiale Aarheologice, I, pl. B.Draşovean, F. (1997) Cultura Vinča târzie (Faza C) în Banat, Timişoara, Editura Mirton.Galbenu, D. (1969), Aşezarea neolitică de la Cerătu, jud,Dolj, Comunicare Muzeul Olteniei Craiova.Eadem, (1979) Neoliticul Olteniei de sud - est, Teza de doctorat. Facultatea de Istorie Bucureşti.Gergov, Mr., Randsborg,K.(2005), The excavations at Lîga 2000-2002, Acta Archaeologica Supplementa, VI, Copenhagen.Lazarovici, Gh., Draşovean,F., Maxim, Z. (2001) Parţa. Monografi e arheologică, vol. 1, Timisoara, pl.341.Marinescu, S.B., Andreescu, R. (2004) 2002 – 2003 - Piscul Cornişorului: 1945 - 1946, Studii de Preistorie, p.144-180.Mirea, P.(2011), Between Everyday and Ritual Use - ,,Smal Altars,, or ,,Cult Tables,, from Măgura ,,Buduiasca,, Teleorman County(I):the Early Neolithic Finds, Buletinul Muzeului Judeţean Telorman, seria arheologie, nr. 3, p.41-58.Nica, M. (1971)Evoluţia culturii Vădastra pe baza descoperirilor de la Hotărani - Fărcaşele, Historica, II, p.5 - 36.Nichita, I. (2010-), Despre altarele miniaturale de cult neo-eneolitice, Arhivele Olteniei, Serie nouă, nr. 24, p. 15–29. Tasič, N. (1957), Die Bubanj – Sălcuţa - Krivodol kultur, Praistorija jugoslovenskih zemalja, III, Sarajevo.


12

1

2a 2b

Altar fragmentar. Cer t. Dolj. Pies inedit . Fig. 2a-2bPlan a I

Anexe


13

Apud S.M.Bâlcu, R.Andreescu, 2004. Altar cup . Fig 1.

Plan a II


14

Apud Gergov si Randsborg, 2005. Reparti ia alterelor de cult în complexe din a ezarea eneolitic de la Lîga, Bulgaria.Grupul

Krivodol.

Plan a III


15

Apud Gergov i Randsborg, 2005, p.179. Fragmete de altare

Plan a IV


16

Pisa de la Kovilovo. Grup Bubanj. Apud N.Tasi , 1957, plan a XII, fig. 4a-4b.

Pisa de la Krivelj. Grup Bubanj. Apud N.Tasi , 1957, plan a XII, fig. 2a-2b.

Plan a V


17

Cercetări arheologice recente specifi ce culturii Glina în bazinul mijlociu al Jiului

Gheorghe Calotoiu

Abstract: The archaeological research from Seaca - Logreşti (Gorj county), made in Oltenia 2009 showed an Early Bronze Age settlement.We discovered ceramic fragments from jar like vessels, pots with different sizes and spindles made of thick and semithick paste.All these fragments are decorated with soket girdles or with notched girdles, button - holes or cylinder prominences.

The arheological site dates back to the 3rd phase of the Glina culture.

In the second half of September 1995, the Gorj Country Museum made some archeological research in the „Second Line” point, Băleşti village from the Gorj country, where it had been discovered an early bronze age settlement belonging to the clasic phase of the, Glina culture, the3rd phase . The archeologists found a surface dwelling which had around it ceramic fragments from bag like vessels, bowls, jars made of semifi ne or thick paste. These vessels were ornated with alveolegirdles, button - holes, prominents all which are elements specifi c to the Glina Culture.

Key words: settlement, Bronze Age, Glina, Gorj county, ceramicsCuvinte cheie: așezare, epoca bronzului, județul Gorj, ceramică

În perioada 7-24 octombrie 2009 s-au efectuat cercetări arheologice preventive pe terenul agricol al localnicului Diaconescu Dumitru din satul Seaca, comuna Logreşti, în punctul “Capul Dealului” (sau ”Gura Secii”). Situl se afl a pe o terasă a pârâului Seaca și se întinde pe o pe o suprafaţă de circa 1,5 - 2 hectare. În lunile din vară au fost făcute mai multe periegheze, ocazie cu


18

care s-au găsit fragmente ceramice specifi ce culturii Glina. Terenul pus la dispoziție se afl ă în partea de sud-vest a terasei pârâului Seaca, unde au fost trasate pentru cercetare două secţiuni: SI/2009 cu dimensiunile de 10 x 2 m şi SII/2009 cu dimensiunile 15 x 1,5 m, orientate est-vest, una în continuarea celeilalte. (Pl. I) Stratigrafi a în SI se prezintă astfel: 0-0,12/0,14 m sol vegetal 0, 12/0,14 m – 0,30/0,36 m pământ galben-roşcat 0,30/0,36 m – 0,55/0,67 m pământ cenuşiu-negricios cu material arheologic

0,55/0,67 m – strat galben steril din punct de vedere arheologic

Stratigrafi a în SII este în linii mari asemănătoare primei secţiuni: 0-0,12/0.15 m strat vegetal 0,12/0,15 m – 0,32/0,39 m pământ galben-roşcat 0,32/0,39 m–0,68/0,75 m pământ cenuşiu-negricios cu

material arheologic 0, 58/0,70 m – strat galben steril din punct de vedere arheologic Până acum situl era necunoscut în literatura de specialitate, nefi ind cercetat, acesta găsindu-se într-o zonă, unde localnicii îl ară şi îl cultivă cu grâu şi porumb. Arăturile de toamnă şi primăvară afectează în mică măsură stratul superior al aşezării, iar plugurile se adâncesc în sol până la 0,25-0,35 m. În SI la adâncimea de -0,30/0,36 m până la -0,55/0,60 apar fragmente ceramice de la pereţii unor de vase, buze, funduri, toarte în bandă. Pereţii de vase au ca ornament brâuri alveolate sau crestate sub buze. Fundurile de vase au formă plată de culoare cenuşie sau cărămizie. Pasta are în compoziţie multe pietricele. În SII, care a fost trasată la 4 m V în continuarea primei secţiuni, se întâlneşte aceeaşi ceramică fragmentară de la vase mari de provizii, bucăţi de chirpic, iar în caroul 7, la – 0,48 m a fost descoperită o fusaiolă bitronconică întreagă de culoare cenuşie, cu urme de arsură secundară, iar în apropierea acesteia, la - 0,65 m alte două fusaiole fragmentare. Ceramica aparţine unor vase mari de tip borcan, cu buza dreaptă şi marginea rotundă sau uşor evazată. Pe unele fragmente apar apucători mari organice.Ceramica este grosieră, cu pietricele şi nisip granulos. Bazele de vase sunt din aceeaşi pastă grosieră şi sunt de formă plată. Majoritatea fragmentelor au angobă roşie pe partea exterioară. Un fragment de castron din pastă mai fi nă de culoare cenuşie are buza evazată. Un alt fragment din pastă grosieră are un buton circular de culoare cenuşie.


19

Ceramica aparţine culturii Glina şi au fost identifi cate elemente de decor: găurile - buton (mai puţine în săpătură şi mai multe «passim» pe suprafaţa terasei), brâurile crestate şi alveolate, proeminenţele conice, foarte rar, caneluri pe umăr (un singur fragment descoperit «passim»). Aceste ornamente erau dispuse pe gât, umăr sau pântec. Ne reţine atenţia un fragment ceramic de la un vas cu buza dreaptă, din pastă grosieră cu nisip şi pietricele. Peretele exterior este dat cu angobă roşie, iar la 1,7 cm de margine este o bandă neagră, probabil de la un brâu ornamental, din care a căzut, după aceea o porţiune roşie, și urmează o porţiune neagră. Ceramica de uz comun descoperită, conţine ca degresant nisipul cu multe pietricele de mărimi diferite. Din această grupă fac parte fragmente de la vase mari de provizii, castroane, oale de mărimi diferite. De cele mai multe ori este ornamentată cu un brâu alveolat sau crestat dispus sub marginea buzelor vaselor. Analogii întâlnim la: Govora Sat-Runcuri1 (jud. Vâlcea), Băleşti2 (jud. Gorj), Oreviţa Mare3 (punct Pauleşti, jud. Mehedinţi). Ceramica descoperită în aşezarea de la Seaca-Logreşti se poate împărţi în două categorii cunoscute: ceramica fi nă, care este slab reprezentată de câteva fragmente, şi ceramica de uz comun grosieră, care, în schimb, este abundentă distingându-se două categorii, în funcţie de tehnica de lucru şi de ardere. Pasta ambelor categorii are în compoziţie un amestec de nisip, cioburi pisate, pietricele şi paiete de mică, dându-i un aspect grosier. În SII, la – 0,48 m, în caroul 7 a fost descoperită o fusaiolă bitronconică întreagă, cu urme de arsură secundară şi bucăţi de chirpic. În apropierea ei au fost descoperite alte două fusaiole însă fragmentare (una plată şi alta bitronconică) Și acestea prezintă urme de arsură secundară. Totodata au fost sesizate câteva fragmente de toarte în bandă, fragmentare. Aceste toarte aparțin, în special, ceştilor şi cănilor. Ele sunt mai mult sau mai puţin plate. În câteva situaţii au fost descoperite fragmente ceramice cu găuri - butoni, care se găsesc la câţiva centimetri sub buză, fi ind dispuse sub forma unui şir ce înconjoară vasul. În unele cazuri, pe fragmentele ceramice apar proeminenţele conice aplicate sau organice pe diferite părţi ale suprafațelor vaselor. Pentru decorarea ceramicii s-au folosit şi brâuri aplicate sau organice, crestate sau alveolate, care au o dispunere orizontală şi sunt situate la câţiva centimetri sub buza vaselor. Materialele arheologice descoperite până în prezent la Seaca-1 Roman 1985, p. 279.2 Cercetări arheologice efectuate în 1995 de Gh. Calotoiu.3 Crăciunescu 2003, p. 59.


20

Logreşti prezintă analogii cu descoperirile din Oltenia şi centrul Munteniei specifi ce culturii Glina.

Găurile-butoni realizate prin presarea peretelui din interior către exterior, le întâlnim la Buneşti-Gătejeşti4, (jud. Vâlcea) Bucureşti-Ciurelu5 şi în general în toată aria culturii Glina.

Brâurile organice sau aplicate îşi au analogii la: Bârseşti6, (jud. Vâlcea), Mihăileşti-Tufa7. Apucători în formă de şa au fost găsite la Odaia Turcului8 (jud.Dâmboviţa) şi Bucureşti-Glina9, iar cele tronconice la Govora-Gurişoara10 (jud. Vâlcea). Crestarea sau alveolarea părţii superioare a buzelor se întâlneşte atât la Govora-Gurişoara11, cât şi la Bucureşti-Ciurelu12. Pe câteva fragmente ceramice descoperite la Seaca-Logreşti s-au găsit şi impresiuni de degete. Pe baza asemănărilor stabilite între materialele descoperite la Seaca-Logreşti şi care aparțin comunităților culturii Glina se poate considera că aşezarea de pe terasa pârâului Seaca din punctul „Capu Dealului” (jud. Gorj) se încadrează culturii Glina, faza a III-a.

În perioada 15-30 septembrie 1995, Muzeul Judeţean Gorj în colaborare cu Şcoala Gimnazială de la Băleşti a efectuat cercetări arheologice pe un teren cultivat cu porumb al unui sătean, în punctul „Linia a doua”. Situl arheologic se afl ă pe o terasă a unui pârâu la 300 m N-V de fosta şcoală din Băleşti. Pe o suprafaţă de 250 x 150 m au fost descoperite fragmente ceramice. A fost deschisă o secţiune S I/1995 cu dimensiunile de 10 x 2 m. Stratigrafi a S I (pl.I) se prezenta în felul următor:0 – 0,12/0,15 – strat vegetal0,12/0,15 – 0,25/0,32 m - strat cărămiziu deschis0,25/0,32 – 0,74/0,78 m - strat cărămiziu închis0,74/0,78 – 0,94/1,05 m - strat arheologic de culoare cenuşie închisă 0,94/1,05 – începe stratul galben steril din punct de vedere arheologic În S I la o adâncime de – 0,78 în carourile 4-7, şi parţial 8 (pl. II) s-a descoperit o parte dintr-o locuinţă de suprafaţă, o aglomerare de fragmente ceramice, chirpic şi câţiva bolovani de râu. Fragmentele ceramice descoperite cuprind pereţi de vase, buze, baze, toarte ş.a.

Fragmentele ceramice au sub buze sau pe pântec ca ornamente 4 Roman 1967, fi g. 645-653.5 Schuster 1997, fi g. 61.6 Roman 1985, p. 154-166 și fi g. 9/8, 11.7 Ibidem, fi g. 98/6.8 Tudor 1983, p. 108-111.9 Schuster 1997, fi g. 96/1.10 Roman 1995, fi g. 1/18.11 Ibidem.12 Schuster 1997, fi g. 62/2.


21

brâuri alveolate sau crestate organice sau aplicate. Ceramica descoperită în aşezarea din punctul de la „Linia a doua” de la Băleşti, se împarte în trei categorii: ceramica fi nă, ce se compune din câteva fragmente ceramice de vase şi fragmente de tortiţe perforate, ceramică semifi nă şi ceramica de uz comun grosieră. Pasta grosieră conţine ca degresant nisipul cu multe pietricele de mărimi diferite. Aşa cum aminteam, de cele mai multe ori ceramica este ornamentată cu brâuri alveolate sau crestate, găuri buton dispuse sub marginea buzelor vaselor sau pe pântecul acestora. În secţiunea S I/1995 la -0,86 m în caroul 6 a fost descoperită o fusaiolă tronconică întreagă (pl.V/6) din pastă semifi nă de culoare cărămizie cu urme de arsură secundară şi bucăţi de chirpici. În acelaşi carou, la – 0,94 m a fost găsită o altă fusaiolă de formă longitudinală (pl.V/5) cu urme de arsură secundară. Lungimea piesei este de 6,2 cm şi grosimea de 2,5 cm. În caroul 5, la – 0,92 m a fost descoperit un fragment de vas bitronconic cu buza dreaptă şi marginea alveolată din pastă grosieră de culoare cenuşie. În caroul 6, la -0,87 m a fost descoperit un castron fragmentar din pastă semigrosieră de formă tronconică cu buza dreaptă şi marginea rotundă. Baza este plată şi în exterior la partea inferioară prezintă mai multe alveole dispuse circular în jurul acesteia (pl.III/3). Înălţimea vasului este de 6,7 cm. În acelaşi carou, la – 0,93 m a fost descoperit un fragment de la un vas borcan din pastă semigrosieră de culoare cenuşie cu un ornament crestat pe diametrul maxim. Pe exterior prezintă puternice urme de arsură secundară. Analogii se întâlnesc la Drăgăneşti - Olt13, Braneţ14, Crivăţ15, Greci16. În acelaşi context arheologic a fost descoperit un fragment de strachină cu pereţii curbaţi spre interior iar sub marginea rotundă este un ornament sub formă de găuri-buton. Analogii întâlnim la Bucureşti - Roşu17, Văcăreşti18, Greci19, Govora Sat - Runcuri20. Între fragmentele ceramice descoperite în acelaşi loc este şi un fragment de castron tronconic din pastă semigrosieră compactă de culoare cenuşie cu buza uşor trasă spre interior şi marginea rotundă sub care se afl ă câteva găuri buton. Asemănări se găsesc la Bucureşti

13 Nica Schuster , Zorzoliu 1995, fi g. 21/3.14 Ulanici 1979, fi g.7/2; 8,4.15 Berciu 1966, fi g. 2/5.16 Ulanici 1979, fi g. 3/2.17 Constantiniu, Panait 1963, pl.III/3.18 Tudor 1972, fi g. 1/1-2.19 Ulanici ,Trohani 1975, fi g.7/3.20 Petre Govora 1986, fi g. 3/3.


22

- Dudeşti21, Bucureşti - Căţelu Nou22, Braneţ23, Govora Sat - Runcuri24, Călugăreni25. În caroul 7, la – 0,97 m a fost descoperit un fragment de vas de tip sac din pastă semigrosieră de culoare castanie cu pereţii uşor curbaţi şi gura cilindrică. Buza este dreaptă cu marginea uşor ondulată (pl.IV/3). Analogii găsim la Bucureşti -Ciurel26, Varlaam27, Odaia Turcului28, Prundu29, Govora Sat - Runcuri30, Bârseşti31. În acelaşi carou, la -0,99 m a fost descoperit un fragment de vas borcan cu gura dreaptă şi pereţii uşor curbaţi. Sub buza vasului sunt dispuse ca ornamente mai multe găuri-butoni, iar marginea vasului este crestată. Descoperiri de acest tip se întâlnesc la Govora Sat - Runcuri32, Bârseşti33, Călugăreni34, Morăreşti35 şi în general pe întreaga arie cu descoperiri ale culturii Glina: Bucureşti - Ciurel36, Bucureşti - Dudeşti37, Căscioarele – Mânăstirea Cătălui38, Odaia Turcului39, Schitul-Gura Despei. În acelaşi context arheologic a mai fost descoperit un fragment de vas tronconic din pastă grosieră de culoare cenuşie cu gura dreaptă şi marginea rotundă. Sub buză este o apucătoare plată dispusă orizontal şi o găuri-butoni deasupra ei (pl.X/1). În acelaşi carou a fost descoperit un alt fragment de vas de tip „sac” din pastă semigrosieră de culoare cenuşie cu buza uşor evazată şi marginea crestată. Sub buză se afl ă un ornament de tip „gaură buton” (pl.VI/3). În caroul 8, la – 0,96 m au fost descoperite două torţi tubulare dispuse pe pântecele vaselor din pastă semigrosieră de culoare cenuşie (pl.III/1,2). În acelaşi context arheologic a fost descoperită o bază de vas din pastă grosieră de culoare cenuşie. A mai fost descoperit un fragment de vas de formă tronconică din pastă cenuşie cu gura uşor evazată şi marginea rotundă. Pe margine sunt linii verticale incizate în spaţii egale (pl.VI/1).

21 Turcu 1976, fi g. II/2.22 Leahu 1963, 22.23 Ulanici 1976, fi g.13/1,5; 17/5.24 Petre Govora, 1986, fi g.4/2,7; 6/5; 7/7,11.25 Chicideanu, Gherghe 1985, fi g.2/8-9.26 Negru, Schuster 1997, fi g. 2/1; 3/2; 7/4.27 Schuster, Popa 1995,p. 24.28 Tudor 1982, fi g. 2/5.29 Roman 1976, fi g. 9/3; 10/1.30 Petre Govora, 1995, fi g.5/1.31 Ibidem, fi g. 6/1.32 Ibidem fi g. 5/2; 7/2-3.33 Ibidem, fi g. 6/1.34 Chicideanu, Gherghe 1983, fi g. 2/4,6.35 Schuster, Nica 1995, fi g. 5/3-4.36 Negru, Schuster 1997, fi g. 2/2; 3/1.37 Turcu 1976, p. 43.38 Cantacuzino, Trohani 1979, fi g. 6/9-1039 Tudor 1982, fi g. 2/6; 3/7.


23

A mai fost găsit un fragment de vas de tip „sac” din pastă fi nă de culoare cenuşie, cu buza evazată şi marginea ondulată. În acelaşi carou la – 1,03 m s-a găsit un fragment dintr-un perete de vas borcan cu o urechiuşe de prindere. Apucătoarea este dispusă vertical, din pastă fi nă de culoare gălbuie de mici dimensiuni (pl.VIII/3). Tot în caroul 8 la -1,05 m a fost descoperită baza unui vas borcan din pastă semigrosieră. Baza era plată sub forma unui postament, cu pereţii drepţi. În interiorul vasului sunt urme puternice de arsură secundară. La 28 cm S-V de acesta a fost găsit un perete de vas mai mic bombat cu urme de slip de culoare cenuşie pe exterior. În caroul 8, la – 0,94 m a fost descoperit un fragment ceramic din pastă grosieră de culoare cenuşie de la un vas de tip „sac” cu buza dreaptă şi marginea crestată. Sub aceasta este o „gaură buton” (pl.VI/3). Analogii întâlnim la Căzăneşti40 şi Govora - Gurişoara41. În aceeaşi locuinţă a fost descoperit un fragment ceramic de la un vas borcan din pastă semigrosieră de culoare cărămizie. Pe exteriorul peretelui se afl ă o apucătoare organică dispusă vertical perforată (pl.VIII/2). În acelaşi carou la -1,08 m a fost găsit un fragment de vas de tip „sac” din pastă semigrosieră, o gură de vas cu buza uşor evazată şi marginea alveolată cu urme de arsură secundară (pl.X/3). La o distanţă de 0,33 m de acesta la –0,98 m a fost descoperit un fragment ceramic de la un alt vas de tip „sac” din pastă grosieră cu buza dreaptă şi marginea alveolată. Sub buză se găsesc trei „găuri butoni” (pl.VII/2). A mai fost descoperit în acelaşi context arheologic un fragment de vas dintr-un castron tronconic cu buza uşor răsfrântă spre exterior. Sub buză era două „găuri butoni”, cu marginea crestată (pl.VII/1). Analogii întâlnim pe întreaga zonă a culturii Glina: Drăgăneşti - Olt, Braneţ, Govora Sat - Runcuri, Oreviţa - Mare42 punctul Păuleşti, Călugăreni, Seaca - Logreşti. Au mai fost descoperite în aceeaşi locuinţă două funduri plate de vase (pl.V/1,2) din pastă grosieră. În aceeaşi locuinţă L 1 a fost găsit un fragment ceramic de la un alt vas „sac” cu buza dreaptă şi marginea alveolată. Sub buză se afl ă trei „găuri butoni” (pl.VII/2). Analogii întâlnim pe toată aria culturii Glina iar în Gorj la Călugăreni43 şi Seaca - Logreşti44. În aceeaşi locuinţă a fost descoperit un perete de vas borcan pe care se afl ă o toartă fragmentară lucrată din interior spre exterior (pl.X/1). În acelaşi context arheologic au fost descoperite mai multe torţi tubulare dispuse pe corpul vaselor de dimensiuni mai mari și mai mici (pl.III/1,2). A fost descoperit un vas miniatural fragmentar cu o apucătoare mică

40 Petre Govora 1995, fi g. 2/1-5.41 Ibidem, fi g. 1/4, 6, 8.42 Crăciunescu 2003, pl.4/2; pl. 5/143 Chicideanu, Gherghe 1983, fi g. 2/5.44 Calotoiu 2009, pl. 8/4; pl. 9/2.


24

perforată din pastă fi nă cărămizie dispusă orizontal cu urme de slip cenuşiu pe exterior (pl.VIII/1). În acelaşi complex arheologic – L1 – a fost descoperit un perete de vas cu o apucătoare (pl.X/4) circulară dispusă orizontal pe pântec perforată din pastă grosieră de culoare cărămizie,cu urme de arsură secundară. Lungimea apucătorii este de 5,7 cm şi grosimea de 2,2 cm. Tot în L1 a fost găsit un perete de la un vas borcan cu buza dreaptă şi marginea rotundă (pl.X/1) iar sub ea are o apucătoare plată orizontală cu o „gaură buton” în partea superioară, care a mai fost menţionată. A mai fost descoperit un perete şi buză de la un vas bitronconic (pl.X/3) din pastă semigrosieră cărămizie. Pe marginea vasului sunt motive alveolate (pl.X/3). Tot în L1 a fost descoperit un fragment de vas borcan (pl.X/2) de dimensiuni mici din pastă semifi nă de culoare cenuşie cu urme de slip cafeniu pe exterior. În locuinţa L1 au fost descoperite bucăţi de chirpic şi câţiva bolovani de râu. Elementele de decor identifi cate pe ceramica culturii Glina în descoperirile de la Băleşti -Gorj sunt găurile-buton, impresiunile realizate cu degetul, brâurile crestate şi alveolate, proeminenţele conice şi impresiunile realizate cu şnurul. Acestea erau dispuse pe părţile componente ale vasului: buză, gât, umăr, pântec, excepţie făcând baza. În decorarea ceramicii descoperite în punctul „Linia a doua” de la Băleşti au fost întâlnite în special găurile-butoni, care s-au realizat prin presarea peretelui vasului din interior spre exterior (pl.V/4, pl.VI/1,2,3, pl.VII/4) sau din exterior către interior (pl.V/3, pl.IX/3). Pentru decorarea vaselor în situl de la Băleşti au mai fost folosite brâurile alveolate sau crestate (pl.II/1), aplicate sau organice, fi ind situate de regulă sub buza vaselor. Marginea la unele vase este alveolată (pl.V74, pl.VI/1,2) sau crestată (pl.V/1). În aceeaşi locuinţă au fost descoperite fragmente ceramice de la vase care au bazele plate sau sub formă de piedestal.

Aşezarea din punctul „Linia a doua” de la Băleşti – Gorj se încadrează cronologic în cultura Glina, faza a III-a datorită materialelor arheologice descoperite. Analogii cu descoperirile de la Băleşti întâlnim în Gorj la Seaca – Logreşti, Călugăreni – Padeş, „Valea Mare” – Bengeşti – Ciocadia cât şi în siturile întregului areal al culturii Glina.

Comunitățile culturii Glina și-au organizat așezările pe forme de relief variate ținându-se cont de mai multi factori: fortifi care naturală, forma de economie practicată, apropierea de o sursă de apă. În acest mod în bazinul mijlociu al Jiului întâlnim așezări de tip Glina pe terasele râurilor, (Seaca-Logrești, Bălești), în alte situații au fost preferate boturile de deal (Bengești-Ciocadia, La Straja, Pârâu, Brănești, Bohorelu-Negomir)


25

care ofereau condiții bune de apărare și o bună supraveghere a zonei respective. În privința duratei de folosire a așezărilor de tip Glina acestea au fost în general de scurtă durată sau chiar uneori sezoniere (peșteri). Grosimea stratului de cultură în majoritatea așezărilor nu depășește -0,30 0,40 m la „Capu Dealului”, Seaca Logrești, iar în situl de la „Linia a doua” Bălești este de -0,50 0,60, însă locuirea unde a fost sezonieră nu există un strat de cultură, materialele de tip Glina întâlnindu-se mai rar. Astfel de așezări se găsesc în special în peșteri (Peștera Cordunului și a Popii de la Runcu ), peștera de la km 8 pe Valea Sohodolului, tot în Runcu.

În așezările culturii Glina s-au descoperit, în special, locuințe de suprafață și mai rar bordeie. În cercetările arheologice de la Seaca-Logrești și Bălești ‘’Linia a doua’’ (efectuându-se cercetări arheologice sistematice) au fost descoperite mici aglomerări de chirpic, în unele situații având imprimate pe lipitură amprente de nuiele și bârne. În aceste locuințe de suprafață s-a descoperit ca inventar: ceramică și oase de animale (mai multe la Bălești). Ceramica cuprinde forme de vase (tronconice și formă de sac, cănițe fragmentare), fusaiole (Seaca-Logrești și Bălești)

Atât la Seaca-Logrești cât și la Bălești, locuințele au fost incendiate din cauza existenței vetrelor de foc din interiorul și exteriorul acestora. Dimensiunile vetrelor variau între 0,50 și 0, 75, fi ind de formă rotundă cu un strat de arsură de 10-15 cm. Rolul acestor vetre de foc era pentru a pregăti mâncarea și de încălzit. Pe unele vetre au fost descoperite oase de animale. Ceramica reprezintă materialul arheologic cel mai bogat din așezările Glina. În majoritate, ceramica se prezintă în stare fragmentară, fi ind destul de greu a se putea reconstitui anumite forme.

Pasta din care este făcută ceramica Glina se împarte în trei categorii: grosieră, semigrosieră și fi nă. Ceramica de uz comun (grosieră) este în cantitate mai mare în toate așezările de tip Glina.

Repertoriul formelor sau ornamentelor este asemănător în toate așezările Glina. Ca forme de vase întâlnim: vase borcan, vase bitronconice, vase în formă de S, vase globulare, vase bitronconice, castroane, străchini, căni, cești, pahare etc.

Decorul se realizează prin adâncire sau în relief. Decorul prin adâncire constă în găurile-buton sau găuri suprapuse întâlnite mai ales pe ceramica grosieră (Seaca-Logrești, Bălești, Călugăreni-Padeș). În același mod se realizează alveolele cum sunt pe străchini, crestăturile pe vasele - borcan de la Bălești și Seaca-Logrești. Ornamentarea în relief apare prin proeminențele de formă conică dispuse câte una, două sau trei


26

(Vârtopu-Ciuperceni)45.Brâiele alveolate sau crestate se întâlnesc la Seaca-Logrești,

Bălești, Călugăreni-Padeș.Pe unele vase apar fragmente de brâie alveolate sau crestate, le

întâlnim la Seaca-Logrești, Bălești și Călugăreni. La Vârtopu-Ciuperceni apar și sub formă de potcoavă.

În ceea ce privește aria de răspândire și periodizare a culturii Glina de-a lungul anilor au existat mai multe încercări de a se stabili aceste lucruri.

Cercetările arheologice mai vechi și în special cele noi aduc dovezi care contribuie la întregirea imaginii privind amplasarea arealului pe care avut-o purtătorii culturii Glina și o periodizare internă a acesteia.

Comunitățile Glina au populat o parte a Munteniei și au ocupat în timp teritoriul dintre Olt și Porțile de Fier. Anumite grupuri au trecut Dunărea, fapt ce se explică prin prezența unor complexe arheologice care aparțin grupurilor glinoide care au locuit zona.

Analiza răspândirii culturii Glina, demonstrează că aceasta se întâlnește în Bazinul Argeșului și Ialomiței Superioare ca zonă a ei de nucleu.

Cercetătorul Petre Roman46 în lucrarea sa dedicată culturii Glina, consideră existența a mai multor nivele de locuire în diverse așezări din Muntenia (București-Glina, București-Ciurel, Crivăț) și Oltenia (Brăneț), fapt ce ar putea face o posibilitate de periodizare, dar în opinia lui, descoperirile ar fi insufi ciente.

În urma cercetărilor arheologice de la Govora Sat-Runcuri, același cercetător susține că „descoperirile de la Govora Sat-Runcuri sunt o etapă distinctă în evoluția grupei Glina, sincronă cercetărilor de caracter Schneckberg B de la sud de Carpați - Năeni, Monteoru”47. În aceeași etapă Petre Roman includea și descoperirile Glina târzii, de tip Verbița și Ostrovul Corbului48.

În 1985, Petre Roman49 revine asupra cercetărilor de la Govora Sat-Runcuri considerând că aceste descoperiri arheologice prezintă asemănări cu cele din Oltenia (Bârsești) și cele din Muntenia (Valea Calului și Odaia Turcului) postulând existența unei etape distincte în evoluția culturii Glina.

C. Schuster50 remarca faptul că în privința ceramicii în afara celei

45 Calotoiu 2007.46 P. Roman 1976, p. 36-37, tabel 2.47 P. Roman 1982, p. 46 și schema cronologică.48 Ibidem, p. 49 și schema cronologică.49 P. Roman 1985, p. 294.50 C. Schuster 1992, p. 7-10.


27

din faza timpurie și fi nală se constată în etapele II și III o uimitoare unitate de forme și elemente de decor. Petre Roman considera că faza Govora Sat-Runcuri, a cărei prezență a fost surprinsă nu numai în nordul Olteniei și nord-vestul Munteniei, ci și în centrul acesteia la Varlaam și Mihăilești-Tufa pe baza analizei infl uențelor în ceramică concluziona că este un nou moment în evoluția culturii Glina51.

C. Schuster52 considera că în urma noilor cercetări arheologice specifi ce culturii Glina se poate discuta în aspectul Govora Sat-Runcuri că acesta evoluează odată cu Coțofeni IIIc, Vucedol, Ezero B1, Sitagroi 5b, Kristana V, Thessalonicul timpuriu III, Troia IV, Schneckberg B, Jigodin.

Se poate considera că cele două etape bine distincte trebuie socotite ca fi ind Glina perioada clasică. În această fază clasică se pot încadra, considerăm noi și cercetările arheologice din situl de la Seaca-Logrești și Bălești, prin analogiile ceramice de la Govora Sat-Runcuri, care aparțin fazei a III-a a culturii Glina.

Putem concluziona că se poate considera pentru întregul areal de răspândire a culturii Glina existența unei perioade inițiale de început (etapa I), etapa a II-a și a III-a de faza clasică și faza fi nală (etapa a IV-a). În faza fi nală a culturii Glina se poate încadra cronologic necropola tumulară de la Vârtopu-Ciuperceni53 care cuprinde 14 tumuli, cercetați în anii anteriori de Muzeul Județean Gorj.

Considerăm că cercetările arheologice de la Seaca-Logrești și Bălești, jud. Gorj aduc noi contribuții la cunoașterea culturii Glina în aria ei de răspândire. Cele două situri descoperite recent se încadrează cronologic în faza a III-a a culturii Glina.

Bibliografi e

Berciu 1966 - D. Berciu, Rezultatele primelor săpături arheologice de la Crivăţ (1965), r. Olteniţa, SCIV, 17, 3, p. 529-535.

Calotoiu 2007 - Gh. Calotoiu, Necropole tumulare din Gorj, Vârtopu-Ciuperceni, Teleşti – Drăgoieşti, Tg-Jiu, 2007.

Calotoiu 2009 - Gh. Calotoiu, Date preliminare asupra cercetărilor arheologice de la Seaca – Logreşti, jud. Gorj, Drobeta, XIX, p. 67-78.

Cantacuzino, Trohani 1979 - Gh. Cantacuzino, G. Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui - Căscioarele, jud. Ilfov, C. A , III, p.261-328.

51 P. Roman 1986, p. 15.52 C. Schuster 1992, p. 70.53 Gh. Calotoiu 2007.


28

Crăciunescu 2003 - Gabriel Crăciunescu, Descoperiri arheologice în zona localităţii Oreviţa Mare, Mehedinţi, Drobeta, XIII, p. 55-102.

Chicideanu, Gherghe 1985 - I. Chicideanu, P. Gherghe, Săpăturile arheologice de la Călugăreni (jud. Gorj), MCA, Braşov, p. 103 -107.

Leahu 1963 - V. Leahu, Raport asupra săpăturilor arheologice efectuate în 1960 la Căţelu Nou, CAB, I, 1963, p. 15-47.

Nica, Schuster, Zorzoliu (1995) - M. Nica, C. Schuster, T. Zorzoliu, Cercetările arheologice în tell-ul gumelniţiano - sălcuţean de la Drăgăneşti - Olt - punctul „Corboaica” - campaniile din anii 1993 – 1944, Cercetările arheologice în aria nord - tracă, I, p. 9-45.

Petre Govora 1986 - Gh. Petre - Govora, Asupra problemelor culturii Glina în nord-estul Olteniei, Thraco - Dacica, VII, 1-2, p. 154-166.

Petre Govora 1995, Gh. Petre - Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Rm. Vâlcea.

Roman 1976 - P. Roman, Die Glina III – Kultur, PZ 51,1,p. 26-42.Roman 1985a - P. Roman, Perioada timpurie a epocii bronzului

tracic în Oltenia, Thraco-Dacica, VI, 1-2.Roman 1985b - P. Roman, Cercetări la Govora Sa-Runcuri în 1977,

SCIVA, 36, 4, 1985, p. 279-297.Roman 1986 - P. Roman, Așezări cu ceramică șnurată din Thracia,

Macedonia, Thessalia și raporturile cu evoluția culturală din segmentul carpato danubian, Thraco-Dacica, VII, 1-2, p. 4-30.

Roman 1986b - P. Roman, Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României, SCIVA, 37/1, 2, p. 9-55.

Roman, Petre Govora 1967 - P. Roman, Gh. Petre-Govora, Ceramica decorată prin împunsături succesive din Rm. Vâlcea, SCIV 18/4, P. 645-653.

Schuster 1992 – C. Schuster, Câteva precizări privind faza a III-a a culturii Glina în lumina celor mai noi cercetări, Litua, V, p. 7-10.

Schuster, Crăciunescu, Fântâneanu 2005 - C. Schuster, G.Crăciunescu, C. Fântâneanu, Die Glina-Kultur. In: Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei Kulturen: Glina, Tei und Verbicioara, Bd. I, 2005, p. 21-85.

Schuster, Popa 1995a - C. Schuster, T. Popa, Cercetări privind epoca bronzului în jud. Giurgiu, BMJG, I, p. 114-122. Schuster, Nica 1995 b - C. Schuster, M. Nica, Săpăturile de salvare de la Morăreşti jud. Dolj – 1993, Cercetări arheologice în aria nord-tracică, I, p.114-122. Schuster 1997 - C. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei Superioare, Bucureşti, 1997. Tudor 1972 - Ersilia Tudor, Săpături de salvare din comuna


29

Văcăreşti, jud. Dâmboviţa, 1971, Scripta, Valachica, Târgovişte, p. 93-107. Tudor 1982 - Ersilia Tudor, Cu privire la unele sincronisme culturale în perioada timpurie a Bronzului românesc, Thraco-dacica, III, 1-2, p. 94-100. Turcu 1976 - M. Turcu, Cercetările arheologice de la Dudeşti, Carpica, VIII, p. 41-48. Ulanici, Trohani 1975 - Aug. Ulanici şi G. Trohani, Săpăturile de la Greci, comuna Grădiştea, jud. Ilfov, CA, I, p. 77-100. Ulanici 1976 - Aug. Ulanici, Noi săpături arheologice la Braneţ, jud. Olt, Cercet. arh, II, p. 49-64. Ulanici 1979 - Aug. Ulanici, Noi cercetări arheologice la Greci, jud. Ilfov, Cercetări arheologice, III, p. 9-26.


30

ANEXE

Pl. I.


31

Pl. II.


32

Pl. III. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua”

SC. 1/1


33

Pl. IV. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua” SC. 1/1


34

Pl. V. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua”

SC. 1/1


35

Pl. VI. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua”

SC. 1/1


36

Pl. VII. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua”

SC. 1/1


37

Pl. VIII. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua”

SC. 1/1


38

Pl. XI. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua”

SC. 1/1


39

1 2

3

4

Pl. X. Fragmente ceramice descoperite la B le ti – „Linia a doua”

SC. 1/1


40

1 2

1 2 3

Pl. XI. B le ti – „Linia a doua”. Ceramic


41

1 2 3 4 5 6 7

Pl. XII. B le ti – „Linia a doua”. Ceramic


42

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Pl. XIII. B le ti – „Linia a doua”. Ceramic


43

1 2 3 4

5 6

7 8 8 10

Pl. XIV. B le ti – „Linia a doua”. Ceramic


44

1 2 3 4 5

Pl. XV. B le ti – „Linia a doua”. Ceramic


45

1 2 3 4 5 6

Pl. XVI. B le ti – „Linia a doua”. Ceramic


47

Despre două ciocane - topor din piatră, cu şanţ, descoperite întâmplător, în jud. Vâlcea şi jud.

Hunedoara.

Mariana IosifaruNicolae Stan

Abstract In Berislăveşti, located in the N-E of Vâlcea County, in sub-Carpathian depression Jiblea-Călimăneşti, one stone ax-hammers, with a mounting groove of the handle were accidentally discovered. near the discovery site, there are settlements belonging to Coţofeni III and Glina cultures. A second ax-hammer have been discovered on the bank of the tributary river Valea Mina that go on river Strei, Pui village which is situatet south-east of Haţeg depression, Hunedoara County.

În colecţia prof. Nicolae Stan din Călimăneşti, se afl ă două ciocane-topor cu şanţ, descoperite întâmplător în com. Berislăveşti, jud. Vâlcea (harta 1.) şi Lupeni, jud. Hunedoara. (harta 2.).

Comuna Berislăveşti se afl ă în partea de N/E a jud. Vâlcea, pe partea stângă a râului Olt, la poalele de S/E ale masivului Cozia, în depresiunea subcarpatică Jiblea – Călimăneşti, la hotarul cu jud. Argeş. Relieful se prezintă în trepte, cu terase accesibile, locuite încă din vechime, situate în apropierea pârâurilor care o străbat : Tulburoasa, Glodului, Valea Ţigăniei,Coisca, Sălătrucel, etc.Cele două ciocane –topor cu şanţ de prindere a cozii sunt1: 1. Ciocan – topor neperforat din piatră (șist metamorfi c), cioplit şi şlefuit parţial în zona şanţului semicircular, ce folosea la prinderea cozii. Are o formă plată, cu spărturi din vechime atât la muchie cât şi la tăiş. După formă, greutate şi scobitura şanţului, mult mai accentuată pe o latură putea fi folosit şi fără coadă. L.max.: 11,5cm; L max. la muchie: 2,6cm ; l.max. la muchie:6,4cm; g. max.la muchie: 2,6cm; L.braţ tăiş :6,25cm; l.max.braţ : 6,5cm; l.tăiş: 4,3cm ; l.şanţ circular:2,4cm; gr.: 0,354 kg. (fi g.1,a-b).

1. Am folosit următoarele abrevieri: L - lungime, l - lăţime, g - grosime, gr - greutate


48

Are o formă aproape dreptunghiulară cu colţurile rotunjite şi un şanţ semicircular în treimea superioară, pronunţat, având lăţimea uniformă. A fost descoperit întâmplător, în anul 1982, pe malul pârâului Coisca, în malul de pe partea stângă a acestuia, în punctul Vărzărie, situat în apropierea mănăstirii Berislăveşti. În zona în care a fost descoperit toporul-ciocan menţionat, au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând culturii Glina. Piesa ar putea aparţine purtătorilor acestei culturi. În zonă nu sunt descoperite minereuri sau sare.

În cercetările de teren2 făcute în zonă, în anul 2006 s-a putut stabilii că aşezarea ocupă malul stâng al pârâului Coisca, în zonă fi ind şi o cruce de piatră (1793)3 amplasată, se pare, pe locul unei biserici şi a unui cimitir dispărut. Locul este cunoscut şi sub numele de Cimitirul Ţiganilor. Fragmente ceramice aparţinând culturii Glina au fost descoperite şi pe Valea Ţigăniei, în curtea şcolii din satul Stoeneşti, pe terasa de pe partea dreaptă a drumului ce urcă spre bazinele de apă din Berislăveşti şi pe Dealul Boului din satul Rădăcineşti (mai ales fragmente ceramice grosiere decorate cu găuri-buton sub buză, mici proeminenţe de formă conică, sau brâie simple) . O aşezare de înălţime Coţofeni III a fost descoperită în punctul Făgeţel, din satul Rădăcineşti pe malul stâng al pârâului Valea Vâlceanca ( fragmente ceramice de uz comun decorate cu şnur răsucit sub buză şi incizii). 2. Ciocan - topor masiv din piatră (granit), cu şanţ, realizat prin cioplire, fi ind bine şlefuit. Dim: L. max.: 19,7 cm; L max. muchie: 3,8 cm; l. max. muchie: 11,2 cm; g. muchie: 7,4 cm; L. max. braţ tăiş: 11,8 cm; l. max. braţ tăiş: 11,7 cm; l. şanţ circular: 3,8 cm, gr.: 2,210 kg. (fi g. 2, a-b).

Muchia este aproape dreaptă, având o formă ovală. Prezintă urme de spărtură din vechime atât la muchie cât şi la tăiş. Are formă trapezoidală, cu colţurile rotunjite, şanţ semicircular pronunţat dispus în treimea superioară, lăţimea acestuia fi ind uniformă. A fost descoperit întâmplător de Popa Aurel, în anul 1910, pe Valea Mina, afl uent al râului Strei, din comuna Pui, situată in S-E depresiunii Hațeg. Este un topor de minerit. În judeţul Vâlcea sunt cunoscute 5 localităţi în care au fost descoperite întâmplător ciocane - topor cu şanţ de prindere a cozii : Armăşeşti4 (com. Cernişoara); Bătăşani,5 ( com. Valea Mare); Căzăneşti6 (Rm. Vâlcea);

2 Cercetări de teren: M. Iosifaru şi Marius Mihai Drăgan, septembrie, 2006.3 Bălan 1994, p.119.4 Petre - Govora 1968, p. 280; Idem 1995, p. 33; Schuster 1998, p.114; Tulugea, Blăjan,2009, p. 41.5 Tulugea, Blăjan, 2009, p. 41.6 Petre - Govora,1968, p. 279, fi g. 1 a-b; Idem 1995, p.33, fi g.1 a-b; Schuster, 1998, p.114, fi g.6/1; Tulugea, Blăjan 2009, p. 41.


49

Dealul Cărămizii din hotarul satului Herăşti7 (com. Gheoroiu) şi Mateeşti8 (com. Mateeşti). În judeţul Vâlcea9 s-au mai descoperit încă trei topoare cu şanţ de fi xare a cozii, fără să fi e cunoscut locul descoperirii. Trebuie făcută precizarea, că ciocanul - topor afl at în colecţia Muzeului Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea, având nr.inv.A 41/3, a fost descoperit la Mateeşti.10 ( anterior se afl a în colecţia de la Măldăreşti)

Cele mai multe descoperiri de ciocane-topor cu şanţ de prindere a cozii, sunt cunoscute în nordul Olteniei, dar ele nu lipsesc nici în alte zone ale României. În judeţul Gorj 11 au fost descoperite asemenea unelte în 11 localităţi, 7 în Dolj12, 3 în Mehedinţi13 şi unul în jud.Olt14. Cele mai multe piese au fost descoperite întâmplător, doar cele două ciocane-topor de la Braneţ, jud. Olt au fost descoperite în complex închis (locuinţă) sau în nivel Glina.

În judeţul Hunedoara este bine cunoscut ciocanul - topor descoperit în mina de la Căraci15, com. Baia de Criş, situată în nord-vestul judeţului.

Ciocane - topoar cu unul sau două şanţuri au fost descoperite pe un spaţiu vast, din Insulele Britanice până în Asia, din Scandinavia până în Africa16.

Părerea unanimă a celor care au investigat acest tip de artefact este că a fost folosit în minerit, la fărâmiţarea zăcămintelor de cupru sau a sării, dar putea avea şi alte destinaţii (zdrobitoare de silex, de oase, tăiat lemne, prelucrarea pieilor)17 şi aparţine unor perioade diferite, de la eneolitic până în prima epocă a fi erului.

7 Blăjan, Panait, Pangeea 7 2007, p. 12-14.8 Petre-Govora 1968, p. 280-281, fi g. 2; Idem 1995, p.33,fi g.1/2; Schuster 1998, p.115; Tulugea Blăjan, 2009, p. 41.9 Berciu 1939, p. 88, fi g.103/1; Tulugea, Blăjan 2009, p. 40-43, fi g. 1-2.10 Tulugea Blăjan, 2009, p. 40, fi g. 3.11 Gherghe 1987, p. 159-165.12 Berciu 1939, p. 87, fi g.103/3-104/1,6.13 Ibidem p. 87-88, fi g. 104/4-5,8; Idem 1953, pl. XIIB/2; Idem 1961, p. 231.14 Ulanici 1975, p. 61, pl. 2/2; Idem, 1981, p. 26, fi g. 4/3.15 Schuster 1998, p.114 ( cu toată bibliografi a).16 Moscalu 1981, p.141-144; Schuster 1998, p. 113-144.17 Fântâneanu 2007, p.24.


50

Abrevieri

AO - Arhivele Olteniei.Craiova.Buridava-Buridava. MuzeulJudeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea, Rm.Vâlcea.CA - Cercetări Arheologice. Muzeul de istorie a R.S.R. Bucureşti.MCA - Materiale şi Cercetări Arheologice. Bucureşti.Pangeea - Pangeea, Alba Iulia.SCIV/ SCIVA - Studii şi cercetări de Istorie Veche / şi Arheologie. Institutul de Arheologie Vasile Pârvan , Bucureşti.Thraco Dacica - Thraco Dacica. Institutul Naţional Român de Thracologie. Bucureşti.

Bibliografi e

Bălan 1994 - C. Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Argeş (sec.XIV-1848), Bucureşti,1994.Berciu 1939 - D. Berciu, Arheologia preistorică a Olteniei, AO, XVIII, nr. 101-102, Craiova,1939, p. 88, fi g.103/1.Berciu 1953 - D. Berciu,Catalogul Muzeului Arheologic din Turnu

Severin, MCA, I, 1953, pl. XIIB/2.Berciu 1961 - D. Berciu, Câteva probleme ale culturii Verbicioara,

SCIV, XII, 2, 1961, p. 231.Blăjan, Panait 2007 - M. Blăjan, C. Panait, Topoare – ciocan de minerit

descoperite în Oltenia, Pangeea, vol. 7, Alba Iulia, 2007, p. 12-14.

Drăgan 2006 - M. M. Drăgan, Aşezări aparţinând culturii Glina descoperite în com. Berislăveşti, (Sesiune de comunicări a Muzeului Judeţean Vâlcea, Rm.Vâlcea, august, 2006)


51

Gherghe 1987 - P. Gherghe,Unelte din piatră afl ate în colecţia Muzeului judeţean Gorj, Tg. Jiu, SCIVA, 32,1987, p. 159-165.

Fântâneanu 2005 - C. Fântâneanu, Perioada timpurie a epociibronzului în bazinul Oltului inferior, Buridava V, 2007, Rm. Vâlcea, p. 15-31.

Moscalu 1981 - Emil Moscalu, Un tip de ciocan de piatră pentru minerit, SCIVA, 32, 1, 1981, p. 141-144.

Petre - Govora 1968 - Gh. Petre-Govora, Topoare-ciocan de minerit din epoca bronzului, descoperite în nordul Olteniei, SCIV, 19, 2, 1968, p. 280; Petre-Govora 1995 - Gh. Petre - Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Rm. Vâlcea, 1995, p. 33.Stan 1986 - N. Stan, Istoricul localităţii Berislăveşti ,jud. Vâlcea,

1986, p. 9-10, (lucrare de gradul I), manuscris.Schuster 1998 - C. Schuster, Despre un anumit tip de ciocan şi

ciocat-topor din piatră de pe teritoriul României, Thraco-Dacica, XIX, 1-2, Bucureşti, 1998, p. 114.

Tulugea,Blăjan 2009 - C. A. Tulugea, M. Blăjan, Topoare - ciocan de minerit din colecţia Muzeului „ Aurelian Sacerdoţeanu” - Vâlcea, Buridava, VII, 2009, Rm.Vâlcea, p. 41.Ulanici 1975 - Augustin Ulanici, Săpăturile de la Braneţ, jud. Olt, CA, I, 1975 , p. 61, pl. 2/2.Ulanici 1981 - Augustin Ulanici, Cercetările arheologice din anul 1979 de la Brăneţ, jud. Olt, CA, IV, 1981, p. 26, fi g. 4/3.


52

Harta 1

Harta 2

Anexe


53

a b

Fig. 1

a b

Fig.2


55

Viaţa spirituală a comunităţilor în Bronzul Timpuriu. O privire generală asupra Olteniei

Adina-Gabriela CotorogeaAbstract

This article tries to be a general view of the spiritual life in the Early Bronze Age from Oltenia.

It speaks about the funerary rite, the funerary inventary, the structure of the tumuli and the placement of the funerary spaces, all this being revealed throughout the archeological research lead in the tumular necropoles from Milostea, Vârtopu-Ciuperceni, Verbița.

Key words: early bronze age, rite and ritual funerary; funerary inventory; tumulus.

Ritul şi ritualul funerarDatele de care dispunem în prezent pentru cunoaşterea practicilor

funerare din cadrul comunităţilor bronzului timpuriu din Oltenia centrală şi nord-estică, sunt încă departe de a fi completate.

Oricum, este cert faptul că şi această latură a vieţii spirituale a cunoscut transformări considerabile în raport cu epoca neolitică şi într-o măsură mai redusă, chiar cu perioada de tranziţie.

Practicile funerare reprezintă ansambul de rituri şi ritualuri, ce decurg dintr-o anume ideologie funerară. Ele includ următoarele caracteristici: a) temporale - de pregătire a cadavrului, de amenajare a mormântului, de ordonare a mobilierului şi eventualele practice post-înmormântare; b) spaţiale - caracteristicile gropii, orientarea şi poziţia defunctului şi a mobilierului etc.; c) ritualurile aplicate - defunctului, mobilierului, însoţitorilor dacă este cazul1.

Riturile şi ritualurile funerare constituie un important element din domeniul vieţii spirituale a unei comunităţi.

Ritul funerarÎn toate epocile istorice, în cazul morţii unui individ, colectiviatea

umană căreia îi aparţinea se confrunta cu o problemă majoră pentru a 1 Sîrbu 2003, p. 22.


56

cărei fi nalizare se instituie în timp un sistem complex de practici cu reguli stricte, printre care şi cele privind modul de tratare a cadavrului (îngropare, ardere). Toate acestea defi nesc şi reprezintă ritul funerar practicat de o comunitate2.

Cât priveşte ritul funerar, mormintele tumulare din Oltenia, se împart în cele două grupe principale: de înhumaţie şi de incineraţie.

Tumulii acopereau astfel morminte de înhumaţie sau de incineraţie (cu vasele depuse în groapă, în urnă sau direct pe pământ), fi ind înălţate din mai multe straturi alternative de pământ, din straturi alternative din piatră şi pământ sau din unul sau mai multe rânduri de bolovani, deasupra cărora se aşeza un strat subţire de pământ.

Mihai Rotea consideră tumulii „un tip de arhitectură funerară ataşabilă la orizonturi culturale şi cronologice diferite şi nu un grup cultural distinct”3.

Ritul funerar dominant în prima parte a bronzului timpuriu este înhumaţia sub movile cu manta de piatră, aşa cum o dovedesc cimitirele tumulare de tip Livezile, identifi cate în partea de răsărit şi de sud a Munţilor Apuseni4.

Alături de mormintele de înhumaţie își fac apariţia mai târziu şi primele morminte de incineraţie, prezente în faza târzie a cimitirului de la Ampoiţa „Peret” sau Meteş5.

Încadrate de Horia Ciugudean, manifestarilor de tip Govora Sat - Runcuri, movilele de la Milostea sunt în accepţiunea acestuia contemporane cu cimitirele tumulare din Muntii Apuseni6.

Descoperit în anul 1949, complexul funerar de la Verbiţa, se constituie din trei movile „situate în marginea de vest a pădurii Verbicioara, în dreapta unui drum care, de-a lungul lizierei, face legătura cu Verbiţa”7.

La Verbiţa avem de a face cu schelete slab conservate în timp, constându-se ca rit înhumaţia. Cimitirul de aici este de dimensiune mică.8.

Totodată, în cazul înhumaţiei, în modul de dispunere al defuncţilor, se pare că întâlnim o orientarea acestora faţă de punctele cardinale.

Cei 14 tumuli cercetaţi în necropola de la Vârtopu-Ciuperceni, Gorj, ce aparţin în mod cert ca şi cei de la Verbiţa, comunităţilor Glina, folosesc de această dată ritul incineraţiei.

2 Andriţoiu 2006, p. 71. 3 Rotea 1993, p. 73. 4 Ciugudean 1996, p. 129. 5 Ciugudean 1995, p. 142. 6 Ciugudean 1996, p. 131-132.7 Berciu 1966, p. 133.8 Berciu, Roman 1984, p. 15-16.


57

Acest rit îl întâlnim, însă alături şi de cel al înhumaţiei, şi la purtătorii „orizontului cu morminte în cistă de piatră” , din Muntenia9.

Arderea defuncţilor se făcea în afara necropolei la rugul funerar, iar rămășițele acestuia sunt reprezentate în unii tumuli de urme de arsură, oase calcinate răspândite pe sol sau în urne, depuse apoi sub movilele de pământ.

Astfel, în mediul Glina, la început se pare că au fost folosite înhumările în poziţie chircită, în morminte plane, ulterior, în ultima fază a culturii, aşa cum arată investigaţiile din Oltenia, de la Verbiţa şi din necropola de la Vârtopu-Ciuperceni, se trece la înhumarea în tumuli (Verbiţa) sau incineraţia sub movile de pământ (Vârtopu-Ciuperceni)10.

În cazul incineraţie, resturile cinerare erau depuse fi e direct în gropi, sau în urne11.

Ritualul funerarAstfel, noţiunea de ritual funerar, desemnează ansamblul acţiunilor

ce au loc de la decesul defunctului până la depunerea lui în mormânt şi include un „scenariu”, mai mult sau mai puţin riguros, menit să respingă forţele malefi ce şi să le atragă pe cele benefi ce pentru a asigura defunctului cel mai bun „confort” în „lumea de dincolo”12.

Din perspectiva amplasării obiectelor de inventar funerar faţă de corpul defuncţilor, acolo unde este cazul (Verbiţa), unde aceştia s-au păstrat într-o stare relativ bună, nu s-a constatat existenţa unor reguli stricte.

Posibil ca poziţia vaselor în morminte să nu fi e întâmplătoare. În ceea ce priveşte orientarea şi poziţia scheletelor, se constată că

acestea sunt aşezate pe spate cu picioarele strânse şi căzute pe partea dreaptă. Mâna dreaptă uşor îndoită a cărei palmă este fi e pe piept, cum e cazul scheletului din tumulul I, (fi g. 1)13 sau mâna dreaptă pe abdomen, şi stânga întinsă pe lângă corp, în cazul scheletului presupus a fi aparţinut unui copil din tumulul II, sau mâna dreaptă pe abdomen şi stânga pe piept în tumulul III (fi g. 2)14.

Necropolei de la Ciuperceni îi este caracteristic un ritual divers ce constă, în cele mai multe cazuri, în depunerea vaselor în jurul cremaţiei. În alte situaţii vasele s-au găsit dispuse pe postamente de piatră sau în interiorul unui ring15.

9 Roman 1976, p. 32-33; Schuster 1997, p. 147.10 Roman 1985, p. 118; Schuster 1997, p. 148; Calotoiu 2003, p. 9. 11 Comşa 1991, p. 153. 12 Sîrbu 1993, p. 253; Sîrbu 2003, p. 23. 13 Berciu, Roman 1984, p. 15-16; fi g. 1. 14 Schuster, Fântâneanu 2005, p. 66-67; fi g. 2.15 Calotoiu 2007, p. 5.


58

Astfel, cât priveşte ritualul funerar practicat, întâlnim un ritual diversifi cat, cel puţin în modul de dispunere al vaselor, în funcţie fi e de schelte acolo unde este înhumaţie, fi e resturile inerare în cazul incineraţiei, depuse ori în urne, ori direct pe sol.

Ritul şi ritualul funerar sunt factori care determină viaţa spirituală a oricărei perioade istorice. Ritualul funerar al unei culturi este în general acelaşi, de la început până la sfârşit şi se schimbă doar sub infl uenţa unei culturi mai evoluate16.

Amplasarea spaţiilor funerare În ceea ce privește amplasarea spaţiilor funerare, este greu de

crezut că alegerea acestora se făcea la întâmplare, chiar dacă regulile după care comunităţile bronzului timpuriu din spaţiul ţării noastre, şi aici ne referim mai cu seamă la Oltenia ne sunt încă puţin cunoscute astăzi.

Totuşi, la fel că în celelalte zone, comunităţile bronzul timpuriu din zona Olteniei, în stabilirea locului amplasării monumentelor funerare se pare că ţineau cont de cele două elemente:

Factorul topografi c.Aproape în toate cazurile analizate de-a lungul timpului de diverşi

cercetători, indiferent de civilizaţie, cultură, epocă, zonă geografi că, monumentele funerare erau amplasate în locuri neinundabile, aproape de aşezare.

Pentru tumulii de la Milostea întâlnim o preferinţă pentru zona joasă, de câmpie („Câmpul Polovragilor”)17, în cazul celor de la Verbiţa „situate în marginea de vest a pădurii Verbicioara”18 sau situarea într-o zonă deluroasă, cum e cazul movilelor din necropola de la Vârtopu-Ciuperceni19.

Factorul vizualIndiferent de preferinţa pe care comunităţile bronzului timpuriu au

manifestat-o în vederea amplasării cimitirelor, întotdeauna spaţiul celor morţi trebuia să fi e vizibil celor vii şi invers, căutându-se astfel, întotdeauna poziţia ideală pentru a face cât mai vizibili tumulii.

Inventarul funerarÎn urma rezultatelor cercetărilor reiese faptul că inventarul funerar

din mai toate monumentele funerare ale bronzului timpuriu din Oltenia şi nu numai, este reprezentat într-o mare măsură de ceramică (fi g. 3; fi g. 4; fi g. 5)20.

Din punct de vedere funcţional, unii autori consideră ca vasele din

16 Szekely 1996, p. 348. 17 Popescu, Vulpe 1966, p. 148.18 Berciu, Roman 1984, p. 15.19 Calotoiu 2003, p. 5.20 Berciu, Roman 1984; Berciu, Roman 1984 ; Calotoiu 2007 ; fi g. 3 , 4, 5, 6.


59

monumentele funerare, serveau drept recipiente pentru lichide/alimente21, pe când alţii işi exprimă părerea cum că acestea aveau doar o funcţie simbolică22.

Astfel, unii arheologi obişnuiau să interpreteze aceste articole în termeni foarte prozaici, drept simple obiecte însoţitoare pentru hrănirea mortului pe cealaltă lume, în loc să vadă simbolurile complexe care exprimă o gamă largă de valori, năzuinţe şi atitudini ale celor care au organizat funeraliile faţă de cel mort. Plasarea hranei şi a băuturii într-un mormânt este numai o parte, şi nu neapărat necesar ultime, dintr-o secvenţă de ospeţe, posturi sau ofrande de hrană care este declanşată de un deces. Hrana marchează diferenţa dinte statutul de decedat şi de persoană în viaţă.

Vasele amplasate lângă mort pot conţine lichide sau alimente. Totuşi vasele funerare nu au conţinut în mod necesar alimente pentru hrana în viaţa de apoi: ar fi putut fi plasate pur şi simplu ca participare simbolică a mortului la ospăţ23.

Starea cvasifragmentară a pieselor descoperite în tumuli nu a permis reconstituirea unei game prea largi de forme. Faptul că în toate toate zonele ce aparţin comunităților culturii Glina, unde s-au practicat săpături arheologice, registrul formelor este cam acelaşi, poate duce la concluzia că purtătorii acestei culturi au produs şi folosit un număr limitat de vase. Dovadă tipurile de vase descoperite în tumulii de la Verbiţa, Vârtopu-Ciuperceni.

Repertoriul formelor nu este unul variat, în funcţie de forma geometrică, dimensiune, printre cele mai frecvente în tumuli, avem următoarele tipuri de vase ceramice: căni şi ceşcuţe funerare, străchini, vase bitronconice cu sau fără torţi, pahare, castroane, etc.

În general inventarul, descoperit în tumulii aparţinând bronzului timpuriu din Oltenia, este modest, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Categoriile de piese descoperite în tumulii de la Milostea, Verbiţa, Vârtopu-Ciuperceni, nu sunt deloc numeroase pe lânga vasele ceramice întâlnim puţine piese de podoabe (inel) şi unelte (Milostea, Verbiţa). (fi g. 6; fi g. 7)24.

În realizarea sistemului de analiză, a inventarului funerar descoperit în tumulii de la Verbiţa, am pornit de la accepţiunea clasică a termenului de inventar funerar, prin care specialişti ca I. Chicideanu25, V. Sîrbu26,

21 Sîrbu 2003, p. 52. 22 Chicideanu 2003, p. 73. 23 Popa 2010, p. 33. 24 Popescu, Vulpe 1966, p. 148-155; Berciu, Roman 1984, p. 15-21 ; fi g. 6, 7. 25 Chicideanu 2003, p. 65-76. 26 Sîrbu 2003, p. 18.


60

înţeleg totalitatea acelor obiecte depuse alături de defunct. Din punct de vedere tipologic, la Verbița avem următorul „ inventar”:

ceramică, podoabe, ofrande, în tumulul III, întâlnim un craniu de rumegător (bovină) aşezat în dreptul picioarelor scheletului27.

În ciuda numărului modest de piese de inventar funerar, putem aprecia faptul că acestea refl ectă relaţiile dintre cei decedaţi şi cei rămaşi în viaţă, putând avea totodată conotaţii diferite (sociale, economice, familiale, spirituale, simbolice etc.)

Din punct de vedere cantitativ, indiferent de rit, s-a constata prezenţa în morminte a unui număr relativ mic de vase (1 - 4 vase). Din perspectivă economică, această situaţie ne poate duce cu gândul la situaţia economică a defunctului şi a familiei acestuia.

În general, tumulul, chiar dacă inventarul funerar este modest, este considerat un indiciu că defunctul este un personaj cu statut social înalt, pentru că efortul de ridicare movilei funerare este mare şi presupune efortul comunitar, deci moarte respectivului individ afecteaza nu numai familia, ci intreaga comunitate.

Pe baza datelor disponibile, nu s-a putut observa prezenţa unor indivizi cu statut social deosebit în cadrul comunităţilor ce-au ocupat zona Olteniei în bronzul timpuriu şi care şi-au îngropat morţii în tumuli.

Bunurile din morminte pot avea menirea de a pregăti mortul pentru lumea cealaltă, dar în egală măsură pot servi pentru a îl împiedica pe acesta să rămână în lumea celor vii, sau doar să asigure o demonstraţie a bunelor intenţii de însoţire pe ultimul drum.

Amplasarea în sau lângă mormânt a bunurilor care au aparţinut unei persoane poate reprezenta desprinderea mortului de cei vii28.

Structura tumulilorÎn ceea ce priveşte structura tumulilor, în cazul înhumaţiei, s-a

constatat că morţii erau aşezaţi în unele situații sub construcţii de piatră (Milostea). Aici a fost identifi cat un aspect cultural numit „ al tumulilor de piatră Milostea”29.

În lipsa resturilor osteologice, autorii, au presupus că defunctul a fost acoperit cu bolovani sau, poate bolovanii au fost dispuşi în jurul lui30. În alte cazuri s-au dezvelit morminte în gropi puţin adânci, aproape la nivelul solului antic, cu schelete întinse pe spate, picioarele strânse, cum

27 Berciu, Roman 1985, p. 16. 28 Popa 2010, p. 33.29 Dumitrescu, Vulpe 1988, p. 65. 30 Popescu, Vulpe 1966, p. 148-155.


61

întâlnim la Verbiţa31. La Vârtopu-Ciuperceni, unde avem de a face cu tumuli de

dimensiuni medii şi mici, cu mantale de pământ, iar în interior cu diverse amenajări32.

Luând în consideraţie dimensiunile, precum şi modul în care au fost înălţaţi, tumulii comunităţilor bronzului timpuriu din Oltenia, deşi în număr redus, pot fi clasaţi în funcţie de anumite criterii ce au la bază concepţiile unei arhitecturi funerare bine defi nită.

După mărimea diametrului avem: tumuli mijlocii - tumuli mici -

Includerea lor în aceste categorii, este pur orientativă, intervenţiile antropice întreprinse asupra lor de-a lungul timpului modifi cându-le substanţial caracteristicile iniţiale, majoritatea acestora în momentul investigaţiilor arheologice fi ind aplatizaţi. Un alt criteriu de clasifi care al tumulilor, îl poate constitui modul în care au fost înălţaţi sau în raport cu materialul utilizat la realizarea lor.În funcţie de materialul utilizat avem:

tumuli ale căror mantale au fost ridicate numai cu pământ - tumuli având în componenţă mantalelor, alături de pământ, diverse -

amenajări din piatrăUn ultim criteriu de clasifi care ar putea fi cel al tipului de mormânt protejat de mantaua tumulului:

tumuli în a căror manta au fost dezvelite morminte având gropi simple, - neprotejate cu structuri din lemn sau piatră

tumuli în interiorul cărora, la amenajările funerare, a fost utilizată, - alături de pământ şi piatrăFastul procesiunii funerare şi amploarea inventarului depus în mormânt, având menirea de a însoţi pe cel defunct în atemporal (nu neapărat într-o „viaţă de apoi”, care poate fi sau nu concepută ca atare în mentalitatea comunităţii respective), refl ectă, totodată, dorinţa de a permanentiza, prin prezenţa monumentului funerar, statutul celui mort şi, implicit, durabilitatea sistemului căruia el aparţinea. În acest sens, apariţia şi răspândirea, la începutul epocii bronzului, a tumulului ca monument funerar ilustrează cel mai bine această concepţie: tumulul, vizibil la suprafaţa solului, amintea permanent indivizilor din comunitatea respectivă de statutul ierarhic al 31 Fântâneanu 1996, p. 272. 32 Calotoiu 2004; 2003.


62

celui înmormântat33. Concluzionând, putem constata că tumulul este şi un semn de loc sacru şi are rol de magnet, în sensul că atrage după sine alţi tumuli, nu neapărat contemporani. Gropile mormintelor sunt simple gropi rectangulare sau ovale, movile cu manta de piatră ca cele de la Milostea, sau cimitirele tumulare de tip Livezile, gropi căptuşite cu dale de piatră (orizontul mormintelor în cistă din piatră din nordul Munteniei), sau morminte cu mantale de pământ, având uneori în componenţa mantalei alături de pământ, bolovani dispuşi în mod regulat sau nu, ca cele de la Vârtopu - Ciuperceni, Gorj. Iar dacă ritul îl întâlnim cele două forme (înhumaţie, incineraţie), în ce priveşte ritualul asistăm la o varietate, nu numai de ansamblu ci chiar în cadrul fi ecărei descoperiri. Importanţa colaborării antropologiei şi arheologiei a fost subliniată în repetate rânduri. În lucrarea, Elemente de demografi e şi ritual funerar la populaţiile vechi din România, D. Nicolăescu-Plopşor şi Wanda Wolski analizează datelele funerare din mai multe perioade. Încă de la început, se remarcă critica la adresa modului în care arheologii tratează materialele osteologice din cadrul descoperirilor funerare „regretând pierderea pentru ştiinţă a unei cantităţi mari de oseminte neridicate de pe teren, rămase închise în depozitele muzeelor din ţară sau recoltate în condiţii improprii”34. Pe de altă parte, aceştia subliniază faptul că, odată cu progresele înregistrate în domeniul studiului oaselor incinerate, aportul antropologiei la cunoaşterea ritualului funerar ar căpăta o pondere tot mai mare. În cazul înmormântarilor tumulare din bronzul timpuriu în nordul Olteniei, analizelele antropologice lipsesc, și nu s-a putut identifi ca sexul şi nici vârsta celor cărora le-au aparţinut. Inventarul modest descoperit în morminte nu poate nici el să ne ofere indicaţii în această privinţă. Privite prin prisma simbolisticii lor, înmormântările, indiferent dacă aparţin unor indivizi decedaţi din cauze naturale sau nu, sunt tratate ca evenimente majore pentru viaţa comunităţii. Ele pot fi considerate ca elemente ale ritului de pasaj, care semnifi că modifi carea statutului sau stării unui individ, trecerea dinspre viaţă către moarte35. Precizăm însă, că descoperirea unui număr relativ redus de 33 Popa 2010, p. 19-20.34 Nicolăescu - Plopşor, Wolski 1975, p. 21.35 Schuster, Comşa 1995, p. 281.


63

„monumente funerare”, şi totodată lipsa unor cercetări de amploare, concluziile în ce priveşte aspectele ce ţin de viaţa spirituală a comunităţilor din acestă zonă nu pot fi defi nitivate.Înmormântările tumulare din Bronzul timpuriu sunt considerate drept cele mai numeroase, atât în peisajul tumular al ţării noastre, cât şi în zonele învecinate. În teritoriul afl at în discuţie, şi în vecinătatea lui întâlnim însă, un număr relativ mic de astfel de descoperiri aparţinând epocii bronzului, fi ind exemplifi cat de descoperirile de la Milostea, Verbiţa, Vârtopu-Ciuperceni.


64

Bibliografi e

Andriţoiu 2006 - I. Andriţoiu, Necropolele Miciei, Ed Excelsior Art, 2006, Timișoara.

Berciu 1966 - D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucuresti, 1966.

Berciu, Roman 1984 - D. Berciu, P. Roman, Mormintele tumulare de la Verbiţa jud. Dolj,

în Thraco-Dacica 5, 1-2, 1984, p. 15-21.Calotoiu 2003 - Gh. Calotoiu, Cercetări arheologice din epoca

bronzului timpuriu în necropola tumulară de la Vârtoapele-Vârtopu-Ciuperceni, judeţul Gorj, în Litua 9, 2003, p. 5-25.

Calotoiu 2004 - Gh. Calotoiu, Cercetările arheologice de epoca bronzului timpuriu din necropola tumulară de la Vârtoapele-Vârtopu-Ciuperceni, judeţul Gorj, p. 5-18.

Calotoiu 2007 - Gh. Calotoiu, Necropole tumulare din Gorj, Vârtopu-Ciuperceni, Teleşti-Drăgoieşti, Ed. Universtiaria, Craiova, 2007.

Ciugudean 1995 - H. Ciugudean, Manifestări etno-culturale aparţinând bronzului timpuriu transilvănean/Ethno-cultural manifestations ot the Thransylvanian early bronze age. In: M. Petrescu-Dîmboviţa et alii (Hrsg.). Comori ale epocii bronzului din România/Treasures of the Bronze Age in Romania, Bucureşti, 1995, p. 137-142.

Ciugudean 1996 - H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, în Bibliotheca Thracologica 13, București, 1996.

Chicideanu 2003 - I. M. Chicideanu, Câteva remarci asupra descoperirilor mortuare. In: D. M. Istrate-A. Istrate-C. Gaiu, (coordonatori), In memoriam Radu Popa, Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în contextul european, Bistriţa-Năsăud, 2003, p. 65-76.

Comşa 1991 - A. Comşa, Date cu privire la structura antropologică şi la unele ritualuri funerare la geto-daci, în Thraco-Dacica 12, 1-2, Bucureşti,


651991, p. 153-165.

Dumitrescu, Vulpe 1988 - V. Dumitrescu, Al. Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988.

Fântâneanu 1996 - C. Fântâneanu, A few considerations on the funeral rite and ritual of the Early and Middle Bronze Age in the Oltenian Area, In: P. Roman et alii (Hrsg.), The Thracian World at the Crossroads of Civilizations, Bd. 1, Bucharest, 1996, p. 272-273.

Nicolăescu-Plopşor, Wolski 1975 - C. S. Nicolăescu-Plopşor, W. Wolski, Elemente de demografi e şi ritual funerar la populaţiile vechi din România, 1975.

Popa 2010 - C. I. Popa, Elite şi bunuri de prestigiu în pre-şi protoistorie, 2010, Alba Iulia.

Popescu, Vulpe 1966 - E. Popescu, A. Vulpe, Necropola tumulară de la Milostea, în RevMuz 2, 1966, p. 148-155.

Roman 1976 - P. Roman, Cultura Coţofeni, Bucuresti, 1976.

Roman 1985 - P. Roman, Cercetări la Govora Sat-Runcuri în 1977, SCIVA 36/4, p. 279-297.

Rotea 1993 - M. Rotea, Contribuţii privind bronzul timpuriu în centrul Transilvaniei, în Thraco-Dacica 14, 1993, Bucureşti, p. 65-86.

Sîrbu 1993 - V. Sîrbu, Credinţe şi practice funerare religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Ed, Porto-Franco, Galaţi, 1993.

Sîrbu 2003 - V. Sîrbu, Arheologia funerară şi sacrifi ciile: o terminologie unitară/Funerary Archaeology and Sacrifi ces: An Unifying Terminology, Sinteze arheologice, V, Ed. Istros, Brăila, 2003.

Schuster 1997 - C. Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele Argeşului şi Ialomiţei Superioare în Bibliotheca Thracologica 20, 1997, Bucureşti.

Schuster, Comşa 1995 - C. Schuster, A. Comşa, Unele aspecte ale practicării sacrifi ciului uman în perioada epocii metalelor, pe teritoriul României, în Acta mvsei Napocensis 32, 1995, p. 279-285.

Schuster, Crăciunescu, Fântâneanu 2005 - C. Schuster, G.Crăciunescu, C. Fântâneanu, Die Glina-Kultur. In: Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei Kulturen: Glina, Tei und Verbicioara, Bd.


66

I, 2005, p. 21-85.Szekely 1996 - S. Szekely, Some aspects of the Funerary

Rite from the Early Bronye Age in the South-east of Transylvania In: P. Roman et alii (Hrsg.), The Thracian World at the Crossroads of Civilizations, Bucharest, 1996, p. 347-348.


67

Anexe

Fig. 1: Verbi a - schelet descoperit în T II (dup Berciu, Roman 1984)


68

Fig. 2: Verbi a - schelet descoperit în T III (dup Berciu, Roman 1984)


69

Fig. 3: Milostea - cea c T III (dup Popescu, Vulpe 1966)

Fig. 4: Verbi a - vas ceramic descoperit în T I (dup Berciu, Roman 1984)


70

Fig. 5: Vârtopu-Ciuperceni - vas ceramic descoperit în T X (dup Calotoiu 2007)

Fig. 6: Verbi a - inel de argint descoperit în T II (dup Berciu, Roman 1984)

Fig. 7: Milostea - T XI, vârf de lance din fier (dup Popescu, Vulpe 1966)


71

Câteva descoperiri arheologice din judeţul Vâlcea

Ion Tuţulescu, Claudiu Tulugea Summary:

This article focuses a part of the area researches in 2008. The authors found similarities with each discovery, in the county, but also in its neighboring areas. The material belongs to several historical periods, being included the following ages: Eneolithic, Bronze, the fi rst age of the Iron Ages, the Middle Ages.

Judeţul Vâlcea, localizat în partea de sud a României, benefi ciază de aproape toate formele majore de relief: munţii, dealurile subcarpatice, podiş şi lunci cu aspect de câmpie, dispuse în trepte de la nord la sud. Cercetarea de teren s-a efectuat datorită „Proiectului de inventariere a siturilor din judeţul Vâlcea” prilej cu care s-au verifi cat şi identifi cat o mare parte din siturile de pe raza acestuia. Colectivul de cercetare a fost format din arheologul expert Mariana Iosifaru, directorul Muzeului Judeţean Aurel Claudiu Tulugea, fi zicianul Ovidiu Părăuşanu, arheologul Mihai Blăjan de la Muzeul Naţional din Alba Iulia şi autorul studiului de faţă. Zona cercetă a cuprins în special sudul judeţului, dar şi estul acestuia, o parte din descoperirii fi ind subiectul acestui articolului (vezi Harta). Scara utilizată la prelucrarea materialului este de 3 cm.

Armăşeşti, com. Cernişoara.Aşezare GlinaÎn anii ’80 s-au descoperit fragmente ceramice în punctul Ruginoasa.

Punctul se afl ă poziţionat pe un deal, zona fi ind propice unei aşezări de înălţime. Această descoperire se leagă de câteva prospecţiuni în vederea descoperiri de noi zăcăminte de cărbune. Punctul afl at în discuţie se afl ă la cca 200 m de biserica satului, pe un bot de deal. Cu aceasta ocazia au fost descoperite mai multe fragmente ceramice din care profesorul Coman Vasile, a păstrat două, pe care ni le-a cedat. Este de menţionat un fragment de culoare cărămizie (exterior), negru în interior, cu aspect zgronţuros, având în pastă multe pietricele de mărimi apreciabile. Aceste se remarcă printr-un decor format din brâu alveolar (Pl. III, fi g. 2). Cel de-


72

al doilea nu are nici un ornament, iar după compoziţie aparţine aceleiaşi perioade (culoare castanie). După opinia profesorului acest material a fost scos de la o adâncime de cca. -1,50 m, zona având o culoare neagră. O altă informaţie esenţială oferită de autor este aceea că alături de aceste materiale au mai fost găsite si fragmente cu găuri-buton.

Băbeni, oraş.Aşezare Coţofeni?

În vara anului 2007 în urma unor ploi abundente, locuitorul Bârlad Sorin a descoperit în albia râului un topor de piatră perforat. Prin amabilitate Andreei şi Sergiu Bârlad acest topor a fost adus la muzeu pentru studiu în luna august a anului precedent. Unealta face parte din categoria topoarelor îngroşate în zona perforării, cu partea inferioară trasă spre interior, ceafa uşor bombată. Piesa supusă studiului nostru are următoarele dimensiuni:lungime: 15 cm lăţimea maximă; 2,5 cm.diametrul găurii; 2,5 cm (Pl. III, fi g.1).

După tip, toporul aparţine culturii Coţofeni, acesta fi ind adus de apele Bistriţei dintr-o aşezare afl ată pe cursul acestui râu.

Roşiile, comunăAşezare Coţofeni

Cu ocazia proiectului Ministerul Culturii şi Cultelor de Inventariere a Siturile Arheologice din judeţul Vâlcea ne-am deplasat la biserica din comuna Roşile care se afl ă în lista monumentelor de categorie B. Cu acest prilej am descoperit o aşezare din perioada bronzului timpuriu (cultura Glina), dar am fost sesizaţi de cântâreţul (Florea Ion) de descoperirea unor fragmente ceramice la săparea unei gropi de mormânt. Acestea au fost descoperite la săparea mormântului pentru Gheriţescu Virgil, la rădăcina unui nuc. Fragmentele sunt specifi ce culturii Coţofeni, fi ind găsite după opinia mai sus numitului la adâncimea de cca 1,50m.

Aşezarea se afl ă la vest de râul Şasa, pe o terasă neinundabilă a acestuia.După tehnica de modelare a pastei s-a putut stabili că aceste fragmente ceramice (12 ca număr) se împart în două categorii: - grosieră; acestui tip îi este specifi că un strat subţire de culoare „spoială” pe întreg corpul. Credem că această tehnică s-a aplicat din dorinţa de a acorda o netezire mai bună suprafeţei ceramice, dar şi pentru a elimina impurităţile. În compoziţie, aceste fragmente conţin pietricele, mâl şi paiete de mică. - fi nă; se deosebeşte de prima categorie în special prin atenţia acordată patei, decorului, etc. La majoritatea acestor fragmente ceramice există un


73

slip exterior, dar şi interior. Pasta este bine aleasă fi ind compusă din mâl şi mică. Decorul întâlnit este compus din linile incizate dispuse oblic. Din punct de vedere a culorii, predomină cărămiziul, urmat de castaniu.

Dimensiunile mari ale acestor fragmente ceramice au putut să ne precizeze forma şi tipul de vas căror le aparţin: amforete-?, vase tronconice, oale-borcan, etc (Pl. I, fi g. 1-4; Pl. II., fi g. 1).

Toate fragmentele ceramice au fost recoltate fără o mare atenţie, acestea având o ruptură recentă, fapt ce ne permite, să precizăm că în acest punct s-a descoperit un complex de locuire Coţofeni.

După tehnică şi decor acest „complex” poate fi încadrat cronologic în prima fază a culturii.

Roşiile, comunăAşezare GilnaÎn punctul “biserica din Roşile” au fost descoperite în urma unor

cercetări de teren din anul 2008 fragmente ceramice atribuite acestei culturi. Acest punct se afl ă la est de pârâul Şasa, pe o terasă înaltă. Materialul ceramic a fost adunat din interiorul cimitirului comunal. Deşi puţin ca număr (14 fragmente) şi mici ca dimensiuni au fost totuşi, descoperite elemente elocvente care leagă aceste piese ceramice de cultura Glina. Pe baza acestor elemente am putut stabili două categorii de ceramică: ceramică grosieră caracterizată de aspectul ei zgronţuros având în alcătuirea pastei pietricele de dimensiuni mai mari decât un bob de grâu, nisip şi mică ; ceramica fi nă caracterizată de o pastă bine aleasă fără pietricele peste care s-a aplicat un slip. Din punct de vedere al paletei coloristice predomină culoarea cenuşie , urmată de cărămiziu, castaniu şi negru. Ca decor sunt întâlnite bine cunoscutele găuri-buton (Pl. III, fi g. 4-5), dar şi găuri dinspre exterior spre interior fără a străbate peretele vasului. Dimensiunile foarte mici ale acestor fragmente ne împiedică să stabilim căror forme îi aparţin. Sperăm că această problemă să fi e elucidată de viitoare cercetări mai ample care ar putea stabili o periodizare mai corectă a acestui sit.

Sacoţi, com. SlătioaraAşezare hallstattianăLa cca. 700 m vest de satul Sacoţi, pe un bot de deal au fost

descoperite fragmente ceramice aparţinând hallstattului timpuriu. Descoperirea a fost efectuată în urma unor puternice alunecări de teren. Punctul este amplasat la sud-vest de Pădurea Cărpiniş, având la baza sa pârâul Valea Oarbii. După opinia descoperitorului (localnicul Boroiu Florin), materialul ceramic a fost găsit într-o ruptură de mal, la adâncimea


74

de -0,80 m. Materialul arheologic este alcătuit din ceramică, bucăţi de chirpici cu urme de împletitură şi o reprezentare antropomorfă. Ceramica predominantă este de culoare cărămizie, aspect poros, fi ind alcătuită din nisip, pietricele şi mică. La unele fragmente se observă pe suprafaţa exterioară un slip făinos care avea ca rol de a îndepărta impurităţile. Pe suprafaţa vaselor apar apucători, iar ca decor este utilizat brâul simplu. Deşi dimensiunile acestor fragmente sunt mici, putem deduce aprtenenţa lor la vase-borcan, oale, etc (Pl. II, fi g. 3-4). Idolul este de formă conică (lungime = 4,4 cm, lăţime = 1,4 cm, diametrul capului = 2,1 cm ), schematic realizat, având în amestec lut şi mică (Pl. III, fi g. 1-3).

Localnicul care ne-a pus la îndemână acest material, menţionează ca fragmentele ceramice au fost descoperite alături de mult cărbune şi chirpic.

Stolnicen, oraşul Râmnicu VâlceaAşezare Coţofeni?

În timpul cercetării arheologice de la Buridava Romană, efectuate de Gheorghe Bichir, unul dintre elevii care au participat la aceste săpături a adus un fragment ceramic specifi c fazei a III-a a culturii Coţofeni de pe teritoriul localităţii, fără a menţiona punctul descoperirii. Fragmentul ceramic este decorat prin împunsături succesive, aparţine categoriei fi ne, ca tipologie reprezentând o ceşcă (Pl. II, fi g. 2). Fragmentul ne-a fost pus la dispoziţie de doamna Ene Ioana muzeograf la Muzeul de Artă al judeţului Vâlcea.

Zătreni, comunăAşezare medievalăLa intrare în comuna Zătreni, dispre Tetoiu, pe partea dreaptă

a străzii (a doua terasă a râului Olteţ) au fost descoperite fragmente medievale care pot fi încadrate în sec. XVI-XVII.

Aşezare preistorică?În acelaşi punct dar pe prima terasă neinundabilă în arătură a fost

găsit un nucleu de silex de culoare maronie, materia primă constituind-o silexul prebalcanic (periegheza a fost realizată împreună cu muzeografa Cristea Alina). Materialul aprţinând culturii Coţofeni supus studiului de faţă este prezent prin trei puncte: Băbeni-din albia râului Bistriţa, Stolniceni şi Roşiile-biserică. Pentru toporul descoperit în albia râului Bistriţa, avem analogii în judeţul Vâlcea la: Bârseşti1 şi Ocniţa (cercetări personale). După opinia cercetătorului Horia Ciugudean acest tip de topor este cel

1 Petre Govora, 1967, p. 647, fi g. 2.


75

mai răspândit în arealul culturii mai sus numite2. Ceramica descoperită la Roşiile aparţine fazei a III-a, teorie susţinută şi de tipul de aşezare utilizată în această perioadă (prima terasă neinundabilă a râului Şasa ). Print-un studiu personal şi prin verifi carea în teren a siturilor Coţofeni din acest judeţ se observă o preferinţă, în faza a III-a, a aşezărilor de înălţime. Poziţionarea în aceste puncte se datora în principal protecţiei naturale oferite de acest loc, dar şi rolul de supraveghere a unui teritoriul mare. Teoria prezentată de noi este susţinută şi de alţi cercetători3. Analogii cu ceramica descoperită aici avem în nordul Olteniei în aşezările din următoarele puncte: Ocnele Mari, punctul „Zdup”, jud. Vâlcea4, Ocniţa, jud. Vâlcea (cercetări personale). Pentru zona de nord a Olteniei şi în special pentru judeţul Vâlcea se observă pătrunderea dinspre Transilvania în ultima fază a culturii Coţofeni, a ceramicii cu împunsături succesive. Cercetările din această zonă nu pot sa afi rme cu certitudine faptul că am avea de a face, cu purtători a acestei civilizaţii veniţi din spaţiul intracarpatic şi stabiliţi în această zonă, sau de-o puternică infl uenţă a decorului de acest tip asupra meşterilor olari de aici. Această problemă a fost prezentată încă din anul 19675, iar descoperirea fragmentului de ceaşcă pe raza cartierului Stolniceni îmbogăţeşte numărul aşezărilor cu ceramică decorată cu împunsături succesive din nordul Olteniei. Important de menţionat este faptul că zona de nord-est a Olteniei este în strânsă legătură cu Transilivania, iar în această periodă, interacţiunile par ar fi mult mai strânse. Sfârşitul culturii Coţofeni se datorează pătrunderii pe teritoriul judeţului Vâlcea a culturii Glina. Apariţia acesteia în nordul Olteniei se produce în faza a III-a, iar după cercetările arheologice de la Govora Sat – Runcuri arheologul Petre Roman identifi că o nouă etapă de evoluţie6. Faza a III-a prezintă puternice infl uenţe provenite din partea culturii Coţofeni dar şi Vučedol, ceramica fi ind bogat ornamentată7. Etapa sau faza Govora – Runcuri refl ectă în această zonă începutul perioadei de transformare a culturii Glina, în urma expansiunii sale spre sud şi vest8.

Descoperirea celei de a doua aşezări la Roşiile (prima a fost identifi cată în anul1971 în punctul „Crivina”)9 la cca. 2 km sud de prima ne indică fatul, că studiul realizat de Radu Băjenaru în Muntenia10 este 2 Ciugudean, 2000, p. 30.3 Ciugudean, 2000, p. 16; Petre Govora, 1982, p. 11.4 Petre Govora, 1995, p. 19.5 Petre Govora, 1967, p. 645-653.6 Roman, 1985, p. 279-297.7 Schuster, 1994, p. 67.8 Roman, 1985, p. 117.9 Petre Govora, 1980, p. 23.10 Băjenaru, 2002, p. 112.


76

veridic şi pentru sudul judeţului. Analogii cu piesele descoperite la Roşiile şi Armăşeşti sunt prezente în aşezările de la Ioneşti11, Govora Băii, Călina, Bârseşti, Cozia Veche12, Ocniţa (cercetări personale), etc.

În anul 1959 în satul Sacoţi a fost găsit un tezaur din bronz13 care poate fi legat de aşezarea descoperită în punctul mai sus numit. Ceramica de factură hallstattiană se remarcă printr-o compoziţie caracteristică perioadei, puncte aparţinând acestei civilizaţii fi ind descoperite pe raza judeţului la: Ocnele Mari-Cărpiniş, Ocnele Mari-Ştrand, Căzăneşti14, etc. Idolul antropomorf descoperit aici îşi găseşte analogii în aşezarea de la Trinca, Republica Moldova, piesa respectivă fi ind catalogată ca o reprezentare ornitomorfă15, dar şi mai târzii în plastica geto-dacică descoperită la Buridava dacică. Prezentarea în articolul de faţă a unor rezultate datorate cercetării de suprafaţă din anul 2008, duce la îmbogăţirea aşezărilor umane de pe teritoriul judeţului Vâlcea, situaţie care va fi i pe deplin reliefată de apariţia repertoriului arheologic al judeţului.

11 Tuţulescu, 2007, p. 9-14.12 Petre Govora, 1995, p. 22-33.13 Nania, Holtei, 1972, pp. 174-193.14 Petre Govora, p. 53-56.15 Leviţki, 1994, p. 111, fi g. 59/4.


77

Bibliografi e: Ciugudean, 2000Horia Ciugudean, Eneoliticul fi nal în Transilvania şi Banat. Cultura

Coţofeni. Timişoara, 2000.Băjenaru, 2002Radu Băjenaru, Date noi privind cronologia bronzului timpuriu în

jumătatea sudică a României, Apulum XXXIX, 2002, p. 107-143.Busuioc, 1979Elena Busuioc, Vestigii feudale de la Rm. Vâlcea, Buridava , 3,

1979, p. 24-29.Gherghe, 1982Petre Gherghe, O nouă aşezare Coţofeni descoperită la Vârţ,

judeţul Gorj, Oltenia, 4, 1982, p. 49-46Gumă, 1993Marian Gumă, Civilizaţia primei epocii a fi erului în sud-estul

României, Bucureşti, 1993Leviţki, 1994Oleg Leviţki, Cultura hallstattului canelat la răsărit de Carpaţi,

Bucureşti, 1994Petre Govora, 1967Gh. Petre Govora, Ceramica decorată prin împusături succesive

din r. Rm. Vâlcea, S.C.I.V.A. 4, 1967, p. 645-654.Petre Govora, 1982Gh. Petre Govora, Noi descoperiri aparţind culturii Coţofeni, în

nord-estul Olteniei, Buridava IV, 1982, p. 9-26.Petre Govora, 1982 aGh. Petre Govora, Vâlcea, vatră de vieţuire multimilenară a patriei

noastre, Studii. Vâlcene. V, 1982, p.9-18.Petre Govora, 1986Gh. Petre Govora, Asupra problemelor culturii Glina în nord-estul

Olteniei, Sympozia. Th, IV, 1986, p. 22-23.Petre Govora, 1995Gh. Petre Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Rm. Vâlcea,

1995.I. Nania, S. Holtei, 1972Ion Nania, Sever Holtei, Depozitul de bronzuri de la Sacoţi-Slătioara

judeţul Vâlcea, Buridava, I, 1972, p. 174-193.Roman, 1976Petre Roman, Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976.Roman, 1985


78

Petre Roman, Cercetările de la Govora Sat – „Runcuri” în 1977, S.C.I.V.A., 36, 4, 1985, p. 279-297.

Roman, 1985 aPetre Roman, Perioada timpurie a epocii bronzului „tracic” în

Oltenia, Thraco-Dacica, VI, 1-2, p. 116-122.Schuster, 1992Cristian Schuster, Câteva precizării privind faza a III-a a culturii

Glina în lumina celor mai noi cercetări, LITUA, 5, 1992, p. 7-10. Schuster, 1994 Cristian Scuster, Despre aria de răspândire a culturii Glina, Istros, VII, 1994, p. 63-70.

Schuster, 1996 Cristian Schuster, Consideraţii privind aşezările culturii Glina,

Drobeta, VII, 1996, p.12-17.Schuster, 1997Cristian Schuster, Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele

argeşului şi Ialomiţei Superioare, Bucureşti, 1997.Tuţulescu, 2007Ion Tuţulescu, O nouă aşezare de tip Glina la Ioneşti, judeţul

Vâlcea, Buridava, V, 2007, p. 9-14.XXX30 monografi i ale judeţului Vâlcea, vol. I, Rm. Vâlcea, 2006.


79

Saco i Stolniceni

Arm e ti

B beni

Ro iile

Z treni

Harta jude ului Vâlcea

Anexe


80

fig.1

fig. 2

fig. 3

fig. 4

Pl. I


81

fig. 1

fig. 2

fig. 3

fig. 4

Pl. II


82

fig. 1

fig. 2

fig. 3

2 cm.

fig. 4-5

Pl. III


83

3 cm

fig. 1

fig. 2

Pl. IV


85

Cercetările de salvare de la Drobeta Turnu Severin.

Campania 2011 Gabriel Crăciunescu

Anul 2011 a debutat şi a continuat cu câteva cercetări preventive desfăşurate în diverse puncte ale monumentelor din oraşul Drobeta Turnu Severin. Este vorba de cercetările de la Cetatea Severinului, zona Amfi teatrului roman şi zona „Seră“. Scopul acestor cercetări era acela de a obţine certifi cate de descărcare de sarcină arheologică a unor terenuri pe care urmează să se construiască obiective care fac parte din programe de reabilitare a unor instituţii de cultură din acest oraş.

În afara cercetărilor preventive, am supravegheat şi lucrările de reabilitare şi consolidare care au început la monumente ce au fost cercetate din punct de vedere ştiinţifi c de multă vreme. Mă refer aici la monumentele afl ate în curtea Muzeului Regiunii Porţilor de Fier: castrul Drobeta, termele romane, portalul podului construit de Apollodor din Damasc, biserica cu contraforţi şi fortifi caţia feudală din colţul de sud-vest al castrului Drobeta. În rândurile care urmează o să prezentăm rezultatele cercetărilor din zona Amfi teatru şi „Seră“.

Amfi teatrul roman de la Drobeta a fost descoperit în toamna anului 2010 în timpul lucrărilor de amplasare a unei construcţii multifuncţionale, parte a proiectului „Reabilitarea complexului Muzeul Regiunii Porţilor de Fier şi valorifi carea lui ca produs turistic”. Dacă noi am prins în săpătură mijlocul acestei construcţii, înseamnă că aceasta are diametrul de 32 m. Deoarece lucrările de aducere la lumimă a Amfi teatrului de la Drobeta sunt abia la început, în rândurile care urmează dorim să prezentăm doar cercetările întreprinse lângă amfi teatru şi în punctul „Seră”.

Datorită apariţiei amfi teatrului, nu a mai fost posibilă construirea clădirii multifuncţionale în acel spaţiu din curtea muzeului. După consultări cu persoane de specialitate, s-a ajuns la concluzia că această clădire, cu dimensiunile reduse, ar putea fi amplasată într-un spaţiu din apropierea amfi teatrului, cu respectarea unei zone de protecţie a monumentului.


86

Drept urmare, a fost necesară sondarea acelei suprafeţe pentru obţinerea certifi catului de descărcare de sarcină arheologică.Aşa cum am precizat, terenul acesta se afl ă în apropierea amfi teatrului descoperit de noi în anul 2009. În epoca romană, datorită apropierii de amfi teatru, în această zonă probabil că nu s-a mai construit nimic. În perioada feudală spaţiul acesta se afl a la marginea necropolei feudale cercetată de Al. Bărcăcilă1 şi în apropierea bisericii cu contraforţi de la intrarea în curtea muzeului. În imediata apropiere a bisericii, în sud-vestul acesteia, au fost descoperite întamplator resturi ale unor morminte de inhumaţie care pot fi puse în relaţie cu biserica de care aminteam. Aceste descoperiri de inhumaţi au fost făcute cu ocazia construirii canalului pentru introducerea încălzirii la noua construcţie ce se profi la în curtea muzeului în anul 1980 şi care urma să servească drept secţie de artă. Este destul de plauzibil şi chiar normal ca nici în această perioadă să nu se fi construit nimic în această zonă.

Pentru aceasta au fost trasate trei secţiuni cu dimensiunile de 10x2 m fi ecare, orientate nord-sud. Între cele trei secţiuni am lăsat nesondate porţiuni de teren late de 2-2,5 m, pentru a acoperi tot terenul pe care îl aveam în vedere pentru construcţia multifuncţională. Secțiunile noastre au stabilit o situaţie arheologică la care ne puteam aştepta.

În prima secţiune s-a săpat până la adâncimea de 0,75 m unde s-a ajuns la nivelul viu. În primul carou al acesteia s-a descoperit o suprafaţă de teren acoperită cu piatră de râu şi fragmente mici fragmente de cărămidă (Pl. I; III/1) puse direct pe pământ şi dispuse pe un singur rând. Suprafaţa acoperită cu piatră avea lăţimea de 0,95 m şi era orientată est-vest. Nu s-a găsit material arheologic care să indice perioada de amenajare. Zona a fost destul de frământată în perioada modernă de la care au fost semnalate două gropi în carourile 4 şi 5.

Cea de a doua secţiune, S II, este situată în vest, la 2 m distanţă de prima (Pl. II). Porţiunea acoperită cu piatră şi cărămidă, semnalată în SI, nu se continuă în mod clar în această zonă (Pl. III/2). Aici pavajul se ramifi că în două, având în mijloc o porţiune liberă. La adâncimea de 0,70 m s-a ajuns la nivelul viu, dar în unele porţiuni acest nivel viu este chiar mai sus.

Ultima secţiune a fost plasată la 3 m vest de cea de a doua (Pl. II). Şi aici lipsesc materialele de datare a nivelelor. Masa de piatră şi cele câteva fragmente de cărămidă incorporate acesteia, apare compact în primul carou al acestei secţiuni (Pl. I; IV/1). Singurul element de atribuire al acestui nivel epocii feudale este reprezentat de un vas de lut apărut

1 Al. Bărcăcilă, Monede, podoabe şi fragmente ceramice de la termele Drubetei şi din cimitirul medieval suprapus, MCA, V, 1959, p. 769-794


87

în caroul cinci la adâncimea de 0,70 m, practic pe nivelul viu. Acesta are culoarea roşie, este lucrat din pastă cu nisip mărunt şi este decorat cu incizii circulare dispuse pe umărul vasului (Pl. IV/2 ). Dimensiunile piesei sunt următoarele: Înălţimea – 17,2 cm; diametrul gurii – 13,6 cm; diametrul maxim – 15,5 cm; diametrul bazei – 7,5 cm. Pe fundul vasului, mai puţin lizibil, se afl ă o cruce, care poate avea un caracter religios sau este doar o marcă de olar. Material asemănător a mai fost descoperit într-o aşezare feudală din insula Ostrovul Mare2. Considerăm ca vasul este reprezentativ pentru această zonă, datându-se în sec. al XIII-lea d. Chr. Al doilea punct în care a fost făcut un sondaj arheologic, l-am numit „Seră“ deoarece pe terenul acesta s-a afl at sera muzeului, care a fost demolată în vederea construirii atelierelor prevăzute în proiectul „Reabilitarea complexului Muzeul Regiunii Porţilor de Fier şi valorifi carea lui ca produs turistic”. În vederea obţinerii certifi catului de descărcare de sarcină arheologică, era necesară sondarea terenului care se afl ă la distanţă mică de turnul de nord-vest al castrului Drobeta. Sondarea s-a făcut prin intermediul unei secţiuni cu dimensiunile de 7x2 m şi orientare nord-sud. Datele anterioare pe care le deţineam ne sugerau că în acea zonă ar fi trebuit să fi e şanţul de apărare al castrului. Cercetări efectuate în perioada anilor 1980 şi circa 1995, în zone situate la nord şi sud de porta principalis dextra, perpendicular pe zidul castrului, au pus în evidenţă faptul că pe o lăţime destul de mare şi o adâncime care mergea până la 4-5 m, se întâlnea doar umplutură care nivelase terenul de-a lungul secolelor. Secţiunea noastră, plasată la extremitatea nordică a castrului şi la distanţă de circa 30 m, a surprins o parte din realitatea de atunci. Pe lăţimea secţiunii (Pl. V), în profi l, se observă cum terenul cobora destul de repede de la vest la est. Probabil că aceasta este zona de margine vestică a şanţului de apărare. După sec. II d. Chr., este posibil ca rolul acestui şanţ de apărare să fi scăzut. O dată cu stabilirea unei suprafeţe de teren pe care se întindea oraşul roman Drobeta, autorităţile romane au luat măsuri şi pentru apărarea acestuia. Un desen al lui Marsigli evidenţiază un mare val de apărare situat la nord de castru3. Menirea acestuia era aceea de a apăra oraşul roman. Revenind la secţiunea noastră, constatăm că materialul recoltat este foarte bogat şi diversifi cat dar în stare fragmentară. Lucrul acesta se poate datora faptului că acel loc a servit drept groapă de gunoi după sec. II d. Chr., pentru o anumită perioadă de timp. Este posibil ca şanţul 2 V. Boroneanţ, G. Crăciunescu, Aşezarea şi necropola din secolele XIII.XIV de la Ostrovul Mare, km 875, în Drobeta, VI, 1985, Pl. III/43 D. Tudor, Oltenia romană, ed. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, p. 74 şi Fig. 38


88

să fi fost dezafectat începând cu acest secol, aşa cum sugerează profi lul de pe latura estică a secţiunii (Pl. VI). În rândurile care urmează vom prezenta câteva tipuri de vase, selectate din bogatul material descoperit. Primul fragment ceramic pe care îl prezentăm aparţine unui vas terra sigillata de import, care are imprimată o ştampilă cu textul PROVINCIALIS (Pl. VII/1), care reprezintă, desigur, numele olarului care a produs piesa respectivă. Alte două fragmente provin tot din vase de import ce aparţin categoriei terra sigillata. Dacă pe un fragment este mai greu de descifrat motivistica (Pl. VII/3), pe al doilea se observă destul de uşor silueta unui cerb (Pl. VII/2). Produsele acestea, aduse la început de către soldaţii romani, vor fi apoi aduse de către negustori, pentru a satisface cererea apărută o dată cu dezvoltarea vieţii urbane la Drobeta. Am reţinut pentru prezentare două fragmente de opaiţe, de la care se păstrează mici porţiuni din rezervor (Pl. VII/1,2). Pe unul din ele se pot observa literele IA… (Pl. VIII/1), de la numele meşterului, pe când la celălalt opaiţ se distinge mai greu litera existentă. Opaiţul pe care se păstrează literele IA…, este lucrat din pastă maro deschis de bună calitate şi este acoperit cu un fi rnis de culoare roşie. Celălalt opaiţ este lucrat din pastă cu ceva mai mult nisip şi nu este bine fi nisat la exterior. Ceştile şi cănile erau reprezentate de numeroase fragmente, dar am reţinut spre prezentare un fragment de ceaşcă de culoare roşie şi cu o singură toartă (Pl. VIII/3). Pasta din care a fost lucrată piesa este de bună calitate iar fi nisarea este realizată îngrijit. Tipul acesta de vas este răspândit în toată Oltenia4 fi ind prezent la Romula, Sucidava şi Drobeta. Un fragment ceramic lucrat din pastă de culoare galbenă, pare să fi făcut parte dintr-o căniţă cu două toarte (Pl. IX/3). Pasta conţine mult nisip fi n iar piesa este neglijent fi nisată. Asemenea piese au mai fost descoperite în Oltenia5. Toartele sunt prezente în număr foarte mare şi au diferite forme. Noi prezentăm două toarte care par a fi fost destul de lungi (Pl. IX/1,2) şi care au aparţinut unor tipuri de oale. Asemenea toarte se întâlnesc şi în aşezări rurale6 nu doar în oraşe şi fortifi caţii. O altă toartă (Pl. IX/4) are la partea superioară imprimate nişte adâncituri gen „dinţi de lup”. Pe corpul vasului, sub toartă, se afl ă linii incizate paralel cu buza şi situate la oarecare distanţă unele de altele. Castroanele sunt reprezentate de numeroase fragmente. Aici, noi prezentăm un fragment dintr-un castron cu buza trasă către interior

4 Gh Popilian, Ceramica romană din Oltenia, Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 104-1085 Gh Popilian, op. cit., PL. LVIII/6916 G. Crăciunescu, Cercetările de salvare de la Bistreţ, judeţul Mehedinţi, în Tibiscum, 2003, Pl. VI/2,3


89

(Pl. X/1). Acesta este lucrat din pastă de bună calitate şi bine arsă, fi ind o imitaţie locală de terra sigillata. Piese de acest fel se întâlnesc la Romula, Slăveni, Stolniceni-Buridava7, dar şi în Transilvania la Buciumi8. Un fragment din partea superioară a unui vas face parte dintr-o oală cu două toarte (Pl. X/2), probabil, care a fost lucrată din pastă de bună calitate. Exteriorul piesei este acoperit cu vopsea roşie-brună. Buza se lăţeşte, la interior şi exterior, faţă de peretele vasului şi este uşor oblică. Se pare că tipul acesta de vas este specifi c doar pentru zona Drobetei9. Pe fragmentul prezentat de noi a fost incizată adânc litera V cu deschiderea în sus. Concluzionând, putem spune că în zona amfi teatrului, în spatele tribunelor, nu s-au afl at alte construcţii în perioada cât a funcţionat acesta şi nici după aceea. Mormintele din imediata apropiere a bisericii cu contraforţi şi nici cele ale necropolei săpată de Al. Bărcăcilă, nu au ajuns în această parte de nord a amfi teatrului. În zona denumită de noi „Seră“ situaţia pare să susţină presupunerea că rolul şanţului de apărare al castrului Drobeta s-a diminuat până la dispariţie, în condiţiile când în jurul castrului s-a dezvoltat oraşul roman. Desenul păstrat de la Marsigli ne sugerează limitele oraşului roman şi faptul că acesta era apărat de un mare val de pământ. În aceste condiţii rolul şanţului de apărare al castrului dispare, el fi ind umplut cu tot felul de resturi, menajere şi de altă natură. Mica noastră secţiune surprinde tocmai acest aspect.

7 Gh Popilian, op. cit., p. 1218 Eug. Chirilă, N. Gudea, V. Lucăcel, C. Pop, Castrul roman de la Buciumi, Cluj, 1972, Pl. XVI/49 Gh. Popilian, op. cit., p. 94


90

Bibliografi e

BĂRCĂCILĂ 1959 Al. Bărcăcilă, Monede, podoabe şi fragmente ceramice de la termele Drubetei şi din cimitirul medieval suprapus, MCA, V, 1959, p. 769-794

BORONEANŢ, 1985 V. Boroneanţ, G. Crăciunescu,CRĂCIUNESCU Aşezarea şi necropola din secolele XIII

XIV de la Ostrovul Mare, km 875, în Drobeta, VI, 1985, p. 119-134

CHIRILĂ et alii 1972 Eug. Chirilă, N. Gudea, V. Lucăcel, C.Pop, Castrul roman de la Buciumi, Cluj, 1972

CRĂCIUNESCU 2003 G. Crăciunescu, Cercetările de salvarede la Bistreţ, judeţul Mehedinţi, în Tibiscum, 2003, p. 247-256

POPILIAN 1976 Gh Popilian, Ceramica romană dinOltenia, Scrisul Românesc, Craiova, 1976

TUDOR 1978 D. Tudor, Oltenia romană, ed. IV,Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978


91

Plan a I

Anexe


92

Plan a II


93

1

2

Plan a III


94

1

2

Plan a IV


95

Plan a V


96

Plan a VI


97

1

3 2

Plan a VII


98

21

3

Plan a VIII


99

1 2 3

4

Plan a IX


100

1

2

Plan a X


101

Cercetări arheologice preventive efectuate la monumentele istorice ecleziastice: Strâmba - Jiu,

Brănești și Urdari, județul Gorj

Gheorghe Calotoiu, Dumitru Hortopan

Studiul de față valorifi că rezultatele cercetărilor arheologice preventive efectuate la trei monumente istorice ecleziastice cu zid de piatră și cărămidă întreprinse în anii 2008-2011. 1. Mânăstirea Strâmba - Jiu, cu Biserica ce poartă hramul „Sfânta Treime” se afl ă la 45 km sud-vest de oraşul Târgu-Jiu pe drumul judeţean Rovinari-Turceni. Mănăstirea este aşezată în apropierea pârâului Strâmba, care izvorăşte de pe Dealul „Ologului”, satul vechi fi ind amintit în documentele vremii încă din secolul al XVI-lea. Din sat porneşte un drum spre vest care duce la Mânăstirea Strâmba – Jiu, ascunsă între dealuri acoperite cu păduri seculare de foioase. De la mănăstirea Strâmba – Jiu se mai păstrează doar Biserica cu hramul „Sfânta Treime”.Monumentul istoric a fost ridicat la începutul secolului al XVII-lea (1603) în locul vechiului schit, de Stoichiţă Râioşanu. Acesta în anul 1594 s-a stabilit în satul Strâmba –Jiu ca mare proprietar, fi ind ridicat la rangul de logofăt al doilea, mare vistier şi mare postelnic începând cu domnia lui Mihai Viteazul. Vechiul schit este menţionat în documentele vremii încă din anul 1525 ca metoh al mănăstirii Govora. În anul 1793 Constantin Râioşanu strănepot al lui Stoichiţă vel armaş şi jupâniţa Păuna înfrumuseţează lăcaşul cu zugrăveli în exterior şi în interior. Pictura murală din exterior, care nu se mai păstrează astăzi înfăţişa fi losofi şi sibile. La sfârşitul secolului al XVI-lea (1594) apare la Strâmba ca mare proprietar, aşa cum menţionam mai înainte, Stoichiţă Râioşanu mare logofăt şi mare vistier în divanul lui Radu vodă Şerban, (1602-1610), apoi ca mare vistier în divanurile lui Alexandru vodă Iliaş (1616-1618) şi Gavril Movilă vodă (1616) demnitate ce o poartă până la sfârşitul vieţii sale. La 13 decembrie 1594 Mihai Viteazul confi rmă lui Stoichiţă


102

Râioşanu, al doilea logofăt şi Dochiei, soţiei sale şi fi ilor lor moşii în satele Groşi, Serbeşti, Stejar, Strâmba şi mai mulţi ţigani. Dintr-un alt document de la 17 august 1593 reiese că Stan şi cu soţia sa, Voica din Groşerea, nepoata banului Dobromir vând lui Stoichiţă Râioşanu, al doilea logofăt partea lor de moşie din Strâmba cu 1300 aspri: „Iată, deci (eu) Stan şi femeia mea Voica şi fi ul ei Neagoe am scris această carte a noastră acestui boier jupan Stoica al doilea logofăt pentru ca să-i fi e moşie în satul Strâmba partea Voicăi, femeia lui Stan şi a fi ului ei Neagoe toate din câmp şi din pădure şi din apă şi cu vad de moară şi din siliştea satului şi de pretutindeni de pe toate hotarele pentru că am vândut noi această moşie lui Stoica logofăt cu 1300 aspri gata”. Alt hrisov din 4 iulie 1596 dat la Bucureşti de Mihai Viteazul confi rmă lui Stoichiţă al doilea logofăt Râioşanul stăpânire peste mai multe cumpărături în Strâmba: „ …şi iar să-i fi e boierului Domniei mele mai sus zis Stoica logofăt şi jupâniţei sale Dochia şi fi ilor lor moşie în Strâmba partea lui Neagul fi ul lui Pătru toată de pe toate hotarele din câmp şi din pădure şi din apă şi din vii pentru că a cumpărat-o boierul Domniei mele Stoichiţă logofăt de la Neagul cu 950 aspri gata”. În pisania principală scrisă la 25 august 1793 se arată că mănăstirea a fost ctitorită în anul 1518. Lăcașul care exista la acea dată era din lemn şi a fost un schit. S-a mai menţionat în document că la 1525 mănăstirea Strâmba era metoh al mănăstirii Govora. Tot metoh al aceleaşi mânăstiri era şi în 1681 consemnat într-un alt hrisov din perioada respectivă. Documentele veacului al XVI-lea relevă că averea mănăstiri Strâmba provenea din cumpărături sau danii, astfel un document din 7 decembrie 1601 atestă că egumenul mănăstirii Strâmba ieromonahul Veniamin cumpăra partea de moşie a lui Radul din Strâmba şi o dăruieşte mânăstirii. La 12 0ctombrie 1609 Radu Şerban, Domnul Ţării Româneşti confi rmă mănăstiri Strâmba stăpânire în izvoare peste 1/3 din partea lui Dragotă şi a fraţilor lui, cumpărată şi dăruită mânăstirii de Stoichiţă Râioşanu. Biserica cu hramul „Sfânta Treime” a mănăstirii Strâmba – Jiu a fost zugrăvită prin contribuţia bănească a lui Constantin Râioşanu vel armaş şi jupâniţa Păuna, strănepot al stolnicului Stoichiţă Râioşanu. Pronaosul este dominat de tabloul votiv care ocupă pereţii de nord, sud şi vest în care apare într-un grup de familie ctitorul Stoichiţă Râioşanu cu jupâneasa Dochia (soţia lui Stoichiţă) ţinând macheta bisericii în mâini cu strănepotul său Constantin, cu jupâneasa Păuna şi cei doi copii Bratu şi Ion. Pictura de pe peretele de nord cuprinde familia ctitorului, continuă cu ceilalţi strănepoţi: Dumitraşcu cu jupâneasa Hârşova, Stamate, Barbu cu


103

jupâneasa Ilinca, Radu cu jupâneasa Aspra. Peretele de sud îl reprezintă pictat pe nepotul ctitorului jupan Miloş cu jupâneasa Bălaşa. Tot pe acest perete, la dimensiuni reduse se afl ă pictat preotul Ion Bâlteanu (preotul care slujea biserica la acea vreme) şi pe Ştefan din Cornea care după atitudinea sa cu înfăţişarea umilă cu mâinile încrucişate având o vestimentaţie simplă care era pictorul bisericii. La intrarea în pronaos se afl ă pisania cu următorul text: „Cu vrerea tatălui cu ajutorul fi iului cu sevărşirea duhului sfântu amin s-au zidit acetu sf(an)tu locaş d (um)nezeiesc la leatu 7027 (1518) de dum(nea) lui Stochiţă Râioşanu velu vistiernic jup(â)neas(a) dum. Dochia şi cu nepotul dum. Dochia şi cu nepotul dum(nea)lor Miloş vel logofăt i jup(â)neasa dum(nea)lui Bălaşa şi dinu î(n)tâmplarea vremilor au rămas ne(în)podobit şi neînfrum(u)seţat în zugrăveli până la leat 7301 (1793) iar acum cu ajutorul Sf. Troiţe dumnealui jupan Constandin Râioşanu vel armaş şi cu jupâniţa ego Păuna făcându salinţe au î(n)frum(u)seţat acestu sfânt locaş cu zugrăvel(i) lăuntru şi pe afară precum se vede, isprăvându-se zugrăv(itu) în Augustu 25 î(n) zilel(e) prea luminatului domn Ion Alexandru Constandinu Moruş v(oe)v(o)d, fi (i)ndu episcop R(â)mnicului chriochir Nictarie „. Biserica cu hramul „Sfânta Treime” de la Strâmba-Jiu ridicată de stolnicul Stoichiţă Râioşanu o regăsim şi astăzi în centrul mânăstirii, intrarea făcându-se ca şi în trecut prin partea de nord a incintei. Construită din cărămidă pe locul vechiului schit Strâmba, monumentul prezintă un plan triconic cu abside pentagonale în exterior şi cu o singură turlă octogonală pe o bază pătrată, aşezată pe centrul navei. Exteriorul bisericii se compune dintr-un brâu care împarte faţada în două registre. Fiecare registru este decorat cu panouri dreptunghiulare care se succed ritmic până la pridvor. În registrul de jos, ca şi la turlă întâlnim ferestre înalte şi strâmte. Deasupra celor două registre găsim acelaşi brâu, care se apropie de cornişele acoperişului. Cornişa de la baza turlei se aseamănă cu aceea de la Mânăstirea Dealu. Lucrările de consolidare şi restaurare a bisericii au impus în toamna anului 2008 efectuarea de săpături arheologice preventive în vederea eliberării monumentului de sarcină arheologică. Cercetările arheologice s-au efectuat atât în interiorul bisericii, cât şi în exteriorul fundaţiei şi sub aceasta, deoarece s-au executat lucrări de consolidare, prin subzidire cu beton şi fi er. Cercetările arheologice preventive au fost impuse şi de constructor în exteriorul bisericii prin efectuarea de casete cu dimensiunile de L:2,50 m, l:1,50 m, h:1,60 m în jurul lăcaşului de cult. Fundaţia bisericii avea atât în partea de nord cât şi cea de sud o adâncime de 1,40 m, iar sub aceasta


104

pe toate laturile s-au efectuat subzidiri cu beton şi fi er. În zona exterioară a altarului de-a lungul temeliei au fost trasate trei casete cu dimensiunile: C I (2,50 x 1,50 x 1,60 m), CII (2,50 x 1,50 x 1,60 m) și C III (2,50 x 1,50 x 1,60 m). Numai în ultima casetă s-a găsit la – 0,85 m adâncime fragmente de la membrele inferioare şi superioare ale unui înhumat. Pe latura de nord a fundaţiei bisericii de la est a naosului a fost deschisă o casetă cu dimensiunile C IV (3 x 1,50 x 1,60 m) unde au fost descoperite la adâncimea de 1,15 m şi – 1,20 m fragmente de oase de la un defunct (fragmente de coloană vertebrală, fragmente de la membrele inferioare şi superioare). Pe aceeaşi latură de nord a fost practicată caseta C V ( 3 x 1,50 x 1,60 m) unde în zona centrală la – 0,95 m s-au găsit oseminte fragmentare de la membrele inferioare şi superioare ale unui alt defunct. În continuarea casetei C V cu martor de 0,20 m a fost trasată caseta C VI (3 x 1,50 x 1,60 m) unde în partea de vest a casetei la – 0,90 m adâncime au fost descoperite câteva oase de la un defunct (fragmente de craniu şi fragmente de la membrele inferioare). În acelaşi context arheologic s-au reperat câteva fragmente de lemn care a aparţinut unui sicriu în care au fost descoperite câteva fragmente de oase de la membrele superioare şi craniu. Stratigrafi a în casetele C IV, C V, C VI, se prezintă identic:

0,00 m – 0,12 m (0,15 m) pământ negru- 0,12m (0,15) m – 0,25 (0,35 m) umplutură cu fragmente de cărămizi - şi mortar0,25 m (0,35 m) – 1,20 (1,25 m) pământ gălbui cu fragmente de - oase umane şi cărămizi1,20 m (1,25 m ) – 1,60 strat galben-

La fundaţia exterioară a pridvorului a fost efectuată o secţiune S I (L:7,50 x l:1,20 x h:1,50 m) în caroul c:3 al secţiunii la -1,40 m adâncime au fost descoperite oase fragmentare de craniu şi de la membrele superioare şi inferioare ale unui defunct. În acelaşi carou la -0,95 m adâncime au fost găsite două cărămizi din perioada în care a fost construită biserica (la început de secol XVII).

S I are următoarea stratigrafi e: - 0,00 m – 0,08 m (0,10 m) trotuar din piatră de râu - 0,08 (0,10 m) – 1,30 m (1,35 m) umplutură din mortar şi cărămizi în amestec cu pământ roşiatic - 1,30 m (1,35 m) – 1,50 m pământ brun – gălbui cu fragmente de oase umane - 1,50 m – 1,60 m strat de pământ galben Pe latura exterioară de sud a fundaţiei au fost efectuate mai multe casete C VII (3 x 1,50 x 1,60 m), C VIII (3 x 1,50 x 160 m), C IX (3 x


105

1,50 x 1,60 m), C X ( 3 x 1,50 x 1,60 m). În C VII (3 x 1,50 x 1,60 m) care a fost deschisă în partea de sud-vest a bisericii au fost descoperite la – 0,85 m în zona vestică oase de la membrele inferioare şi superioare ale unui defunct. Caseta C VIII a fost trasată de-a lungul fundaţiei, în continuarea lui C VII iar în zona centrală au fost descoperite la – 0,90 m adâncime fragmente de la membrele superioare şi de la un craniu şi câteva cărămizi fragmentare de la temelie. În casetele C IX şi C X nu au fost descoperite materiale arheologice. Stratigrafi a casetelor pe latura de sud – C VII, C VIII, C IX, C X, este următoarea:

0,00 m – 0,12 (0,15 m) strat negru- 0,12 m(0,15 m) – 0,30 m strat de umplutură cu mortar şi cărămizi - sparte0,25 m(0,30 m) – 1,20 (1,25 m) strat de pământ gălbui cu fragmente - de oase umane şi de cărămizi1,20 m (1,25 m) – 1,60 m strat galben lutos-

În interiorul bisericii au fost efectuate mai multe secţiuni şi casete impuse de constructor în vederea realizării lucrărilor de consolidare necesare conform proiectului. În naos, în cele patru extremităţi ale sale au fost trasate patru casete cu dimensiunile de L:2,50m x l:1,50 m x h:1,60 m. În caseta din partea de sud-vest a naosului C XI (2,50 x 1,50 x1,60 m) au fost descoperite fragmente de oase (de la membrele superioare şi craniu, un fragment ceramic iar deasupra de acestea mai multe cărămizi dispuse sub formă de boltă unde au fost depistate oseminte care au aparţinut unui înhumat. În celelalte casete C XII, C XIII, C XIV, din interiorul naosului care au aceleaşi dimensiuni nu au fost sesizate vestigii arheologice. La intrarea în pronaos pe axul nord-sud a fost efectuată secţiunea S II (L:4,80 m x l:0,60m x h:1,40 m), negăsindu-se materiale arheologice. La intrarea în naos s-a făcut o altă secţiune S III (5,80 m x 0,60 m x 1,20 m) unde în zona de nord au fost descoperite în caroul c 4 la – 0,65 m adâncime fragmente de la membrele superioare şi inferioare şi o parte din craniul unui defunct.

S III are orientarea nord-sud şi prezintă următoarea stratigrafi e : - 0,00 m - 0,05 m pământ negru - 0,05 – 0,12 m (0,20 m) pământ cărămiziu sfărâmicios - 0,12 m (0,20 m) – 1,10 m pământ negru brun cu fragmente de oase umane - 1,10m – 1,20 m strat galben

În faţa altarului a fost trasată secţiunea S IV (4,70 x 0,60 x 1,20 m) de unde nu s-au recuperat materiale arheologice.


106

Secţiunea S V (4,30 m x 0,60 m, 1,20 m) a fost trasată în interiorul altarului, iar în caroul c:3, la – 0,80 m adâncime au fost descoperite oase de la membrele superioare şi inferioare ale unui înhumat. S V are următoarea stratigrafi e:

0,00 m – 0,15 m pământ negru- 0,15 m – 0, 25 m (0,28 m) pământ galben roşiatic- 0,25 m (0,28 m) – 1,08 m (1,15 m) pământ negru brun, cu oase - umane1,08 m(1,15 m) – 1,20 m strat galben lutos-

În interiorul bisericii s-a săpat pe toată suprafaţa până la -0,25 – 0,30 m adâncime pentru a se pune pietriş peste care se vor adăuga dulapi de stejari în vederea amplasării pardoselii. Nu au fost sesizate vestigii arheologice. Investigaţiile arheologice preventive efectuate cu prilejul lucrărilor de consolidare şi restaurare a bisericii cu hramul „Sfânta Treime” a mănăstirii Strâmba – Jiu ne obligă să concluzionăm următoarele: au fost descoperite oase umane de la înhumaţi atât în exteriorul cât şi în interiorul monumentului, care au aparţinut unor membri ai comunităţii monahale. Alături de aceste oseminte au fost descoperite şi câteva fragmente

ceramice şi cărămizi din secolul al XVII-lea.Biserica cu hramul „Sfânta Treime” a Mânăstirii Strâmba – Jiu, oraş Turceni, judeţul Gorj pe baza descoperirilor arheologice şi coroborate cu documentele vremii, cât şi pisania de pe monument reiese că a fost construită de Stoichiţă Râioşanu, logofăt, vistier şi mare postelnic, la începutul secolului al XVII – lea (1603). În concluzie pe baza cercetărilor arheologice preventive desfăşurate în toamna anului 2008 şi la începutul anului 2009 la Biserica cu hramul „Sfânta Treime” mănăstirea Strâmba – Turceni , considerăm că s-a realizat eliberarea terenului de sarcină arheologică.

2. Pe actualul amplasament al bisericii „Sfântul Nicolae” şi „Sfi nţii Voievozi”, din satul Brăneşti, comuna Brăneşti, documentele amintesc că a existat un alt lăcaş din lemn construit la 1794, aşa cum atestă şi inscripţia de pe piciorul Sfi ntei mese care s-a păstrat şi unde se regăseşte următorul text: „Acest sfânt lăcaş a fost construit în locul altuia ruinat.” Biserica de lemn a fost dezafectată în anul 1854, locul ei fi ind luat de actualul edifi ciu din zid, a cărei construcţie a început în acelaşi an şi s-a terminat la 28 decembrie 1859, după cum arată pisania: „Care s-a sfi nţit cu Arhipăstoreasca binecuvântare întru fericire amintitului Episcop al Eparhiei Râmnicului – Noul – Severin, Calinic, de Prea Cucernicul Protopop al vechii plase a Jiului, Ioan Petrescu, fost mai târziu profesor şi director al Seminarului Râmnicu Vâlcea”


107

Ctitor este amintit Preotul Constantin Cocoroveanu din Ioneşti, cu toată cheltuiala lui, ajutat fi ind de locuitorii din Brăneşti şi Ioneşti. Biserica de zid a fost înzestrară de fondator cu trei clopote şi o toacă de fi er. Pe clopotul cel mare se afl ă următoarea inscripţie: „acest clopot s-a dăruit de Preotul Constantin Cocoroveanu la biserica satului Brăneşti cu hramul Sfântul Nicolae şi Sfi nţii Voievozi. Pesta 1858.”, iar pe cel mijlociu era alta: „Acest clopot s-a făcut cu cheltuiala preotului Constantin Cocoroveanu şi Ilie M. Nicolau şi s-a dăruit bisericii din Brăneşti în anul 1864. Pesta”. Lucrările de consolidare şi restaurare a bisericii „Sfântul Nicolae” şi „Sfi nţii Voievozi”, din satul Brăneşti, au impus în anul 2007 efectuarea de săpături arheologice preventive în vederea eliberării monumentului istoric de sarcina arheologică. Cercetările arheologice s-au făcut în interiorul bisericii, cât şi în exteriorul ei, în jurul fundaţiei cât şi sub aceasta, deoarece au fost efectuate lucrări de consolidare a monumentului prin subzidire cu beton şi fi er. Cercetările arheologice preventive au fost impuse şi de constructor în exteriorul bisericii prin efectuarea de casete cu dimensiunile de: L: 2,50m; l: 1,30m; h: 1,50m în jurul lăcaşului. Temelia bisericii avea în partea de est o adâncime de 0,40-0,50m şi se termina în partea de vest cu o înălţime de 1,20-1,30m. Sub această atât pe latura de sud cât şi de nord s-au efectuat subzidiri cu beton şi fi er. Pe latura de nord s-a deschis o casetă C I la capătul de est cu dimensiunile de 2,50x1,30x1,50m. La adâncimea de -0,90m au fost descoperite oase de la un defunct (craniu fragmentar, coaste şi fragmente de la membrele inferioare şi superioare). În caseta C II cu dimensiunile de 4,50x1,30x1,60m situată în aproprierea primei casete, la -0,70m adâncime a fost descoperit un alt înhumat (craniu, coaste, membre inferioare). Poziţia craniului era orientată spre est. În aproprierea oaselor s-au găsit fragmente de lemn de la sicriul decedatului. De-a lungul temeliei pe latura de sud au fost practicate alte casete, în unele din ele găsindu-se material arheologic constând din oase umane, bucăţi de cărămidă din perioada respectiva şi puţine fragmente de vase utilizate la practicile rituale. Astfel, în caseta C III (1,50x,1,30; h: 1,40m) în zona de vest a temeliei la -0,80m au fost descoperite oseminte de la membrele inferioare şi superioare ale unui înhumat. În caseta C IV care măsoară aceleaşi dimensiuni, ca cea precedentă au fost descoperite alte oseminte umane (craniu, fragmente de la membrele superioare şi inferioare) la o adâncime de -0,90m. În casetele C V şi C VI cu aceleaşi dimensiuni (1,50x,1,30; h: 1,40m)


108

nu au fost sesizate materiale arheologice. În caseta C VII care măsoară 2,50x1,30x1,80m situată de asemenea în partea de sud a temeliei a fost descoperit la -1,30m adâncime fragmente de lemn de la un scriu şi oseminte umane (fragmente de craniu, coaste, membre superioare şi inferioare). În zona exterioară a altarului de-a lungul temeliei au fost executate doua casete C VIII şi C IX având dimensiunile de 2x1,50x1,50m respectiv 2,50x1,50x1,80m. În caseta C VIII care a fost realizată la vârful arcului descris de absida altarului, la -0,90m au fost recuperate oase de la craniu, fragmente din coloana vertebrală şi de la membrele inferioare. La sud de această casetă s-a trasat caseta C IX unde au fost descoperite la -1,10m adâncime fragmente de la un craniu şi fragmente de la membrele superioare ale unui defunct. Lângă şi sub fundaţia de sud a bisericii în zona exterioară a pronaosului s-a efectuat caseta C X cu dimensiunile de 2,50x1,50x1,50m, iar la -1,20m adâncime au fost descoperite fragmente de cărămidă din perioada respectivă. În interiorul monumentului au fost practicate 4 secţiuni situate pe lăţimea bisericii care au afectat temeliile interioare nedescoperindu-se materiale arheologice Totodată, în interiorul bisericii s-a săpat pe toată suprafaţa până la -0,30m pentru a se pune pietriş nereperându-se cu această ocazie vreun material arheologic. Realităţile arheologice întâlnite cu prilejul lucrărilor de consolidare a bisericii din satul Brăneşti conduc la concluzia că aceasta suprapune un cimitir pe latura de sud în zonele exterioare pronaosului si naosului, precum şi în afara altarului descoperindu-se oase umane întregi sau fragmentare, cărămizi de epocă şi resturi ceramice de la vase utilizate în practicile rituale. Inventarul arheologic descoperit la biserica „Sfântul Nicolae” şi „Sfi nţii Voievozi”, din satul Brăneşti, se încadrează cronologic la începutul secolului al XIX-lea şi a doua parte a aceluiaşi veac.

3. Localitatea Urdari, este amplasată în sud-vestul judeţului la peste 50 km de reşedinţa judeţului, Târgu Jiu.

Biserica, monument istoric, ce are hramul „Sf. Nicolae şi Ioan Botezătorul” se afl ă pe partea dreaptă a Drumului Judeţean 674 Turceni-Gârbov-Urdari-Fărcăşeşti-Rovinari, pe malul drept al râului Jiu ce străbate localitatea de la N la S.

Lăcaşul de cult a fost ctitorit pe proprietatea lui Costache Urdăreanu, pentru nevoile clăcaşilor de pe moşia lui, din fondurile acestuia. Debutul lucrărilor a fost în anul 1818, iar fi nalizarea şi sfi nţirea s-au realizat în 1836 de către Zamfi r Urdăreanu, ginerele lui Dumitrache Urdăreanu, care


109

era preot al satului. În 1891, biserica a fost consolidată cu tiranţi metalici şi a fost

refăcută învelitoarea de către preotul Zamfi r Roman împreună cu Dumitru Morareţu.

La cutremurul din 1938 s-au produs fi suri în zidărie pe direcţia E-V, respectiv la pereţii altarului, naosului, pronaosului şi pridvorului. Pisania din interiorul bisericii ce se afl ă deasupra uşii de la intrare are următorul text:”Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce să prăznuieşte hramul sfântului Nicolae şi sfântului Ioan Botezătorul s-a început din temelie în zilele preaânălţatului nostru domn Gheorghe Caragea voievod cu blagoslovenia fostului episcop Galacţion începută de răposatul Ion Săut Costache Urdăreanu şi cu ajutorul celorlalţi urdăreni şi s-a săvârşit în zilele preaînălţatului nostru domn Dumitru Ghica voievod, episcop fi ind părintele nostru Neofi t Râmnicul al acestei eparhii şi cu cărmuitorul al sfi ntei Mitropolii cu toată cheltuiala Zamfi r zăt polcovnicul Dumitrache şi Ion zăt Stan Eromonah Urdăreanu cu ajutorul şi din partea locuitorilor satului Urdari. Anul 1836, octombrie 6 Dobre Zugravul.”

Lucrările de consolidare şi restaurare la biserica „Sf. Nicolae şi Sf. Ioan Botezătorul” din satul Urdari, au impus în anul 2008 efectuarea de investigaţii arheologice preventive în vederea eliberării monumentului de sarcină arheologică.

Cercetările arheologice s-au întreprins în interiorul bisericii, cât şi în exteriorul ei în jurul fundaţiei, cât şi sub aceasta, deoarece au fost efectuate lucrări de consolidare a monumentului istoric, prin subzidirea cu beton şi fi er.

Cercetările arheologice preventive au fost impuse şi de constructor în exteriorul bisericii prin efectuarea unor casete cu dimensiunile: L: 3 m; l:1,50 m, h:1,50 m.

Temelia bisericii, realizată din cărămidă legată cu mortar, avea o adâncime cuprinsă între 0,80 şi 1,10 m. Sub aceasta pe toate laturile ei s-au efectuat subzidiri cu beton şi fi er. Pe latura de N a temeliei s-a deschis o casetă CI cu dimensiunile: 3 x 1,50 x 1,50 m. La adâncimea de -1,10 m au fost descoperite oase de la un defunct (fragmente de craniu și de la membrele inferioare şi superioare). În CII trasată, la 0,20 m E de C I are dimensiunile de 6 x 1,50 x 1,50 m, la -0,85 m adâncime au fost descoperite oseminte de la un alt înhumat (coaste, fragmente de la membrele inferioare și de craniu).

În zona exterioară a altarului paralel cu fundația au fost deschise trei casete cu dimensiunile: C III (3 x 1,50 x 1,50 m), C IV (3 x 1,50 x 1,50 m), C V (3,50 x 1,50 x 1,50 m). În C III, care a fost realizată la vârful arcului descris de absida altarului, la -0,85 m şi -0,90 m au fost descoperite


110

oase de la un defunct ( fragmente de craniu și de la membrele superioare şi inferioare). Din caseta C IV au fost recuperate oseminte fragmentare de la membrele inferioare şi superioare ale unui alt defunct. În caseta C V, trasată în partea de SE a altarului la, –-0,80 m au fost descoperite fragmente de la membrele inferioare şi de craniu care au aparţinut unui alt defunct.

Pe latura exterioară de S a temeliei au fost efectuate mai multe casete CVI (3 x 1,50 x 1,50 m) în care au fost descoperite la 0,95 m oase umane (fragmente de craniu și de de la membrele superioare şi inferioare). La 0,20 m S de temelia pronaosului a fost investigat un mormânt al familiei Urdărenilor unde au fost descoperite doar câteva fragmente ceramice şi oase umane.

În celelalte casete, CVII, CVIII, CIX, CX, cu dimensiunile de 2,50 x 1,50 x 1,50 m de pe latura sudică nu au fost sesizate materiale arheologice.

În zona exterioară a pridvorului s-a deschis caseta CXI cu dimensiunile de 4 x 1,50 x 1,50 m unde au fost găsite câteva cărămizi din perioada construirii bisericii.

În interiorul bisericii au fost practicate mai multe secţiuni impuse de constructor pentru lucrările de consolidare pe care le-a efectuat. În pridvor, pe axul N-S în apropierea intrării în biserică s-a efectuat SI (L:5,80 x l:0,50 x h:0,60 m)și nu au fost descoperite materiale arheologice.

La intrarea în pronaos, pe axul N-S a fost practicată o altă secţiune SII (5,80 x 0,50 x 0,60 m) şi nu s-au găsit vestigii arheologice. La intrarea în naos, pe axul N-S a fost trasată SIII (5,60 x 0,50 x 0,60 m), negăsindu-se materiale arheologice.

La intrarea în altar, a fost deschisă SIV (5,60 x 0,50 x 0,60 m) și nu au fost reperate materiale arheologice.

În naos au fost trasate SV şi SVI, în diagonală, cu dimensiunile de 6,20 x 0,50 x 0,60 m nedescoperindu-se urme arheologice.

Totodată, în interiorul bisericii s-a săpat pe toată suprafaţa până la -0,30 m pentru a se pune pietriş pentru pardoseli, dar nu s-au descoperit materiale arheologice.

Descoperirile arheologice efectuate cu prilejul lucrărilor de consolidare şi restaurare a bisericii din satul Urdari, ne conduc la concluzia că acest monument suprapune un cimitir pe latura de N şi S în zonele exterioare pronaosului, naosului precum şi în afara altarului, descoperindu-se oase umane întregi sau fragmentare. Alături de cărămizi s-au recuperat şi fragmente de la vasele care au fost utilizate ca inventar funerar.

Inventarul arheologic descoperit la biserica „Sf. Nicolae şi Sf. Ioan


111

Botezătorul” din satul Urdari, coroborate cu documentele vremii şi pisania de pe monument, se pot încadra cronologic la începutul sec. XIX şi în a doua parte a aceluiaşi veac.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Documenta Romaniae Historica, B, XVI.Nicolae Stoicescu, Bibliografi a localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Ţara Românească ( Muntenia, Oltenia şi Dobrogea) vol. I, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1970.Alexandru Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Tg-Jiu, Tipografi a N.D. Miloşescu, 1904Idem, Strâmba, Tg-Jiu, Tipografi a N.D. Miloşescu, 1906.


112

Anexe

Pl. I: M n stirea Strâmba-Jiu


113

Pl. II: M n stirea Strâmba-Jiu ctitorii m n stirii


114

Pl. III: M n stirea Strâmba-Jiu. Aspect de s p tur


115

Pl. IV: M n stirea Strâmba-Jiu Aspect de s p tur


116

Pl. V: M n stirea Strâmba-Jiu Aspect de s p tur


II. ISTORIE


119

Situația Țărilor Române și a Bulgariei în fața expansiunii otomane

Manea Daniela Liliana

AbstractThis study the Ottoman expasion on the Romanian Countries and

Bulgarian territory with signifi cant changes due to attacks coming from the Ottoman. Romanian Countries and Bulgarian were at the end of XIV century, the main objectives of Ottoman expasion, the attacks against the Romanin Country have started with the arrival on throne of Mircea cel Bătrân, which claimed the territory situated on south of the Danube, a territory whose possesion was also claimed by the Sultan.

Key Words: Bulgaria, Romanian, Country, Osman, Danube, Djihad.

Întemeierea Imperiului Otoman a avut loc la începutul secolului al XIV-lea când Peninsula Balcanică a fost pusă în fața invaziei acestora, iar slăbiciunile sistemului politic și social aveau să le ușureze sarcina cuceritorilor. Imperiul Otoman era la început un mic principat la frontierele lumii islamice, destinat pentru Djihad, Războiul Sfânt împotriva creștinilor infi deli. Acest nesemnifi cativ stat de frontieră a cucerit treptat și a absorbit fostele teritorii bizantine din Anatolia și Balcani și, prin cucerirea țărilor arabe în 1517, a devenit cel mai puternic stat din lumea islamică1.

În 1224 Gazi Suleyman-șah a fost invins de Genghis-Han care se îndrepta spre locurile numite în prezent Erzingean și Ahlat din Anatolia. La sfârșitul secolului al XIII-lea un grup de războinici turci s-au așezat în Nord-Vestul Anatoliei. Numele otoman care le-a fost dat derivă de la căpetenia de frunte, Osman sau Othman (1290-1326). Descendenții lui Osman, un grup de gazi de frontieră au întemeiat un imperiu care se întindea de la Dunăre la Eufrat. Expansiunea puterii lor a fost rapidă.

Prima perioadă a Imperiului Otoman ridică problema: micul beylik (principat de frontieră) al lui Osman Gazi, destinat pentru Războiul Sfânt împotriva Bizanțului creștin, s-a dezvoltat pentru a fi un imperiu 1 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Vol. I, Editura Institutul European, Iași, 2000, p. 40.


120

cu o mare putere și întindere. Exista o teorie care susținea acceptarea Islamului și unirea cu musulmanii, dar și că populația greacă din bazinul Mării Marmara a reînviat Imperiul Bizantin ca stat musulman, clasată de savanți drept o speculație. Originile Imperiului Otoman trebuie căutate în evoluțiile politice, culturale și demografi ce ale Anatoliei în secolele XIII-XIV2. Invaziile mongole în Orientul Apropiat musulman din anii 1220 marchează prima etapă a acestei evoluții. În bătălia de la Kösedağ din 1243 ies învingători mongolii, sultanatul Seldjukid din Anatolia a devenit un vasal al Ilhanizilor. Invaziile mongole au fost consecința migrării spre Vest a turcomanilor, puternice triburi turcești nomade. Ei au venit prima dată din Asia Centrală în Iran și Anatolia de Est s-au mișcat spre Vest, așezându-se la frontiera dintre Bizanț și sultanatul Seldjukid, în regiunile muntoase din Anatolia de Vest.

În 1277 în Anatolia s-a organizat o revoltă împotriva mongolilor idolatri. Musulmanii mameluci au pătruns în Anatolia pentru a-i sprijini pe rebeli, dar mongolii au înăbușit cu cruzime revolta3. Au fost declanșate numeroase revolte și acțiuni de înăbușire din partea mongolilor în următoarea jumătate de secol. Regiunea de frontieră a devenit un refugiu pentru persoanele politice fugite de stăpânirea mongolă și un loc pentru țăranii deposedați de pământ, orășenii căutau o nouă viață și un nou viitor. Pentru a putea coloniza bogatele regiuni de pe partea bizantină a frontierei, nomazii turbulenți de la granițe i-au îndemnat pe oameni la Războiul Sfânt împotriva Bizanțului. Între 1260 și 1320 comandanți gazii i-au organizat pe turcomani și au fondat principate importante independente în Anatolia de Vest, în regiuni pe care le-au luat de la Bizanț. În ultima decadă a secolului al XIII-lea incursiunile acestor gazii turcomani în Anatolia de Vest au echivalat cu o invazie generală. Osman stăpânea teritoriul dinspre Nord și cel mai apropiat de Bizanț și de Balcani

În anul 1300 statul selgiucid s-a dezmembrat, fi ind împărțit în 10 provincii autonome4, una dintre ele fi ind condusă de Osman. În 1302 Osman a cucerit Iznic (Niceea), capitala bizantină de altădată. Împăratul a trimis o armată formată din 2000 de mercenari, pe care bey-ul a nimicit-o în vara anului 1302. Idealul de Război Sfânt a fost un factor important în întemeierea statului otoman. Rolul acestuia era acela de a supune lumea infi delă. Otomanii au realizat imperiul prin unirea Anatoliei musulmane și a Peninsulei Balcanice creștine, unde Războiul Sfânt continua a fi principiul fundamental al statului, imperiul comportându-se ca protector al bisericii ortodoxe. Imperiul Otoman a devenit un adevărat „imperiu de frontieră”, 2 Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 43.3 Ibidem, p. 45.4 Ibidem, p. 46.


121

un stat cosmopolit, considerând toate credințele și rasele ca fi ind una singură, care a unit Peninsula Balcanică creștin-ortodoxă și Anatolia musulmană într-un singur stat5.

Un eveniment semnifi cativ crucial a fost cucerirea unui cap de pod în Balcani. Trecerea din Anatolia în Europa a fost o acțiune difi cilă, pentru că strâmtorile Dardanele se afl au în mâinile credincioșilor, însă forța otomană care a debarcat în Tracia nu putea fi capabilă să se mențină și putea fi anhilată de bizantini. Principatul Karesi care se întindea pe țărmul estic al Dardanelelor era soluționarea problemei otomanilor. Lupta pentru tronul Karesi în 1345 i-a dat lui Orhan ocazia principală de a anexa tronul acestora. Trupele din Karesi au intrat în serviciul otomanilor, au solicitat expediția peste Dardanele, sub comanda fi ului lui Orhan, Suleyman, comandantul frontierei vestice a statului otoman, s-au pregătit pentru tentativă. În 1346 Orhan s-a aliat cu Ioan al VI-lea Cantacuzino, pretendent la tronul bizantin, s-a însurat cu fi ica lui Ioan, Theodora. Aceasta i-a asigurat pe otomani că pot intra în problemele interne ale Bizanțului și participa la război în Tracia. În 1352 Suleyman a mers la Adrianopol pentru a-l sprijini pe Cantacuzino împotriva forțelor sârbilor și bulgarilor, a pus stăpânire pe Tzympe, pe țărmul estic al istmului Gallipoli. În noaptea de 1-2 martie 1354 are loc un cutremur de pământ care a distrus zidurile cetății Gallipoli și ale altor fortărețe, unde Suleyman a ocupat imediat punctele fortifi cate.

Moartea neașteptată a lui Suleyman în 1357 și capturarea de locuitorii Phocaeei a celui mai tânăr fi u al lui Orhan, Halil l-au forțat pe Orhan să încheie pacea cu Bizanțul. Acesta este eliberat în 1359. Comandantul frontierei Gallipoli, Murad și tutorele său Lala Șahim au început o ofensivă urmărind cucerirea Adrianopolului. Au ocupat fortărețele văii Mariței și pe cele de la Constantinopol la Adrianopol. În 1360 contraatacul forțelor de apărare a eșuat, Adrianopolul, capitala Traciei, a capitulat, deveniind una din cele mai importante baze politice și militare ale turcilor otomani în Europa6, servind și ca reședință alături de Bursa (situat în Anatolia), până la cucerirea Constantinopolului.

Cucerirea Bulgariei a început în 1370-1371, când cad centrele regionale Plovdiv și Borui (astăzi Stara Zagora)7. Ivan Șișman, țarul Bulgariei care a domnit între anii 1371-1395 era nevoit să accepte pacea nefavorbilă dictată de Murad I, luând ca soție pe sora țarului, Kera-Tamara. În septembrie 1371 în bătălia de la Cernomen, turcii distrug

5 Constanțiu Dinulescu, Evoluții politico-militare în Europa de S-E în secolele XII-XV, Editura Universitaria, Craiova, 2008, p. 91. 6 Halil Inalcik, op. cit., p. 48.7 Mustafa Ali, Mehmed, Istoria Turcilor, Editura Științifi că și Enciclopedică, București, 1976, pp. 122-123.


122

trupele despotului Ivan Uglieșa și ale regelui Vukașin al Serbiei în care se înrolaseră și mulți bulgari din Macedonia și Tracia Egeeană8, astfel expansiunea otomană devine ireversibilă, statele balcanice acceptând unul câte unul suzeranitatea otomană9.

În 1377, Bulgaria cu centrul la Târnovo era supusă unei noi agresiuni, iar Ivan Șișman trebuia să se recunoască drept vasal al turcilor otomani, același lucru îl va face și Ivan Strațimir (Vidin), regele Marko (regele Serbiei). Turcii încalcă acordurile încheiate și cuceresc Sofi a, prin înșelăciune în 1385, urmată de Pirot și Niș în 1386, centrul Serbiei de Nord, fi ind considerat un important punct strategic. Murad I dă o puternică lovitură teritoriilor lui Ivan Șișman pentru a înlătura formarea unei coaliții alături de Serbia, 1388 este hotărât să supună țaratul. Țaratul de Târnovo este nevoit să ceară pacea, pentru că rămâne fără sprijinul vecinilor, pierzând cetățile Șumen, Provadia, Dristor (Silistra).

Forțele bulgare sunt scoase din funcție rupând legătura teritorială cu despotul Ivanco din Dobrogea. Succesul împotriva lui Șișman îi permite lui Murad să organizeze o mare expediție împotriva cneazului sârb, terminată prin memorabila bătălie de la Kosovopolje10 la 15/28 iunie 1389, unde cade sultanul Murad I, sub loviturile de pumnal ale sârbului Miloș Obilici. Acum pe tronul Imperiului Otoman va veni sultanul Baiazid I care a domnit între 1389-1402, poreclit Fulgerul, pentru curajul și iuțeala de a deplasa trupele dintr-un loc în altul al Dardanelelor. În vara anului 1393 noul sultan Baiazid I asediază Târnovo, iar la 17 iulie capitala cade în mâinile cuceritorului, sunt uciși 110 fruntași, liderul spiritual al bulgarilor, patriarhul Eftimie, iar o parte dintre locuitori sunt mutați în alte zone. Ivan Șișman păstrează o parte din teritorii cu centrul la Nicopole, este acuzat la 3 iunie 1395 de otomani că ar fi colaborat cu dușmanii acestora, ungurii și vlahii, fi ind capturat printr-un șiretlic și decapitat din ordinul lui Baiazid. Regele maghiar Sigismund ajunge cu întârziere la Nicopole fi ind înfrânt în septembrie 1396. Veneția și ea a fost implicată în lupta pentru Balcani.

Victoria de la Nicopole din 1396 a întărit stăpânirea otomană în Balcani, ridicând foarte mult prestigiul otomanilor în lumea islamică. După înfrângerea acestora, vine rândul țarului Ivan Strațimir, la sfârșitul lui 1397, capturat de Baiazid, moare în închisoarea din capitala turcilor, Bursa, astfel soarta Vidinului rămâne în mâna fi ului acestuia Constantin, ca vasal al sultanului. Baiazid este învins de Tamerlan, la Ankara în 1402, iar în statul otoman se declanșează lupte interne. Constantin participă la evenimente și-l ajută pe vărul său emigrant în Ungaria, Frujin, fi ul lui Ivan 8 Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Editura Corint, București, 2002, p. 62.9 Ibidem; Mustafa Ali Mehmed, op. cit., pp. 123-124.10 Halil Inalcik, op. cit., p. 54.


123

Șișman. În 1413 Constantin alături de alți domnitori creștini din Balcani, încheie o pace cu Mahomed I. Țaratul de Vidin a existat până în 1421-1422, când este distrus de sultanul Murad al II-lea. Situația Bulgariei medievale sub stăpânirea otomană este rezultatul unei serii de factori interni și externi. Dispariția statalității bulgare este consecința unei realități politice concrete din secolele XIV-XV, a luptelor purtate cu nomazii care năvăleau din interiorul Asiei, putând menționa că expansiunea otomană vine după greaua hegemonie tătară11.

Țara Românească și Moldova au constituit la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea obiectivele politicii de expansiune otomane. Cea dintâi amenințată de expansiunea otomană a fost Țara Românească sub Mircea cel Bătrân12 care a domnit între 1386-1418. Începuturile confl ictului dintre Țara Românească și puterea otomană au fost urmare a intervenției lui Mircea la Sudul Dunării, în teritorii a căror stăpânire o revendica și sultanul Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei, fosta țară a despotului Dobrotici (partea de Sud-Est a Țării Carvunei, cuprinsă între Silistra care alcătuia o formațiune politică separată și Mangalia-Varna), al cărui fi u Ivanco dispăruse în luptele cu turcii, și intervenind în favoarea lui Strațimir, țarul de Vidin, Mircea a declanșat inevitabil confl ictul cu puterea otomană. După prima invazie a turcilor sub comanda lui Baiazid în 1392 la Nordul Dunării, scopul acestora era să cucerească țara sau să instaleze un candidat favorabil turcilor. În anul 1393 după desfi ințarea țaratului bulgar de Târnovo, este cucerită și cetatea Silistra, afl ată sub stăpânirea lui Mircea.

La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine, loc neidentifi cat, situat probabil în regiunea muntoasă a Țării Românești, unde domnul nostru Mircea obține o mare victorie. După unele izvoare cum sunt cele sârbești locul bătăliei lui Mircea a avut loc la Rovine, în timp ce sursele otomane, susțin că a avut loc lângă apa Argeșului, datată în toamna anului 1394, după unii istorici, iar de alții la 17 mai 1395. În 1395 Mircea a încheiat singurul său tratat de alianță cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ca urmare a faptului că acesta era un vecin primejdios care urmărea subordonarea Țării Românești, iar pe cea a Moldovei a încercat s-o dobândească prin lupta din ianuarie-februarie 1395.

Mircea cel Bătrân a încheiat tratate de alianță și cu regele Poloniei, Vladislav Jagello care nu erau îndreptate împotriva expansiunii otomane, ci pentru a se proteja împotriva lui Sigismund. Tratatul încheiat cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg la 7 martie 1395, reprezenta prima alianță militară românească antiotomană, în condiții de egalitate, între cele două țări creștine în apărarea liniei Dunării. Se poate afi rma că 11 Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, op.cit., p. 63.12 Ibidem.


124

linia Dunării este una din zonele disputate de la frontiera dintre islam și creștinătate13.

La Nicopole în 1396 la 25 septembrie Baiazid a înfrânt o armată cruciată a celor mai mândri cavaleri ai Europei, și anume: Franța, Boemia, Anglia, Spania, Polonia, Ungaria, Țara Românească. Desfășurarea cruciadei din 1396 lângă hotarul de sud al Țării Românești a atras atenția Occidentului asupra importanței strategice a spațiului românesc, tot în acest an țarul de Vidin este exilat în Asia Mică, transformând țaratul în provincie otomană. Perioada cuprinsă între a doua jumătate a anului 1394 și începutul anului 1397, reprezintă, sub raportul înfruntării cu Poarta otomană, poate cea mai difi cilă epocă din istoria Țării Românești, dar și din istoria celorlalte țări românești

În 1398 Baiazid revine în Anatolia, anexează Karaman și principatul lui Kadi Burhanedalin creand un imperiu centralizat de la Dunăre la Eufrat. În Asia centrală și Iran, Timur care a domnit în anii 1336-1405 a întemeiat un puternic imperiu și s-a proclamat moștenitorul drepturilor de stăpânire ale ilhanizilor asupra Anatoliei.

Mircea cel Bătrân a rezistat atacurilor din partea turcilor la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, trecând la ofensivă în 1402. Sultanul îl sfi dează pe Timur Lenk, însă este înfrânt pe câmpia Ҫiubuk, de lângă Ankara la 28 iulie 140214. După această bătălie remarcabilă Imperiul Otoman a cunoscut o perioadă de declin, însă în 1415 este capabil să restabilească fosta autoritate în Rumelia și Anatolia.

În perioada destrămării Imperiului Otoman, fi ii lui Baiazid s-au confruntat timp de 11 ani, din 1402 până în 1413, încercând să reconstituie imperiul prin lupte împotriva principatelor turcești anatoliene neotomane și a popoarelor balcanice. Fiii lui Baiazid au fost: Mehmed Celebi emir de Anatolia 1403-1411, Suleiman Celebi emir de Rumelia 1403-1411, Musa Celebi emir de Adrianopol 1411-1413. Puterea celui din urmă devine mare, în timp ce Mehemed ajutat de bizantini trece în Balcani. Țara Românească sub conducerea lui Mircea a devenit principala forță de apărare a Dunării de Jos în primele două decenii ale secolului al XV-lea. Acesta a trecut din 1403 la redobândirea Silistrei și a unor fortifi cații de la Nordul Dunării. El îl ajută pe Musa Celebi cu o oaste pentru a-l înlătura pe Suleiman Celebi.

Domnia lui Musa a amânat reformarea imperiului. Fratele lui Mehmed, Mustafa dorea ca Bizanțul și Țara Românească să declanșeze o revoltă în Rumelia. Mircea cel Bătrân l-a sprijinit la început pe Mustafa, apoi pe șeyk-ul Bedreddin Mahmud, care conducea o revoltă antiotomană 13 Ibidem, p. 64. 14 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2005, p. 153.


125

în Anatolia de Vest. Mehmed l-a forțat pe Mustafa să caute sprijin în Bizanț, semnând tratatul, cel din urmă rămâne prizonier.

În Balcani, Mehmed I l-a atacat pe Mircea cel Bătrân, fi ind respins pe celălalt mal al Dunării, în urma primei expediție a sultanului împotriva domnului Țării Românești, la începutul anului 1417. Mircea moare la începutul anului următor, la 31 ianuarie 1418, fără a se supune vreodată Porții. Urmașul lui Mircea este Mihail I care a domnit între 1418-1420, a luptat la fel de bine ca și tatăl său. El l-a înfrânt pe Mehmed I în vara anului 1419, sultanul ocupând doar cetățile Giurgiu, Enisala și Isaccea, însă după retragerea otomanilor, românii s-au grăbit să le recupereze. Mihail a încercat să răscumpere pacea, promițând plata unui haraci, pentru a putea să se ridice la luptă din nou o dată cu apariția la Dunăre a lui Sigismund de Luxemburg. Aceasta a fost văzută de cronicile otomane ca o „închinare” a Țării Românești, de fapt nu era decât o perioadă lungă de a putea respinge protectoratul Imperiului Otoman. În toamna aceluiași an, Mihail I se ridică din nou la luptă ajutat de Sigismund, rezistând apoi unei mari campanii de tip „gâzâ”, unde Mihail I, fi ul legitim al lui Mircea își pierde viața împreună cu cei doi fi i ai săi, dacă nu au fost cumva executați după capturare.

În vara anului 1420 otomanii au atacat pentru prima dată Moldova, pe mare și pe uscat, ținta lor fi ind cetățile Licostomo-Chilia, Cetatea Albă, atac respins de oastea lui Alexandru cel Bun, în timp ce Banatul și Transilvania va fi supusă luptelor până în iarnă, Sigismund nefi ind în stare să asigure o bună apărare. O dată cu urcarea pe tron a lui Murad al II-lea în 1421, Țara Românească devine teatrul unui război permanent, în care multă vreme nu s-a întrevăzut decât rivalitatea celor două ramuri ale casei domnitoare15, Dănești și Drăculești. Cele care luptă pentru stăpânirea cursului inferior al Dunării sunt Imperiul Otoman și Ungaria. Murad al II-lea și-a îndreptat atenția spre principatele anatoliene, unde va petrece mult timp, supunând principatele Aydin, Menteșe, Teke, Germiyan, o parte din Kastamonu și aducând sub protectoratul său Karamanul. Akângii lui Murad au pătruns în Moreea, au atacat Salonicul în 1423, pe care îl vor cuceri în 1430, o parte din Albania era cucerită de turci, încorporată imperiului tot în 1430.

Din secolul al XV-lea domnii Țării Românești au început să înțeleagă rolul lor de apărători ai creștinătății, ceea ce a reprezentat un pas important pentru apărarea Transilvaniei. La 17 mai 1421 Radu Praznaglava, domnul Țării Românești a încheiat pacea cu brașovenii și Țara Bârsei ce prevedea: pacea între cele două țări și ca dușmanul uneia va fi și al celeilate, garanta apărarea în fața unei noi invazii otomane. Dan

15 Ibidem, p. 154.


126

al II-lea care a domnit între anii 1422-1431 s-a mulțumit să întărească doar privilegiile comerciale ale brașovenilor, pentru că era un cunoscut luptător antiotoman. Muntenia a fost supusă presiunii otomane încă din 1419, dovedindu-se extrem de puternică în al treilea deceniu al secolului al XV-lea. Aceste presiuni au fost conduse de beii de margine care s-au succedat anual. Dan al II-lea a luptat alături de cavalerii unguri și secui. În Transilvania a sosit dom Pedro, fi ul regelui Ioan I al Portugaliei care a venit împreună cu 400 de cavaleri portughezi pentru a participa la lupta de redobândire a Țării Românești și înaintarea prin ținuturile otomane până la Marea Neagră16. Luptele antiotomane ale lui Dan al II-lea au avut ca scop apărarea întregii lumi creștine. Datorită tratatului de alianță încheiat cu Sigismund de Luxemburg în 1426, Dan al II-lea va trebui să lupte în 1428 pentru cetatea Golubać, până la urmă este nevoit să plătească tribut și un număr de oi, însă Țara românească își va păstra autonomia față de Poartă. Dan al II-lea moare în urma unei bătălii cu turcii în 1431. După moartea acestuia este adus pe tron fi ul natural al lui Mircea, Alexandru Aldea, fi ind înscăunat cu ajutorul brașovenilor, în numele lui Sigismund de Luxemburg. Pentru a încheia confl ictele cu turcii, datorită bătăliei din vara anului 1431 când își pierde viața Dan al II-lea, noul domn merge la sultan pentru a negocia pacea prin jurăminte de credință, motivul era acela de a dobândi pacea atât pentru Țara Românească cât și pentru Transilvania. Sultanul Murad al II-lea nu a respectat condițiile jurate și în 1432 a pornit la luptă ajutat de oastea Rumeliei, Anatoliei, împotriva Transilvaniei și Moldovei, ceea ce l-a determinat pe Alexandru Aldea să pornească la luptă. Domnul muntean s-a aliat cu voievodul Moldovei, Iliaș, așteptând ajutor și din partea Transilvaniei, de aceea putem afi rma că Țara Românească a avut rolul de a apăra creștinătatea de invaziile otomane care doreau să cucerească Moldova, Transilvania, Ungaria, Țara Românească, spațiul românesc fi ind spațiul de frontieră al Europei în apărarea creștinismului.

În bătălia de la 22 iunie 1432 oastea moldoveană condusă de Iliaș împotriva turcilor care au pătruns în Moldova a fost distrusă. Invaziile otomane din 1431 și 1432 au arătat că Țara Românească era aproape de bazele otomane rumeliote și că nu va mai putea rezista singură sau doar cu ajutorul Ungariei. Urcarea pe tron al lui Vlad Dracul, cel de-al treilea fi u al lui Mircea, cu sprijinul lui Sigismund de Luxemburg, va duce o perioadă destul de difi cilă datorită turcilor care încercau să pătrundă pe linia Dunării. Acesta a domnit între anii 1436-1442, 1443-1446. Acceptă protectoratul sultanului încă din 1436, după campania din Banat și Transilvania, de la începutul domniei sale, urmată de o marea expediție sultanală în Ardeal, 16 Viorel Panaite, Pace, război și comerț în Islam. Țările Române și dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Editura All, București, 1997, p. 278.


127

merge la Bursa, repetând actul în 1439, unde își lasă fi ii, pe viitorii domni Vlad Țepeș și Radu cel Frumos, ostateci. Toate acestea nu au știrbit independența internă a țării și nici libertatea externă.

În ceea ce privește situația celorlate state din Peninsula Balcanică, o parte din Serbia devine provincie a imperiului, fără a cuceri Belgradul, iar Bosnia și Herțegovina vor fi supuse la plata tributului. S-a discutat despre unirea celor două biserici creștine de la Dunăre în iulie 1439, fi ind dezbătută de împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul în Italia împreună cu papa Eugeniu al IV-lea la conciliul de la Ferrara-Florența. În 1440 apelul a fost lansat de papa Eugeniu al IV-lea; regele Aragonului promitea să echipeze o fl otă la fel ca și ducele de Bourgogne, tânărul rege al Poloniei, Vladislav Jagello17, care ocupase tronul Ungariei, dorea să organizeze o expediție în Balcani.

Aici își face apariția și Iancu de Hunedoara, prezent pe scena istoriei românești și universale, datorită luptelor pe care le-a dus împotriva turcilor și a rolului pe care l-a avut pentru Ungaria, implicit pentru Țările Române.

În martie 1442 românul transilvan Iancu de Hunedoara a obținut o victorie memoriabilă la Sântimbru în Transilvania asupra beiului de Vidin. Iancu a fost ajutat de despotul sârb Gheorghe Brankovici care a înaintat prin Serbia, Bulgaria până în Sofi a. În această perioadă Murad al II-lea se afl a în Asia Centrală, ocupat cu războiul Karaminiei, ataca Trapezuntul, fără să-l cucerească de la împăratul Ioan Comnenul care încerca să se sprijine pe Uzun Hasan, în schimbul fi icei sale. Sultanul a oprit această operațiune a cruciaților în iarna anului 1443 în moment ce se pregăteau să pornească spre Adrianopol. Armata turcă este distrusă aproape de Niș, de Iancu de Hunedoara, în timp ce Albania se ridica la chemarea lui Skanderbeg. Pentru a încheia confl ictul cu cel mai de temut adversar al sultanului, și anume Iancu de Hunedoara, a fost semnat un tratat în iunie la Adrianopol, ratifi cat la Szeged în Ungaria de regele Vladislav Jagello și turci.

În toamna anului 1444 Vladislav a trecut Dunărea doar cu armate ungare și transilvănene, fără cele polone și române. Vasele și armatele creștine care înaintaseră în Dobrogrea de Sud și Bulgaria de Nord-Est pentru a pune stăpânire pe portul Varna de la Marea Neagră au fost derutate de încheierea păcii de la Szeged, nu au sosit la timp și astfel trupele turcești traversează Balcanii stabilind tabăra sub zidurile Varnei. Bătălia din 10 noiembrie este o repetare a celei de la Nicopole, armata turcă a fost mai puternică decât cea a regelui Vladislav, Iancu de Hunedoara împreună cu domnul Țării Românești îndreptându-se spre Dunăre.

17 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 192.


128

În 1445 are loc o nouă campanie pe Dunăre, în urma căreia domnul Țării Românești preia Giurgiul de la turci, însă nu s-au bucurat prea mult de succesul acesta, urmând ca în 1446 să aibă loc o nouă incursiune a fl otei otomane la Marea Neagră, în urma căreia zbrobea după două zile în câmpia istorică de la Kossovo, expediția ungară și munteană a lui Iancu de Hunedoara18. Devine regent și guvernator al regatului în timpul minoratului lui Ladislau Postumul. A reușit să impună la Chilia o garnizoană ungurească care din 1447 nu se mai afl a sub conducerea Moldovei. Toate presiunile făcute împotriva otomanilor au slăbit forța acestora de a mai pătrunde în Europa nord-dunăreană, amânarea prăbușirii Regatului ungar și au întărit autonomia Țării Românești.

La 29 mai 1453 Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) a cucerit Constantinopolul, împăratul Constantin a căzut eroic în bătălie. Orașul a fost izolat timp de 50 de ani, fi ind destinat a lega Rumelia și Anatolia, cu reședința de până atunci Adrianopol și Bursa. Durerea care a mistuit întreaga lume creștină a fost mare, deși Imperiul Bizantin murise demult, orașul cucerit reprezenta doar un simbol ce dispărea din cauza Imperiului Otoman, care nu putea depăși linia Dunării19, reia lupta în Balcani și Marea Egee. La 13 iunie-22 iulie 1456 Iancu de Hunedoara duce o luptă eroică în apropiere de Belgrad, victoria lui Iancu de sub zidurile cetății din 22 iulie, a oprit ofensiva otomană în Europa Centrală. Cu o lună înainte de moartea lui Iancu de Hunedoara, pe tronul Țării Românești vine Vlad Țepeș (a doua domnie 1456-1462) fi ul cel mare al lui Vlad Dracul, care va prelua apărarea Dunării de la Iancu. Acesta moare în august 1456, de ciumă în tabăra de la Zemun și este înmormântat în Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia.

În concluzie, deși inițial statul otoman din Asia Mică s-a confruntat cu difi cultăți interne, la mijlocul secolului al XIV-lea turcii au reușit să cucerească un mic teritoriu în Europa. Acesta este momentul de început al expansiunii otomane în Balcani. La scurt timp de la cucerirea peninsulei Gallipoli otomanii au ocupat puternica fortifi cație bizantină de la Adrianopol (Edirne).

Trupele otomane având un efectiv superior armatelor creștine din Balcani au repurtat o serie de victorii începând cu bătălia de la Cernomen din 1371. Această victorie a deschis calea trupelor otomane către țaratele bulgare de la Vidin și Târnovo. Totodată, otomanii au pătruns în teritoriile din Sudul Serbiei, astfel că, la 28 iunie 1389 s-a desfășurat prima bătălie din Kosovo. Ea a avut un rezultat nedecis, deoarece turcii s-au confruntat cu o coaliție a creștinilor la care au luat parte trupe: albaneze, sârbești, 18 Gheorghe I. Brătianu, op. cit., p. 267.19 Camil Mureșan, Iancu de Hunedoara, ediția a II-a, Editura Științifi că, București, 1968, p. 43.


129

bulgărești și românești.Ulterior, sultanul Baiazid a inițiat o campanie de pedepsire a

domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân, pătrunzând în Nordul Dunării. Bătălia decisivă s-a desfășurat la Rovine având ca rezultat retragerea forțelor otomane în Sudul Dunării.

Un an mai târziu, 1396, a fost organizată cruciada de la Nicopole cu participarea unor principi din Europa Occidentală, acțiune la care s-a alăturat și un corp de oaste trimis de Mircea cel Bătrân. În ciuda acestui fapt, la sfârșitul secolului al XIV-lea otomanii cuceriseră teritoriile bulgărești situate în Sudul Dunării. Cu toate acestea, Dobrogea a fost cucerită spre sfârșitul domniei lui Mihail I.

În 1442-1444 Iancu de Hunedoara a inițiat o puternică ofensivă în Sudul Dunării, îndreptată împotriva Imperiului Otoman în speranța eliberării creștinilor din Balcani. În cele din urmă acesta avea să moară în august 1456 la Zemun, lângă Belgrad.


Bibliografie:

1. ANDREESCU, tefan, Din istoria M rii Negre (Genovezi, români i t tari în

spa iul pontic în secolele XIV-XVII), Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2001.

2. B LU OIU, Valentin, O istorie pentru românii de la Sud de Dun re, Editura

Alma, Craiova, 2009.

3. B RBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith,

PAPACOSTEA, erban, TEODOR, Pompiliu, Istoria României, Editura Corint,

Bucure ti, 2005.

4. BR TIANU, I. Gheorghe, Marea Neagr , Vol. II, Editura Meridiane, Bucure ti,1988.

5. DINULESCU, Constan iu, Evolu ii politico-militare în Europa de S-E în secolele

XII-XV, Editura Universitaria, Craiova, 2008.

6. INALCIK, Halil, Imperiul Otoman. Epoca Clasic , Editura Enciclopedic ,Bucure ti, 1996.

7. ***, Istoria Românilor, Vol. IV , Editura Enciclopedic , Bucure ti, 2001.

8. JELAV ICH, Barbara, Istoria Balcanilor. Secolele XVIII-XIX, Vol. I, Editura

Institutul European, Ia i, 2000.

9. MEHMED, Mustafa Ali, Istoria Turcilor, Editura tiin ific i Enciclopedic ,

Bucure ti, 1976.

10. MURE AN, Camil, Iancu de Hunedoara, edi ia a II-a, Editura tiin ific ,

Bucure ti, 1968.

11. PANA ITE, Viorel, Pace, r zboi i comer în Islam. rile Române i dreptul

otoman al popoarelor (Secolele XV-XVII), Editura All, Bucure ti, 1997.

12. PAVLOV, Palmen, IANEV, Iordan, CAIN, Daniel, Istoria Bulgariei, Editura

Corint, Bucure ti, 2002.

13. ***, Rela iile Româno-Bulgare de-a lungul veacurilor (secolele XII-XVI), Editura

Academiei Republicii Socialiste România, Bucure ti, 1971.

14. REZACHEV ICI, Constantin, Rolul românilor în ap rarea Europei de

expansiunea otoman . Secolele XIV-XVI, Editura Albatros, Bucure ti, 2001.


131

Formarea şi dezvoltarea domeniului mănăstirii Tismana

Dumitru Cauc

RESUME Fondée a la fi n du XIV-e siècle, le monastère de Tismana a été dotée par son fondateur,Radu-Vodă, avec les successions et les immunites.Ses partisans ont confi rme les principautés du monastère et ont ajoute plus.Dans les siècles suivants elle elargit portée, englobant plus de 50 villages, successions, montagnes, forets, vignobles, des lacs.Les propriétés du monastère Tismana etaient concentrées en grande partie en Olténie.Les revenus du monastère sont grandes, etant l,une des monastère les plus riches en Valachie. Aux XIX-e siècles, le monastère a atteint son apogée.

Apariţia mănăstirilor la nordul Dunării se încadrează în procesul istoric de extensie a vieţii creştine ortodoxe din primul mileniu al erei creştine. Leagănul monahismului românesc este ţinutul dintre Dunăre şi Mare, unde tradiţia istorică menţionează mari teologi creştini, iar descoperirile arheologice au confi rmat existenţa unor lăcaşuri monahale.Apariţia monahismului în dreapta Oltului este organic legată de eforturile de consolidare ale statului medievală Ţara Românească.În faţa agresiunii catolic maghiar din acele timpuri, primii voievozi au lucrat atât la organizarea instituţiilor de conducere cât şi la orânduirea vieţii religioase, primul pas făcându-l Nicolae Alexandru, prin întemeierea mitropoliei (1359).

Dacă în aproape toate satele se ridicau bisericuţe de lemn, ca o vocaţie a perenităţii comunităţilor româneşti, inspiratorii vieţii de obşte au fost atât pustnicii locului cât şi alţii veniţi de la sudul Dunării, unii pentru a scăpa de prigoana turcilor, alţii sosind în scop misionar, evanghelic.

Întemeirea primelor mănăstiri este organic legată de activitatea culturală şi de obşte a călugărului Nicodim.Tradiţia istorică arată că monahul Nicodim, sosit de la sudul Dunării, din Serbia, a înălţat mănăstirea Vodiţa în Banatul Severinului, care se găsea acum în stăpânirea domnitorului


132

Vladislav Vlaicu( 1364-1377).1

Ctitorirea acestui locaş spiritual se încadrează în eforturile de oprire a prozelitismului catolic susţinut de călugării franciscani, sub oblăduirea regalităţii maghiare. Astăzi este aproape unanimă părerea că primele mănăstiri din Ţara Românească, Vodiţa şi Tismana, au fost mai întâi ridicate din lemn de către călugărul Nicodim, prin anii 1364-1366, ca apoi să fi e înălţate şi zidurile din piatră, ale Vodiţei pe la 1370, iar ale Tismanei pe la 1376-1377. Ambele mănăstiri primesc de la ctitorii lor domneşti danii importante şi imunităţi, Vodiţa printr-un act din 1374, iar Tismana prin actul din 3 octombrie 1385 al lui Dan I (1383-1386).Voievodul Dan I dăruia mănăstirii Tismana, ctitoria tatălui său, Radu-Voievod(1377-1383), 400 de găleţi de grâu anual din judeţul Jaleş şi i se întărea stăpânirea asupra satului Vadul Cumanilor, jumătate din Toporna, balta Bistreţ, o moară pe Bistriţa şi 40 de sălaşe de ţigani.Cu aceeaşi ocazie mănăstirea obţinea anumite privilegii, imunităţi, între care şi neamestecul ctitorului şi ai urmaşilor acestuia în viaţa de obşte: „Călugării din amândouă mănăstirile (Vodiţa şi Tismana-nota noastră) să fi e de sine stătători, şi după moartea stareţului lor de acum nimeni să nu le pună alt stareţ nici eu însumi, voievodul Dan”.2În veacurile următoare aproape toţi domnii Ţării Româneşti au dovedit mărinimie şi preocupare faţă de acest aşezământ monahal. Astfel, la 1 septembrie 1391, Mircea cel Bătrân dăruia mănăstirii” satul Jarcovăţ şi seliştea Sălcişor pe balta Bistriţei”, „satul Suşiţa pe Topolniţa” şi „ încă a dăruit domnia mea satul Sogoino şi satul Pesticevo şi venitul care este al domniei mele de la roţile lui Cip Hanoş, care le-a făcut de curând la Bratilovo şi moara pe care a dăruit-o mănăstirii, mama domniei mele Calinchia la Bistriţa”3.Acelaşi domnitor, în noiembrie 1406, în drum spre Serbia, unde urma să se întâlnească cu Sigismund de Luxemburg, poposea la Tismana, ocazie cu care întărea din nou stăpânirile mănăstirii.4

Ca şi celelate domenii ecleziastice, domeniul mănăstirii Tismana s-a constituit treptat şi a avut ca bază primele danii ale ctitorilor, care au fost apoi confi rmate de urmaşii acestora.Mănăstirea Tismana, mănăstire domnească, a benefi ciat apoi de numeroase danii venite din partea unor boieri, dar şi din partea unor oameni simpli, care s-au îngropat la

1 .A se vedea lucrările:Al.Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1909; Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol.I, Vălenii de Munte, 1908; Ştefan ieromonahul, Viaţa Sf. Nicodim, Craiova, 1935, Dumitru Bălaşa, Toma Hrisant, Mănăstirea Tismana-vatră străbună, Craiova, 1983.2 .Documente privind istoria României, B, Ţara Românească, sec.XIII-XV,Bucureşti, 1951-19533.Ibidem, p.45-464. Al. Ştefulescu, op.cit., p. 6.


133

mănăstire, lăsând acesteia „ocinele” lor.Mănăstirea face parte din rândul mănăstirilor bogate, domeniul ei cuprinzând zeci de sate şi moşii, gârle, bălţi, munţi, păduri, livezi şi vii, stupării, pivniţe, prăvălii, mori etc.Ea a dispus de asemenea de imunităţi şi obroace (căşăritul din mai multe judeţe, vinăriciul, sare de la ocne, venituri din vămi etc.). În secolul al XV-lea mănăstirea continuă să acumuleze proprietăţi, unele ca „mile” domneşti, altele ca danii mărinimoase ale marilor boieri şi unele din cumpărarea făcută de egumenii destoinici ai acesteia.La 1406, Ştefan Lazarevici, depotul sârbilor, întărea mănăstirilor Tismana şi Vodiţa mai multe metoace în Serbia: „ Împărăţia mea a binevoit, innoindu-le să le dăruiască iarăşi mai susziselor mănăstiri(Vodiţa şi Tismana n.n.), iar numele lor sunt acestea: Tri Bodi, Hanovţi, Drajevţi, Ponicava, Poporate”53.

În acelaşi an, Mircea cel Bătrân întărea mănăstirii daniile făcute de Radu I, la acestea adăugând alte proprietăţi:”…Şi pe lângă aceasta, dăruieşte şi domnia mea satele Trufeştii şi Piatra şi Obedin şi Ceaurii şi Ugri şi Duşăştii şi Ploştina şi Jarcoveţii, Varovnic cu Novoselti şi la Blatniţa, satul Pesticevo…şi satul Sogoino pe care l-a dăruit Lucaci şi Bistriţa cu vama şi Sagovăţul pe care l-a cumpărat popa Nicodim”.6 Până la 1470 hrisoavele vorbesc puţin despre munţii pe care i-a dobândit mănăstirea. În 28 iulie 1470, Radu cel Frumos (1462-1473,1473-1474,1474-1475) întăreşte mănăstirii vechii săi munţi : „Dă domnia mea această poruncă a domniei mele egumenului de la Tismana şi tuturor fraţilor celor în Hristos ca să le fi e lor acei munţi ai mănăstirii anume Parângul şi Oslea şi Sorbele şi Boul, şi să umble slobode vitele mănăstirii”7. În 1513 mănăstirea intră în posesia muntelui Plăseală, danie a voievodului Neagoe Basarab (1512-1521).8

Sfârşitul secolului al XV-lea este darnic pentru mănăstire, hrisoavele domneşti vorbind despre noi sate şi ocine, care se adugă celor dobândite anterior. În iunie 1483, Vlad Călugărul (1482-1495) întărea mănăstirii „Tismana de pe amândouă părţile râului Tismana şi Pocruia cu tot hotarul şi Godineştii toţi cu tot hotarul şi Sârbişorii toţi cu tot hotarul şi Ohaba toată cu tot hotarul, pentru că a cumpărat-o jupan Vintilă logofăt de la Stanciul Cortofl eş, pentru 160 de fl orini, după aceea am dăruit domnia mea şi partea lui Dobrovoe şi a lui Dragomir”.9

În anii 1489-1490 se întăresc mănăstirii sate din zona Jiului şi anume Fărcăşeştii,cumpărat de la jupan Dan clucer şi Ceaurii, care

5. DIR, B, veac XIII-XV, 49-50.6. Ibidem, p.60-61.7. Ibidem, p.145.8 Arhivele Naţionale Drobeta Tr. Severin, Condica mănăstirii Tismana, Ms.1,fi la 79.DIR, veac XIV-XV, p.176-177


134

fusese cotropit de boierul Petre: „s-a ridicat stareţul Matei de a jurat cu 24 de boieri, astfel i-au dat hotarul de jos de unde se desparte Rugina de Polog, până unde se varsă în Jiu”104 În anii următori mănăstirea continuă să agonisească noi proprietăţi, unele ca drept de moştenire, altele ca şi cumpărături.

Participând intens la schimbul de mărfuri, mănăstirile îşi trăgeau venituri importante din exploatarea bălţilor şi a gârlelor. Mănăstirea Tismana a fost miluită de Radu I cu balta Bistreţ, la care se vor adăuga în secolul al XV-lea alte bălţi, mănăstirea devenind la începutul secolului al XVI-lea stăpâna tuturor bălţilor cuprinse între gura Jiului şi Severin.Bălţile ofereau atât hrană monahilor cât şi producţia destinată exportului.În afara stăpânirii bălţilor ca atare, mănăstirile erau stăpâne peste satele din grinduri sau de lângă ele, care de obicei, se bucurau de slobozenie.În secolul al XV-lea, peste 40 de documente atestă existenţa bălţii Bistreţ în proprietatea mănăstirii Tismana, dar şi noile sate slobode care se ridică pe domeniul mănăstirii. Prin hrisovul lui Basarab cel Tânăr (1478-1480) din 3 aprilie 1480 se dăruiesc mănăstirii bălţile situate la est şi la vest de complexul de la Bistreţ (Balta Albă,Jieţul, Platăţul, Cotloavele, şi Calistre), întărindu-se şi dreptul de pescuit al acesteia.11Că bălţile de la Dunăre contau mult în economia domeniului mănăstirii o spun şi cele peste 40 de acte emise de cancelariile domneşti în secolul al XVI-lea. După cum reiese din hrisovul lui Radu cel Mare, din 30 aprilie 1502, mănăstirea Tismana stăpânea balta Toporna, de lângă Calafat, Bistreţul, Balta Albă, Comani, Platăţul. Din acelaşi document afl ăm cât de mari erau veniturile ce-i reveneau mănăstirii din exploatarea drepturilor de vamă, fi ind primul document în care se stabileau tarifele şi vama din peşte pentru toate bălţile de la Dunăre.12

Mănăstirile câştigau venituri importante din taxele vamale de la toate produsele. Antrenate într-un schimb cu caracter local şi regional, mănăstirile vor obţine privilegii vamale însemnate din partea domnitorilor.În 1409, Mircea cel Bătrân întărea mănăstirii Tismana mai multe bălţi şi moşii, între acestea fi gurând „şi Bistriţa cu vama”.135

Privilegiile comerciale de care se bucura mănăstirea vor fi consacrate în 1418 şi în 1420 şi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg :”… acesta o spun oricui care este acum şi care în viitor va fi 410. DIR,veac XIV-XV, p. 201-202.11. Ibidem, p.167-168.12. DIR, vol.II, p.14.513. DIR, veac XIV-XV,vol. I, p. 60-62.14.Al.Ştefulescu, op.cit., p.84.15. Ibidem,DIR,B, Veac XVI,vol.II, p.16.16. DIR,B, veac XIV-XV, op.cit., p. 33.17. Ibidem, p. 90.


135

supusul meu, şi după noi în veci, că nimeni nu este volnic a-i bântui (pe călugări) nici pe omul lor, nici dobitocul lor, şi ce cumpără şi ce vând şi pe uscat şi pe apă, ci să meargă liberi…”14 Primul document care face referiri detailate la veniturile ce-i reveneau mănăstirii din utilizarea dreptului de vamă este de la Radu cel Mare, datat la 3 aprilie 1502.”…le dă domnia mea vama de la Calafat ca să le fi e de ocină şi de ohabă şi să ia vama de la Calafat: de la un cal şase asprii iar de la un bou trei asprii, de la o vacă doi asprii, de la două oi un aspru, de la un sac de grâu doi asprii, de la 100 bolovani de sare trei bolovani, de la un butoi de vin zece asprii”.În acelaşi hrisov se fi xa şi tariful vămii din peşte în bălţile Bistreţ, Balta Albă şi Platăţa: „ Bistreţul şi Balta Albă şi Platăţa sunt de ocină şi ohabă şi dedină: de la 10 peşti un peşte şi de aici , măcar la balta mică, măcar mare, până la Calafat de la 10 peşti unul.Şi la acele bălţi… de corabie 30 asprii, de majă 15 asprii, de car 4 asprii, de povară pe cal 2 asprii. Şi balta de la Comani de la 10 peşti unul. Şi de la Platăţa la Severin, balta mică, fi e mare, de la 10 peşti unu”15

Actele emise de cancelaria domnească referitoare al mănăstirea Tismana vorbesc indirect despre ponderea culturii grâului pe domeniul acesteia şi pe domeniile celorlali proprietari.Indici găsim atât în obroacele anuale în grâu date mănăstirii cât şi în daniile de mori şi vaduri de moară.Prima atestare documentară a unei mori afl ată în posesia mănăstirii o găsim în hrisovul lui Dan I.16 La 28 octombrie 1428, cu ocazia întăririi proprietăţilor din Serbia, mănăstirea Tismana va primi „ vii şi mori şi ogoare”.17 Prin hrisovul din 2 octombrie 1489, Vlad Călugărul întărea mănăstirii Tismana satul Fărcăşeşti şi o moară. „ Dă domnia mea această poruncă a domniei mele Sfi ntei mănăstiri Tismana ca să-i fi e satul ce se cheamă Fărcăşeşti totu şi moara pentru că au cumpărat-o Dan drept 2000 asprii gata.Drept aceea am dat şi Domnia mea să le fi e moşie ohabnică”186.

Reprezentând o ramură importantă a economiei agrare în evul mediu românesc, viticultura a adus venituri importante mănăstirii Tismana.Mănăstirea a benefi ciat din partea domniei de vinăriciu şi dispunea de asemenea de numeroase vii, după cum relevă foarte multe acte emise de cancelaria domnească. Astfel, la 10 iulie 1464 Radu cel Frumos întărea mănăstirii privilegiile anterioare între „care şi câte 2 butoaie de vin”, iar Radu cel Mare da la 29 iulie 1497 „câte 300 de vedre de vin din venitul domniei”, din vinăriciul din judeţele Gorj şi Mehedinţi.19 Tot vii întăresc

618 Arhivele Naţionale Tr.Severin, Condica Mănăstirii Tismana,Ms. 1, fi la 1.19 DIR, B, VEAC XIV_XV,op.cit., p.134-248.20 .DIR,B, veac XVI,vol.III, p. 244 şi vol.IV, p. 96.21.Ibidem, veac XIV-XV, p.60-62.22. Ibidem, veac XVI, vol.IV, p.280.


136

mănăstirii şi domnii Petru cel Tânăr,în 17 iulie 1567, şi Mihai Viteazul la 5 mai 1596.20Afi rmaţia lui Paul de Alepp, că mănăstirea avea un butoi de tisă ce cuprindea 3000 de vedre de vin,arată ce venituri potenţiale putea obţine mănăstirea din vânzarea vinului.

O activitate cu vechi tradiţii a fost stupăritul, care a adus venituri importante atât domniei cât şi proprietarilor laici şi ecleziastici. Se ştie că la sfârşitul secolului al XVI-lea un loc de stupină în Ţara Românească era vândut cu 600 de asprii, preţ echivalent atunci cu cel plătit pentru doi boi sau pentru un pogon de vie. Mierea şi ceara sunt des prezente în daniile domneşti către mănăstiri, dar şi ca obiecte de export. În hrisovul din 1409, Mircea cel Bătrân întărea mănăstiri Tismana „…şi zece burdufuri cu miere”21. La 8 ianuarie 1587, Mihnea Turcitul (1585-1591) poruncea lui Cazan, dijmar din Gorj, să înapoieze mănăstirii Tismana 15 stupi pe care-i ceruse ca dijmă.22

Funcţionarea domeniului mănăstiresc nu ar fi fost posibilă fără existenţa ţărănimii aservite şi a robilor ţigani. Cele mai multe dintre hrisoave, amintind daniile domneşti către mănăstiri nu ezită să-i amintească şi pe rumâni,formula cea mai des uzitată fi ind „cu rumâni cu tot”.La mijlocul secolului al XVI-lea domeniul mănăstiresc al Tismanei cuprindea peste 30 de sate locuite cu ţărănime aservită iar peste un secol deţinea peste 50. Robii ţigani sunt menţionaţi în foarte multe izvoare istorice ce au legătură cu proprietatea, astfel, la 3 octombrie 1385, Dan I întărea mănăstirii Tismana, pe lângă proprietăţile anterioare şi „40 de sălaşe de ţigani”.237

Confi rmarea unor sălaşe de ţigani găsim şi în hrisoavele date de Basarab cel Tânăr în noiembrie 1479 şi Petru cel Tânăr în octombrie 1567.24

Ca şi alte mănăstiri ale ţării, mănăstirea Tismana se va bucura de imunităţi.Imunităţile se refereau atât la scutirea locuitorilor de pe aceste proprietăţi de obligaţii fi scale către stat şi de munci în contul domniei, cât şi la neimplicarea autorităţilor centrale în probleme de organizare a vieţii de obşte.Dreptul de imunitate deplină a fost obţinut încă de la întemeiere, aşa cum ne spune amintitul hrisov din 3 octombrie 1385.Alături de aceste imunităţi, mănăstirea a primit din partea domniei mile, obroace şi alte înlesniri, care au sporit veniturile acesteia.Cea mai importantă dintre dijmele de care a benefi ciat mănăstirea a fost găletăritul (căbăritul),dijma din grâne. Astfel din judeţul Jaleş a primit 400 de găleţi de grâu anual, după cum glăsuieşte hrisovul anterior menţionat. Din mila lui Radu cel Frumos, la 10 iulie 1464, se întăreau”milele” anterioare şi se dăruia în plus

7 23. DIR, B, veac XIV-XV, p.33.24.Ibidem, p.33 şi veac.XVI, vol .III, p.251.25. DIR,B, veac XIV-XV, p. 133-134.26. Ibidem, p. 60-62.27. Ibidem, p. 251.


137

„pe fi ecare an câte 10 găleţi de grâu şi câte 2 butoaie de vin”25 După cum spune un hrisov, la începutul secolului al XV-lea mănăstirea se bucura de „grâul din judeţul Jaleş, 400 de găleţi pe fi ecare an şi 35 burdufuri de brânză şi 10 caşcavale şi 10 burdufuri de miere”26 La începutul secolului al XVI-lea mănăstirea primea de pe apa Motrului încă 12 găleţi.27

Veniturile importante pe care le obţinea domnia din exploatarea sării au contribuit la miluirea mănăstirilor cu bolovani de sare, sarea fi ind un articol important al comerţului în evul mediu românesc.La 18 aprilie 1503, Radu cel Mare dăruia mănăstirii Tismana un mertic anual de 800 bolovani de sare.Acest mertic va fi întărit în 1603 de către Radu Şerban, cu menţiunea că acesta”l-a avut dinainte vreme”28. În acelaşi an,în 29 iulie, domnia dăruia mănăstiri încă două care de sare „… şi câte două care de sare măruntă cât va putea lua, şi al doilea car de 400 bolovani”298

În secolele XV-XVI mănăstirea a obţinut şi alte drepturi: dreptul la întemeierea liberă de sate pe proprietăţile mănăstirii, scutirea de dări a unor sate în schimbul asigurării şi apărării mănăstirii, deţinerea de posluşnici, scutirea sloboziilor de dajdii, drepturi de păşunat etc.

La începutul secolului al XVII-lea mănăstirea Tismana dispunea de peste 50 de sate şi părţi de sate, majoritatea bălţilor de La Dunăre, mori, pive, vii, pivniţe şi felurite mile domneştii, ceea ce îi confereau un statut privilegiat în rândurile mănăstirilor domneşti.Mănăstirea continuă să acumuleze noi ocine şi părţi de moşii, unele graţie destoiniciei egumenilor mănăstirii care fac dese cumpărături.Un exemplu îl constituie moşia Merişul care va intra în componenţa domeniului Tismanei ca urmare a unui şir de cumpărături efectuate în anii 1634,1644,1678 şi 1685.30Tot în urma unor cumpărături mănăstirea va dispune de suprafeţe mari de vie în dealul Bălăneştilor.Astfel, la 13 octombrie 1699, Hamzucul şi cu fratele său Petru din Copăcioasa vând mănăstirii 5 răzoare de vie şi o ţelină:”… i-am vândut 5 răzoare de vie, care este în dealul Bălăneştilor pe lângă via Neagului şi moşie în vale până la via Bălanilor şi am vândut şi ţelina… şi am vândut drept bani gata 35”31 La începutul secolului al XVIII-lea avem o primă evidenţă a dimensiunii domeniului mănăstiresc oltean, graţie conscripţiei Virmondiene, realizată în 1722, în timpul stăpânirii austriece.Altfel, mănăstirea Tismana deţinea în judeţul Gorj 8 sate (Tismana, Grindul, Hobiţa, Moi, Valea cu Apă, Pârâu, Ceauru, Băleşti) în care trăiau 345 de familii.În judeţul Mehedinţi mănăstirea deţinea 9 sate unde trăiau 250 de

8 28. Ibidem, veac XVII, vol.V, p.82.29. Ibidem, vol. I, p. 248.30. Arhivele Naţionale Drobeta Tr. Severin,Condica Mănăstirii Tismana, f. 185.31. Ibidem, p. 160.


138

familii.329. După cum rezultă din extractul bunurilor stăpânite de mănăstirile din Oltenia , mănăstirea Tismana dispunea de 44 de sate şi jumătăţi de sate, 5 munţi şi 5 sate scutite de obligaţii fi scale.Văzând dimensiunile la care ajunsese domeniul mănăstiresc , autorităţile austriece vor încerca să introducă metode moderne de fi scalizare, reducerea privilegiilor mănăstirilor şi un nou aşezământ agrar. Datorită împotrivirii egumenilor mănăstirilor încercarea administraţiei austriece va eşua. După cum reiese din catagrafi a mănăstirii Tismana pe anii 1739-1740 aceasta trăgea venituri importante atât din cereale cât şi din comercializarea vinului.Din grâu,în anii 1739-1740, mănăstirea obţinea 17.850 kg de grâu (34 Chile), din mei 52.500 kg, iar din porumb se obţineau 88.750 kg. Proprietăţile cu cele mai mari producţii erau Ceauru (14 Chile la grâu,17.775 kg la mei şi 13.125 la porumb),Tismana (17.000 kg la mei, 24.400kg la porumb). În ceea ce priveşte producţia de vin pentru anul 1739 ea s-a ridicat la 1758 de vedre iar în 1740 la 2966. În 1740 mănăstirea vindea 1675 de vedre cu sume între 40 şi 100 bani vadra. În anul 1740 mănăstirea obţinea din vânzarea vinului şi a altor produse 1925 de taleri şi 20 de bani, cheltuielile făcute în acele an fi ind de 1221 de taleri şi 26 de bani.33

Baza documentară existentă arată că domeniul mănăstirii Tismana tinde să atingă apogeul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea.Mănăstirea continuă să cumpere moşii, să primească ocinile unor moşneni, să achiziţioneze cârciumi şi case în Craiova şi Tg-Jiu. În 1753 mănăstirea cumpără de la Ştefan din Brădiceni o silişte şi o casă cu 8 taleri, iar în februarie 1765 cumpără de la Dumitraşcu o silişte cu 19 taleri.34 În 1781 mănăstirea primeşte un loc de casă în Craiova şi o parte de vie de la Dobre din Tg-Jiu precum şi o casă valorând 400 de taleri.35

În secolul al XIX-lea domeniul mănăstiri Tismana atinge apogeul, aşa cum rezultă din Catagrafi a Obştească a Ţării Româneşti din 1831.După cum ne informează aceasta, în Oltenia mănăstirile stăpâneau integral 23,2% din numărul total al satelor şi 18,7% părţi de sate. Mănăstirile neînchinate din Oltenia deţineau 412 proprietăţi ce însumau 588.057 pogoan, dintre care 232.676 erau cultivate. Cele mai multe proprietăţi ecleziastice din judeţul Gorj aparţineau mănăstirii Tismana. Cele mai multe se concentrau în plaiul Vâlcanului. Aici mănăstirea deţinea sate întregi precum Frăteşti-Birnici, Boroşteni, Topeşti, Tismana, Godineşti, Vânăta, Pârâu, Pocruia, Gornoviţa sau părţi din satele Isvarna, Celeiu,

9 32. N.Dobrescu, Istoria bisericii romăne şi a vieţii religioase a românilor, Bucureşti, ed. A II a, vol.I ,1928, p.147-151.33. Catagrafi a mănăstirii Tismana pe anii 1739-1740, în „Mitropolia Olteniei”, anul XVI,1-2, p.617-623.34. Arhivele Naţionale Drobeta TR. Severin, Condica mănăstirii Tismana, p. 181-182.35.Al.Ştefulescu, op.cit., p.168-169.


139

Hobiţa.3610 Se remarcă prin întindere proprietăţile: Godineşti, cu 2338 pogoane şi 26 stânjeni, Pocruia, cu 1262 pogoane şi 17 stânjeni,Celeiu, cu 278 pogoane şi 38 de stânjeni, Vânăta cu 1987 pogoane şi 4 stânjeni, Vatra mănăstirii Tismana cu 1947 pogoane şi 17 stânjeni.37 Mănăstirile deţin foarte mari suprafeţe de pădure.Mănăstirile neînchinate deţineau în judeţul Gorj 37.189 de pogoane de pădure, în Mehedinţi 72.452,în Vâlcea 30.494, iar în Dolj 30.079 pogoane.În plaiul Vâlcanu mănăstirea Tismana deţinea peste 18.000 de pogoane de pădure Întinse suprafeţe de pădure avea şi în plaiul Cloşani din judeţul Mehedinţi, în proprietăţile Bahna, Vârciorova şi Iloviţa, unde deţinea aproximativ 95% din cele 14.000 de pogoane.38 În ceea ce priveşte suprafeţele cultivate cu vie, la 1862 se constată că mănăstirile neînchinate din Oltenia stăpâneau 10.296 pogoane de vie. Cele mai multe proprietăţi cultivate cu vie se găseau în judeţul Mehedinţi (5248 de pogoane), mănăstirea Tismana deţinând aici viile de la Vânju Mare. Se constată că mănăstirile dispuneau de 134 de mori valorând 3532 de galbeni, care aduceau un venit anual de 4151 de galbeni.Mănăstirea Tismana deţinea 12 mori în plaiul Vâlcanului şi 4 în plaiul Cloşanilor. Relevant asupra dimensiunilor domeniului mănăstiresc este şi venitul ce-l obţineau din hanuri şi cârciumi, care în judeţul Dolj se ridica la 3031 galbeni, în Mehedinţi la 1385, în Vâlcea la 1827, iar în Gorj la 200 de galbeni. Datele arhivistice arată că la începutul secolului al XIX-lea proprietăţile mănăstirii Tismana aduceau mari venituri. În structura veniturilor intrau atât sumele venite din arendarea moşiilor cât şi din exploatarea munţilor,din comercializarea vinului, din birul ţiganilor sau de la pive. Pe întregul an 1822 mănăstirea obţinea 17 625 taleri, dintre care munţii aduceau 2000 (Peştişani-200, Boul-300, Groapalui Păun-200, Locurile de la Milota-250, Oslea-250, Cornul-500, Sorbul-300), birul ţiganilor contribuia cu 1425, pivele cu 100 de taleri şi moşiile cu 8.100 după cum urmează: Bistriţa-2000, Rogova-1600, Dobriţa-800, Ploştina-650, Comăneşti-600, Ioneşti-400, Deveselu-300, Miluta şi Broşteni-150,Topliţa şi Valea cu Apă-100, Bobu-600,Turcineşti-300, Moi-250, Cureaua din Cârsteşti-50.39 Astfel, între 1826-1829 moşia Pârâu da un venit anual de 3600 de taleri, iar Turcenii şi Ilieştii aduceau 2700 de taleri.40 În urma scoaterii la licitaţie a moşiilor Pocruia, Godineşti, Tismana, Topeşti, Vânăta, Gornoviţa şi Ceauru, mănăstirea obţinea în 1842 suma

10 36. I. Donat, Ion Pătroiu, Dinică Ciobotea, Catagrafi a obştească a Ţării Româneşti din 1831, Ed.Helios, Craiova, 1999, p. 26.37. Arhivele Naţionale Tg-Jiu, fond Foi volante, Cartea de hotărnicie a Mănăstirii Tismana, p. 4-5 şi Pachetul 2, doc. 273, f.1-238. Analele statistice pentru cunoştinţa părţii muntene din România, Bucureşti, 1861, an.2, 5-8, p.7267-77


140

de 403.921 lei.4111

Acest uriaş domeniu a putut fi pus în valoare de miile de braţe de muncă de care a dispus mănăstirea. Conform Catagrafi ei obşţeşti, pe moşiile mănăstirii Tismana trăiau şi lucrau 2454 de familii de clăcaşi.42

La jumătatea secolului al XIX-lea domeniul mănăstirii Tismana atinsese apogeul,fi ind unul dintre cei mai mari proprietari ecleziastici. Ca şi celelalte domenii el va fi secularizat în 1863, pe întinsele sale proprietăţi fi ind împroprietăriţi foştii ţărani clăcaşi.

11 39. Arhivele Naţionale Bucureşti, Manuscrise, r.66, c.446 40. Ibidem, Manuscrise, 142, Mitropolia Ţării Româneşti, f. 65-66. 41. Ibidem, Logofeţia pricinilor bisericeşti, dosar 15/1842, f. 21-106.42. D.Ciobotea, I.Pătroiu, I.Donat, op.cit., p.1-62.


141

Agricultori şi păstori imigranţi în Oltenia subcarpatică

Ion Mocioi

Pacea de la Kuciuk - Kainargi, din 1774, a întărit autonomia internă a Ţării Româneşti şi Moldovei. Turcii au fost opriţi de la jafuri, omoruri şi ridicări de robi, conform hatişerifului din acel an, după cum nu mai aveau voie a stăpâni moşii şi terenuri în principate, nici să se aşeze în ţinuturile acestora1.

Domnitorii au luat măsuri de a opri fuga ţăranilor de pe moşii, iar în anii 1775, 1783, 1804 şi 1814 au adoptat sisteme fi scale tot mai convenabile pentru birnici, pentru a-i lega de pământ.

Totodată, au favorizat atragerea coloniştilor, din Transilvania, printr-un regim de favoare (rupta), sub protecţia unor „isprăvnicate ale străinilor”, constituite la Bucureşti (pentru 11 judeţe) şi la Craiova (pentru 5 judeţe din Oltenia). Astfel, au fost atraşi peste munţi românii transilvăneni – aşa-zişii „ungureni”, căci veneau de sub stăpânirea austro-ungară, dar şi din Banat - „sîrbi” - şi de peste Dunăre - „bulgari” -, „deschizând locurile acestei ţări şi împodobindu-le cu nenumărate semănături, înspre îmbelşugarea obştei” şi în favoarea întăririi vistieriei sărăcite de plăţile către Poartă2.

Ţăranii români din Transilvania aveau toate motivele să treacă munţii Carpaţi şi să se stabilească în Ţara Românească şi Moldova. La 1765 trăiau cum nu se putea mai rău. Un călător german nota, după această dată, că: „În general, ţăranul supus sau iobagul transilvănean este, în ce priveşte starea lui, cel mai nenorocit ţăran ce se poate afl a oriunde pe lume... un adevărat sclav al domnului său... Împovărarea şi apărarea acestor supuşi din partea domnilor lor sunt nesfârşite şi excesele săvârşite contra lor de necrezut”3.

Sub regimul absolutismului luminat al lui Iosif al II-lea (1780 - 1790), starea românilor transilvăneni nu s-a îmbunătăţit. Însuşi „împăratul fi losof”

1 Istoria României, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. III, 1964, p. 613.2 V. A. Ureche, Istoria românilor, vol. XII, p. 215.3 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol .III, ed.a II-a, Bucureşti, 1929, p. 4.


142

spunea: „Aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Ardealului, sunt astfel chinuiţi de oricine, unguri ori saşi, şi copleşiţi de nedreptăţi”4.

Datorită acestei situaţii grele în care trăiau, mulţi dintre românii ardeleni au trecut munţii şi s-au aşezat în Oltenia şi Ţara Românească. Prin hrisovul domnitorului Mihai Şuţu, din 25 noiembrie 1783, se asigura imigranţilor ca „unde se vor aşeza, să se cheme slobozii domneşti, neamestecându-se cu ţara în cislă, nici cu dăjdiile vistieriei obişnuite şi neobişnuite”5.

Sate numite „Slobozia” sunt mai vechi; „Slobozia” de lângă Tîrgu-Jiu apare în harta lui Fr. Schwantz pentru Oltenia, dar, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, au apărut localităţi noi cu numele „Slobozia” pentru „străinii” care se aşezau în Ţara Românească. Au apărut şi alte sate denumite „Ungureni”, „Sîrbeşti”, după ţara de unde veneau imigranţii, spre a se distinge de autohtoni. Şi astfel de sate sunt mai vechi, dovadă că exodul ardelenilor de peste munţi a fost dintotdeauna, iar Carpaţii n-au fost o stavilă a românilor de pe ambii versanţi ai munţilor. Sate cu denumiri ca „Ungri”, „Unguri” şi „Ungureni”, formate din transilvăneni veniţi de peste munţi, sunt consemnate în diferite documente ale cancelariilor domnilor români începând din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Dan I. Astfel, satul „Ungureni” din comuna Tismana este atestat din 1424, satul „Ungurelu” de lângă Tg. Cărbuneşti este atestat din 1502 etc.

După 1783, deschizându-se graniţele pentru românii veniţi din Transilvania, aceştia n-au ezitat să pătrundă la sud de Carpaţi, în speranţa unei vieţi mai uşoare. Răscoala ţăranilor iobagi condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, de la 1784, şi fuga în masă peste munţi, la fraţii lor români, au avut aceleaşi cauze. Cu toate că, în 1785, împăratul Austro-Ungariei decreta „libertatea personală care i se cuvine fi ecărui om de la natură” şi întărea ca „nici numele de iobag în acest sens să nu se mai întrebuinţeze”, ţăranii români din Ardeal n-au scăpat de iobăgie şi de a fi legaţi de pământ, decât prin fuga spre alte ţări.

Au continuat să treacă munţii spre sud, deşi ştiau că nici în Ţara Românească nu le va fi atât de bine. Războiul ruso – austro – turc din 1787 – 1792 avea să îngreuneze soarta tuturor ţăranilor români, de la nord şi de la sud de Carpaţi.

Nestatornicia politicii interne dependente de Poarta Otomană nu putea asigura o viaţă mai bună ţărănimii din Ţara Românească şi Moldova, dovadă că s-au succedat câte 5 - 6 domni în fi ecare principat, între 1791 şi 1802. În Moldova, în 1795, populaţia satelor era obligată de domnitor

4 N. Iorga, Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1938, p. 23.5 Doc.relaţ. agrare veac XVIII, vol. I, p.644-645 (d. 546).


143

să rămână pe loc: „Fieşte care om, la satul lui ce l-au apucat vremea aşezării birului, acolo să rămâie, pururea statornicit, şi să-şi poarte birul său”6, de aceea „ungurenii” aveau să aleagă „drumul” spre sud. În Ţara Românească a fost secetă iar domnitorul a cerut ţăranilor să cultive pentru „trebuinţa lor”7.

Cei care s-au stabilit în Oltenia n-au găsit, însă, nici aici, o situaţie privilegiată. Turcii s-au dedat ulterior la jafuri şi omoruri, pentru pradă şi dezordine. În 1800 au dărâmat realmente oraşul Craiova, în 1802 au ars Cerneţul, Tg.-Jiul şi Caracalul, semănând moarte pretutindeni. Din 1806 până în 1812, în timpul războiului ruso-turc, s-a ajuns ca „ţăranii să fi e obligaţi să lucreze pentru boieri 32 de zile pe an în loc de 12, cel puţin, ca fi ecare membru al familiei să lucreze câte 12 zile”8, împovărând astfel situaţia celor de secole obidiţi, şi n-au rămas neexploataţi nici ţăranii stabilizaţi în slobozii.

Războiul franco - austriac din 1809 a determinat tot mai mult ţăranii români din Ardeal să se refugieze în Ţara Românească. O afl uire mai mare spre sud se observă după 1812, după pacea de la Bucureşti din urma războiului ruso – turc, deşi în Ţara Românească şi Moldova s-au numit domni fanarioţi, a căror politică fi scală avea să nemulţumească ţărănimea.

Totuşi, domnitorul din Ţara Românească, Ioan Caragea, observând exodul ardelenilor spre sud, a dat, în 1814, o „Carte slobodă – Ponturile aşezământului străinilor” şi a reînfi inţat „precum şi din vechime a fost, doi ispravnici de ungureni”, ca să-i primească pe străinii care vor să se stabilească în ţară şi să-i supună la „o uşoară dajdie”9.

Afl ând de cartea pentru „slobozenie” dată în Ţara Românească, mulţi români din Transilvania – unde în 1813-1817 au fost ani grei de foamete – au trecut munţii în grupuri de familii şi s-au stabilit în „Slobozii”. În 1814 au trecut Pasul Vîlcan 265 ungureni şi, o dată cu ei, 44 de familii de sârbi şi 56 sălaşe de corturari. Ungurenii au trecut prin Gorj şi Vîlcea, oprindu-se în Argeş10. Au rămas în judeţ: 3 lude (familii) la Stăneşti, 15 la Tg.-Jiu, 3 la Vădeni, 4 la Cartiu, 12 la Copăceni, 4 la Slobozia, 6 la Maghereşti. N-au rămas în Gorj prea mulţi, deşi în acest judeţ era cel mai mare număr de ţărani liberi (moşneni) – circa 63% – moşiile boiereşti fi ind puţine.

Câţiva ani la rând, ispravnicul pentru străini de la Craiova a

6 Th. Codrescu, Uricariul, vol. IV, p. 61.7 D.C. Sturdza – Şcheeanu, Acte şi legiuiri privitoare la chestia ţărănească, seria I, vol.I, p. 46.8 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, p. 330.9 G. D. Iscru, Un dregător mai puţin cunoscut, « Revista Arhivelor », 1968, nr. 1, p. 46.10 Arh. St. Bucureşti, dosar 2154 a/1814.


144

înregistrat trecerile prin Gorj ale „ungurenilor” spre alte judeţe. În 1818, de pildă, au trecut, din Gorj în Dolj, 130 lude (familii), în Vîlcea 206 lude, în Mehedinţi 293 lude şi în Romanaţi 363 lude, în total aproape 1000 de familii.

Primul recensământ al „străinilor” s-a organizat în 1819. Atunci s-au înregistrat în Gorj 16 1/2 lude la Novaci şi 237 familii de „străini” în alte 15 sate ale judeţului11, între care Tismana (87), Vînăta (3), Stăneşti (59), Căleşti (11), Preajba (27), Crasna (6), Bengeşti (25), Rovinari (7), Teleşti (2 familii) etc.

Cei mai mulţi imigranţi au pătruns în Oltenia, prin pasul Vîlcan; unii dintre ei au rămas în satele Gorjului, alţii şi-au continuat drumul risipindu-se în toată Ţara Românească. Dintr-o cercetare sumară, după „Catastiful sloboziilor”, întocmit între 1820-1831, pentru judeţul Gorj se poate observa că numărul imigranţilor a fost mereu în creştere, dublându-se în ultimul an, atingând numărul de 1000 familii (lude).

Sloboziile în care s-a statornicit majoritatea „ungurenilor” veniţi de peste munte în Gorj în 1820 au fost satele din Tismana, Runcu, Tîrgu-Jiu, Crasna, Bengeşti şi Novaci. În 1821, în timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, mulţi din cei veniţi în satele Gorjului s-au risipit în ţară, încât statistica din 1822 înregistrează mai puţin de jumătate dintre ei, numai 223 de familii, respectiv 32 familii la Novaci, 20 la Preajba - Tg.-Jiu, 39 la Bâlta, Valea Mare şi Dobriţa (din comuna Runcu), 14 la Stăneşti, 11 la Bengeşti, 11 la Turceni, 10 la Văgiuleşti şi alţii risipiţi în mai multe sate.

Ţărănimea din Ţara Românească a cunoscut, după revoluţia din 1821, câţiva ani de uşurare a vieţii, pentru că principalii boieri refugiaţi în Transilvania nu s-au întors la conacele lor din ţară decât în jurul anului 1826. Chiar Marx avea să aprecieze acest fapt: „Răscoala lui Vladimirescu (armata lui era compusă numai din ţărani) şi domnii pământeni au exercitat o infl uenţă moderatoare asupra boierilor... Anii 1822 - 1828 au fost cei mai buni pentru ţărani”12.

Situaţia „ungurenilor” imigranţi în Gorj a cunoscut, în 1823, cifre tot mai mari privind aşezarea familiilor acestora în diferite sate indicate de isprăvnicat: 69 la Novaci, 40 la Bîlta, 42 la Preajba, 32 la Valea Mare, 35 la Tismana, 53 la Stăneşti, 28 la Bengeşti, 16 la Căleşti, 15 la Vădeni, 6 la Crasna, 10 la Rovinari. Dintre localităţile judeţelor Mehedinţi şi Dolj, care au trecut la Gorj mai târziu, sunt câteva care au înregistrat aşezarea unor familii de „ungureni” în 1823: 10 la Turceni, 16 la Ţînţăreni, 63 la Ioneşti, 19 la Văgiuleşti şi altele. Până în anul 1825, cifrele au prezentat fl uctuaţii, unele familii căutându-şi localităţi mai potrivite pentru intereselor lor în sudul ţării.11 Idem, dosar 4857/1830.12 Apud Istoria României, Ed. Academiei, vol.III, p. 903.


145

Răscoala din 1826 din nordul Olteniei (Mehedinţi) a stăvilit oarecum intrarea imigranţilor, pentru scurt timp; totuşi, în anul 1827, s-au înregistrat alte 301 de familii de „ungureni” intrate în Gorj. Războiul ruso-turc din 1828 - 1829, încheiat prin pacea de la Adrianopole, a stăvilit însă cu adevărat intrarea ardelenilor în judeţ, dovadă că în 1831 s-au înregistrat numai 26 de familii de „ungureni” mai mult faţă de anul 1827. Între 1828 - 1834, sub administraţia generalului Pavel Kiselev, epidemiile şi foametea, dezorganizarea administraţiei şi întreaga situaţie din Ţara Românească de după război, au determinat reţinerea ardelenilor de a trece munţii şi a se stabili în aşezările Olteniei. Din 1831 s-a aplicat o nouă lege a clăcii în Ţara Românească şi Moldova, lege care nu favoriza ţărănimea. În Moldova ţăranii s-au răsculat în acest an împotriva aplicării acestei legi. În acelaşi an s-au desfi inţat „isprăvnicaturile de străini şi vătăşiile de plaiuri” de către Regulamentul Organic.

Astfel, se poate aprecia că la 1831 erau constituite „sloboziile” pentru (ardelenii) stabiliţi în satele de sub munţii Gorjului şi toate numărau în judeţ circa 1000 de familii de „ungureni”.

Repartiţia familiilor de imigranţi pe localităţi la 1831 - se prezenta astfel: 91 la Novaci, 65 la Preajba, 56 la Stăneşti, 54 la Valea Mare, 50 la Bîlta, 32 la Tismana, 31 la Vărsături, 23 la Bengeşti, 22 la Căleşti, 22 la Vînăta, 21 la Dobriţa, 18 la Crasna, 16 la Vădeni, 21 la Turceni, 23 la Ioneşti, 22 la Turburea, 17 la Văgiuleşti, 19 la Menţi, 12 la Şipot, 10 la Ţînţăreni şi alţii risipiţi în diverse sate gorjene. Baia de Fier, Polovragi şi Alimpeşti, care aparţineau de judeţul Vîlcea, aveau, de asemenea, un număr însemnat de „ungureni”.

Satele de „ungureni”, care nu s-au destrămat, au devenit importante localităţi de păstori, îndeosebi crescători de turme de oi, care au renume şi tradiţii până astăzi: Tismana, Bâlta, Dobriţa, Stăneşti, Crasna, Novaci, Baia de Fier, Polovragi ş.a., toate aşezate la poalele munţilor Carpaţi, unde sunt condiţii specifi ce pentru creşterea oilor. „Ungurenii” din celelalte sate s-au integrat în rândurile agricultorilor, treptat, mai ales din 1864, când au fost împroprietăriţi. Astăzi, Novaciul este localitatea cu păstoritul cel mai dezvoltat, a cărui istorie poate fi urmărită de-a lungul a aproape două secole. A fost şi este o aşezare agricolă, de cultivatori şi de păstori, şi a devenit, de câteva decenii, important centru urban industrial pentru exploatarea forestieră din judeţ.

Păstorii din Novaci - Ungureni (sau Novaci - Străini) sunt de obârşie din judeţele Alba şi Sibiu. Numele unor novăceni - Ungurean, Ciorogaru, Jinar, Poenar, Dafi nescu, Jipa, Şandru, Sebeşan, Teban, Drăgan, Piluţă - se regăsesc în localităţi ale celor două judeţe din sudul Transilvaniei şi în documentele de epocă de la începutul secolului al XIX-lea din Novaci.


146

Oraşul Novaci este astăzi, însă, şi un oraş turistic, care dezvoltă o staţiune montană modernă, de mare prestigiu, la Rânca (altitudine de 1620 m).

BIBLIOGRAFIE

1. CODRESCU, Th., Uricariul, vol. IV.2. CONEA, I., Villages d’Ungureni dans l’Olténie Subcarpatique, în

Archives pour la Science et la Reforme Sociale, an XVI, 1943, nr. 1-4.3. IORGA, Nicolae, Istoria Românilor, Bucureşti, 1938, vol. VIII.4. IORGA, Nicolae, Istoria Românilor prin călători, Bucureşti, 1929, vol.

III.5. IORGA, Nicolae, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I.6. ISCRU, G.D., Un dregător mai puţin cunoscut, în Revista arhivelor,

Bucureşti, 1968, nr.1.7. METEŞ, Şt., Păstorii ardeleni în Principatele Române, în Anuarul

Institutului de Istorie Naţională, Cluj, 1925, vol. III.8. NISTOR, I. Emigrările de peste munţi, în Analele Academiei Române.

Mem. Secţ. Ist., S. II, tom XXXVII.9. POPP, M.N., Ungurenii în Bul. Soc. Reg. Rom.de geografi e, an LXI,

1942.10. RÂMNEŢEANU, Petru, Problema iradierii românilor din Transilvania

în Principatele Române, Cluj, 1946.11. URECHIĂ, V.A., Istoria Românilor, Bucureşti, vol. XII.12. URECHIĂ, V.A., Notiţe despre slobozii, în Analele Academiei

Române. Mem. Secţ. Ist., S. II, tom IX.13. ***, Istoria României, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, vol.III.14. ***, Documente relaţ. agrare veac XVIII, vol.I.15. Arhivele Statului, Bucureşti, dosare adm.vechi, 2154 a/1814;

2207/1819; 187 a - r/1820 - 1828; 191 b, c, f/1828; 215/1829; 243, 287, 4515, 4812, 4840, 4846, 4857/1830; 344 d, 4863, 4874/1831; Vistierie 52/1830.


147

Atitudinea României faţă de războiul sârbo-bulgar din 1885 şi eforturile privind integrarea

administrativă a Dobrogei

Pătraşcu Dumitru-Valentin

Abstract After the union between Dobrogea and Romania were initiated a

series of legislative measures covering administrative integration of the province situated between the Danube and Black Sea.

In this context, the broke out of the Serbo-Bulgarian war in 1885 determined Romanian political leaders to adopt an attitude of neutrality, for wich, after the closure of the military confl ict, peace negotiations were held in 1886 at Bucharest, Romania becoming a mediator in the Balkans confl ict.

Internal and external developments in the late nineteenth century favored socio-economical growth and administrative integration of Dobrogea inside Romanian national state borders, in this context, Constanta become the most important Romanian harbour at the Black Sea and a city that knew an accelerated urban development.

Key-words: Dobrogea, Constanta, Black Sea, harbour, war. La sfârşitul secolului al XIX-lea România s-a manifestat ca un

factor de stabilitate în Balcani, acest fapt fi ind dovedit din plin la scurt timp după proclamarea regatului (14/26 martie 1881), atunci când urmare a declanşării războiului sârbo-bulgar din anul 1885, guvernul român a decis să-şi păstreze neutralitatea faţă de acest confl ict, contribuind astfel la împiedicarea răspândirii acestuia în întreaga regiune.

Războiul sârbo-bulgar din 1885, al cărui pretext a fost un diferend teritorial în zona râului Timoc, a avut numeroase cauze. Una dintre acestea privea sprijinul acordat de către principatul bulgar refugiaţilor politici sârbi1.

Cu câteva decenii în urmă, Milos Obrenovic cumpărase o proprietate pe malul stâng al râului Timoc, în apropiere de localitatea bulgară Bregovo. La un moment dat s-a produs o schimbare a cursului 1 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 274.


148

Timocului, astfel că această proprietate se afl a, în 1884, pe malul drept al râului, practic, pe teritoriul principatului autonom bulgar2.

Au existat pierderi şi câştiguri teritoriale de ambele părţi. Cu toate acestea, Serbia dorea să păstreze toate teritoriile căştigate, dar fără să cedeze teritoriul din apropiere de Bregovo unde fusese stabilit un punct de control sârbesc.

În aceste condiţii, în 1884, guvernul bulgar a cerut Serbiei să-şi retragă soldaţii de pe teritoriul bulgar. La 22 mai 1884 bulgarii au ocupat respectivul teritoriu, fapt care a determinat Serbia să rupă legăturile diplomatice3.

În cursul anilor 1884-1885 prinţul Milan al Serbiei se afl a într-o situaţie destul de complicată în politica internă. Pe lângă aceasta, din cauza politicii sale externe de apropiere faţă de Austro-Ungaria, aliatul tradiţional al Serbiei, Muntenegru, afl at sub conducerea principelui Nikola, s-a îndepărtat de Serbia4.

Răcirea relaţiilor dintre cele două state era confi rmată şi de căsătoria fi icei cneazului Nikola al Muntenegrului, Zorka, cu marele rival al lui Milan Obrenovic, Petru Karadjordjevic.

Pentru a abate atenţia opiniei publice de la problemele interne, Milan Obrenovic urmărea obţinerea unor câştiguri teritoriale pe seama Bulgariei.

În aceste condiţii, la 7 iunie 1885, agentul diplomatic al României la Sofi a semnala o serie de incidente la frontiera sârbo-bulgară5.

În această atmosferă tensionată, la sfârşitul verii anului 1885, au avut loc la Bucureşti discuţii între ministrul Bulgariei, Nacev, şi cel al Serbiei, Kaljevic, vizând reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele două state.

Situaţia a fost complicată de izbucnirea, la 6/18 septembrie 1885, a unei răscoale în oraşul Plovdiv, capitala Rumeliei Orientale. Urmare a acesteia a fost alungat guvernatorul otoman, fi ind proclamată unirea cu Bulgaria, sub conducerea lui Alexandru Battemberg6.

Deranjat de infl uenţa crescândă a Puterilor Centrale în Bulgaria, ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea a ordonat retragerea ofi ţerilor ruşi din armata bulgară şi a iniţiat o campanie vizând înlăturarea lui Alexandru 2 Bogdan Catană, România şi războiul sârbo-bulgar din 1885, în „Analele Universităţii din Craiova”, seria Istorie, an XI, nr. 11, Craiova, 2006, p. 127.3 Charles & Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice (1804-1920), Cluj-Napoca, 1999, p. 228.4 Bogdan Catană, loc. cit., p. 127.5 Ibidem, p. 128.6 Nicolae Ciachir, Oraşul Bucureşti – locul tratativelor şi al păcii care a pus capăt confl ictului balcanic din anii 1885-1886, în „Materiale de istorie şi muzeografi e”, Bucureşti, VII, 1969, p. 280.


149

Battemberg de la conducerea Bulgariei7.Afl at în Austro-Ungaria, Milan Obrenovic s-a întors, la 8 septembrie

1885, la Belgrad pentru a pregăti o ofensivă împotriva Bulgariei.La 10/22 septembrie 1885, primul ministru sârb Garasanin s-a

prezentat la legaţia României de la Belgrad pentru a consulta partea română în vederea unei acţiuni comune8.

A doua zi era convocată, la Nis, Skupstina, pentru o sesiune extraordinară, era decretată suspendarea libertăţilor publice şi intrau în vigoare decretele de mobilizare parţială9.

La un moment dat guvernul sârb a propus autorităţilor române o acţiune militară comună împotriva Bulgariei, în urma căreia România urma să primească un teritoriu în sudul Dobrogei, cuprinzând oraşul Silistra, graniţa româno-bulgară urmând a fi fi xată pe aliniamentul Rusciuk-Varna10.

În acest context, se vehicula ideea existenţei unei alianţe între România şi Serbia, fapt ce l-a determinat pe ministrul român de externe, Ion Câmpineanu, să ceară tuturor diplomaţilor români din străinătate, la 17/29 septembrie 1885, să dezmintă aceste zvonuri nefondate11.

În vederea perfectării unei înţelegeri cu guvernul român, regele Serbiei l-a trimis la Bucureşti pe unchiul său, generalul Gheorghe Catargiu. Acesta urma să aibă întâlniri cu primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Ion Câmpineanu.

În septembrie 1885 Ion C. Brătianu efectuase o serie de vizite la Viena şi în Germania unde a avut întrevederi atât cu ministrul de externe austro-ungar, Kalnoky, cât şi cu cancelarul german Otto von Bismarck. În cadrul acestor întrevederi, Ion C. Brătianu a cerut recunoaşterea neutralităţii României în cazul unui confl ict balcanic12.

În perioada septembrie-octombrie 1885 au avut loc o serie de incidente la graniţa sârbo-bulgară determinând o vigilenţă crescută din partea autorităţilor române.

Astfel, în zilele de 1-2 octombrie 1885 a avut loc o vizită a regelui Carol I la Craiova unde a inspectat Corpul I Armată, în condiţiile unei previzibile apropiate confruntări militare sârbo-bulgare13.

La sosirea în gara Craiova, regele Carol I a fost aşteptat de către ofi cialităţile oraşului, printre care se afl au primarul oraşului Craiova, 7 Bogdan Catană, loc. cit., p. 128.8 Ibidem.9 Miodrag Milin, Relaţii politice româno-sârbe în epoca modernă (secolul al XIX-lea), Bucureşti, 1992, p. 147-148.10 Bogdan Catană, loc. cit., p. 130.11 Ibidem.12 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei…, p. 277.13 Bogdan Catană, loc. cit., p. 131.


150

Nicolaidi, şi prefectul judeţului Dolj, Vârvoreanu. În cele două zile cât s-a afl at la Craiova, regele a fost găzduit în casele Glogoveanu14.

La 2 octombrie 1885 regele Carol I a trecut în revistă trupele din garnizoana Craiova, pe platoul de lângă şoseaua Amaradia. În aceeaşi zi, regele a vizitat liceul de la Craiova fi ind impresionat de calitatea pregătirii elevilor şi profesorilor. Tocmai de aceea a acceptat propunerea directorului liceului, Constantinescu, ca această unitate de învăţământ să poarte numele de Carol I15.

După o perioadă de incertitudine s-a deschis la Constantinopol, la 24 octombrie/5 noiembrie 1885, o conferinţă a ambasadorilor privitoare la unirea Bulgariei cu Rumelia Orientală. În cadrul acestei conferinţe, România nu s-a alăturat revendicărilor Serbiei, formulând revendicări proprii privitoare la dărâmarea fortifi caţiilor bulgare de la Vidin. Aceste solicitări nu au avut, însă, nici un rezultat16.

La scurt timp de la întrunirea conferinţei de la Constantinopol, regele Serbiei a ordonat atacarea Bulgariei. Astfel, la 2/14 noiembrie 1885 începea războiul sârbo-bulgar ce opunea unei armate sârbeşti cu efective de circa 70 000 de oameni, o armată bulgară cu doar 30 000 de soldaţi şi ofi ţeri. În aceste condiţii, regele Milan al Serbiei considera că armata bulgară era slăbită de recenta retragere a ofi ţerilor ruşi ce ajutaseră la organizarea ei17.

În scurt timp, însă, înaintarea armatei sârbeşti către Sofi a a fost stopată la Slivniţa, în zilele de 17-19 noiembrie 1885. Ulterior, armata bulgară a declanşat o contraofensivă ce a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sârbe, pătrunderea pe teritoriul Serbiei, şi ocuparea oraşului Pirot.

În faţa acestei situaţii, Austro-Ungaria a ameninţat cu o intervenţie militară în favoarea Serbiei, fapt ce a pus capăt ofensivei bulgare18.

Războiul s-a încheiat prin semnarea unui armistiţiu la 10/22 decembrie 1885. În cursul acestei confruntări armate, pierderile în tabăra sârbă au fost de circa 6 800 de oameni, partea bulgară înregistrând aproximativ 2 300 de morţi. Înfrângerea umilitoare suferită de armata sârbă în acest confl ict a afectat grav poziţia regelui Milan al Serbiei19.

România şi-a păstrat neutralitatea în cursul războiului sârbo-bulgar 14 Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj, fond Prefectura Dolj, Servicul Administrativ, dosar 32/1885, f. 54; „Monitorul Ofi cial”, nr. 147/4 (16) octombrie 1885, p. 2 949.15 Bogdan Catană, loc. cit., p. 132; „Monitorul Ofi cial”, nr. 147/4 (16) octombrie 1885, p. 2 950.16 Bogdan Catană, loc. cit., p. 132.17 Charles & Barbara Jelavich, op. cit., p. 228.18 Bogdan Catană, loc. cit., p. 133.19 Ibidem.


151

şi a iniţiat ajutorarea victimelor acestui confl ict trimiţând ambulanţe ale Crucii Roşii atât în Bulgaria cât şi în Serbia.

Plecate din ţară la 14 noiembrie 1885 secţiile ambulanţei române au ajuns la Belgrad la 15 noiembrie 1885, în timp ce, ambulanţa română trimisă spre Sofi a la 12 noiembrie a ajuns în capitala Bulgariei la 19 noiembrie 188520.

În cadrul spitalului românesc amenajat la Sofi a au fost îngrijiţi în perioada 22 noiembrie-30 decembrie 1885 circa 120 de răniţi. Ambulanţa românească sosită la Sofi a era condusă de medicii G. Nanu şi M. Georgescu avându-i ca asistenţi pe studenţii Nicolae Vicol, N. Marinescu, I. Mendonidi şi I. Mardoniu21.

La Belgrad, ambulanţa românească a amenajat 3 spitale. În cadrul acestora au fost îngrijiţi, în perioada 19 noiembrie 1885-4 ianuarie 1886, peste 300 de răniţi. Ambulanţa românească din capitala Serbiei era condusă de către medicii Andreescu şi Rădulescu asistaţi de studenţii Silva Pandele, Pompilu Popescu şi Ninoeanu22.

După încheierea armistiţiului, la 29 decembrie 1885, ambulanţa românească de la Sofi a a plecat spre Belgrad, de unde cele două ambulanţe româneşti au revenit în ţară la începutul anului 1886.

Pe lângă asistenţa medicală oferită atât Serbiei cât şi Bulgariei, România a acordat azil tuturor refugiaţilor din zona de confl ict. Astfel, începând din 18 noiembrie 1885, la Calafat au sosit mai multe grupuri de refugiaţi23.

Datorită poziţiei sale de neutralitate în timpul războiului sârbo-bulgar, România a fost propusă de către Otto von Bismarck pentru a găzdui viitoarele negocieri de pace. Propunerea a fost acceptată de către marile puteri europene, inclusiv de către Imperiul Otoman24.

În aceste condiţii, la 23 ianuarie 1886 se deschideau la Bucureşti tratativele de pace între Serbia şi Bulgaria. Alături de cele două state la negocierile de pace a participat şi Imperiul Otoman deoarece Bulgaria nu era stat independent. Urmare a acestor tratative, la 19 februarie/3 martie 1886, a fost semnat tratatul de pace de la Bucureşti25.

Prin prevederile tratatului de pace de la Bucureşti se restabilea frontiera sârbo-bulgară în zona râului Timoc şi se recunoştea unirea Rumeliei Orientale cu principatul Bulgariei. Acest tratat recunoştea frontiera româno-bulgară stabilită prin tratatul de la Berlin din 1878.

20 Ibidem.21 Ibidem.22 Ibidem, p. 134.23 S.J.A.N. Dolj, fond Prefectura Dolj, Serviciul Administrativ, dosar 170/1885, f. 1-2.24 Bogdan Catană, loc. cit., p. 135.25 Miodrag Milin, op. cit., p. 160.


152

La scurt timp de la încheierea păcii de la Bucureşti, urmare a insistenţelor diplomaţiei ţariste pentru înlăturarea principelui Alexandru Battemberg, la 25 august 1886, acesta a fost nevoit să abdice şi să părăsească ţara26.

Cu toate acestea, Rusia a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu Bulgaria, pe care o acuza de o prea mare apropiere de Austro-Ungaria şi Germania.

În cele din urmă, criza dinastică din Bulgaria şi-a găsit o rezolvare prin desemnarea de către Adunarea Naţională de la Sofi a, la 25 iunie 1887, a prinţului german Ferdinand de Saxa Cobug-Gotha drept principe al Bulgariei27.

Cu toate că România şi-a păstrat neutralitatea în timpul războiului sârbo-bulgar de la fi nele anului 1885, în sudul Dobrogei existau încă neînţelegeri în legătură cu delimitarea frontierei româno-bulgare în zona Arab Tabia. De altfel, chestiunea delimitării frontierei româno-bulgare s-a afl at timp de câţiva ani în atenţia autorităţilor române, precum şi a marilor puteri europene.

În acest sens, după stabilirea traseului defi nitiv al frontierei româno-bulgare din sudul Dobrogei, s-a constituit o comisie româno-bulgară având ca sarcină stabilirea pe teren a traseului frontierei. Activitatea acestei comisii a fost întreruptă temporar în iunie 1884, ca urmare a obiecţiilor ridicate de către membrii bulgari ai acesteia.

La 24 august/5 septembrie 1885, Percy Sanderson, însărcinatul cu afaceri al legaţiei Marii Britanii la Bucureşti, expedia o telegramă adresată marchizului Salisbury, secretarul de stat pentru Afaceri Externe al Marii Britanii. Aceasta cuprindea informaţii despre difi cultăţile survenite în stabilirea frontierei româno-bulgare în zona Arab Tabia.

În cuprinsul acestui document se preciza că domnul Ion Câmpineanu, ministrul de externe al României, îl informase pe însărcinatul cu afaceri britanic asupra faptului că „membrii bulgari ai comisiei, dar mai ales prinţul Hilevo, au depus eforturi pentru a stabili linia de frontieră mult mai aproape de Arab Tabia decât ar fi fost trasată de Comisia Internaţională”28.

Ministrul de Externe român denunţa această atitudine, considerând că scopul acesteia ar fi „să anuleze într-o mare măsură valoarea strategică a locului”29.

De altfel, Ion Câmpineanu susţinea că „înainte ca frontiera să fi e

26 Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, prefaţă de Gheorghe Zbuchea, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 117.27 Ibidem, p. 118.28 Apud. Sorin Liviu Damean, Diplomaţi englezi în România, vol. II (1881-1914), doc. nr. 51, Editura Universitaria, Craiova, 2009, p. 120.29 Ibidem.


153

trasată, bulgarii au stabilit un punct de trecere (…) într-un loc care fusese recunoscut ca făcând parte din teritoriul românesc (…) la 2 km est de punctul unde începea linia de frontieră”30.

Din această cauză, guvernul român a dispus „ca însăşi Arab Tabia să fi e ocupată de o mică desfăşurare de forţe”31, apreciată de către Percy Sanderson a fi „undeva la 12 oameni”32.

În cuprinsul aceleiaşi telegrame Percy Sanderson informa Foreign Offi ce asupra faptului că „bulgarii s-au plâns că în direcţia Mangalia românii au instalat puncte de frontieră dincolo de frontiera propriu-zisă cu toate că punctele de graniţă nu au fost stabilite”33.

Delimitarea frontierei în zona Arab Tabia avea o importanţă aparte pentru autorităţile române ce doreau construirea unui pod de cale ferată peste Dunăre pentru realizarea legăturii feroviare între Dobrogea şi restul ţării.

În cele din urmă, guvernului român i s-a comunicat decizia Marilor Puteri prin care, deşi păstra poziţia de la Arab Tabia, România pierdea o mare parte din teritoriul atribuit iniţial de către comisia europeană de delimitare. În aceste condiţii, „noua linie făcea cu neputinţă construirea unui pod, ba încă a oricărei legături între cele două maluri ale Dunării”34.

Acesta este motivul pentru care autorităţile române au iniţiat construirea unui complex feroviar cuprinzând două poduri metalice peste Dunăre şi braţul Borcea şi o serie de viaducte în Balta Ialomiţei, toate aceste construcţii feroviare urmând a asigura legătura între tronsonul de cale ferată Cernavodă-Constanţa şi linia Bucureşti-Feteşti. Practic, în 1895, odată cu fi nalizarea construcţiei ansamblului feroviar de la Feteşti-Cernavodă, Dobrogea era integrată sistemului feroviar al României, asigurându-se o legătură directă, rapidă şi modernă între capitala ţării şi oraşul Constanţa, ce avea să devină cel mai important port maritim al României, fi ind considerat, datorită acestui fapt, „plămânul României”.

Astfel, o statistică întocmită în anul 1894 menţiona un număr de 10374 de locuitori ai oraşului Constanţa, 6 391 dintre aceştia fi ind bărbaţi şi 3 983 femei35.

Conform datelor unei statistici din 20 decembrie 1895, populaţia oraşului Constanţa totaliza un număr de 10 419 locuitori, din care 2 519 erau români. Alături de români, în oraşul Constanţa locuiau: 2 460 de

30 Ibidem.31 Ibidem.32 Ibidem.33 Ibidem.34 Apud. Sorin Cristescu, Carol I şi politica României (1878-1912), Editura Paideia, Bucureşti, 2007, p. 23.35 Doina Păuleanu, Constanţa. 1878-1928, vol. I, Constanţa, 2009, p. 88.


154

greci, 2 202 musulmani, 1 060 bulgari, 855 evrei, 331 germani, 181 de cetăţeni austro-ungari, 109 italieni, 59 francezi, 45 englezi, 33 ruşi, 4 sârbi şi 4 muntenegreni36.

Urmare a construcţiei ansamblului feroviar de la Feteşti-Cernavodă ce asigura legătura directă cu oraşul Bucureşti şi a începerii lucrărilor de modernizare a portului Constanţa, în octombrie 1896, populaţia oraşului Constanţa a crescut într-un ritm alert, astfel că, în anul 1900, se cifra la 12 725 de locuitori37

36 Ibidem.37 Radu Vulpe, Note de istorie tomitană, în „Pontica”, Constanţa, nr. 2/1969, p. 156.


155

Iluminatul cu gaz lampant în oraşul Târgu Jiu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Dumitru Cătălin Drăghici

Schimbarea unui sistem de iluminat şi înlocuirea lui cu un altul mai efi cient, mai modern, mai uşor de întreţinut şi mai utilizat în alte oraşe este un fenomen foarte întâlnit în epocă. Acest lucru este ceva fi resc, determinat de conştientizarea avantajelor noului sistem în detrimentul celui vechi. Înlocuirea iluminatului pe baza lumânărilor de seu cu cel bazat pe gazul lampant1 s-a datorat, şi în cazul oraşului Târgu Jiu, faptului că dezavantajele vechiului sistem de iluminat au impus căutarea unei alternative.

Iluminatul pe bază de gaz lampant foloseşte ca materie primă gazul obţinut din distilarea petrolului. Acesta era pus în rezervoare de metal amplasate pe stâlpul de iluminat care se terminau cu un fi til ce se afl a înmuiat în gaz. Produsul petrolier utilizat trebuia adus din alte zone ale ţării (spre deosebire de lumânările de seu care erau cel mai adesea produse de meşteri locali folosind materie primă din acelaşi loc), cel mai adesea din judeţele Prahova, Dâmboviţa şi Buzău. Transportarea combustibilului necesar acestui sistem de iluminat a devenit mult mai facilă după inaugurarea căii ferate Filiaşi – Târgu Jiu în anul 1888. Pe lângă gazul utilizat ca şi combustibil, acest sistem de iluminat necesita şi alte materiale, ca de exemplu fi tilele (afl ate ca şi gazul în categoria consumabilelor), sticlele de lampă (care trebuiau înlocuite şi ele relativ repede întrucât se spărgeau din cauza folosirii îndelungate, din cauza furtunilor şi a actelor de vandalism) şi stâlpii ce susţineau întregul ansamblu (confecţionaţi din lemn şi metal, cel mai adesea fontă).

Ca şi în cazul lumânărilor de seu, asigurarea iluminatului public prin acest sistem se realiza în baza unei antreprize, câştigată de un ofertant în urma desfăşurării unor licitaţii publice organizate de către Primărie. 1 Termen folosit în epocă pentru desemnarea petrolului lampant. A nu se confunda cu gazul aerian, un alt sistem utilizat în epocă, mai efi cient, dar care necesita o investiţie mult mai importantă şi avea nevoie de un consum mult mai mare pentru a fi rentabil. În consecinţă gazul aerian a fost utilizat doar în oraşele de mari dimensiuni.


156

Înaintea desfăşurării licitaţiilor, Primăria elabora un „act de licitaţiune” în care erau precizate condiţiile în care urma să se desfăşoare antrepriza (obligaţiile pe care contractantul, dar şi Primăria trebuiau să le respecte), care trebuiau publicate pentru ca eventualii doritori să ia act de ele. Între Primărie şi cel mai bun ofertant (care se angaja să asigure acest serviciu pe o sumă cât mai mică plătită de către Primărie), se încheia un contract ale cărui stipulaţii le repetau, în mare, pe cele din „actul de licitaţiune”, acesta fi ind însă încheiat cu titlu personal „Contractu prin care sub scrisul facu cunoscutu că dela licitaţia ţinută la onorab. Primărie oraşul T. Jiului iluminarea oraşului noaptea prin cinci deci şi cinci lampe pe termenu de trei ani începuţi dela 1 Ianuaru 1868 şi până iaraşi la 1 Ianuaru 1871 sau adjudecatu asupra mea cu preţu de lei patruspredece mii şi şepte sute patru deci...”2. Din documente rezultă că antreprizele se încheiau pentru acest timp de iluminat pe durate mai mari de timp (pe trei ani) şi de asemenea pe sume mai mari de bani decât în cazul iluminatului prin lumânări de seu (în cazul acestui sistem de iluminat, antreprizele se încheiau pe o perioadă de un an şi pe sume mai mici de bani). În mod personal consider că acest lucru se datora costurilor mai mari ce implica o astfel de întreprindere faţă de cea precedentă (costuri mai mari ale combustibilului care trebuia transportat de la mari distanţe, costuri de depozitare, costurile celorlalte consumabile, mentenanţa, etc.) şi prin urmare riscurile la care era supus un antreprenor erau mai mari.

Preocupările Consiliului Comunal şi ale Primăriei, pentru introducerea acestei modalităţi de iluminat public în Târgu Jiu datează (atât cât cercetarea noastră a reuşit să descopere), din deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea. Atunci, aceste organe de conducere au luat act de starea în care se afl a iluminatul prin lumânări de seu din oraş, de avantajele sistemului pe bază de gaz şi de gradul de utilizare a acestuia la nivelul altor comune urbane ale ţării.

Astfel, la 1 august 1862, într-un jurnal privind reclamaţiile referitoare la iluminatul oraşului „pe timp de noapte”, membrii Consiliului Municipal, „chibzuindu cu toată maturitatea venimu de a espune prin aqueste resultatulu deliberaţiuniloru noastre”. Era descrisă starea jalnică în care ajunseseră felinarele oraşului, multe având geamurile sparte şi stâlpii putreziţi. La 1 august 1862, într-un jurnal al Consiliului municipal privind iluminatul oraşului noaptea, membrii „subsemnaţii chibzuindu cu toata maturitatea venimu de a espune prin aqueste resultatulu deliberaţiuniloru noastre”. Se descria proasta stare în care ajunseseră felinarele oraşului (stâlpii erau în mare parte putreziţi) şi s-a decis înlocuirea sistemului vechi care prezenta o serie de inconveniente: „avându în vedere qua que

2 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, dos. 31/1867-1873, f. 9.


157

de până acum iluminare cu lumânări de seu presenta inconveniente de nevindecabile din toate punctele de privire adică: iluminarea este pururea necomplectă sau din cause inerinte la aquestu modu de iluminare sau din causa de a fi luatu lumânarea de seu de quellu d antâiu venitu rău voitoru. Avându în vedere qua iluminarea cu gazu este asta zie de obşte îmbrăţişată din causa avantageloru de totu felulu quea presentă şi apoi dupe preţulu gazului nici atât differenţia de costu nu vedemu între unu modu de iluminare şi quellu l laltu”3. Deci motivele pentru care Consiliul comunal decisese necesitatea înlocuirii iluminatului pe baza lumânărilor de seu cu cel cu gaz erau referitoare la faptul că lumina era slabă, iar lumânarea putea fi luată de orice trecător răuvoitor. De asemenea, noua formă de iluminat era prezentată ca fi ind foarte utilizată în acele vremuri ca urmare a numeroaselor sale avantaje, iar din punct de vedere fi nanciar ea era înfaţişată ca nefi ind cu mult mai costisitoare decât cea folosită până atunci. Ca urmare a acestor motive, Consiliul a decis să îl însărcineze pe Casierul municipal care urma să plece în străinătate, într-o călătorie de afaceri în interes personal, să cumpere, cu bani din fondurile Casei oraşului4, „40 lampe cu felinarele loru la vreuna din fabricile quelle mai renumite şi acreditate pentru bunul lucru în toate privinţele”5. Urma apoi să se realizeze o licitaţie pentru darea în antrepriză a iluminatului public şi modernizarea acestuia prin noul sistem, vechile felinare pe bază de lumânări de seu urmând a fi amplasate pe străzile mai îndepărtate de centru şi în mahalale („să se pue în licitaţie aşezarea loru prin stâlpi noi să se dea în antrepriză iarăşi prin licitaţie iluminarea loru noaptea, centrulu şi uliţele cele mai frequentate ale oraşului, iară parţile selle quelle mai îndepărtate şi mahalalele... să rămâie a se ilumina totu după vechiulu sistemu, aşezanduse din felinarele cu lumânări quelle que se afl au mai bine conservate iaru restulu cu stâlpi loru să să vândă prin licitaţie şi costulu que se va agonisi să să facă la casă”.)6. Însărcinarea dată casierului era repetată şi de o adresă din 30 august 1862, în care acesta era autorizat să ia acea suma de bani pentru a cumpara cele 40 de lămpi, împreună cu „maşinile” lor pentru iluminatul oraşului („mergeti Dle în Austria pentru a face comerciale să [acondeţi] şi să aduci patrudeci lampe cu maşinile loru îndoite pentru iluminarea stradeloru cu gazu împreună cu felinarele loru toate cualitatea de cea mai bună, trainică şi întinsă mărime în depărtare spre a îndestula lumina în depărtare...”)7. Deci acesta trebuia să procure pentru oraş materiale de cea mai bună calitate, care să emită o lumină cât

3 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 1.4 Organul care se ocupa cu fi nanţele comunei.5 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 1.6 Ibidem, f. 1.7 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 3.


158

mai puternică, astfel încât să lumineze pe distanţe cât mai mari („întinsă mărime în depărtare”). Acest lucru denotă o grijă a administraţiei comunale pentru un iluminat efi cient şi de calitate.

Pentru procurarea materiei prime pentru acest sistem de iluminat, Primăria oraşului Târgu Jiu a contactat administraţiile mai multor oraşe din zone în care se găseau zăcăminte petrolifere, precum şi fi rme (dar şi persoane individuale) specializate în prelucrarea produselor petroliere şi în distribuirea lor. O astfel de adresă a fost trimisă Primăriei oraşului Ploieşti la data de 18 octombrie 1862, comunicându-i-se acesteia nevoia oraşului Târgu Jiu de a se aproviziona cu aproximativ „360 vedre”8 de gaz, necesare consumului pe durata unui an9. Răspunsul administraţiei oraşului Ploieşti a venit pe data de 22 octombrie şi prin acesta, Consiliul Municipal al oraşului Târgu Jiu era informat că în urma discuţiilor purtate cu mai mulţi fabricanţi de gaz din judeţul Prahova s-au arătat câţiva doritori de a aproviziona oraşul Târgu Jiu cu cantitatea necesară. Asfel, „sa aratatu dorinţa Dlui Eduardu Mădăcicu et Companie ca să poată preda asemenea gazu aici pe locu vadra cu lei unsprezece parale zece iaru transportu unei vedre până acolo costă lei cinci şi jumătate daru de aicie şi până în Craiova unde are şi Magazie lei patru si jumătate, precumu şi Dlui Atanasie Dimitriu că pate preda aici pe locu vadra cu lei şaisprezece, iaru pentru transportulu acolo nu se anagjează. Prin urmare daru vi se notifi ca spre relasire căci din cei lalţi asemenea fabricanţi nu a mai voitu nici unulu ase angaja în niciun modu”10. Deci, existau doar doi fabricanţi, Eduard Mădăcicu et Companie care accepta să acorde transportul (bineînţeles contra cost) şi Atanasie Dimitriu care accepta doar să furnizeze gazul fără a se angaja însă în transportarea lui. Ceilalţi fabricanţi nu doreau să se angajeze într-o asemenea întreprindere, probabil datorită costurilor ridicate şi profi tului redus pe care l-ar fi obţinut, sau probabil incapacităţii de a furniza constant cantitatea necesară.

Pentru darea în antrepriză a iluminatului prin gaz lampant au fost organizate licitaţii publice, a căror desfăşurare autorităţile locale erau obligate a o face cunoscută. În acest sens, Primăria oraşului a trimis la data de 23 octombrie 1862 o adresă către Prefectura judeţului în care se anunţa desfăşurarea unei licitaţii publice pentru data de 30 octombrie. Aceasta era rugată să facă în aşa fel încât această ştire să fi e cunoscută prin Poliţie şi subprefecturi, cât şi prin Monitorul Ofi cial11. La dezbaterea chestiunii iluminatului public pe bază de gaz lampant organizată la data de 8 ianuarie 1863, deputaţii de suburbii convocaţi s-au arătat de acord 8 Unitate de măsură pentru lichide folosită în epocă.9 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 5.10 Ibidem, f. 6.11 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 7.


159

cu hotărârile Consiliului Municipal12. Ca urmare a expirării contractului iluminatului oraşului „prin 40 lampe

cu gazu şi 20 felinare cu lumânări de seu”, se căuta încheirea unui nou contract în scopul asigurării acestui serviciu13, contract încheiat, în cele din urmă, între Primărie şi câştigătorul licitaţiei, Costache Schileru la data de 27 martie 186414.

Se pare că iluminatul prin cele 40 de lămpi de gaz şi prin cele 20 de felinare cu lumânări de seu nu era tocmai funcţional, din moment ce, peste un an, la 20 octombrie 1865 acest lucru se specifi ca într-un raport al primarului Constantin Stanciovici. Iluminatul public devenise o iluzie „contra condiţiuniloru contractate din cauza îndărătniciei şi lipsăi de specialitate a aprinzătorilor aquestor lampe şi felinare în quare quelle mai multe şi în multe seri în revisia que amu făcutu cu D. Poliţaiu le am găsitu nefuncţionându. Avându în vedere murmurulu şi reproşurile publicului orăşan precum şi pretenţiunile autorităţiloru administrative din adressa onorab. Prefecturi no.11089 şi a onorab. Poliţii no. 3464...”15. Se afi rma că, din observaţiile făcute, în urma deţinerii antreprizei de către contractantul (contracceiul), Iancu Bărbulescu16, nu s-a văzut vreun efect pozitiv al contractului, astfel că acesta a fost chemat la Primărie punându-i-se în faţă acuzaţiile şi pedepsele la care urma a fi supus, aşa cum acestea reieşeau din contract. Acesta a declarat că pe viitor va executa iluminatul conform regulilor existente în contract şi că va plăti cu „lei 94 parale 20” din banii proprii un revizor din partea Primăriei cu cunoştiinţe despre aprinderea şi curăţirea lămpilor, pe care Primăria l-a împuternicit cu autoritate asupra antreprenorului în scopul menţinerii curăţeniei şi funcţionarii lămpilor oraşului17.

Cu toate acestea, regulile de asigurare a iluminatului nu erau respectate, fapt dovedit de declaraţia de la 2 ianuarie 1867 a consilierului urbei Grigore Mongescu în care afi rma că, mergând în noaptea de 1 ianuarie a acelui an spre casă după ora 12 noaptea a găsit un număr de opt lămpi neaprinse18. Neregulile erau numeroase însă, aşa cum rezultă dintr-o adresă a Poliţaiului către primar, în care acesta aducea la cunoştiinţa edilului că după mai multe revizii făcute alături de unul din consilierii oraşului a constatat faptul că lămpile în nopţile întunecoase nu aveau putere să lumineze până la răsăritul soarelui, zece din acestea

12 Ibidem, f. 713 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 10.14 Ibidem, f. 16.15 Ibidem, f. 23.16 Probabil înrudit cu Ioan Bărbulescu, însărcinat cu antrepriza lumânărilor de seu.17 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 23.18 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 34.


160

nu funcţionau, aprinderea era realizată de la o oră foarte târzie, de către angajaţi puţini la număr, iar în mai toate cazurile geamurile erau necurăţite, fi tilele nepotrivite şi „maşinile stricate”19. Ca urmare a acestor nereguli, „Ioan Bărbulescu” (probabil tot Iancu Bărbulescu) a fost amedat în repetate rânduri, contractul fi ind în cele din urmă anulat („au constatat qua aquest antreprenor călcându constituţiunile stipulatu în contractu au fostu supusu pentru aqueste abateri de mai multe ori la amendă şi qua prin urmare dupe o aşea stare de lucruri contractulu în questiune este lovitu de nulitate.”)20.

Cu toate acestea însă, din documente rezultă că Bărbulescu a continuat şi după cele expuse mai sus să deţină antrepriza iluminării oraşului, aşa cum reiese dintr-un raport („jurnalu”) din 21 februarie 1867 al Poliţaiului Mărgăritescu către primar, în care acesta declara că a descoperit împreună cu consilierul Grigore Pâhă, 20 de lămpi nefuncţionând, contrar obligaţiilor din contract. Având în vedere că antreprenorul neglija angajamentul luat în faţa „onoratei Primării” a fost amendat pentru această abatere cu 20 de lei, câte un leu pentru fi ecare lampă gasită nefuncţionând21.

Seria raporturilor în care Poliţaiul înfăţişa starea deplorabilă a iluminatului public din Târgu Jiu continua cu o nouă adresă, de data aceasta către Prefect în care acesta îşi expunea părerea referitoare la starea iluminatului, sugerând „să binevoiţi a chibzui să se liciteze contractul assupra altui amator22 demn de a ilumina Oraşul după cum cere trebuinţa, fi indu că făcătorii de relle profi tându de întunericulu nopţii comitu adesse ori felurimi de furturi”23. Deja proasta gestionare a serviciului devenea un pericol pentru siguranţa cetăţenilor întrucât infracţionalitatea ar fi putut creşte, hoţii mai ales, profi tând de întunericul de pe străzi. Şeful Poliţiei a întocmit şi o listă cu lămpile găsite nefuncţionând, în scopul dovedirii proastei administrări a iluminatului public de către Iancu Bărbulescu: „Patru spre zece lampe constatate nefuncţionându dela 2 octomvrie 1866. Constatate lampe stinse în luna octomvrie şi fevruarie. Optsprezece lampe la 21-22 ianuarie a.c. Două zeci la 20-21 ianuariul. Doa zeci şi cinci la 28 Fevroariu constate nefuncţionându. Şase zeci la 1 martiu. În totalu lei trei sute opt zeci şi cinci”24. Procesul verbal din data de 19 aprilie 1867 al lui I. Mărgăritescu, şeful Poliţiei înaintat Prefectului, îl înştiinţa pe acesta că se decisese că, pe de o parte, să se scoată la licitaţie contractul, iar pe de altă parte antreprenorul să fi e amendat cu 16 lei în profi tul Cassei urbane,

19 Ibidem, f. 41.20 Ibidem, f. 42.21 Ibidem, f. 43.22 Cu sensul de doritor.23 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 46.24 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 19/1862-1867, f. 47.


161

socotindu-se un leu pentru fi ecare lampă gasită din nou nefuncţionând. I se cerea prefectului să se intereseze pentru vinderea contractului, situaţia „ne mai putânduse îngădui cu niciunu clipu”25, iar la 3 mai 1867, prefectul îi cerea, la rândul său primarului să ia măsurile necesare. Cu toate acestea, într-un document de la 4 august 1867, prefectul îi spunea primarului că în patru luni nu s-a rezolvat nimic.

Răspunzând la acuzaţiile ce i s-au adus privind nerespectarea contractului pe care îl semnase, Iancu Bărbulescu i-a trimis o scrisoare prefectului în care se apăra pretextând că Primăria oraşului nu şi-a respectat partea de contract, întrucât nu i-a furnizat banii care i-ar fi fost de folos pentru procurarea materialelor necesare serviciului26.

În fi nal, s-a hotărât ţinerea unei noi licitaţii pentru darea în antrepriză „a eclarajului oraşului Târgu Jiu prin 55 lampe cu gazu pe termen de 3 ani începând de la I ianuarie 1868”. Condiţiile pe care Primăria i le impunea viitorului contractant erau următoarele:

„Lampele se vor aprinde în toată durata contractului în orcâte 1. nopţi şi oricându întunecimea atmosferică va reclama lumina puindu întrânsele tot d auna gazu de bună qualitate şi fi tilele să fi e bune potrivite pe maşine şi în mărimea trebuită că să dea îndestulă lumină.În toată vremea atâtu maşinele coşurile de sticlă câtu şi 2. felinarele să fi e bune curaţite spre anu aduce întunecime din necurăţenie.Genurile felinarelor în genere, coşurile de sticlă şi maşinele 3. ce se vor sparge şi strica din neîngrijire sau rea umblare la aprindere şi curăţire priveşte în greutatea antreprenorului şi iar conduce din întâmplare extraordinare precum incendii, furtuni, cutremure, grindine sau alte casuri de forţă majoră vor aduce stricăciuni şi spargeri lampelor bine constatate atunci asemenea pagubă va privi pe Primărie.În casu cându seva sparge vreo lampă de vreun trecătoru şi 4. se va dovedi de către antreprenoru spărgătorulu va fi datoru a încunoştiinţa Primaru pentru essecutarea şi despăgubirea cuvenită.Antreprenorul este obligatu a avea o rezervă de gaz, fi tiluri, 5. cilindre şi ori ce altă obiecte trebuincioase la luminarea lampelor precum şi o rezervă de maşini lampe cu toate ale loru spre a înlocui fără întârziere pe celle sar sparge.Cându lampele vor fi lăsate în neglijenţă aşa încâtu vre una 6. din trânsele sar găsi stinsă în cursu şi nu se va reaprinde în

25Ibidem, f. 50. 26 Ibidem, f. 57.


162

data atunci se va amenda cu un sfanţu de fi ecare lampă în profi tul Casei.Dreptul de surveghere asupra lampelor ce vor fi lăsate în 7. neîngrijire este lăsată autorităţii adiministrativă.Preţulu ce se va resolta se va răspunză antreprenorului pe fi e 8. care an la 3 şi şase luni adecă jumătate după 3 luni şi jumătate după şase.Concurenţii suntu obligaţi ca mai înainte de alicita să înfaţişeze 9. garanţia solvabilă”27.

Deci, analizând acest „actu de licitaţiune” putem observa că obligaţiile contractantului erau în primul rând de a menţine permanenţa iluminatului în oraş, să folosească materiale de bună calitate, să menţină coşurile de sticlă şi felinarele în curaţenie, să suporte cheltuielile rezultate de pe urma proastei utilizări a materialelor, să aibă o rezervă de materiale necesare serviciului, să suporte amenda de „un sfanţu” atunci când un felinar ar fi fost găsit stins, plata antreprenorului ar fi urmat să vină pe fi ecare an din cei trei, la trei şi şase luni (jumătate din bani după trei luni şi cealaltă jumătate după şase). La rândul său, Primăria suporta cheltuielile de plată pentru repararea felinarelor în caz de fenomen natural, avea dreptul de a supraveghea respectarea prevederilor de mai sus de către contractant, etc.

În mod surprinzător, în ciuda nerespectării prevederilor contractelor precedente, câştigătorul licitaţiei a fost tot Iancu Bărbulescu. În urma semnării de către acesta a contractului, a luat la cunoştiinţă condiţiile Primăriei, obligându-se la respectarea lor28. Contractul preciza că preţul cu care a fost adjudecată licitaţia asupra sa a fost de 14.740 de lei şi conţinea o serie de prevederi necuprinse în actul de licitaţie:

„VIIIlea Asemănatu condiţii din actul de licitaţie mă obligu să pun maşini noi actualeloru lampe şi să mai adaogu cinci lampe cu toate ale loru pe care să le şi iluminezu în tot intervalu contractului la acărui espirare să le lasu casei orasene cu care se însuma peste tot numărului şase zeci lampe cu felinarele lor.

IX. Maşinele ce voi aduce pentru înlocuirea celor vechi după art. 8 de mai sus mă obligu ale aduce dela fabricanţi din Viena în cualitatea acelora ce am adusu şi după ce mai întâiu le voi înfăţişa onorab. Primării împreună cu adăogitele cinci felinare de lampe cu maşinele lor ce vor fi în cualitatea celor înfi inţia apoi le voi pune în funcţionare de oa dată cu începerea primului anu al acestui contractu.

27 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 8.28 Ibidem, f. 9.


163

XI. Pentru deplinirea acestui contractu întru toate precum şi pentru suma de bani ce mise va răspunde în fi ecare an la trei şi şase luni am asiguratu pe onorab. Primărie cu osebita garanţia că în casu de abatere să poată ase despăgubi de preţul fără nici oa mijlocire de oricesu şi spre încredinţare am semantu însumi 10 octomvrie 1867 Iancu Bărbulescu.”29

Analizând prevederile contractului, putem vedea că contractantul se obliga pe lângă celelalte condiţii din actul de licitaţie şi la modernizarea felinarelor existente şi la procurarea de felinare de calitate (de care mai adusese) din Viena.

La scurt timp după acordarea antreprizei, Consiliul Comunal, nemulţumit probabil de preţul negociat a luat în discuţie, la 30 septembrie 1867, obţinerea unui preţ mai scăzut pentru antrepriză, oferit de alte persoane30. Deliberarea în cazul acestei chestiuni a fost de mai multe ori amânată în scopul ajungerii la un consens31. Divergenţele erau aprinse întrucât existau păreri care susţineau că antrepriza o dată acordată nu mai putea fi revocată din punct de vedere legal („iată Domnilor cum s-au petrecut faptele în acelle trei antreprize ce Dv aţi venitu să observaţi şi cu toate astea fără să ţineţi contu că asupra lor nuse poate reveni vă declaraţi numai sfi ala că nu puteţi să le atacaţi iar pe nalta cereţi deslegarea onor. Comitetului”32.

Au existat şi neînţelegeri cu alţi doritori să asigure iluminatul oraşului, aşa cum reiese dintr-un document în care o astfel se persoană protesta împotriva faptului că în repetate rânduri, dorind să participe la licitaţii i s-a spus că „sorocul” se schimbase, iar ultima dată (a treia) i s-a spus că licitaţia se încheiase, în condiţiile în care dorea să liciteze 12.000 lei33.

Considerând că nişte antreprize mai ieftine ar aduce mai mulţi bani administraţiei oraşului, Consiliul Comunal a decis organizarea unor noi licitaţii („decidem că în faţă cu aceste foloase Primăriea să treacă peste ori ce comfl icte escate între noi şi Dl. Ajutor Scorţeannu fără să se crează că prestigiul autorităţii comunale se loveşte cu faptul acesta cându este vorba de folosul casei şi al obştei şi se deschide o nouă concurenţă pentru zilele antrepreze la 10, 11 şi 13 octomvrie pentru fi e care antreprinză câteva zie hotărâtă”34. La aceste licitaţii candidaţii nu s-au lăsat aşteptaţi, aşa cum se vede într-o cerere din data de 10 octomvrie 1867 a unor „muşterei” negustori, către primar în care îi cereau acestuia mutarea

29 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 9.30 Ibidem, f. 22.31 Ibidem, f. 28 bis.32 Ibidem, f. 29.33 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 33.34 Ibidem, f. 34.


164

„sorocului” în altă zi sau seara, deoarece acea zi era zi de bâlci, iar ei ca negustori trebuiau să fi e acolo. Dacă acest lucru nu era cu putinţă, îi cereau primarului să îi informeze de acest lucru35.

Răspunsul lui Iancu Bărbulescu la acţiunea Primăriei nu s-a lăsat aşteptat, acesta trimiţându-i o telegramă Ministrului de Interne în care protesta asupra comportamentului Primăriei care deşi îl declarase ca fi ind câştigătorul licitaţiei desfăşurate, a decis ca urmare a faptului că apăruseră doritori dispuşi să asigure „ecleragiul” oraşului cu un preţ mai mic, să organizeze o nouă licitaţie. Acest lucru deşi acesta îţi procurase toate materialele necesare36. Deşi prima licitaţie urma să se desfăşoare la data de 10 octombrie 1867, aceasta fusese reprogramată pentru data de 16, ca urmare a faptului ca nu se arătase niciun doritor. Anunţul acesta urma să se facă public prin „dărăbanu”. În urma licitaţiei un antreprenor îi cerea primarului să nu „sloboade”37 licitaţia întrucât el licitase 11.950 lei şi deci se afl a sub un anume Năstase Paunovit care licitase 15.000 lei38.

În cele din urmă, antrepriza i-a fost acordată lui Nicolae Popescu, sub garanţia lui Stan Gheorghiu, cu preţul de 10.980 lei pe an pentru un interval de trei ani, în urma licitaţiei desfăşurate la 20 octombrie 1867. Antrepriza i-a fost acordată sub aceleaşi condiţii în care îi fusese acordată şi lui Bărbulescu, iar contractul dintre Primărie şi Nicolae Popescu a fost semnat la data de 28 octombrie 186739. Noului antreprenor trebuiau să îi fi e predate de către cel anterior toate instalaţiile necesare iluminatului, aşa cum rezultă dintr-o adresă trimisă de Primărie lui Iancu Bărbulescu. Acesta trebuia, în data de 1 ianuarie 1868, să îi predea noului antreprenor cu inventar semnat de Nicolae Popescu, toate felinarele lămpilor în număr de 55, din care 40 de bronz sau fi er şi 15 de tinichea cu toate „maşinele lampelor şi coşurile de sticlă în stare bună de funcţionare” conform articolului VII din contract. Bărbulescu era avertizat ca să nu obstrucţioneze această măsură, sub ameninţarea cu pedeapsa („fără ave gândi să faceţi vrei împiedecare iluminărei orăşene căci orice consequinţă contrarie vafi în a înşiva răspundere”)40. O înştiinţare despre expirarea contractului lui Iancu Bărbulescu i-a fost trimisă de către primar prefectului („antrepriza eclaragiului oraşului prin lampe cu gaz în persoana Dlui Iancu Bărbulescu a espirat alatăeri 31 octomvrie 1867”), în ea precizându-se, de asemenea, că contractul în întregimea sa se afl a la

35 Ibidem, f. 36.36 Ibidem, f. 38.37 Să nu adjudece.38 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 41.39 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 42, 49, 50.40 Ibidem, f. 55.


165

Poliţia locală. Totodată, erau prezentate mijloacele de care şeful acestei instituţii dispunea pentru constrângerea vechiului antreprenor că acesta să îi predea noului antreprenor toate materialele în stare de funcţiune şi de a face ca sistemul de iluminat să funcţioneze cât mai repede41.

Cu toate aceste discuţii, până la reglarea situaţiei datorată schimbării antreprenorilor, teama că lipsa iluminatului ar putea încuraja fenomele infracţionale l-a determinat pe Poliţaiul oraşului să trimită o adresă către primar în care afi rma că de la 1 ianuarie expirând contractul lui Iancu Bărbulescu, strazile nu mai fuseseră iluminate „din care cauză are temere ca nu cumva făcătorii de rele secondaţi de întunerecul nopţei să proiecteze vreuna din criminalele lor intenţiuni.” Pentru a preveni o asemenea posibilitate, Poliţaiul cerea ca contractantul să fi e constrâns la îndeplinirea contractului42. Referitor la obligaţia sa de a preda instalaţiile noului antreprenor, Iancu Bărbulescu preciza într-o adresă către Poliţai că starea în care lasă acele instalaţii era mult mai bună decât cea în care le primise, motiv pentru care s-a confruntat cu serioase piedici, cheltuind bani pentru repararea lor43. Considerându-se neîndreptăţit, Bărbulescu a dat în judecată Primăria oraşului Târgu Jiu pentru plata daunelor pe care le înregistrase ca urmare a nerespectării de către Primărie a contractului încheiat. Astfel, la data de 26 ianuarie 1868, primarul a primit o înştiinţare din partea Tribunalului prin care era chemat în instanţă pentru data de 20 februarie, ora 1044. Expunându-şi nemulţunirea, Iancu Bărbulescu îi scria preşedintelui Tribunalului Gorj prezentând felul cum se produseseră neînţelegerile dintre el şi Primărie. Acestea se datoraseră faptului că deşi îl declaraseră câştigător, iar acesta cumpărase materialele necesare pentru antrepriză, peste o lună, la 26 octombrie consilierii Costache Stanciovici, Costache Vulpescu, Grigoriu Mongescu, Gregoriu Constantin eu revenit asupra deciziei luate şi au hotărât din mou scoaterea la licitaţie a antreprizei („...ecleraji cu gazu aquestui oraşiu de quatre onorab. Primărie în ospelul său între alţi concurenţi am concuratu şi eu şi quelu mai din urmă am fost subscrisu cu lei 14.740 pe quare preţu s au şi adjudecatu de quatre onorab Primărie am depusu garanta şi mi s-au şi datu contractulu cu Nr. 1181 pe a quaruia bază s au consideraţie am mers spre aprovizionare la 24 Septembriu am cumpărat doue mii oca gadzu pe care la 3 octombrie l am şi descărcatu aici în aquestu oraşiu T. Jiului. La 25 septembrie am contractat încă pentru 400 vedre gazu depuind 20#45 arvuna şi doue

41 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 60.42 Ibidem, f. 61.43 Ibidem, f. 63.44 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 64.45 În opinia noastră, cred că acest semn era folosit în epocă atunci când se vorbea de o sumă de bani.


166

sute galbeni angajamentu după cum voiu constata cu acte; am asigurat maşini felinare şi alte obiecte necesare la aquestă antrepriză după obligaţiunea condiţiloru din contractu.”)46. La data de 15 octombrie, fără să ţină seama că contractul de antrepriză îi fusese vândut lui, Primăria l-a revândut lui Nicolae Popescu, lăsăndu-l pe Bărbulescu îndatorat („prin licitaţie revinde aquestu contractu assupra Dlui Nicola Poppescu fără a ţine contu de contractulu şi vânzarea ce mai făcuse încă o dată aquestei antreprize onorab Primărie lăssându pe subscrisulu încurcatu în păgubi cu cheltuielile urmate şi lovitu acordu cu contracturile que am făcut pentru aprovizionarea.”)47. Ca urmare a acestui fapt, îi chema în judecată pe cei de mai sus pentru recuperarea daunelor determinate de acţiunea Primăriei („querându qua prin justiţie să fi u despensat atât de profi tu que aşi fi putut profi ta la aquesta quât şi de preţulu a doue oca mii gazu câte 2/2 ocaua que am aprovizionat quare materialle fi indu prea spirtoase scade şi curge din zie în zie şi de 20# angajamentul contractului pentru gazu precum şi osebite daune pentru maşini, felinare, vasse pentru gaz, magazie şi alte obiecte necesarii pentru aquestă antrepriză pe quare le voiu arăta la ziua înfăţişărei”). Pe lângă acestea, îi cerea Preşedintelui Tribunalului să încheie cât mai rapid procesul „fi ind strânse păgubi şi contractarea que am făcutu”48. Primăria şi-a numit un delegat pentru susţinerea propriei cauze în persoana lui Grigore Săftoiu49 în cadrul procesului desfăşurat la Curtea de Apel din Craiova, care i-a dat câştig de cauză lui Iancu Bărbulescu, îndreptăţit la primirea despăgubirilor revendicate50.

Întrucât nu am reuşit să găsesc documente pentru anii 80 ai secolului al XIX-lea, alte informaţii despre acest sistem de iluminat se găsesc în ultimii ani ai secolului.

Astfel, la data de 2 ianuarie 1895, în adresa comisarului municipal D. Herescu, se preciza că pentru serviciul de iluminat al oraşului, lampagiul avea nevoie de „şase metri americă,51trei litri ulei de rapiţă cum şi 18 cutii cu chibrituri”52. De asemenea, starea instalaţiilor şi a spaţiilor de depozitare era nesatifăcătoare, aşa cum preciza un raport al comisarului Herescu către primar, „sau observat că 30 de magazii în care sta gazul pentru ars sunt îngăurite şi curgu cum şi maşinele deteriorate cu desăvârşire”, repararea lor fi ind necesară. Lucrările de reparaţie pentru această problemă au fost aprobate de către Primărie la data de 8 ianuarie

46 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 65.47 Ibidem, f. 65.48 Ibidem, f. 65.49 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 31/1867-1873, f. 77.50 Ibidem, f. 79-80.51 Material textil.52 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 22/1895, f. 2.


167

189553. Acelaşi comisar îi cerea comisarului să aprobe cumpărarea „a cinci zeci de sticle de lampă No. 11” pentru iluminatul oraşului deoarece cele cumpărate anterior se terminaseră. Se pare că pentru procurarea unor materiale necesare iluminatului public, Primăria apela la comercianţi locali cum este cazul magazinului Constantin M. Dănăricu, de la care Primăria a cumpărat conform unei facturi „150 sticle pentru lampe N.11 30 lei, 12 metri pânză groasă 8,40, 38 cutii chibrituri 1,90, 6 litri ulei de rapiţă 9,60, 6 pachete fi til Nr.11, duplex 6, total 65,50”. Pe spatele acestei facturi se afl ă declaraţia lui Dănăricu conform căreia a primit suma de mai sus „după diferite chitanţe emise pe lunele Ianuarie şi Februarie”54.

Şi în aceast perioadă Primăria oraşului a adresat cereri unor fi rme producătoare de petrol din judeţele ce posedau această resursă, cum este cazul Fabricii de petrol din Târgovişte. Acestei fi rme, Primăria i-a trimis o adresă în care cerea o cantitate de 15-20.000 kg petrol de cea mai bună calitate pentru iluminat („Primăria acestui oraşi pentru iluminatul stradelor având nevoie să se dea 15-20.000 kilograme petrol de prima qualitate nefi nuşi în condiţiunile noului regulament predat până la gara T.Jiu jumătatea quantitatea... după aprobarea ofertei iar restul la 15 octombrie viitor şi privind în sarcina furnizorului şi cheltuielile relative pentru facerea contractului plus darea unei cauţiuni de 10% din valoarea totală a acessei furnituri. Subsemnatul are onoarea avă aduce la cunoştiinţă cele ce precede şi vă roagă dacă voiţi a vă însărcina cu asemenea furnituri”)55. O altă fi rmă producătoare de petrol, Societatea Română pentru Industria şi Comerciul de Petrol din Bucureşti, în răspunsul dat la data de 4/16 martie 1895 adresei anterioare a Primăriei, preciza că putea oferi între 15-20 t de petrol „de regulament de prima calitate pentru iluminatul oraşului Dtre pre un an cu preţul de lei 14 fi e care sută kg neto franco fabrica noastră Bucureşti exclusive butoi predabil în 2 rate la cererea Dtre. Butoaiele goale le primim înapoi dacă ni le înapoiaţi în bună stare franco la fabrica noastră Bucureşti.”56 La 5/17 martie 1895 a fost primit şi răspunsul fabricii din Târgovişte prin care Primăria din Târgu Jiu era informată că fi rma sa putea să ofere între „15-20.000 kg petrol de prima calitate, fabricat în condiţiunile noului regulament, adică: neinfl amabil de cât la 23 grade C, predat franco gara T.Jiu; jumătate din cantitate imediat după aprobarea ofertei, iar restul la 15 Octombrie a.c., privindu-mă pe mine cheltuielile prentu facerea contractului, plus cauţiunea de 10% din valoarea totală a furniturei. Predarea petrolului se va face în butoaiele mele, trimise franco gara T.Jiu, iar Onor. Primărie se obliga a mi le înapoia, în bună stare, în 53 Ibidem, f. 3.54 Ibidem, f. 13.55 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 22/1895, f. 21.56Ibidem, f. 24


168

cel mai scurt timp posibil.”57 După cum se poate observa, fi ecare fi rmă îşi prezenta propriile oferte, care priveau atât preţul petrolului propriu-zis, cât şi transportul sau furnizarea vaselor de depozitat. Negocierile cu fabrica din Târgovişte au continuat, iar la 10/22 iunie 1895, proprietarul acesteia, Ioan Grigorescu informa Primăria în privinţa faptului că primise adresa acesteia din data de 6 iunie a acelui an împreună cu un proiect de contract pentru furnizarea unei cantităţi de 20 t de petrol. Neprimind aprobarea instituţiei pentru oferta ce îi făcuse la datele de 5 şi 18 martie „am considerat numita plată ca nulă şi neavenită”, dar întrucât dorea să rămână furnizorul Primăriei, accepta să furnize cantitatea de petrol la un preţ stabilit anterior dacă ar fi acceptat ca predarea întregii cantităţi să se facă printr-un singur transport şi în cursul acelei luni. Pentru predări de petrol în luna octombrie a acelui an oferea un preţ de „lei 21 fi e care kgr şi dacă mi l veţi confi rma în curs de 15 zile d astăzi”58.

La fel ca şi în cazul fabricării lumânărilor de seu necesare iluminatului public, nici în cazul gazului lampant nu se respectau regulamentele de fabricare. La 7 august 1895, printr-o circulară a Ministrului de Interne, Serviciul Sanitar atrăgea atenţia primăriilor din ţară asupra nerespectării regulamentului privind fabricarea şi vânzarea produselor obţinute din petrol distilat, primarii oraşelor fi ind însărcinaţi să se asigure că petrolul fabricat şi comercializat să respecte condiţiile regulamentului, iar ca petrolul fabricat în neconformitate cu prevederile regulamentului să se „denatureze”59. Ministerul primea însă neîncetat reclamaţii că cea mai mare parte a petrolului lampant (gazului) fabricat în ţară nu este conformă cu prescripţiile de calitate stabilite şi că „din aproape 4000 vagoane cât se produce anual, abia 1000 vagoane este petrol regulamentar ca fabricanţii au găsit mijloc de a da în comerciu un petroleu care, de şi nu întrece limita de infl amabilitate (23%), este însă amestecat cu oleuri grele care l face să aibă o lumină foarte slabă, să producă în casă fum şi miros vătămător sănătăţie”60. În urma inspecţiei fabricilor de petrol din ţară, s-a descoperit că multe din acestea nu aveau nici măcar instalaţiile necesare prevăzute de regulament, fi ind lipsite de conducători apţi să le administreze în mod sistematic şi că, pe de altă parte, controlul autorităţilor în comunele rurale, mai ales, este foarte defectuos, căci neavând aparatul Abel Penoky, prescris de regulament, testarea se realiza turnând petrolul într-un vas, dându-i-se foc cu chibritul şi văzându-l că arde era declarat neregulamentar. Apoi era denaturat şi dat cărăuşilor „cari transportă petroleul prin comunele rurale spre vânzare, perderi însemnate şi inutile”. Primarului i se cerea 57 Ibidem, f. 26.58 Ibidem, f. 39.59 Să fi e distrus.60 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 22/1895, f. 43.


169

să dea ordine severe ca regulamentul de fabricare şi vânzare a petrolului (gazului lampant) să fi e respectat61. Ca urmare a acestui fapt, într-o adresă a Primăriei către Casierul Comunal se preciza că orice cantitate de petrol intrată în oraş prin gară sau prin barierele oraşului trebuia verifi cată de medicul oraşului şi de Poliţai pentru respectarea ordinelor ministeriale62.

Pentru o mai bună verifi care a calităţii gazului, Ministerul de Interne a emis o nouă circulară în care cerea primarilor comunelor urbane din ţară să ia probe din petrolul bănuit că nu respecta regulile de distilare şi de a le trimite la Bucureşti. În petrol se introduceau uleiuri grele parafi nate ce rezultau după distilarea petrolului, care produceau un fum dăunător pentru sănatate („oleiului luminatoriu ei amestecă aceste oleuri grele, incapabile de a lumina cu benzină în acest fel de proporţiuni încât se infl ameazp la aparatul Abel-Penoky chiar la o temperatură superioară limitei regulamentare de 23 grade, asemenea amestecături sunt însă periculoase din cauză fumului care viciază atmosfera.”)63. În cazul în care ar fi fost descoperit un petrol care nu respecta regulile stabilite, acela nu ar fi putut fi „denaturat” decât după informarea prealabilă a proprietarului care putea cere o reexaminare a produsului64.

Cunoscând noile prevederi ministeriale, Primăria i-a trimis o cerere Societăţii pentru Comerciul Industriei de Petrol din Bucureşti în care îi cerea acesteia să îi comunice preţul cu care aceasta ar fi furnizat o cantitate de 100 kg de petrol rafi nat, predat în gară, fi e în vase de lemn, fi e în vase de metal „petrol care să întrunească condiţiunile regulamentului respectiv precizând că pe viitor doreşte să se aprovizioneze cu cantităţi mai mari”. Astfel de cereri au mai fost trimise unor societăţi cu profi l asemănător din Ploieşti şi din Buzău, iar pentru procurarea sticlelor de lampă („sticle duplex”) la fi rma lui Abraham Rosenthal din Craiova şi la Fabrica de sticlărie din Azuga65. Ştiind nevoia Primăriei oraşului Târgu Jiu de petrol, Sursele şi Fabrica de petrol de la Câmpina îi comunica acesteia la 3/15 decembrie 1895 că era gata să furnizeze petrolul cerut cu preţul de 16.50 lei suta de kg predată la gară. Cantitatea minimă pentru un transport ar fi fost de 10 t, iar livrarea urma să se facă în butoaiele de lemn ale fi rmei care trebuiau să fi e returnate după două luni66. Pe lângă ofertele primite de Primărie de la fabrici de petrol, la 12 decembrie 1895, M. I. Dănăricu şi D. Ghibu din Târgu Jiu se ofereau să-i vândă Primăriei cu 16.50 lei/100 kg un vagon de 55 de butoaie de petrol calitatea I care urma să vină pentru

61 Ibidem, f. 43.62 Ibidem, f. 44.63 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 22/1895, f. 49.64 Ibidem, f. 60.65 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 22/1895, f. 60.66 Ibidem, f. 66.


170

ei. Răspunsul Primăriei a fost de a i se trimite un kilogram într-un vas sigilat pentru a fi examinat67.

În ceea ce priveşte amplasarea felinarelor în oraş, la 9 octombrie 1896, într-o adresă a inginerului comunal către primarul Titu D. Frumuşanu, cel dintâi îi comunica edilului încheierea amplasării stâlpilor de fontă pe strazile Victoria (de la nord la sud) şi Unirii (de la est la vest)68, „pentru care am plătit 3 Lei piesa” şi cerea eliberarea mandatului de plată pentru restul de 70 de lei69.

Desfăşurarea licitaţiilor pentru darea în antrepriză a iluminatului oraşului prin felinare pe bază de petrol lampant a continuat şi în această perioadă. La 23 februarie 1897, Primăria urbei Târgu Jiu anunţa în ziarul Buletinul Gorjiului programarea pentru data de 8 martie a acelui an, a unei licitaţii pentru asigurarea funcţionării acestui serviciu („petrol lampant de prima qualitate reglementar... Licitaţiunea se ţine cu oferte închise şi conform art. 68-9 din legea comptabilităţii publice. Ofertele trebuie să fi e însoţite de lei 1000 garanţie provisorie. Supraoferte nu se primesc ci cu reserva pentru primărie că dacă la deschiderea ofertelor preţurile se vor părea prea exajerate atunci se va ţie licitaţie orală între ofertatori. Condiţiunile generale pentru această întreprindere se pot vedea la primărie. Primat Titu D. Frumuşanu no. 3412-1897 ian. 31”70. Ca urmare a faptului că nu se arătaseră doritori pentru licitaţia programată pentru 8 martie, „în urma publicaţiunilor no. 3412 de la 31 dec. 1896” în legătură cu luarea în antrepriză a iluminatului oraşului prin lămpi cu petrol, Primăria a hotărât organizarea unei alte licitaţii pentru data de 24 aprilie a acelui an71 , dar din nou a hotărât organizarea unei alteia pentru data de „30 iulie viitor, între orele 2-5 după amiazi”, având aceleaşi reguli pentru ofertanţi72. Şi de această dată neprezentarea niciunui doritor a determinat Primăria, la data de 5 iulie 1897, să hotărască organizarea unei alte licitaţii pe data de 30 august73. Având nevoie de o cantitate de 6 t de petrol de cea mai bună calitate, Primăria a hotărât la 25 septembrie 1897, organizarea unei alte licitaţii pe data de 10 octombrie, pentru aprovizionarea cu acea cantintate. Conform legii, ofertele trebuiau să fi e însoţite de o garanţie de 150 de lei74. Din cauza aceleiaşi probleme (nu se prezentau doritori), s-a hotărât 67 Ibidem, f. 68.68 Străzile principale ale oraşului.69 D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, vol. I, dos. 4/1896, f. 2.70 Buletinul Gor-Jiului foae judeciana si de publicatiuni adiministrative si judiciare 1885-1916, nr. 9/23 februarie 1897, anul XIV, p. 4.71 Buletinul Gor-Jiului foae judeciana si de publicatiuni adiministrative si judiciare 1885-1916, nr. 14/30 martie 1897, p. 3.72 Idem, nr. 26/22 iunie 1897, p. 3.73 Idem, nr. 32/3 august 1897, p. 3.74 Idem, nr. 40/28 septembrie 1897, p. 3.


171

ţinerea mai multor licitaţii pentru datele de 30 octombrie, 1 decembrie 1897 şi 1 martie 189875.

Cantitatea de petrol (gaz lampant) necesară iluminatului a crescut, aşa cum afl ă dintr-un anunţ din data de 4 ianuarie 1897, în care se menţiona desfăşurarea unei licitaţii în data de 24 ianuarie 1898 pentru aprovizionarea oraşului cu 10 t de petrol calitatea întâi „predat franco gara T.-Jiu în vasele furnisorului în sarcina căruia priveşte şi plata taxelor de acsize... Licitaţia se ţine cu oferte închise... ofertele trebuie să fi e însoţite de garanţia provizorie de lei una sută. Garanţia defi nitivă se fi xează la lei 200. Petrolul se va preda Primării de furnizor în termen de zece zile de la data comunicărei de aprobare a licitaţiei. Petrolul va fi examinat mai întâi de Medicul comunal dacă întruneşte bunele condiţiuni de iluminat”76. Primarul oraşului era în acea perioadă Ion Mosculescu. Cantitatea a crescut şi mai mult din moment ce se anunţa la data de 22 februarie 1898, că se anunţa organizarea unei licitaţii publice în care erau stipulate şi o serie de obligaţii pentru cel căruia i s-ar fi adjudecat antrepriza. Licitaţia avea drept scop aprovizionare oraşului cu cantitatea de 30 t de petrol, având să se desfăşoare cu uşile închise. Petrolul urma a fi predat angajaţilor Primăriei cu recepţia în gara oraşului, fi ind mai întâi analizat petru a se stabili dacă întrunea „condiţiunile primei cantităţi prevăzute în regulamentul respectiv pentru iluminare”. Cantitatea de petrol cerută urma a fi livrată eşalonat „...din cantitatea de 30.000 se va furniza de antreprenor în termen de 10 zile, de la comunicarea de aprobare şi mai cantitatea de 10.000 kg iar restul de 20 se va furniza în luna octombrie 1898 în termen de 10 zile de la înştiinţarea ce se va face”. Antreprenorul urma să depună drept garanţie o sumă de 300 de lei, care urma a-i fi restituită după efectuarea întregului transport („Antreprenorul pentru stricta esecutare a contractului va depune suma de lei 300 care nu i se va restitui decât după efectuarea întregii furnituri de 30.000 kg petrol”). În sarcina antreprenorului cădeau, de asemenea, plata taxelor pentru introducerea petrolului în oraş şi a timbrelor necesare pentru încheierea contractelor necesare („În sarcina antreprenorului priveşte plata tacsei cuvenită casei comunale de la petrolul ce se întroduce în oraş pentru consumare tacsa de lei 7 la suta de chilograme precum şi timbrele necesare pentru facerea contractului de angajare furnituri şi taxe de înregistrare”). Tot în seama sa cădea şi obligaţia de a plăti transportul înapoi al vaselor după ce petrolul urma să fi e golit (urma să fi e adus din altă parte a ţării), deoarece Primăria nu avea vase proprii („Şi tot în sarcina antreprenorului priveste plata transportului de înapoerea vaselor după ce se va deşerrta petrolul, deoarece Primăria 75 Idem, nr. 42/12 octombrie 1897, p. 3; 48/23 noiembrie 1897, p. 5; 52/21 decembrie 1897, p. 3.76 Idem, nr.1/4 ianuarie 1898, p. 3.


172

neavând vase pentru conservarea petrolului antreprenorul este obligat procura vasele sale până la consumarea petrolului”)77. Nimeni nu s-a prezentat la această licitaţie, aşa că la 22 martie 1898 se hotăra ţinerea unei alte licitaţii în data de 22 aprilie, la care doritorii trebuiau sa depună o garanţie provizorie de 1.000 de lei78. Peste o lună, antreprenorul de până atunci al iluminatului public, G. Nicolăescu a declarat că nu mai dorea să efectueze aprovizionarea cu petrol a oraşului, în conseciinţă Primăria a hotărât deschiderea unei noi licitaţii la data de 21 aprilie 189879.

Pe lângă licitaţiile pentru aprovionarea cu materia primă (petrolul/gazul lampant), s-au organizat licitaţii şi pentru aprovizionarea cu alte articole. Astfel, la 12 iulie 1898 se anunţa desfăşurarea pe data de 25 iulie la Primărie a licitaţiei privind aprovizionarea cu 50 de stâlpi de stejar necesari pentru felinare. O alta licitaţie pentru acest articol a fost programată pentru data de 12 august ca urmare a faptului că nu se prezentaseră persoane interesate80. În mod asemănător, a fost anunţată la 6 septembrie 1898, desfăşurarea la data de 22 septembrie 1898 a unei licitaţii pentru aprovizionarea cu 1.500 sticle pentru lămpi „no. 11”, 800 „sticle de lampă dupluse”, 100 „maşini” de lampă, 60 de metri de americă, 20 de pachete de fi tile pentru lampa cu sticle dupluse, zece duzini de chibrituri şi 20 de kilograme de ulei mineral necesare iluminatului. Ofertele trebuiau să fi e însoţite de 50 de lei depuşi în numerar ca şi garanţie. Materialul trebuia să fi e de cea mai bună calitate, urmând a fi predat Primăriei în termen de zece zile de la aprobarea licitaţiei81. În anii următori s-au desfăşurat în continuare licitaţii pentru petrol82.

ConcluziiIluminatul prin petrol sau gaz lampant83, a constituit o modalitate

de iluminat public mai efi cientă şi mai modernă decât precedenta – iluminatul prin lumânări de seu. Ca şi în cazul acesteia, modalitatea prin care Primăriile rezolvau chestiunea iluminatului, era organizarea unor licitaţii în urma cărora era ales un antreprenor (cel care prezenta oferta

77 Buletinul Gor-Jiului foae judeciana si de publicatiuni adiministrative si judiciare 1885-1916, nr. 8/22 februarie 1898, p. 3.78 Idem, nr. 12/22 martie 1898, p. 3.79 Idem, nr. 17/26 aprilie 1898, p. 3.80 Idem, nr. 28/12 iulie 1898, p. 3.81 Buletinul Gor-Jiului foae judeciana si de publicatiuni adiministrative si judiciare 1885-1916, nr. 36/6 septembrie 1898, p. 3.82 Ibidem, nr. 37/13 sept. 1898, p. 2, nr. 1/3 ian. 1899, p. 2., nr. 7/14 feb. 1899, p. 2, nr. 11/14 martie 1899, p. 2, nr. 17/25 aprilie 1899, p. 3, nr. 49/5 dec. 1899, p. 4, nr. 31/30 iulie 1900, p. 3. 83 Ambii termeni erau folosiţi.


173

cea mai avantajoasă pentru Primărie), căruia i se adjudeca antrepriza. Între acesta şi Primărie era încheiat un contract cu obligaţii pentru ambele părţi. Spre deosebire de contractele privind darea în antrepriză a fabricării lumânărilor de seu, asigurarea iluminatului prin această modalitate se acorda pe o durată mai mare de timp (trei ani) şi pe sume mai mari de bani. Acestea ca urmare a costurilor mai ridicate ce le implicau pentru antreprenor procurarea materialelor necesare (gazul, fi tile, geamuri, felinare, stâlpi etc.) şi transportarea lor uneori, reparaţiile, etc., sau chiar dorinţa Primăriei de a fi sigură că va avea asigurat serviciul pe o perioadă mai mare de timp.

Urmărindu-şi propriile interese, atât antreprenorii, cât şi Primăriile doreau să obţină cât mai multe avantaje. Cum a fost cazul în Târgu Jiu, atât antreprenorii au încercat să eludeze unele obligaţii asumate în contracte, cât şi Primăria a dorit să economisească mai mulţi bani căutând antreprenori care să accepte un preţ mai mic, deşi încheiase deja un contract cu un altul. Ilegalitatea acestei acţiuni a fost dovedită prin deliberarea Curţii de apel din Craiova care i-a dat câştig de cauză antreprenorului Iancu Bărbulescu, acesta primind despăgubiri care să compenseze pierderile înregistrate.

Din păcate în cercetarea noastră nu am reuşit să descopăr o menţiune exactă privind numărul de felinare cu gaz din oraş şi nici dispunerea acestora, în jurul instituţiilor, sau în apropierea reşedinţelor particulare, etc. La trei ani după începutul secolului al XX-lea, Ministerului de Interne a emis o circulară în data de 10 iulie 1903, adresată primarilor „comunelor urbane reşedinţe de judeţ”, precum şi prefecţilor unor judeţe în care li se cerea acestora să raporteze modul cum era iluminat oraşul la acel moment şi ce sistem de iluminat era folosit („Ministerul având necesitate să cunoască modul cum este iluminat oraşul Dvoastră vă rog să mi comunicaţi de urgenţă această sciinţă, arătându-ne Dvoastra şi ce anume sisteme de iluminat se întrebuinţează actualmente”)84. În privinţa oraşului Târgu Jiu, Primăria condusă de Alexandru Pojogeanu-Sache declara la 16 iunie 1903 că „iluminatul acestui oraş se face cu petrol în lămpi de alamă cu felinare fi csate pe stâlpi de fontă”85. Nu era precizat numărul acestora, amplasarea lor şi nici existenţa vreunei alte forme de iluminat. Analizând informaţiile din alte oraşe, se observă că cea mai mare parte a oraşelor mari (Bucureşti, Iaşi, Craiova, Ploieşti, Constanţa) foloseau sisteme mixte de iluminat – electricitate în zonele centrale depinzând de mărimea oraşului (deşi pentru Craiova, de exemplu, se menţionează 84 D.C.A.N. fond Ministerul de Interne Direcţiunea administraţiunei judeţiane si comunale, dos. 1036/1903 refl ativ la sciinţelel cerute de la Primari şi Prefecţi în privinţa sistemului de iluminat al oraşelor, f. 1. 85 Ibidem, f. 16.


174

doar utilizarea electricităţii)86 şi gaz (petrol lampant) la periferie. Oraşele de mărime medie (Bacău)87 foloseau aceeaşi îmbinare între cele două sisteme, iar oraşele mici, foloseau, fi e în întregime, fi e cu execepţia unor artere mai importante sistemul pe bază de petrol lampant. Aceasta deşi electricitatea începea tot mai mult să pătrundă în folosinţa generală, iar avantajele sale faţă de orice formă de energie erau de necontestat. Din analiza documentelor de arhivă privind iluminatul pe baza gazului lampant în oraşul Târgu Jiu, consider că dezavantajele acestui sistem, care au determinat dorinţa de electrifi care la nivelul oricărui oraş sunt: imposibilitatea de a fi produs pe loc, aşa cum puteau fi produse lumânările de seu sau electriciatea, acesta trebuind să fi e procurat de la distanţe destul de mari, transportul difi cil şi costisitor, calitatea proastă care afecta iluminatul, etc.

86 Ibidem, f. 13.87 Ibidem, f. 6.


175

Bibliografi e:Fonduri de arhivă:I.

D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, dos. 1) 31/1867-1873;D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, dos. 2) 19/1862-1867;D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, dos. 3) 22/1895;D.J.A.N. Gorj, Fond Primăria oraşului Târgu Jiu, dos. 4) 4/1896;D.C.A.N. fond Ministerul de Interne Direcţiunea 5) administraţiunei judeţiane si comunale, dos. 1036/1903 relativ la sciinţelel cerute de la Primari şi Prefecţi în privinţa sistemului de iluminat al oraşelor, f. 1, 6, 13, 16.

Periodice:II. Buletinul Gor-Jiului foae judeciana si de publicatiuni 1) adiministrative si judiciare 1885-1916, nr. 9/23 februarie 1897, anul XIV, p. 4 ;Idem, nr. 14/30 martie 1897, p. 3 ;2) Idem, nr. 26/22 iunie 1897, p. 3 ;3) Idem, nr. 32/3 august 1897, p. 3 ;4) Idem, nr. 40/28 septembrie 1897, p. 3 ;5) Idem, nr. 42/12 octombrie 1897, p. 3 ;6) Idem, nr. 48/23 noiembrie 1897, p. 5 ;7) Idem, nr. 52/21 decembrie 1897, p. 3 ;8) Idem, nr. 1/4 ianuarie 1898, p. 3;9) Idem, nr. 8/22 februarie 1898, p. 3;10) Idem, nr. 12/22 martie 1898, p. 3; 11) Idem, nr. 17/26 aprilie 1898, p. 3; 12) Idem, nr. 28/12 iulie 1898, p. 3; 13) Idem, nr. 36/6 septembrie 1898, p. 3; 14) Idem, nr. 37/13 sept. 1898, p. 2; 15) Idem, nr. 1/3 ian. 1899, p. 2; 16) Idem, nr. 7/14 feb. 1899, p. 2; 17) Idem, 18) nr. 11/14 martie 1899, p. 2; Idem, nr. 17/25 aprilie 1899, p. 3; 19) Idem, nr. 49/5 dec. 1899, p. 4; 20) Idem , nr. 31/30 iulie 1900, p. 3. 21)


177

Consideraţii privind evoluţia natalităţii în judeţul Gorj în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi

începutul secolului XX

Ioniţă-Niculescu Mihaela

AbstractAt the end of the XIXth century, the Romanian society during the

Old Kingdom was strongly anchored in the old demographic regime with a high birthrate which barely outran the effects of an increased death rate, especially of the children up to seven-year-old. In the traditional Romanian family 6-8 children were frequently born, which exhausted biologically speaking the woman and of which few came to maturity. Most of the times, the birth took place before an empirical midwife, helpless in front of the complications of birth, often followed by the death of both mother and child. Gorj County, geographically situated in the north of Oltenia region, harmonized with the general evolution of the Kingdom, nonetheless it bore particularities in point of relief, climate, habitate, economical occupations and last but not least cultural traditions. This article aims at reconstituting the evolution of birthrate as accurate as possible in rural areas, mountaineous or hill areas and in the municipal town, Târgu - Jiu. The methodical research of the registers of births, marriages and deaths has allowed the knowledge of birthrate dynamics, the peak season of conceptions and births along the calendar year and decades, the dimensions of both illegitimate children and abandonment of unwanted children – which were characteristic premises of urban world. The studies on the social imaginary and the oeuvres specifi cally etnographic contribute to reconstitute this moment in the cycle of the family life and to outline the status of the child in the family, the relationships between parents and children in a daily life overwhelmed by troubles, assaulted by sickness with rules imposed by the Church and community of which the individual can barely fi ind escape.

Key words: birthrate, old demographic regime, Gorj, peak season, illegitimate, the cycle of family life.


178

Generatoare de viaţă, naşterea marchează debutul parcursului existenţial al fi ecărui individ. Începând din antichitate până în modernitatea târzie, naşterea în complexitatea resorturilor sale a fost abordată de către teologi, medici, fi lozofi , literaţi, ulterior de către antropologi şi istorici. Act învăluit în mister ca şi anatomia feminină, naşterea la termenul sorocit este aşteptată cu teamă şi emoţie de către familie şi comunitate. La nivelul diferitelor paliere ale societăţii, dincolo de diferenţele sociale şi culturale, venirea pe lume a unui copil este rezultatul uniunii dintre bărbat şi femeie hărăzită de Dumnezeu. Dacă actele de naştere consemnate în registrele de stare civilă ne oferă dimensiunile cantitative ale natalităţii în societatea românească, studiile de istorie socială, rapoartele sanitare şi statisticile medicale, actele emise de instituţiile administrative contribuie la reconstituirea dimensiunii calitative a cotidianului individual şi colectiv.

Comparativ cu societăţile occidentale afl ate în plin proces de industrializare, deopotrivă catolice şi protestante, în care vechiul regim demografi c dominat de natalitatea ridicată se afl ă în plin proces de disoluţie1, în Vechiul Regat excedentul de naşteri – dovada unei fertilităţi foarte ridicate în cadrul cuplului legitim şi ilegitim evidenţiază perpetuarea concepţiilor tradiţionale despre rolul femeii şi al căsătoriei, inexistenţa sau afi rmarea lentă a practicilor contraceptive. În mod cert numărul mare de naşteri, de multe ori până la limita vârstei biologice de procreare, ne duce cu gândul la ignorarea zilelor de abstinenţă sexuală dintr-un an fi xate de biserică la 2302.

Preponderent rurală, societatea românească din Vechiul Regat până la primul război mondial este puternic ancorată în vechiul regim demografi c prin familia tradiţională cu mulţi copii, din care mai puţin de jumătate ajung la maturitate. Teoretic, numărul copiilor este limitat doar de capacitatea biologică a cuplului de a procrea. Conform moralei creştine şi perpetuând regulile nescrise ale comunităţii, cei doi soţi zămislesc în medie de la 6 până la 10 copii, şi din nevoia de a compensa afectiv şi social pierderea prematură a unui număr considerabil dintre ei.

Naşterea însăşi este dominată de pericole, deopotrivă în mediul rural şi urban, ca urmare a muncii istovitoare pentru viitoarea lăuză, a complicaţiilor medicale provocate de sarcină indiferent de vârstă şi a condiţiilor de multe ori precare din punct de vedere igienic în care au loc durerile facerii. Dacă în spitalul urban, moaşele reprezintă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea femeia instruită medical să ajute la naştere, în comunitatea rurală noţiunea este circumscrisă femeilor în vârstă fără califi care medicală, cu experienţă de viaţă confi rmată de membrii 1 Massimo Livi Bacci, Populaţia în istoria Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 155.2 Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografi e şi etnografi e, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 161.


179

colectivităţii. Cea mai agreată poziţie la naştere era în genunchi, pe jos – direct pe pământul locuinţei, naşterea în pat aşa cum a fost ea practicată în spital fi ind extrem de rar întâlnită în familiile de ţărani.

Pentru Constantin Bărbulescu, naşterea şi viaţa au fost asociate în veacul al XIX-lea cu poziţia verticală a corpului uman, în timp ce orizontalitatea a fost asociată cu moartea, de aici izvorând oroarea femeii pentru naşterea în pat3. Despre poziţiile la naştere în judeţul Dolj, dr. Ch. Laugier scria la începutul secolului XX: „femeile nu nasc niciodată în pat, ci jos cele mai multe pe un aşternut de fân, căci astfel a născut şi Maica Domnului, pe vatra casei ori pe pământul gol. Unele nasc în picioare, ţinându-se cu mâinile de gâtul bărbatului (Vela), altele în genunchi ţinându-se de braţele a două femei (Livezi, Balta Verde). Altele şezând pe un scaun mic şi scund (Catane, Negoiu). În fi ne, altele nasc pe vatra focului ţinându-se cu mâinile de lanţurile după coş, după care se spânzură căldarea când fac mămăligă (Rast)”4. De multe ori naşterea rapidă era provocată de diferite metode utilizate de asistenţa feminină patronată de moaşe, precum afumarea casei cu ardei pisat pentru provocarea de contracţii în urma unor strănuturi violente, zgomote puternice în apropierea gravidei sau supunerea acesteia la băi de aburi. Astfel de metode au fost considerate barbare de către medici şi au contribuit în mod cert la creionarea unui portret negativ moaşei empirice. Dacă exista riscul decesului pentru femeie şi făt, toate eforturile erau îndreptate pentru salvarea femeii. Numărul mare de copii născuţi morţi, decesul mamei provocat de epuizarea corpului, de boli necunoscute sau de practici blamate de către medici au făcut necesară creşterea numărului de moaşe prin instruirea în reşedinţele de judeţ a unor femei respectate de fi ecare comună în parte. Primele şcoli de moaşe au apărut în Principate târziu, la Bucureşti în 1839 şi la Iaşi în 1852.

În adresa din 25 iunie 1896 a Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, se menţionează lipsa de moaşe specializate să asiste la naştere în toate localităţile ţării, femeile fi ind asistate de „moaşe empirice, femei lipsite de cunoştinţele necesare, marele număr al naşterilor nenorocite însoţite de complicaţii, de boli îndelungate şi adeseori mortale se datorează lipsei de moaşe învăţate”5. Competenţa profesională şi comportamentul moral - veritabil cod deontologic în viziunea Consiliului Sanitar Superior, au fost formulate în termeni cât se poate de concludenţi: „moaşele în funcţiuni publice să se poarte cu umanitate, modestie, cu dezenteresare pentru ca populaţiunea săracă să recurgă la ajutorul lor cu încredere, ca ele să nu 3 Constantin Bărbulescu, Imaginarul corpului uman între cultura ţărănească şi cultura savantă (secolele XIX-XX), Editura Paideia, Bucureşti, 2005, p. 211.4 Ibidem, p. 210.5 A.N.D.J.G, Fond Primăria Tărgu Jiu, Dosar nr. 13/1896, f. 22.


180

se limiteze la simpla asistare la facere, să îngrijească de lăuză în timp de cel puţin 10 zile după facere, ca să se controleze necontenit activitatea moaşelor comunale, modul lor de procedare, şi să se pedepsească cu asprime orice neglijenţă în îndeplinirea datoriilor acestor moaşe plătite cu fonduri publice”6.

La rândul lor, medicii afl aţi în funcţiuni publice erau datori să îndemne populaţia să renunţe la asistenţa moaşelor necunoscute, femeile sărace urmând să primească gratis vată aseptică şi soluţii dezinfectante pentru primele spălături. Pentru prevenirea febrei puerperale, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar recomanda includerea în proiectul de lege pentru anul 1897 – 1898 a unor fonduri necesare pentru „crearea de burse pentru şcolile de moşit”7.

Îmbolnăvirea femeii, neputinţa familiei în faţa bolii şi a sărăciei îl determină pe soţ să implore ajutor fi nanciar din partea Primăriei. În 1894, Mihai Guţescu din Târgu-Jiu spera să obţină o pensie lunară pentru că soţia sa Rucsanda „este bolnavă de pe timpul resbelului 1877-1878 din facere de copii care am dus în cura Spitalului Judeţean Gorj, de unde am obţinut certifi cat medical de la Domnul Doctor Madalea certifi cat pe care l-am înaintat Majestăţii Sale Carol I cu recipisă recomandată. Majestatea sa a recomandat să i se dea soţiei mele toată întreţinerea cât ar găsi de cuviinţă”. Pentru a fi cât mai convingător soţul împovărat peste măsură cu grijile casei nu uită să menţioneze incapacitatea femeii de a munci: „este cu desăvârşire neputincioasă, după cum toată lumea din oraşi o ştie, care nu este în stare a face nimic la nici chiar aşi face curăţenie ca celelalte femei din cauza acelei nenorocite boale”8.

Pentru nepoata sa Elisabeta Petrescu, „afl ată în agonia morţii” cu un copil în vârstă de şase luni, fără avere, casă de locuit şi familie în stare să crească copilul, Polina Petrescu solicită ca acest copil să treacă în grija Primăriei9. Pe Elena Marian, condamnarea soţului la închisoare corecţională pentru cinci ani pentru că „a căzut în păcate de hoţie”, o lasă fără niciun mijloc de existenţă, fapt care o determină să formuleze mai multe cereri conducerii urbei în numele celor patru copii mici, „patru fi inţe inocente incapabile de a-şi câştiga hrana pentru cuvântu că tatăl lor au păcătuit contra legii şi pentru care fapt este reţinut pentru cinci ani”10. În astfel de cazuri, cârmuirea respinge orice solicitare bănească pe motivul nerespectării legii. Dramatică este şi condiţia Anei C. Piscureanu, văduvă

6 Ibidem.7 Ibidem, f. 23.8 A.N.D.J.G., Fond Primăria Tg-Jiu, Dosar nr. 28-1894, Plata doicelor pentru copii găsiţi, mile la săraci şi înmormântări gratuite, f. 34.9 Ibidem, f. 29.10 Ibidem, f. 28, 32.


181

după moartea soţului său Constantin, cu 9 copii minori, fără niciun sprijin material şi fără locuinţă, care a obţinut din fondul milei plata pentru cinci zile lucrate de soţul său ca servitor al Primăriei şi un ajutor de 50 lei11.

Din considerente juridice şi sociale, în numeroase cazuri părinţii catolici şi protestanţi îşi exprimă opţiunea pentru botezul ortodox al copilului. În anul 1866, în Târgu Jiu registrele de naşteri consemnează trei situaţii: Ecaterina fi ica Anei şi a lui Iosif Miller, catolici12, Ioana, fi ica lui Rudolf şi Rozalia

Miller, catolici13, Wilhelm, băiatul Mariei şi a lui Wilhelm Oberland, de religie luterană14. Numele de botez al copilului, atât la etnicii români majoritari, cât şi în familiile germane, italiene, catolice sau protestante este în mod frecvent numele tatălui în cazul băieţilor şi al mamei pentru fată. Johann Bileuw (44 ani), tâmplar şi Antonia (34 ani) îşi botează fi ul Johann, pentru a perpetua un element de patrimoniu, numele tatălui15. Premeditarea acestei apelaţii izvorăşte din nevoia de a lăsa moştenire în timp, un „bun” imaterial, moştenit de la strămoşi sau în compensare pentru pierderea unui copil cu acelaşi nume. Calendarul ortodox este reper esenţial în alegerea prenumelui, prin atribuirea numelor de sfi nţi în credinţa că astfel vor fi ocrotiţi şi feriţi de rele.

Fără îndoială, naşterea unui băiat este un mai mare motiv de bucurie decât a unei fete, cel puţin pentru „capul gospodăriei”. Valori fundamentele ca numele, proprietatea, meseria nu pot fi perpetuate decât prin asigurarea succesorilor pe linie masculină. Dacă prin căsătorie averea familiei sporeşte prin includerea zestrei tinerei neveste, în schimb logodna şi căsătoria femeii diminuează avutul casei. Alături de motivaţia economică, nu trebuie omise considerentele morale, conform cărora responsabilitatea şi vigilenţa părinţilor în ceea ce priveşte cuminţenia fetei nu încetează decât prin încredinţarea sa celui hărăzit să-i fi e soţ. Este ştiut faptul că mai ales în comunităţile rurale de dimensiuni restrânse, „dezonoarea” tinerei înainte de căsătorie, amplifi cată de naşterea uni copil din fl ori, face aproape imposibilă „urnirea” sa din casă. Fertilitatea cuplurilor la sfârşitul secolului al XIX-lea, consemnată în tabelele lunare de mişcare a populaţiei, se raportează la un număr mult mai mare de naşteri decât în statele occidentale (tabelul nr. 1).

11 Ibidem, f. 65.12 Ibidem, Dosarul nr. 222/1865-1866, f 61.13 Ibidem, f. 77.14 Ibidem, f. 85.15 Ibidem, Dosarul nr. 233/1868.


182

Tabelul nr. 1Familia – ocupaţia Ani de

căsătorieNumăr naşteri

Copii născuţi în viaţă

Cotău Constantin MateiZidar 12 10 5Cloşanu MateiProprietar 9 5 4Ciocioi Andrei ManeaAgricultor 9 5 5Baldovin Ion IrifanAgricultor 16 7 6Popescu Nicolae BălaşaFoncţionar- factor poştal 24 14 4Vulpe GhiţăAgricultor 20 9 9Râmă Ion 14 9 7Petrescu ConstantinFuncţionar 14 9 7Popescu Gr. Vasile 18 7 7Săvulescu NicolaeFuncţionar 7 5 4Constantinescu IonParaclisier 12 6 2Cămărăşescu MihaiAvocat 15 4 2Ivan GheorgheViorist 9 5 4

Sursa: A.N.D.J.G., Fond Primăria Urbei Tg-Jiu, Dosarul nr. 109/1896-1897

Consecinţă fi rească a nupţialităţii, natalitatea refl ectă comportamentul specifi c vechiului regim demografi c, dominat de numărul ridicat al naşterilor în cadrul aceleiaşi familii din comunităţile studiate. Variaţia anuală a numărului de naşteri trebuie asociată nu numai cu căsătoria, dar şi cu altă componentă a mişcării naturale a populaţiei – mortalitatea16. Reconstituirea tabloului naşterilor şi a fertilităţii cuplurilor maritale, într-o anumită măsură a naşterilor din convieţuirile nelegitime reprezintă un demers anevoios pentru cele mai multe aşezări rurale din judeţul Gorj, datorită absenţei Registrelor de naşteri din diferiţi ani, fapt ce se repercutează negativ asupra statisticii efectuate. Astfel, din inventarul stării civile al comunei Polovragi, lipsesc actele de naştere din anii 1866, 1867, 1869, 1872, 1878, 1881, 1882 şi 1892 – în total opt ani din perioada 1859-1905. Distribuţia celor 1370 de naşteri înregistrată în intervalul de 39 de ani este inegală, creşterea numerică alternând cu descreşterea în funcţie de contextul economic şi social al aşezării, potenţialul demografi c al comunităţii şi comportamentul familial. Citându-l pe Fernand Braudel, „activul” trebuie corelat corespunzător cu „pasivul”17. Cei mai puţini copii s-au născut în anul 1874 – 12, un an mai târziu numărul lor fi ind de 4 ori

16 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea de la 1918. Contribuţii demografi ce, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj – Napoca, 2000, p. 118.17 Fernand Braudel, Structurile cotidianului, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 71.


183

mai mare – 48, aceeaşi discrepanţă fi ind sesizată între anul 1888 - 13 copii şi 1887 cu 37.

Cel mai echilibrat deceniu este cuprins între anii 1896 – 1905, cei mai mulţi copii fi ind declaraţi în anul 1900 – 60, conform tabelului nr. 2. Istoricii au demonstrat prin studiile demografi ce faptul că deceniul 9 a fost tipic pentru „revoluţia demografi că” nu numai în Vechiul Regat, dar şi în Transilvania18. Creşterea numărului brut de naşteri în zona intracarpatică a atins cote maxime între 1911 – 1914, declanşarea primului război mondial punând capăt acestui fenomen19. Dintre cele două sexe, se poate constata cu uşurinţă superioritatea numerică a băieţilor – 729 (53,21%) comparativ cu fetele – 640 (46,79 %), realitate evidentă şi în celelalte aşezări investigate. Preponderenţa populaţiei masculine faţă de cea feminină a reprezentat un fenomen general în epocă, bine evidenţiat pentru Transilvania20.

Evoluţia naşterilor din Polovragi între anii 1859-1905Tabelul nr. 2

Luna de concepţie

Anul /luna naşterii

1859-1868

1868-1878

1879-1888

1889-1898

1899-1905 Total Procente

Aprilie Ianuarie 20 16 13 47 23 119 8,45Mai Februarie 17 15 15 41 15 103 7,32Iunie Martie 17 16 19 40 44 136 9,66Iulie Aprilie 23 14 16 41 39 133 9,45August Mai 18 22 21 37 33 131 9,30

Septembrie Iunie17 15 16 33 38 119

8,45

Octombrie Iulie 17 10 25 46 33 131 9,30Noiembrie August 17 15 27 24 36 119 8,45Decembrie. Septembrie 14 13 11 24 20 82 5,82Ianuarie Octombrie 17 21 24 41 37 140 9,94Februarie Noiembrie 12 13 18 39 23 105 7,46Martie Decembrie 8 14 17 28 24 91 6,46Total 197 184 222 440 365 1408

Sezonalitatea naşterilor indică luna octombrie cu cei mai mulţi copii născuţi – 138 (10,1%), urmată de martie cu 134 (9,78%) şi lunile mai şi iulie cu câte 129 de copii născuţi (9,42%). Această detaşare a lunilor menţionate este în strânsă legătură cu numărul căsătoriilor perfectate în lunile ianuarie şi octombrie, dar şi cu intimitatea conjugală 18 Egyed Acaţiu, „Situaţia demografi că a judeţului Cluj între anii 1857 – 1910” în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, p. 179; Luminiţa Dumănescu, „Copiii Transilvaniei: număr şi pondere între două limite cronologice: 1857 - 1910”, în vol. Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII - XXI), coordonatori Sorina Paula Bolova, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 394.19 Luminiţa Dumănescu, Ibidem.20 Ioan Bolovan, Op. cit., p. 130; Daniela Deteşan, „Mişcarea naturală a populaţiei Comitatului Cluj între anii 1870-1910”, în vol. Om. şi societate, p. 370.


184

sporită în luna iunie considerată a fi intermediară între muncile agricole de vară şi toamnă21. La polul opus s-au situat lunile septembrie cu 79 naşteri (5,77%) şi decembrie cu 90 naşteri (6,57%), copii fi ind concepuţi în lunile decembrie şi martie, cunoscute pentru restricţiile sexuale impuse de Biserică in cele două mari posturi ale anului – postul Crăciunului şi al Sfi ntelor Paşti. În calendarul nunţilor, cele două luni fi gurează cu cele mai puţine căsătorii, mai ales luna martie, asociată cu debutul muncilor agricole de primăvară atât în zonele de munte cât şi în cele de deal.

Ilegitimitatea copilului nou-născut este consecinţa convieţuirii liber-asumate, acceptată de către comunitate, faţă de care Biserica şi-a manifestat în mod constant dezacordul, considerând concubinajul o abatere majoră de la respectarea valorilor creştine. În comuna Polovragi, din actele de naştere păstrate deducem venirea pe lume a unui număr de 44 copii din afara căsătoriei, declaraţi ofi ţerului de stare civilă de moaşe, unul dintre părinţii lăuzei şi chiar de către mamă. Anii în care au fost înregistraţi mai mulţi copii nelegitimi sunt 1887 -3, 1894 – 4, 1895 – 3, 1898 – 3, 1900 – 3, 1903 – 3, 1905 – 3. Unele dintre tinere, la intervale relativ scurte între concepţii, nasc mai mulţi copii, uniunea consensuală dintre bărbat şi femeie fi ind la fel de stabilă ca şi cadrul matrimonial legal constituit. Stanca Caţavalinache, rămasă văduvă la numai 24 de ani are cu alt bărbat 2 copii născuţi în anii 1883 şi 1887, Rucsanda Văduva 3 copii în intervalul 1886 – 1897, Varvara Cristea Cojocaru – 4 copii între anii 1891 – 1904, Sofi a Dumitru Puţă din Racoviţa (judeţul Vâlcea) – 2 copii născuţi în anii 1894 şi 1895 în casa lui Dumitru Gh. Iordache, probabil tatăl copiilor. Acelaşi mod de viaţă îl regăsim în cazul Mariei Ghiţă Făsui, de profesie servitoare, mamă a 3 fete născute între anii 1898 – 1903 şi Evdochiei Vălean cu 3 copii în intervalul 1894 – 1897.

Cu un număr de locuitori mult mai modest decât Polovragi, comuna Cărpiniş prezintă aceleaşi tendinţe demografi ce, specifi ce comunităţilor de munte, cu mentalităţi mai puţin alterate de infl uenţele urbane în comportamentul matrimonial. Din păcate pentru perioada 1865-1907 nu avem evidenţa totală a naşterilor pentru că nu s-au păstrat Registrele de Naşteri din anii 1866, 1882, 1885, 1888, 1890 şi 1903. Raportată la numărul locuitorilor şi la suportul documentar, statistica anuală a naşterilor demonstrează faptul că o comunitate mai mică are un grad mai ridicat de reproducere, infl uenţat de specifi cul geografi c, factorii economici şi de modelul cultural al zonei22 (tabelul nr. 3).

21 Ioan Bolovan, Op. cit. p. 183; Sorina Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj – Napoca, 1999, p. 122.22 Luminiţa Dumănescu, Op. cit., p. 392.


185

Evoluţia naşterilor din Cărpiniş între anii 1865-1907 Tabelul nr. 3

Luna de concepţie


1865-1874

1875-1884

1885-1894


Aprilie Ianuarie 20 8 12 20 60 7,82Mai Februarie 14 5 13 21 53 6,91Iunie Martie 11 5 12 27 55 7,17Iulie Aprilie 10 10 15 32 67 8,74August Mai 7 12 17 29 65 8,47Septembrie Iunie 16 12 15 23 66 8,60Octombrie Iulie 22 13 11 34 80 10,40Noiembrie August 16 13 13 41 83 10,82Decembrie. Septembrie 7 13 6 34 60 7,82Ianuarie Octombrie 7 7 17 29 60 7,69Februarie Noiembrie 17 18 20 27 82 10,70Martie Decembrie 7 3 9 17 36 4,69Total 154 119 160 334 767Băieţi 394 52,41Fete 351 47,59

Perioada cea mai compactă privind natalitatea este între anii 1891 – 1900, cu mici variaţii anuale determinate de intervalele cronologice dintre concepţii şi naşteri, de numărul căsătoriilor şi într-o foarte mică măsură de existenţa concubinajelor. Ca şi în Polovragi, numărul băieţilor născuţi -386 este mai mare decât al fetelor - 351 din totalul de 767 copii aduşi pe lume până în 1907. Repartiţia naşterilor pe luni calendaristice scoate în evidenţă faptul că cei mai puţini copii s-au născut în luna decembrie - 36 (4,69%), februarie – 51 (6,65%) şi martie – 55 (7,17%). Ierarhia este dominată de luna august cu 82 naşteri (10,69%), noiembrie cu 80 (10,4%) şi iulie cu 77 (10%), superioritate fi rească prin raportare la lunile noiembrie, februarie şi octombrie ca luni de concepere a copilului. Din această ecuaţie nu lipsesc evident nunţile, pe care le asociem cuplurilor legitime deja constituite, pentru care ciclul naşterilor este încă în derulare. În comparaţie cu Polovragi, în Cărpiniş doar 7 copii provin din legăturile nelegitime, ceea ce dovedeşte faptul că prea puţini dintre locuitorii acestei aşezări de munte, cu un număr restrâns de locuitori, au optat pentru convieţuirile nelegalizate şi în afara legii bisericeşti.

Între anii extremi 1859-1894, din Registrele de Naşteri ale comunei Topeşti nu lipseşte decât cel din 1875, fi ind astfel mult mai uşor de refăcut condica naşterilor pentru această perioadă. Din tabelul nenominativ nr. 4 rezultă un număr de 1143 copii născuţi, dintre care 602 (52,67%) băieţi şi 541 (47,33%) fete. Cel mai mic număr brut de naşteri a avut loc în 1876 – 16, cel mai ridicat în 1865 – 54. fl uctuaţiile anuale sunt fi reşti, prin analogie cu comunităţile prezentate anterior, la intervale de doi – trei ani alternând creşterea cu diminuarea natalităţii.


186

Evoluţia naşterilor din Topeşti între anii 1859-1894 Tabelul nr. 4

Luna de concepţie


1859-1865

1866-1875

1876-1885


Aprilie Ianuarie 29 36 27 24 116 7,90Mai Februarie 32 36 35 37 140 9,53Iunie Martie 27 31 31 27 116 7,90Iulie Aprilie 29 37 32 41 139 9,46August Mai 27 32 46 43 148 10,07Septembrie Iunie 27 27 29 32 115 7,83Octombrie Iulie 22 36 37 37 132 8,99Noiembrie August 25 29 27 29 110 7,49Decembrie. Septembrie 16 36 52 34 138 9,39Ianuarie Octombrie 31 32 45 47 155 10,55Februarie Noiembrie 12 24 31 25 92 6,26Martie Decembrie 6 17 28 17 68 4,63Total 283 373 420 393 1469Băieţi 150 191 227 205 773 52,62Fete 133 182 193 188 696 47,38

Dinamica naşterilor este inegală pe parcursul unui an calendaristic, din multiple considerente – de natură pragmatică şi mai puţin religioasă, existând un mare decalaj între anumite luni. Nu ne surprinde naşterea celor mai mulţi copii în octombrie – 121 (10,58%) concepuţi în ianuarie, locul secund este ocupat de luna mai cu 120 copii (10,49%), urmând apoi septembrie cu 116 copii (10,14%), cu 4,37% mai mult decât în Polovragi şi cu 2,32% mai mult decât în Cărpiniş, ne duce cu gândul la faptul că în Topeşti Postul Crăciunului era probabil respectat numai în alimentaţie, nu şi în comportamentul sexual al soţilor. Cele mai puţin prolifi ce luni sunt decembrie cu 62 naşteri (5,43%) şi ianuarie cu 80 (7%), nou-născuţii fi ind concepuţi în lunile martie şi aprilie. În cercetările sale pentru aceeaşi perioadă istorică, Sorina Paula Bolovan a evidenţiat diferenţele mari între numărul de concepţii în lunile decembrie şi martie, pentru familia din mediul rural al Transilvaniei23.

Ion este înregistrat ca „fi u al defunctului Mihăilă Dincu şi al Ilinchi mama sa de 28 de ani, care ne-a declarat că tatăl pruncului este sociul său astăzi decedat după urma căruia a rămas însărcinată”24. Prin afecţiunea revărsată asupra sa, secondată de grija creşterii sale până la întemeierea propriei familii, copilul amplifi că solidaritatea între cei doi soţi aparent incompatibili ca vârstă. Matei Zglobiu (54 ani) şi Filofteia (27 ani) Barbu Lader (Lazăr) (60 ani) şi Maria (28 ani), George Dodenciu 50 ani şi Ioana (25 ani), Matei (60 ani) şi Irina (30 de ani), toţi din comuna Topeşti Gorj, sunt numai câteva dintre cuplurile maritale pentru care timpul este perceput altfel, universul existenţial semnifi când asumarea reciprocă a bucuriilor şi a necazurilor, gospodăria şi nu în ultimul rând copilul25. Uneori,

23 Sorina Bolovan, Op. cit., pp. 122-123.24 A.N.D.J.G,Colecţia Registre de Stare Civilă Comuna Topeşti, Dosar nr.117/1884, f 8.25 Ibidem, Dosarul nr. 123/1887, ff. 3, 4, 6, 18.


187

naşul se împotriveşte numelui ales de părinţi, uzând astfel de importanţa statutului său impus de biserică şi de mentalul colectiv. În actul de naştere nr. 6 din 16.02.1891 al Sevastiţei Chiricescu, ofi ţerul stării civile nu uita să menţioneze că „numele născutei la actul de faţă este Octaviea nevoindu naşu a pune numele de Sevastiţa cum sau făcut declaraţiunea de tată în ziua naşterii”26. În interiorul comunităţii, ilegitimitatea naşterii este un fenomen aproape nesemnifi cativ din punct de vedere statistic, perioada cercetată evidenţiind doar 5 copii cu tată necunoscut, 3 fete şi 2 băieţi. Repartiţia copiilor naturali pe ani este următoarea: 1865 – 1, 1885 – 1, 1888 – 1, 1892 – 1, 1893 – 1.

Ultima aşezare rurală afl ată în atenţia noastră, Logreşti – Moşneni, a urmat în general o traiectorie ascendentă în ceea ce priveşte natalitatea, între anii 1859 – 1909 (cu excepţia anului 1875 pentru care nu există acte de naştere), fi ind consemnate 1227 de naşteri. Anii cu cea mai scăzută natalitate au fost 1876 – 1 şi 1859 – 4, cealaltă extremă fi ind atribuită anului 1909 cu 71 de naşteri. Ultimul deceniu – 1900-1909 se remarcă prin depăşirea frecventă a numărului de 30 născuţi, fapt mai puţin sesizabil în deceniile anterioare, după cum rezultă din tabelul nenominativ nr. 5. Între 1899-1909 s-au născut 393 copii din care 214 băieţi şi 179 fete. Superioritatea numerică a născuţilor băieţi este evidentă şi în această aşezare de deal, ca şi în comunităţile montane şi premontane ale judeţului Gorj. Naşterile nelegitime sunt puţin numeroase – 37, recunoaşterea copilului de către tatăl biologic realizându-se prin ofi cializarea legăturii cu femeia afl ată în situaţia tranzitorie de nevastă nelegitimă. Astfel, Ana Ion Ciucur naşte primul său copil cu Ion Gh. Roncea la 16 ani în 1904, urmat de încă 2 copii în 1907 şi 1909, căsătoria dintre cei doi parteneri de viaţă fi ind perfectată în 1913. Fără îndoială, motivele de natură economică şi poate împotrivirea părinţilor au amânat căsătoria civilă, dincolo de resentimentele provocate în satul tradiţional de încălcarea regulilor ciclului de viaţă familială. După 1900 apar frecvent menţiuni pe marginea actelor de naştere despre legitimarea tardivă a copiilor naturali, prin căsătoria între părinţii biologici.

Evoluţia naşterilor din Logreşti - Moşneni între anii 1859-1909 Tabelul nr. 5

Luna de concepţie


1859-1868

1869-1878

1879-1888

1889-1898


Aprilie Ianuarie 15 14 13 19 24 86 7,01Mai Februarie 12 15 27 22 23 100 8,15Iunie Martie 17 13 16 21 34 101 8,23Iulie Aprilie 16 6 33 22 42 122 9,94August Mai 21 17 26 16 41 123 10,02Septembrie Iunie 14 13 16 21 31 98 7,99Octombrie Iulie 17 9 17 23 42 118 9,62Noiembrie August 20 17 16 17 26 100 8,15

26 Ibidem, Dosarul nr. 136/1891, f 6.


188Decembrie. Septembrie 10 14 22 15 30 93 7,58Ianuarie Octombrie 25 10 16 22 44 127 10,53Februarie Noiembrie 13 3 23 31 31 103 8,39Martie Decembrie 6 6 8 11 25 56 4,56Total 186 137 271 240 393 1227Băieţi 94 71 114 135 214 650 52,98Fete 91 66 120 105 179 577 47,03

Cei mai mulţi copii au fost aduşi pe lume în octombrie 127 (10,53%) şi în lunile mai 123 (10,02%) şi aprilie – 122 (10,02%), cei mai puţini în decembrie – 56 (4,56%), ianuarie 86 (7,01 %) februarie şi august câte 100 (8,15 %). Constatăm astfel diferenţe destul de mari între Logreşti – Moşneni şi celelalte trei aşezări rurale: Polovragi, Cărpiniş şi Topeşti în care numărul copiilor născuţi în august şi concepuţi în noiembrie este cu câteva procente în plus. Explicaţia ar putea fi faptul că în zonele de deal, axate pe culturi agricole şi mai puţin pe creşterea animalelor, luna noiembrie este încă destul de aglomerată cu muncile câmpului.

Dincolo de particularităţile existente în ceea ce priveşte sezonalitatea concepţiilor şi a naşterilor, explicabile prin specifi cul ocupaţional şi prin dimensiunea convingerilor religioase, aşezările rurale studiate se încadrează în aceeaşi tendinţă de evoluţie lentă de la vechiul la noul regim demografi c în ceea ce priveşte natalitatea.

Aşezare urbană reşedinţă de judeţ, Târgu Jiul a cunoscut din punct de vedere demografi c o creştere semnifi cativă aşa cum ne arată şi recensămintele din 1899 şi 1912 datorită stabilirii în oraş a uni număr ridicat de emigranţi din diverse state ale Europei şi a celor veniţi din mediul rural sau din alte localităţi ale României. Dinamica naşterilor corelată cu fenomenul migraţiei evidenţiază, pe decenii, existenţa unei natalităţi ridicate, care compensa mortalitatea sporită, tipică aşezărilor urbane ca urmare a efectelor bolilor epidemice. Între anii 1859 – 1905, în oraş s-au născut 5976 copii, din care 3071 băieţi şi 2905 fete. Aşa cum reiese din tabelul nr. 6 între 1859 – 1870 (12 ani) au fost înregistraţi 1043 copii – 539 băieţi şi 504 fete, în deceniul 1871 – 1880 – 1104, din care 575 băieţi şi 529 fete, pentru ca numărul lor să crească continuu astfel: 1881-1890 – 1345 din care 714 băieţi şi 631 fete, în ultimul deceniu complet 1891 – 1900 – 1582 din care 801 băieţi şi 781 fete, iar între 1901-1905 s-au născut 902 copii (442 băieţi şi 460 fete). Hegemonia exercitată de născuţii de sex masculin a reprezentat o caracteristică a epocii în comunităţile rurale din Oltenia de Nord, în general în Vechiul Regat dar şi în Transilvania.

Evoluţia naşterilor din Târgu - Jiu între anii 1859-1894Tabelul nr. 6

Luna de concepţie


1859-1870

1871-1880

1881-1890

1891-1900


Aprilie Ianuarie 104 97 117 149 83 550 9,20Mai Februarie 98 106 106 124 70 504 8,43Iunie Martie 82 115 120 147 76 540 9,04


189Iulie Aprilie 72 100 104 140 74 490 8,20August Mai 87 94 121 129 74 505 8,45Septembrie Iunie 80 64 91 113 63 411 6,88Octombrie Iulie 77 71 112 117 83 460 7,70Noiembrie August 88 91 108 134 68 489 8,18Decembrie. Septembrie 78 94 93 117 81 463 7,75Ianuarie Octombrie 112 96 148 149 87 592 9,91Februarie Noiembrie 103 92 120 131 63 509 8,52Martie Decembrie 62 84 105 132 80 463 7,75Total 1043 1104 1345 1582 902 5976Băieţi 539 575 714 801 442 3071 51,39Fete 504 529 631 781 460 2905 48,61Nelegitimi - 144 191 239 179 753 12,60

Repartiţia pe ani a numărului brut de naşteri scoate în evidenţă fl uxul şi refl uxul fi resc al acestui fenomen demografi c, puternic infl uenţat de numărul căsătoriilor şi al intervalelor dintre naşteri, fără a omite disponibilitatea cuplurilor legal constituite de a avea un anumit număr de copii. Faptul că în 1865 au fost consemnaţi numai 15 copii comparativ cu cei 58 din 1864 şi 1870, în 1873 ne face să credem că o dată cu intrarea în vigoare a Codului Civil preoţii nu au mai avut aceeaşi grijă în consemnarea cu rigurozitate a copiilor botezaţi şi în păstrarea registrelor parohiale. Anii cu cea mai ridicată rată a natalităţii au fost: 1868 – 131 copii, 1879 – 137, 1881 – 141, 1887 – 144, 1888 – 160, 1897 – 164, 1899 – 183, 1900 – 198 şi 1905 – 204. Scăderea semnifi cativă, de la 103 la 88 a numărului de naşteri în anul 1878 raportat la 1877, se datorează participării unui număr mare de bărbaţi la războiul din anii 1877-1878 pentru obţinerea Independenţei de Stat. În 1880 regăsim acelaşi număr de născuţi datorită numărului mare de concepţii şi naşteri din anul 1879 – 137 din care 76 băieţi şi 61 fete.

Exceptând anul 1865, pentru care cifrele sunt incomplete, sezonalitatea este relativ echilibrată în toate lunile anului. Dacă în privinţa căsătoriilor s-au manifestat mai multe restricţii (posturi, munci agricole), cu oscilaţii mari între lunile anului, în privinţa naşterilor şi a concepţiilor nu au existat variaţii foarte mari27. Cele mai „sărace” luni ale perioadei 1859 – 1905 sunt iunie cu 411 copii – 6,9%, iulie cu 460 – 7,7% şi decembrie la egalitate cu septembrie cu câte 463 copii – 7,75%. Aşadar, cele mai puţine concepţii au avut loc în septembrie, octombrie, decembrie şi martie, calendarul naşterilor fi ind sensibil infl uenţat de succesiunea marilor posturi şi de ritmul vieţii cotidiene în primele două luni de toamnă. Locuitorii oraşului, de profesie agricultori conform menţiunilor din actele de naştere şi de căsătorie, erau antrenaţi în septembrie şi octombrie în strângerea recoltei de porumb de pe terenurile din vecinătatea urbei. Nu acelaşi lucru nu se poate spune despre octombrie cu 591 naşteri – 9,91%, ianuarie cu 550 – 9,20% şi martie cu 540 – 9,04%. În ordine descrescătoare, ianuarie, aprilie, iunie s-au dovedit a fi lunile preferate pentru manifestarea afectivităţii conjugale. De asemenea, nu trebuie omişi locuitorii de altă 27 Sorina Paula Bolovan, Op. cit., p. 122.


190

religie – mozaică şi practicanţii cultelor reformate, în special evanghelici care au avut o altă percepţie asupra posturilor premergătoare marilor sărbători creştine din calendarul ortodox şi catolic. În mediul urban, mult mai dinamic din perspectivă economico-socială şi culturală, secularizarea vieţii cotidiene şi-a făcut simţite efectele în schimbarea mentalităţilor despre naştere şi copil.

Numărul mare de naşteri dintr-o familie şi vârsta consemnată în actele de naştere a celor doi soţi ne duc cu gândul la inexistenţa practicilor contraceptive în intimitatea conjugală. Astfel, Liţa şi Costache Stancovici din Târgu Jiu devin părinţi la 50 de ani28, Ilinca şi Barbu Frătescu la 35 respectiv 50 ani29. Familiarizaţi deja cu diferenţele mari de vârstă în momentul perfectării căsătoriei nu ne mai surprinde naşterea fetiţei Polina în casa lui Staicu Bălăcescu, în etate de 44 ani şi a soţiei sale Polina de numai 20 ani30. Cel mai vârstnic tată „identifi cat” în Colecţia Registrelor de stare civilă din judeţul Gorj, este Trancă Braia, în etate de 80 ani, căruia soţia Stanca de 44 ani, îi naşte în august 1867 o fată botezată Ioana31. Vârsta asimetrică a celor doi soţi şi conceperea unui număr considerabil de copii reprezintă o caracteristică comună a familiilor ortodoxe şi de alte confesiuni creştine: catolică şi protestantă.

Statutul de chiriaşi al multor familii din Târgu Jiu, români sau de altă etnie, condiţia economică modestă, nu infl uenţează câtuşi de puţin venirea pe lume a unui copil. Astfel, Iulia, fi ica lui Iulius Herţubrugner (37 ani) de profesie „franselariu” şi a Iuliei (19 ani) casnică, vede lumina zilei în 12 iunie 1868 în casa lui Costaiche Ştefulescu32. Din evidenţa stării civile nu lipsesc gemenii; Vasile şi Constantin Luţoiu sunt aduşi pe lume în februarie 1867, în casa părinţilor lor Niţă (26 ani) şi Păuna (21 ani)33.

Uneori moartea soţului precede naşterea copilului conceput împreună. Condiţia nedorită de văduvă în durerile facerii este împărtăşită de Mariţa Stanciu, casnică, iar fi ica sa Eufrosina va fi lipsită de afecţiunea şi îngrijirea tatălui său34. Povara casei până la o eventuală nouă căsătorie şi aducerea pe lume a altor copii, este suportată de multe femei, văduve înainte de vreme, precum Anica Ungureanu la naşterea fetiţei Elena35.

Ordinea etapelor existenţiale înregistrează frecvent abateri de la normele religioase şi juridice, naşterea copilului precedând căsătoria 28 A.N.D.J.G., Colecţia Registre de Stare Civilă Comuna Urbană Târgu Jiu, Dosar nr. 228/1867, f 41.29 Ibidem.30 Ibidem, Dosarul nr. 233/1868.31 Ibidem, Dosarul nr. 228/1867, f 35.32 Ibidem, Fond Primăria Târgu Jiu, Dosarul nr. 233/1868, f. 36.33 Ibidem, Dosarul nr. 228/1867, ff. 10-11.34 Ibidem, f 56.35 Ibidem.


191

mamei cu tatăl natural. Înregistrarea copilului Costică Pârvan, în 6.05.1895, este totodată dublată de asumarea paternităţii tatălui biologic, căsătorit cu mama sa patru ani mai târziu. Numărul italienilor aşezaţi în Târgu Jiu creşte semnifi cativ până la primul război mondial ca urmare a naşterilor înregistrate aproape anual. Părinţii Fiorelei Moraldo originari din Italia sunt trecuţi deja de prima tinereţe la venirea sa pe lume: tatăl 52 ani, mama 4036.

Cu precădere în mediul urban, naşterile nelegitime au reprezentat un fenomen complementar generat de multiple cauze morale, economice, sociale. Radiografi i ale stării sociale, actele de naştere cercetate dezvăluie condiţia modestă - umilă chiar a femeii, de cele mai multe ori servitoare în casele celor cu dare de mână în care se săvârşeşte actul naşterii. Rod al unei relaţii amoroase, în speranţa unei căsătorii ulterioare sau al unui concubinaj de durată, copilului i se atribuie numele mamei sale.

În februarie 1868, Maria Radu, servitoare de 18 ani, aduce pe lume în casa lui Gheorghe Dumitru un băiat cu numele Barbu Maria Radu. În acelaşi an, Anica Servitoarea, cu mai multă experienţă de viaţă la cei 27 ani ai săi, îşi naşte fi ul cu un tată poate numai de ea ştiut, în casa stăpânilor săi. De cele mai multe ori, la vârste cuprinse între câteva zile şi un an, aceşti „copii din fl ori” se regăsesc în statistica nedorită a deceselor, ca urmare poate a unei vulnerabilităţi sporite în faţa morţii comparativ cu semenii lor născuţi în interiorul căsătoriei.

Condiţia juridică, morală şi economică a tinerelor cu vârste cuprinse între 16 şi 30 ani, care nasc în afara cadrului marital este greu de asumat într-un cotidian cu reguli prestabilite de către biserică şi comunitate. Copila servitoare, încredinţată stăpânilor săi pentru a primi „casă şi masă” de către părinţi sau rudele apropiate dacă este orfană, este o pradă uşoară pentru bărbatul casei sau vecinii stăpânilor, seduşi pe moment de inocenţa sa. Statutul profesional, acela de servitoare devine componentă a numelui, ca şi în cazul altor meserii: vizitiu, cizmar etc.

Atât în ţările catolice cât şi în cele protestante, fenomenul abandonării bebeluşilor în primele zile de viaţă s-a intensifi cat în secolele XVII-XIX, în contextul acţiunii concertate a mai multor factori: creşterea numărului orfelinatelor, presiunea economică exercitată asupra familiei de creşterea numărului copiilor, dorinţa mamei de a scăpa de un copil nelegitim37. Acest fenomen al abandonării copiilor s-a amplifi cat la jumătatea secolului al XIX-lea, numărul copiilor din casele destinate creşterii lor fi ind de circa o jumătate de milion, pentru ca în tot secolul al XIX-lea pe întreg continentul să ajungă la zece milioane38. Numărul acestora a crescut foarte mult 36 Ibidem, Dosarul nr. 13/1896, Actul 123.37 Massimo Livi Bacci, Op. cit., p. 175.38 Gisela Bock, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura


192

în statele cu aziluri destinate lor încă din vremea Renaşterii – Italia, Portugalia şi Spania, din timpului Regelui Soare la Paris şi în toată Franţa ca urmare a unui decret al lui Napoleon Bonaparte din 19 ianuarie 1811, privit ca măsură compensatorie pentru interzicerea stabilirii paternităţii. La Moscova şi Sankt – Petersburg, orfelinatele au existat începând din timpul domniei Ecaterinei a II-a, la Viena, Praga şi Bruxelles din vremea lui Iosif al II-lea, sub puternica infl uenţă a ideilor iluministe39. Născuţi în taină în prezenţa unor femei – moaşe de ocazie, dispuse să păstreze pentru ele secretul naşterii, astfel de copii au fost abandonaţi în locuri publice, pentru a fi mai uşor descoperiţi şi încredinţaţi de către Primărie doicilor plătite din banii publici pentru această difi cilă prestaţie.

Fenomenul abandonării copiilor a fost circumscris oraşelor în care funcţionau aziluri specializate în acest sens, în Italia încă din secolul al XV-lea, Parisul în secolul al XVII-lea şi Londra în secolul al XIX-lea. existenţa lor gândită pentru prevenirea infanticidului de către tinerele mame afl ate în situaţia unei naşteri nelegitime şi pentru a le ajuta să se căsătorească40. Devenit un mod de viaţă în oraşele afl ate în plin proces de industrializare, abandonul copiilor s-a diminuat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea în statele occidentale ca urmare a desfi inţării nişelor din pereţii spitalelor în care mamele îşi lăsau copiii fără a li se dezvălui identitatea.

Inexistent în arealul rural cercetat, abandonul copilului nedorit este frecvent întâlnit în urbea de pe Jiu. Între anii 1859 – 1905 au fost găsiţi abandonaţi 69 de copii, dintre care 38 băieţi şi 31 fete, în niciunul dintre cazuri nefi ind identifi cată mama sau alte rude. Selectiv, menţionăm anii în care au fost abandonaţi cei mai mulţi dintre copii: 1905 – 6, 1879 – 6, 1894 – 5, 1901 – 4, 1902 – 4, 1891 -4. Incluşi în totalul copiilor – pe luni, ani şi decenii, am ezitat în asocierea lor cu statistica născuţilor nelegitimi. Din textul extrem de laconic specifi c înscrisurilor descoperite în hăinuţele unora dintre ei rezultă provenienţa lor din familii întemeiate legal, după decesul mamei corelat cu sărăcia şi imposibilitatea tatălui de a întreţine ceilalţi copii. Fără îndoială, cei mai mulţi dintre ei reprezintă rodul unor convieţuiri de scurtă durată, aventuri amoroase pasagere şi poate a unor fapte de adulter.

Din procesele verbale elaborate de comisarul oraşului, în prezenţa celui care a descoperit copilul, semnate deopotrivă de autorităţi şi martori reiese preferinţa depunerii nou-născuţilor şi a bebeluşilor până la o jumătate de an în pridvorul bisericilor din oraş, lângă piciorul podului Polirom, Iaşi, 2002, p. 127.39 Ibidem.40 Jack Goody, Familia europeană - O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 182.


193

de peste Jiu, în poarta gimnaziului de băieţi, la uşa familiilor înstărite, cu sau fără copii. Absenţa biletului cu numele de botez atrăgea după sine atribuirea numelui de către autorităţi, nume infl uenţat adeseori de locul în care a fost găsit copilul şi chiar de condiţia sa de sufl et - părăsit: Constantin Vladimirescu – descoperit în curtea căpitanului Radovici din strada Tudor Vladimirescu, Constanţa Vladimirescu, Catedrala Mihăiţa, Pantelimon Florescu – găsit în grădina de fl ori a lui Radu Cartianu, Iacob Pietrilă – descoperit pe pietrele de pe proprietatea lui Nicolae Oprişescu, Ion Podeanu, Lăpădat Oraţiu41. Pentru unii dintre ei, mama sau mai rar alte rude sintetizează în puţine cuvinte pe biletul ataşat condiţia umilă, neputinţa în faţa morţii şi indirect durerea despărţirii de mica fi inţă.

În biletul lui Gheorghe, găsit în 11 iulie se preciza: „Fac acest lucru pentru Gheorghe Lăpădat de o văduvă săracă în luna aprilie creştinat, cine şi-o face milă şi pomană să-l ia şi să-l crească”42. Dramatică este şi condiţia Ioanei Lăpădatu, găsită la Capul Podului: „de-o lună botezată o cheamă Ioana. Fată săracă. De la muma ei nu a supt defel. Muma ei a murit din facere şi nu are cine vedea de ea. Om sărac şi nu pot să o subţin. O fost doi copii şi unul a murit şi a mai rămas unul”43. Pe biletul Mariei numită Ispas de către funcţionari, se consemna nu numai decesul mamei, dar şi că este „botezată în legea creştină, în ziua de 9 mai şi are numele de Maria, născută în ziua de 7 mai muma sa a murit din facere şi a chemat-o Maria şi tatăl Constandin şi mai sunt patru copii”44. Orfan este şi Vasile Popescu, găsit la Pod despre care afl ăm că „e de naţiune român, muma sa a murit din naştere, numele său e Vasile”, a cărui existenţă a încetat în 190445.

Înduioşător este şi mesajul transmis de puţinele rânduri lăsate asupra fetiţei cu „Prenumele Păuna, botezată în religia Dumnezească, fată de creştin bun, eu o las pentru că nu am nici cer, nici Pământ, n-am tată şi n-am mamă”46. Tinca Jianu a fost găsită la vărsa de 4-5 luni, cu scufi ţă, cămaşă şi două scutece, cu un bilet pe care probabil mama încerca să explice acest gest şi speranţa unui viitor mai bun decât i-ar fi putut oferi ea însăşi: „Arma săracu cea mai majestoasă ma adus în stare cruda mea copiliţă să te depui ca sacrifi ciu la altarul cerului. Cred că în lumea mare se va găsi o inimă generoasă în ale căreia braţe vei găseşti limanul fericirii tare. Tinca botezată creştină”47.41 A. N. D. J. G., Fond Colecţia Registre de Stare Civilă Târgu Jiu – Născuţi, Dosarele nr. 1/1895, 316/1882, 3/1897, 7/1901.42 Ibidem, Dosarul nr. 382/1894, f. 48.43 Ibidem, Dosarul nr. 7/1901, f. 78.44 Ibidem, Dosarul nr. 8/1902, f. 49.45 Ibidem, Dosarul nr. 9/1903, f. 50.46 Ibidem, Dosarul nr. 367/1891, f.53.47 Ibidem, Dosarul nr. 304/1884, f. 25.


194

Nu de puţine ori Primăria încuviinţează adoptarea unor astfel de copii indiferent de vârstă sau sex. Dumitru şi Lena Voiculescu, de profesie comercianţi, neavând copii din căsătorie, solicitau în 27 iulie 1893 adoptarea „copilului Ion Cristescu dat de comună D.nei Dumitrana Dorulete, ... şi pentru a-l considera ca fi u al nostru şi pentru care ne obligăm a-i da instrucţiunea, creşterea şi îngrijirea cuvenită din partea noastră”48.

Uneori, adopţia se realizează de către familiile în încredinţarea cărora se afl ă copilul, precum Dumitru Urichescu, care doreşte „să-i fi e copil o anume Cătălina căreia îi va da o parte din avere”49. Nou născuţii sunt abandonaţi la ivirea zorilor pe lângă biserici (în special pe lângă Biserica Catedrală), cu numele indicat pe bileţelul de la gât, de cele mai multe ori cu un haine de schimb alături. Copilul găsit de Mihail Petrovicescu şi Dondiu Protesoiu şi înfăţişat comisarului Ştefan Trandafi rescu purta „un bilet de gât, în care este scris numele Marin este înfăşat într-un scutec de lână de dimie ţărănească , un alt pachet în negru, cu fâşie de lână împletită cu scufi ţă roşie, o basma de lână veche şi o alta de târg ordinară, nouă”50.

Fără îndoială, sarcina din afara căsătoriei îndeamnă tinerele mame să abandoneze copilul după naşterea în clandestinitate, la uşa bisericii sau a unei familii înstărite. În octombrie 1870, Uţa Hurezeanu, descendenta unei vechi familii boiereşti, găseşte în pragul casei sale o fetiţă cu un bilet scris în limba franceză asupra sa, pe care o adoptă ulterior51. Încredinţat spre creştere lui Bălă Niculescu în mai 1895, copilul găsit la 8 luni, „pe cap purta o scufi ţă de lână, îmbrăcat cu o cămaşă ţărănească, o rochie de stambă roşie, două broboade de lână vişinie şi una faţă de plapumă ruptă” a primit numele de Constantin Vladimirescu inspirat de strada unde a fost părăsit. Dintr-o scurtă consemnare pe marginea actului de naştere reiese longevitatea pruncului nedorit, peste media semenilor săi, până în mai 1970. Maria Apostolescu a fost găsită pe treptele bisericii Sfi nţii Apostoli pe 1 iunie, „pe cap cu o basma roşie, cămaşă de bumbac, înfăşată cu două scutece de lână şi una fâşie tot de lână”, cu un bileţel menţionând scurt: Botezat de creştin52. Pentru copiii abandonaţi, cei mai mulţi imediat după naştere, Primăria a considerat necesară alocarea unui fond special pentru întreţinerea copiilor găsiţi şi plata doicilor angajate (vezi tabelul nr. 7).

48 Ibidem, Fond Primăria Târgu-Jiu, Dosarul nr. 71/1893, f. 5.49 Ibidem, f. 13.50 Ibidem, f. 17.51 Ibidem, Dosarul nr. 245/1876, f. 41.52 Ibidem, Dosarul nr. 1/1895, Actul 77.


195

Tablou cu doicile angajate de Primăria urbei Târgu Jiu pentru îngrijirea copiilor găsiţi

Tabelul nr. 7

Nr. ctr. Numele şi prenumele doicii Numele şi prenumele copiluluiElena Cernăţeanu Floarea UniriiFloarea L. Lăzărescu Pantelimon FlorescuDumitrana Dorulete Ion CristescuTinca D. Gurică Ioana JianaMaria D. Hurichescu Irina FloreanaAna Lena D. Sanda Anton MariţaIoana Lupulescu Pavel MircescuMaria Petrescu Vasile DecebalIoana Păun Ciobanu Florica BenoneMaria V. Murariu Stanca GorjiancaIlinca N. Dorulete Ecaterina L. HristodorescuRucsabda B. Ularu Maria Rucsanda OlaruMariţa I. Deaconescu Iacov Petrila

Sursa: A.N. D.J.G., Fond Primăria Târgu Jiu, Dosarul nr. 71/1893

Dincolo de dimensiunile cantitative, statistica naşterilor nu ne spune nimic despre modul de manifestare a afecţiunii în relaţiile dintre părinţi şi copii, despre atitudine şi comportamente afective între fraţi, rezultaţi de multe ori din căsătorii diferite. Dragostea faţă de copii este aceeaşi, indiferent de condiţia socială şi starea materială a familiei româneşti, modul de manifestare însă diferit, puternic infl uenţat de statutul profesional şi avere. Diminutivele consemnate în actele de naştere ca nume atribuite copiilor, atribuirea numelor copiilor decedaţi următorilor născuţi, practicile etnografi ce perpetuate până în prezent în zonele tradiţionale evidenţiază faptul că menirea familiei la cumpăna dintre cele două veacuri constă în aducerea pe lume a unui număr cât mai mare de copii, care perpetuează mentalităţi, profesii, moduri de viaţă complementare.


196

BIBLIOGRAFIEIZVOARE INEDITE

Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Gorj – Fond Colecţia de Stare civilă.

- Fond Primăria Târgu Jiu

LUCRĂRI GENERALE ŞI SPECIALEBacci, Massimo Livi - Populaţia în istoria Europei, Editura Polirom,

Iaşi, 2003.Bărbulescu, Constantin - Imaginarul corpului uman între cultura

ţărănească şi cultura savantă (secolele XIX-XX), Editura Paideia, Bucureşti, 2005.

Bock,Gisela - Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Bolovan, Ioan - Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea de la 1918. Contribuţii demografi ce, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj – Napoca, 2000.

Bolovan, Sorina Paula - Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj – Napoca, 1999.

Braudel, Fernand - Structurile cotidianului, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984.

Deteşan, Daniela - „Mişcarea naturală a populaţiei Comitatului Cluj între anii 1870-1910”, în vol. Om. şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII - XXI), coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Presa Universitară Clujeană, 2007

Dumănescu, Luminiţa - „Copiii Transilvaniei: număr şi pondere între două limite cronologice: 1857 - 1910”, în vol. Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII - XXI), coordonatori Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Presa Universitară Clujeană, 2007.


197Egyed, Acaţiu - „Situaţia demografi că a judeţului Cluj între

anii 1857 – 1910” în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, volum îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1985.

Goody, Jack - Familia europeană - O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

Trebici, Vladimir, Ghinoiu, Ion - Demografi e şi etnografi e, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.


199

Anul 1940 din perspectiva rapoartelor Camerei de Muncă a Ţinutului Olt.1

Aspecte sociale şi economice

Victor-Albinel Firescu

Abstract

The year 1940 is very important for the romanian history. The political and territorial changes take place on a social and

political structure which infl uence in some way, and is infl uenced by these changes.

The social and economical aspects of Oltenia are very obvious, although they keep some specifi c traits for what happened to the whole country.

We analyse the status of enterprises, labour, working conditions, capital, the central and local administrative measures, all this being necessary to create a frame for the general perspective on the important facts that happened in 1940.

Situaţia economică a Olteniei în 1940 şi, mai ales, împrejurările în care au loc anumite transformări, nu poate face obiectul unei analize decât în contextul studierii întregii vieţi economice naţionale, care, la rândul său, încearcă infl uentele manifestărilor conjuncturale internaţionale.

Deplasarea evenimentelor productive din câmpul activităţilor economice superioare de aparate naţională, a provocat, pe de o parte, crize specifi ce epocilor de mobilizare, iar pe de altă parte, lipsa unui climat de siguranţă propice dezvoltării economice.

Structura economică a Olteniei, bazată în special pe agricultură, pe care s-a întemeiat și o importantă activitate industrială și comercială a fost marcată în cursul anului 1940 de un proces de stagnare. Cele mai

1∗ Prin decretul regal nr. 2919 din 13 august 1938 a fost instituită noua reformă administrativă. Judeţele au fost grupate în 10 ţinuturi, reprezentate de un rezident regal cu rangul de subsecretar de stat. Ţinutul Olt, cu reşedinţa la Craiova, avea o suprafaţă de 26942 km2 şi o populaţie de 1854220 locuitori cuprinzând judeţele Gorj, Dolj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Vâlcea. În această perioadă rezidenţii regali ai ţinutului Olt sunt Romulus Scărişoreanu şi Dinu Simion.


200

importante suprafețe agricole cultivate se înregistrează în Dolj, Mehedinți și Romanați (200-300.000 de hectare)2, urmează în ordine Olt, Vâlcea și Gorj.

Situația agricolă defi citară a fost infl uențată atât de condițiile naturale (inundații apoi secetă) dar și de lipsa brațelor de muncă. De asemenea, comerțul de cereale fi ind reglementat, iar prețurle fi xate prin barem ofi cial, majoritatea tranzacțiilor se desfășoară prin cooperative și federale comercianții neputând oferi prețurile de valorifi care. Prețul unor mărfuri chiar dublându-se, volumul tranzacțiilor a rămas foarte redus. De credit nu au mai benefi ciat decât acei comercianți care oricum aveau relații extinse, tradiționale pe piața comercială. În general s-a resimțit lipsa de capital de materii prime și de plasament al mărfurilor.

Anul agricol defi citar a contribuit la excesiva urcare a prețurilor la alimente și articole de primă necesitate ceea ce a determinat măsuri energice de combatere a speculei prin maximalizarea prețurilor la aceste articole.

Măsurile excepționale de concentrări și rechiziții care au intervenit pe parcursul acestui an au determinat extinderea comerțului cu vite3.

Industria a suferit infl uențele crizei ce a intervenit în urma măsurilor luate de către statele beligerante prin blocarea căilor maritime de transport. S-a resimțit lipsa materiilor prime, a creditului și a posibilităților de transport pe căile naționale și internaționale. Producția micșorându-se, în aproape toate sectoarele industriale s-au produs defi ciențe, în urma cărora măsurile de reducere a numărului de ore de muncă și concedierilor au apărut ca simptom frecvent, guvernul văzându-se obligat să intervină pentru reglementarea pe cale jurisdicțională a încetării chiar și temporare a activităților industriale.

În anul 1940, în evidența circumscripției teritoriale a Inspectoratului regional al Muncii Craiova, cuprinzând județele Dolj, Mehedinți, Gorj, Romanați și Olt; fi gurau 226 de întreprinderi dintre care: 32 întreprinderi metalurgice și mecanice, 46 alimentare, 26 de îmbrăcăminte și toaletă, 23 de lemn și mobilă, 31 de pielărie, blănuri și alte produse animale, 23 de construcții, 12 de artă și precizie, 14 industria cărții, 3 de textile, 7 de transport și depozitare. Dintre 5653 de salariați ocupați în aceste întreprinderi 4132 erau bărbați, 434 femei, 955 băieți sub 18 ani și 132 fete sub 18 ani4.

Dată fi ind dezvoltarea industriei forestiere în județul Vâlcea unde

2 Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, fond Camera de Muncă,, dos. 1/1940, f.25.3 Ibidem, f.27.4 Ibidem, f.28.


201

întreprinderile mari forestiere(Carpatina-Brezoi, Arnota-Bistrița, Namex-Vasilatul, CAPS-ul) cât și fabricile de cherestea cu joagăre speciale majoritatea pe apă sunt răspândite pe tot cuprinsul județului, cel mai mare număr de salariați se înregistrează în această industrie. De asemenea, un personal numeros este ocupat la lucrările de construcție feroviară de la Bumbești-Livezeni pe Valea Jiului și în întreprinderile de transport, la lucrările de încărcări și descărcări de mărfuri din porturile dunărene)5. Condițiile de igienă și siguranță sunt în funcție de mărimea întreprinderii și de mijloacele fi nanciare de care aceasta dispune. În vreme ce în întreprinderile mari, încăperile de lucru sunt spațioase, bine iluminate, aerisite, unele dintre ele prevăzute cu absorbitoare sistematice de praf benefi ciind și de băi; în întreprinderile mici încăperile au un iluminat defi citar, lucrătorii fi ind nevoiți să lucreze într-o atmosferă viciată din pricina lipsei de ventilație. Atelierele mici sunt instalate în camere de locuit, cele mai multe fi ind lipsite de condiții elementare de igienă.

În ceea ce privește organizarea muncii pe baze științifi ce în încercarea de a ține pasul cu procesul de industrializare din alte țări se înregistrează progrese ușoare însă doar în cazul întreprinderilor mari cum sunt: Carpatina-Brezoi, Întreprinderile Brătășanu, etc...

Salariații din întreprinderi erau români în proporție de 93%, numărul străinilor fi ind de 1800. Aceștia din urmă erau angajați pe de o parte datorită specialității lor, iar pe de altă parte din cauza faptului că sunt refugiați politici.

„O situație îngrijorătoare prezentau întreprinderile cu capital evreiesc, unde 70% din personalul superior și administrativ inferior era străin de neam. În urma măsurilor luate prin comisarii de românizare și a decretului lege de românizare procentul salariaților evrei a scăzut simțitor. Personalul de conducere a întreprinderilor industriale din această regiune este român. În ceea ce privește bolile, dat fi ind că în regiunea noastră nu avem industrii care să întrebuințeze materii prime vătămătoare sănătății nu înregistrăm boli profesionale decât brutăriile unde frământarea nu se face decât cu mâinile și unde lucrătorii se îmbolnăvesc în cazuri de hernie.

Bolile sociale sunt însă mult mai răspândite pe de o parte datorită nivelului scăzut al standardului de viață în care trăiesc majoritatea muncitorilor, iar pe de altă parte din cauza lipsei unei educații severe în această direcție.

În special lucrătorii prost hrăniți, trăind în locuințe mici și fi ind nevoiți să muncească în ateliere nesănătoase se îmbolnăvesc din cauza debilizării progresive de tuberculoză6.5 Ibidem, f.29.6 Ibidem, f.30.


202

Pe parcursul anului s-au încheiat 15 contracte colective de muncă dintre care 12 în întreprinderile de transport și depozitare și 3 în industria lemnului. Dintre acestea, două au fost încheiate prin hotărâri de arbitraj și anume: contractul colectiv dintre patronii cerealiști și căruțașii din portul Corabia și contractul colectiv dintre patronii cerealiști și muncitorii din portul Corabia, toate celelalte având loc pe baza negocierilor.

Contractele individuale de muncă, de obicei, sunt verbale, fapt pentru care confl ictele individuale de muncă au o mare frecvență, iar în soluționarea lor se invocă obiceiul creat în meseria respectivă. Cele înregistrate la Camera de muncă pe parcursul anului 1940 se repartizează astfel: 16 la Camera de Muncă Craiova, 8 la ofi ciul Județean Slatina, 11 la Tg-Jiu, 9 la Caracal, 7 la Râmnicu Vâlcea și 13 la Turnu Severin7.

Durata muncii în întreprinderile mari este de 8 ore, însă în întreprinderile mici și ateliere aceasta nu se respectă.

Controlul pentru descoperirea abuzurilor este destul de anevoios dat fi ind numărul mare de ateliere. Din pricina faptului că patronii lucrează alături de de salariații lor sunt puține cazurile de plângeri ale muncitorilor.

Odată cu procurarea mai difi cilă a materiilor prime unele întreprinderi pentru a asigura stabilitatea în serviciu a salariaților au redus numărul orelor de lucru, având în prealabil autorizarea Ministerului Economiei Naționale de la 8 ore la 6 ore cum este cazul întreprinderilor Brătășanu și Scrisul Românesc de la Craiova8.

În general salarizarea se face cu ora sau cu ziua, iar lucrul în acord nu se întâlnește decât în industria textilă de îmbrăcăminte și pielăriei. Din cauza comprimării activității industriale, micșorându-se numărul orelor de lucru s-a micșorat și câștigul lucrătorilor, în vreme ce indicele de scumpete al vieții a crescut față de anii precedenți de 2 și chiar de 3 ori. În aceste condiții protejarea muncitorilor era realizată pe de o parte prin fi xarea salariilor minimale, iar pe de altă parte prin deschiderea de cantine care să le ofere posibilitatea de a se hrăni la un preț adecvat puterii lor de cumpărare. Într-o circulară către Camerele de Muncă și Ofi ciile de Plasare din țară, din 12 mai 1941 se preciza: „Cantinele muncitorești și pentru șomeri au fost înfi ințate cu scopul de a veni în sprijinul celor cu un câștig de existență sub cel normal, pentru cei care nu au posibilitatea de a lucra și a celor inapți oricărei munci”9.

O parte importantă din personalul întreprinderilor sunt ucenici. În anul 1940 numărul ucenicilor înregistrați cu contract la Camera de Muncă era de 729 repartizați astfel: în Dolj - 228 băieți și 80 fete; în Gorj -33 7 Ibidem, f.31.8 Idem, dos. 1/1941, f.21.9 Idem, dos. 1/1940, f.31.


203

băieți și 9 fete; în Romanați - 25 băieți și 4 fete; Vâlcea - 89 băieți și 34 fete; Olt-32 băieți și 18 fete; Mehedinți - 157 băieți și 20 fete. Dintre aceștia majoritatea sunt de origine română, străinii fi ind foarte puțini într-o proporție de 0,11%. Din punct de vedere al studiilor situația se prezenta astfel: 17 dintre ei au mai puțin de 4 clase primare; 594 mai mult de 4 clase primare, iar 18- curs secundar de 2-3 clase. Ca și domeniu de activitate cei mai mulți sunt mecanici(117), lăcătuși(72), croitori(72 băieți și 121 fete), cizmari(937), tâmplari(44) etc...10

În privința capacității de cazare, în Circumscripția de Muncă Craiova sunt 5 cămine de ucenici ocupate la întreaga capacitate: la Craiova 34 de locuri, la Turnu Severin 59 de locuri, la Râmnicu-Vâlcea 60 de locuri, la Tg-Jiu 49 de locuri și la Slatina 67 de locuri11.

Organizarea învățământului profesional este bine pusă la punct. În circumscripția Camerei de Muncă Craiova funcționează 13 școli de ucenici dintre care 11 de băieți și 2 de fete pentru a căror dotare cu materialele necesare Camera a cheltuit numai în 1940 suma de 48800 lei. Un număr mare de ucenici frecventa regulat cursurile acestor școli, după cum urmează:la școala de ucenice Craiova la cele 3 clase erau un număr de 123 de ucenice; la școala de ucenici comerciali Craiova-136 ucenici; la școala de ucenici „Obedeanu” Craiova-334 ucenici; la școala de ucenici „Arte Grafi ce” Craiova - 63 ucenici; la școala de ucenice Râmnicu-Vâlcea - 88 ucenice; la școala de ucenici Râmnicu-Vâlcea -75 ucenici; la școala de ucenici nr.1 Tr. Severin - 182 ucenici; la școala de ucenici nr.2 Tr. Severin-137 ucenici; la școala de ucenici Tg-Jiu - 118; la școala de ucenici Slatina - 128; la școala de ucenici Caracal - 99; la școala de ucenici Corabia - 84; la școala de ucenici Drăgășani -105 ucenici. Comparativ însă, cu anul 1939 atât numărul ucenicilor înscriși cât și al celor care au urmat regulat cursurile este mai redus12.

În ceea ce privește ritmul de lucru, majoritatea întreprinderilor industriale din regiune lucrau neîntrerupt. Fabrica metalurgică Brătășanu de la Craiova lucra continuu la secția de fabricare a cocsului pe cale sintetică, având permanent un schimb de noapte stabilit prin rotație cu alte echipe care în timpul săptămânii lucrau ziua. De asemenea, brutăriile utilizează munca de noapte tot prin rotație. În industria ușoară reprezentată prin ramurile specializate în confecționarea de îmbrăcăminte și încălțăminte se practică pe scară extinsă munca la domiciliu. În majoritatea cazurilor se lucrează clandestin „întrucât nu sunt califi cați și fac o concurență neloială celorlalți meseriași și prin faptul că se sustrag de la plata impozitelor și de

10 Ibidem, f.33.11 Ibidem, f.3,5.12 Ibidem, f.37.


204

la celelalte îndatoriri legale13.În întreprinderile comerciale munca de noapte nu se prestează

decât în restaurante, berării și cârciumi. Însă odată cu instituirea stării de război sunt stabilite reguli stricte și pentru funcționarea acestora. Prin decizia ministerială No.11604/1941 „s-a aprobat ca pe tot timpul stării de răsboiu în localitățile unde se țin legal târguri săptămânale în zilele de Duminică și în sărbătorile legale, magazinele din zona târgului - exclusiv cârciumile pot fi deschise până la ora 12.

Când târgul se ține într-un oraș cu mai puțin de 8000 de locuitori întreg orașul se consideră ca făcând parte din zona târgului...”14

Un sector de activitate de o deosebită importanță prin forța de muncă angajată, prin intensitatea și natura schimburilor comerciale, prin poziționarea geografi că în ultimă instanță este sectorul portuar15. În porturile Turnu Severin, Calafat, Cetate, Bechet și Corabia sunt ocupați un total de 3169 muncitori dintre care 1463 lucrători manual permanenți și 1372 căruțași permanenți. Condițiile de muncă sunt stabilite conform contractelor colective de muncă astfel încât în cazul nemulțumirii confl ictele de muncă au o mare amploare.

În cursul anului 1940 activitatea în aceste porturi a fost mult sporită prin intensifi carea comerțului și trafi cului de transport cu Germania.

Un indicator important pentru analiza situației social-economice este structura și evoluția pieței muncii. Anul 1940 a adus și în regiunea Olteniei efectele crizei mondiale declanșată de războiul în curs. Pe piața forței de muncă asistăm la debutul unei simptomologii cauzată de migrația brațelor de muncă din teritoriile cedate, în special, în cazul ultimelor luni ale anului și care se va acutiza în anii următori. În plan social aceasta s-a tradus prin creșterea numărului de șomeri. Pe plan instituțional se solicită o mai mare atenție din partea autorităților. Raportul între cererea și oferta locurilor de muncă se afl ă într-un vizibil dezechilibru. Astfel, Ofi ciul de plasare Craiova a primit în cursul anului 1940, 3219 oferte, 3319 cereri și a făcut 3082 plasări. Ofi ciul de plasare Turnu Severin a primit 1690 oferte, 1597 cereri și a plasat 1586 salariați. Ofi ciul de plasare Râmnicu-Vâlcea a primit 1556 oferte, 1090 cereri și a plasat 1067 salariați16.

Accentuarea acestei tendințe este marcată în anii următori de intervenția promptă a autorităților pentru „stârpirea vagabondajului”17. Conducătorul statului, I. Antonescu consemna într-una dintre rezoluții: „Cine refuză locul ce i se oferă nu mai are drept la ajutorare. Dacă Ofi ciul

13 Ibidem, f.38.14 Idem, dos. 1/1941, f.20. 15 Idem, dos. 1/1940, f.38.16 Ibidem, f.41.17 Idem, dos.1/1942, f.59.


205

Central de românizare va face altfel, va fi răspunzător. I se vor imputa toate sumele acelor care nu vor să muncească. Paraziții neamului trebuie extirpați cu brutalitate și fără milă. Am avut multe profesiuni ticăloase în țară: politician, agent electoral, cerșetori, trafi canți de infl uență. Acum este pe cale să ia fi ință aceea de refugiat. Nu se poate! Toți să muncească. Statul nu se poate salva decât prin muncă...”18. În privința străinilor pe lângă Inspectoratul de Muncă Craiova a funcționat o comisie pentru revizuirea acestora. Până la 11 aprilie 1940 fuseseră analizate 1756 de cereri de revizuire după cum urmează:

767 erau prelungite cu drept de exercitare a profesiei;- 900 erau prelungite fără drept de exercitare a profesiei;- 57 respinse;- 22 înaintate ministerului Muncii spre soluționare;- 8 înaintate Direcției generale a Poliției;- 2 înapoiate Inspectoratului legionar de poliție pentru completarea - actelor.

„Din cei 1756 supuși streini ce au introdus cereri la revizuire au depus taxa prevăzută de Decretul Lege pentru înfi ințarea Fondului Muncii numai 139. Până la 31 decembrie 1940 comisia de revizuire nu a început încă lucrările pentru prelungirea termenului de ședere în țară pe anul 1941”19. Starea fi zică și morală a salariaților face obiectul analizei detaliate în raportul Camerei de Muncă importanța fi ind dată de repercusiunile asupra productivității muncii și a mentalului colectiv. „În general starea fi zică a salariaților de toate categoriile este mediocră din cauza nivelului coborât al standardului de viață. Ucenici care nu sunt adăpostiți în cămine locuiesc uneori în condițiuni foarte grele la patronii lor din care cauză o mare parte dintre ei sunt debili. Această problemă comportă o deosebită atenție pentru că apărarea sănătății lor se impune încă din primele faze ale activității lor în câmpul muncii. Sub acest raport salariații întreprinderilor mari sunt într-o situație mai bună pe de o parte pentru că lucrează în condițiuni mai ușoare, iar pe de altă parte că aceste întreprinderi le acordă avantaje prin crearea de cantine muncitorești, dispensare etc...

În cursul anului 1940 trupa teatrului „Muncă și Voie Bună” a dat în orașul Craiova 11 spectacole la care au luat parte 642 spectatori. Secția locală a organizației „Muncă și Voie Bună” nu a putut activa în cursul acestui an din cauza numeroaselor concentrări și a restricțiilor impuse în legătură cu organizarea excursiilor, șezătorilor”20.

Situaţia socială din 1940, la nivelul întregului ţinut Olt este infl uenţată de mai mulţi factori direcţi şi indirecţi. Agravarea situaţiei internaţionale din 18 Ibidem, f.87.19 Idem, dos. 1/1941, f.41.20 Ibidem, f.43.


206

anul anterior se răsfrânge acum asupra aprovizionării, care se face mult mai greu. Preţurile alimentelor şi bunurilor de strictă necesitate: produse petrolifere, stofe, sare, etc… cresc foarte mult, unele fi ind foarte greu de procurat. Evoluţia indicelui de „scumpete” la bunuri, în Mehedinţi de pildă, se prezenta astfel: la porumb 116% în 1940 faţă de 1937 şi 44,75% faţă de 1939; la stofă 122% faţă de 1937 şi 53% faţă de 1939; la alimente(carne, făină, pâine, untură, brânză etc…) între 50% şi 75% faţă de 193721.

Dacă la nivelul întreprinderilor, condiţiile de lucru şi igienico-sanitare erau difi cile, cu atât mai prost arată situaţia forţei de muncă ocupată în agricultură. Urmarea directă a acestor condiţii precare, tifosul exantematic, face ravagii. Intr-o adresă din 23 aprilie 1940 a Serviciului Sanitar Dolj către Rezidentul Regal al ţinutului Olt, se face un raport detaliat, propunându-se şi soluţii privitor la epidemia de la Domeniile Regale Segarcea: „… În comuna Segarcea unde avem declarată epidemie de Tifos Exantematic, cele două focare în care au apărut cazurile, se afl ă: unul printre ţiganii din satul de ţigani situat în Administraţia Domeniilor Coroanei şi comuna Calopăr şi al doilea în cazărmile de vis-a-vis de Crama Domeniilor, în care sunt cantonaţi ţigani angajaţi la muncile agricole ale Domeniilor Coroanei. În primul focar măsurile de izolare şi combatere se aplică în bune condiţiuni. În al II-lea focar, unde sunt mai multe cazărmi în care sunt cantonaţi atât muncitori ţigani, cât şi oameni aduşi din Ardeal, măsurile de izolare şi combatere se fac foarte difi cil.

O primă greutate de care ne izbim este că administraţia locală a Domeniilor Coroanei, nu admite ca ţiganii contacţi cu bolnavii ce s’au izolat la spital, să fi e ţinuţi în carantină 19 zile, ci-i scot la muncile agricole unde pot lua contact cu muncitorii din celelalte cazărmi.

De asemenea, constatăm că deşi au circa 400-500 muncitori angajaţi şi cazarmaţi la Domenii, nu există nici o instalaţie cât de simplă de bae sau duşuri. Socotim necesar ca Domeniile Coroanei să instaleze atât 2-4 cade de băi cât şi 10-15 duşuri pentru muncitorii ce-i are angajaţi. De asemenea este absolut necesar un cuptor fi x sau mobil pentru deparazitări. Este necesar ca în afară de personalul sanitar auxiliar ce-l are Ministerul Sănătăţei, în comuna Segarcea, Domeniile Coroanei să aibă unul sau chiar doi agenţi sanitari”22.

În Gorj, o adresă a Prefecturii către Ministerul de Interne, anunţa aplicarea măsurilor pentru eradicarea focarului de tifos de la Budieni.

Aceeaşi adresă confi rma, ca urmare a demersurilor anterioare, distribuirea către familiile sărace ale concentraţilor a 4 vagoane porumb donate de Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Ionescu Şişeşti şi două 21 Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale, fond Rezidenţa Regală, dos 3/1940, f.49.22 Idem, dos 35/1940, f.120.


207

vagoane de la Prim Ministrul Gheorghe Tătărescu23.Detaliile sociale şi economice ale acestei perioade, chiar cu o notă

particulară, specifi că zonei la care ne referim, sunt extrem de utile pentru evidenţierea cadrului general în care au avut loc şi prefacerile politice cu o înlănţuire evenimentală asupra naţiunii române, până în prezent. Înţelegerea de la 23 august 1939 între reprezentanţii a doi centrii de putere, cu referire la terţii fără acordul acestora (tocmai de aici lipsa de legitimitate) a constituit premisa anului nefast (1940) al României cu grave consecinţe inclusiv în planul relaţiilor internaţionale, păstrând principiul politicii de forţă şi arbitoriu în locul celui axat pe negociere.

23 Ibidem, f.132.


209

Paradigme ale celui de-al doilea război mondial.Lagărul de la Târgu-Jiu

Eugenia FirescuVictor-Albinel Firescu

AbstractAfter the beginning of the second world war, the good Romanian-

Polish diplomatic relations continued with the help Romania offered to a large number of Polish refugees ( over 100.000 persons). Romania also, eased the transit of the National Treasury of Poland. To receive the refugees, uptown Târgu-Jiu was built a camp that had a capacity of 10.000 persons. During the Antonescu regim the camp becomes a political camp ( here were arrested opponents to the regim – legionars, comunists) . This camp also becomes the shelter to some personalities from a tougher german invasion. Clearly, it was not an extermination camp. Through its capacity and its placeing, the Târgu-Jiu camp played a social and economic role over the whole region and through the quality of the people arrested here gernerated an important political interest.

Relaţiile internaţionale între 1919 şi 1939 au stat sub semnul sistemului de pace versaillez, realizat la sfârşitul Marelui Război. Tensiunile acumulate în această perioadă s-au concretizat în izbucnirea, în septembrie 1939, a celui de-al doilea război mondial. Istoricii au format diverse terorii cu privire la cauzele noii confl agraţii mondiale, care, în linii generale, converg către o cauză care s-a afl at şi la baza declanşării primului război mondial: lupta pentru „apărarea intereselor vitale” de stat1.

România, în virtutea tradiţiei, a căutat să constituie un pol de stabilitate prin alcătuirea unor sisteme de alianţe – la care un aport deosebit şi-a adus politicianul oltean de anvergură internaţională N. Titulescu2 -

1 Vezi, A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999; Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei (1919-1945), vol. V, Institutul European, Iaşi, 1998; Idem, Istoria secolului XX, vol. I, Editura All, Bucureşti, 19882 Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifi că, Bucureşti, 1967;Otilia Gherghe „Nicolae Titulescu – corespondenţă inedită” în Oltenia, seria a III-a, an VIII, 2004, nr. 1.


210

care să contrabalanseze tendinţele revizioniste. În iunie 1921 a fost creată Mica Înţelegere, cuprinzând România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În februarie 1934, Grecia, România, Iugoslavia şi Turcia s-au constituit în Înţelegerea Balcanică. În martie 1921, s-a semnat convenţia de alianţă între România şi Polonia, tratat reînnoit în martie 1926. La 10 iunie 1926, s-a semnat tratatul dintre România şi Franţa pentru ca în septembrie acelaşi an să se încheie tratatul cu Italia. România a aderat la pactul Briand-Kellog din 27 august 1928, iar la 9 februarie 1929 a semnat şi protocolul de la Moscova. La 3 iulie 1933 România a semnat la Londra Convenţia de defi nire a agresorului şi a teritoriului şi a aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie 19333.

Ascensiunea extremei drepte în Europa, coroborată cu politica de conciliatorism a Franţei şi Marii Britanii au condus însă la destrămarea sistemului diplomatic realizat. Evenimentele internaţionale se succed cu repeziciune pe linia revizionismului. În 1935 are loc agresiunea Italiei asupra Abisiniei. La 7 martie 1936, Germania reocupă zona demilitarizată renană. Războiul din Spania (1936-1939)este o veritabilă repetiţie înaintea declanşării războiului mondial. Pe 12 martie 1938, Germania ocupă Austria, în aprilie Anshluss-ul, fi ind ratifi cat de 97% din populaţia celor două ţări. La 29 septembrie 1938, prin „arbitrajul” italo-german de la Viena sudul Slovaciei. Pe 15 martie 1939, Germania ocupă Slovacia, iar în aprilie Italia invadează Albania. La 23 august 1939 a fost semnat pactul Ribbentrop-Molotov cu grave consecinţe asupra României. La 1 septembrie 1939 trupele germane pătrundeau în Polonia.

Începuse confl ictul ce avea să devină al doilea război mondial.În aceste condiţii, România, deşi nu a putut interveni militar, a

înlesnit tranzitul materialului de război destinat victimelor agresiunii şi membrii guvernului, şi a permis evacuarea tezaurului Băncii Poloniei. Tot în România, s-au retras preşedintele republicii dar şi peste 100 000 de polonezi, dintre care cca. 60 000 militari. La Craiova, Brăila, Braşov, Iaşi, Focşani, Constanţa, Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu, Bacău, Roman, Tr. Severin, Rm. Vâlcea, Slatina, Caracal, Corabia, Călimăneşti, Bicaz, Ocnele Mari, Herculane, Băile Govora, Tg-Jiu au fost repartizaţi refugiaţii primei ţări victime a celui de-al doilea război mondial4.

„Oraşul Târgu Jiu a fost una dintre localităţile româneşti care au primit în toamna şi în iarna anului 1939, mii de refugiaţi militari civili şi 3 ***Istoria românilor, coordonator Ioan Scurtu, Vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003. Vezi şi Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifi că, Bucureşti, 1968; Idem, Înţelegerea Balcanică, Editura Academiei, Bucureşti, 1972; Probleme de politică externă a României (1918-1940), coordonator Viorica Moisuc, Editura Militară, Bucureşti, 1988.4 „Polonezi în România după anul 1939” în Oltenia, Craiova, 1996, passim.


211

polonezi”5. În condiţiile în care populaţia Târgu-Jiului număra, la 1 iulie 1937, circa 10 960 de locuitori (fără comunele suburbane), constituirea unei tabere la marginea de răsărit a oraşului, pentru care se estima o capacitate de cca. 10 000 refugiaţi avea un impact economic şi social major asupra întregii regiuni.

O situaţie ofi cială din 12 octombrie 1939 făcea referire la numărul refugiaţilor polonezi stabiliţi până la acel moment pe întreg teritoriul Olteniei după cum urmează: „… în Mehedinţi 1575 internaţi, dintre care 1325 la Tr. Severin şi 250 la Strehaia; în Vâlcea 2475 repartizaţi astfel: 627 Rm. Vâlcea, 800 Călimăneşti, 420 Drăgăşani, 327 Govora, 301 Ocnele Mari; în Gorj erau 904 în Tg-Jiu; în Dolj 3170 - 8 în Filiaşi, 1900 Calafat, 1262 Craiova; în Romanaţi -3000 din care 2100 în Caracal, 400 Balş şi 500 Corabia: în Olt 1490 – toţi în Slatina”6.

O parte dintre aceştia au plecat din ţară în scurt timp. Comisariatul de poliţie Balş raporta că au părăsit lagărul din acel oraş un număr de 111 refugiaţi polonezi, de origine etnică germană, însoţiţi de un ataşat al Ambasadei Germane, numiţii urmând a părăsi ţara prin punctul de frontieră Vârciorova7.

În toamna anului 1939 oraşul Tg-Jiu este ameninţat de pericolul foametei şi epidemiilor. Din cauza timpului ploios şi a lipsei mijloacelor de transport populaţia nu s-a putut aproviziona cu lemnele necesare. Chiar şi în aceste condiţii, transporturile de lume şi alimentele sunt direcţionate „abuziv” spre tabăra refugiaţilor polonezi8.

Până în primăvara anului 1940 situaţia socială a locuitorilor din Târgu Jiu şi împrejurimile sale devine dramatică. Într-o adresă a Prefecturii Judeţului Gorj către Ministerul de Interne, din 28 februarie 1940 semnată de prefectul col. Şerban Leoveanu se raporta: „ Nevoile populaţiei în porumb se accentuiază tot mai mult. În urma intervenţiei ce am făcut la domnul Ministru Gr. Ionescu Şişeşti cu ocazia conferinţei de la ţinutul Olt în ziua de 21 , domnia sa a binevoit a dona pentru ajutorul cu porumb a familiilor concentraţilor suma de 200 000 lei. Cum din această sumă nu putem procura decât 5-6 vagoane, rugăm stăruitor a ni se repartiza pentru satisfacerea tuturor familiilor sărace ale concentraţilor, circa 30 vagoane porumb.

Se simte de asemenea o mare lipsă de bumbac. Cantităţile ce vin prin cooperative, sunt prea mici şi satisfac într-o mică măsură cu totul

5 Otilia Gherghe, Tabăra pentru refugiaţi militari polonezi de la Târgu Jiu din anii 1939-1941, în „Oltenia. Studii şi comunicări. Polonezi în România după anul 1939”, Craiova, 1996, p. 70.6 Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale; fond Rezidenţa Regală, dos 51/1939. 7 Idem, dos. 35/1940, f.58.8 Idem. dos 106/1939, ff 6-7.


212

redusă marilor nevoi ale populaţiei. Zilnic, sute de femei se prezintă la prefectură şi solicită bumbac. Aprovizionarea cu cantităţile de bumbac necesare distribuite contra cost ar fi o binefacere pentru populaţie şi ar avea un mare efect moral asupra concentraţilor şi familiilor lor. Rugăm stăruitor a ni se repartiza 10 000 pachete bumbac, care să fi e distribuit prin prefectură.

Insistăm din nou de a se descongestiona oraşul de polonezi, civili şi militari datorită cărora viaţa în oraş şi în judeţ s-a scumpit enorm şi spre a se evita pericolul unei epidemii inerentă condiţiunilor rele de igienă a lagărului în care sunt cazaţi…”9

În scopul înfi inţării taberei, Primăria Târgu – Jiului a repartizat o suprafaţă de 25 hectare, între cimitirul catolic şi cimitirul de onoare al oraşului, despăgubirea fi ind estimată la 6 283 620 lei. Lucrările care au demarat în preajma datei de 15 octombrie 1939 au fost fi nalizate relativ repede de societăţile Cernătescu şi Proca din Târgu-Jiu. Pentru a asigura alimentarea electrică, primăria a propus achiziţionarea unui nou grup electrogen, pe lângă cele existente. Aprovizionarea cu lemn se făcea prin redirecţionarea aproape în exclusivitate a transporturilor de material lemnos, ceea ce a generat nemulţumiri în rândul populaţiei locale s-a făcut simţit mai ales în ceea ce priveşte dotarea cu mobilier şi veselă a lagărului. Până la începutul anului 1940 au mai fost amenajate capela taberei, mai multe puncte sanitare, săli de cursuri, ateliere, cluburi gen universitate populară. De asemenea, autorităţile române au luat toate măsurile pentru asigurarea ordinii în localitate şi pentru îmbunătăţirea (în limita posibilităţilor) condiţiilor de viaţă ale refugiaţilor. Iniţial, nu au existat ordine de restricţii privind circulaţia militarilor polonezi. Refugiaţii aveau acces două zile pe săptămână la băile comunale şi, de asemenea, benefi ciau, în condiţiile stabilite de comandamentele polonez şi român, de liberul acces în oraş, duminica de sărbători sau de dreptul de a efectua vizite rudelor din alte localităţi. Regimul ofi ţerilor era chiar mai lejer. Tot în sensul amintit, s-a acţionat pentru înfi inţarea de cursuri pentru copii „în vârstă de şcoală”. Şcoala de băieţi nr. 1 şi Liceul Tudor Vladimirescu au găzduit cursuri primare şi respectiv gimnaziale, predate în „limba maternă de către profesori califi caţi dintre refugiaţi, la care s-a adăugat cursul de limba română”10.

Toate acestea au uşurat, în general, viaţa refugiaţilor polonezi, unii dintre ei chiar stabilindu-se în Tg – Jiu.

Primul comandant al lagărului de refugiaţi polonezi a fost colonelul Constantin Moldoveanu, care printr-o atitudine „binevoitoare” a permis constant „evadarea” celor care se îndreptau spre front. Un apropiat al 9 Idem, dos 35/1940, f. 84.10 Otilia Gherghe, Tabăra pentru refugiaţi militari polonezi de la Târgu-Jiu, p. 73-77.


213

colonelului Moldoveanu era doctorul Constantin Lupescu(1905-2000), medic primar, şeful secţiei de boli infecţioase a spitalului din Tg-Jiu şi omul prin intermediul căruia ne-au parvenit informaţii valoroase11. Alături de medicul polonez Pobotzki şi de Ana Aposteanu, medic şef al laboratorului din Tg-Jiu, acesta a asigurat îngrijirea medicală pentru refugiaţii polonezi.

După recrutarea colonelului Moldoveanu în garda lui Antonescu, la conducerea lagărului a fost numit colonelul Dumitrescu, om destoinic, prin care tradiţia bunelor relaţii româno-poloneze a fost cultivată cum nu se poate mai bine. Ca drept dovadă se prezintă publicarea în ziarul local de către un grup de polonezi în frunte cu căpitanul Iosef Wl. Kobylanski a unei „ mulţumiri în versuri”: „ Prietenului nostru bun”

Avem mulţi prieteni în RomâniaSă nu-ntrebaţi câţi – căci prea puţin înseamnă, În unul, însă, stăruie prieteniaCă-i bun Român şi sufl etu-l îndeamnă.

Durerea el ne-o cercetează ‘ ntruna;Pe tineri şi bătrâni, cum se cuvine.El îi cinsteşte. Mângâie întotdeaunaPe cei ce azi n-au ţară, zori, cămine…

Din inimi implorăm noi, astăzi, ProniaPe cel ce cu atâta omenieA înţeles dezastrul din Polonia,Pe Dumitrescu, bun şi nobil, să ni-l ţie!...”12

După plecarea polonezilor, lagărul din Tg-Jiu a fost transformat, în perioada antonesciană în lagăr de deţinuţi politic, conducerea acestuia fi ind încredinţată colonelului Zlătescu, un personaj de „o răutate cumplită faţă de subalterni şi faţă de deţinuţi, fi ind un adevărat temnicer”13.

La 12 septembrie 1942, la conducerea lagărului a fost numit conform ordinului de zi nr. 402/1942 colonelul Şerban Leoveanu, rămânând în această funcţie până la data de 30 martie 1944, când este trecut în rezervă şi concentrat la Centrul Teritorial Gorj. Acesta a ştiut să manevreze într-o perioadă tulbure din punct de vedere istoric, asigurând un climat de protecţie celor internaţi aici. „Mi-e gândul la fostul meu Comandant. I-am consacrat în sufl etul familiei o icoană. Admirabil om şi 11 Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi şi Spiritul Olteniei, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2008, p. 108.12 Ibidem.13 Ibidem p. 109.


214

superior model de om! Mi-a rămas inima agăţată de candela din biroul lui şi mi-e dor, închipuiţi-vă! – de Lagăr, din pricina Comandantului”, avea să scrie Tudor Arghezi în 1946 într-o scrisoare adresată prietenului său scriitor – epigramist Al. C. Calotescu - Neicu14.

La 1 octombrie 1943, Tudor Arghezi publicase în ziarul „Informaţia zilei”15 un deosebit de acid pamfl et, intitulat „ Baroane” cu referire directă la baronul Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Grefat pe fundalul situaţiei de pe front, deloc favorabilă Germaniei, pamfl etul a generat o vie nemulţumire a cercurilor germane, cerându-i-se explicit Mareşalului deportarea scriitorului într-un lagăr german. Opoziţia conducătorului statului român „Arghezi a greşit aici, va ispăşi aici!” l-a salvat pe autor. La procesul lui I. Antonescu, Tudor Arghezi citat ca martor al acuzării, avea să declare că s-a bucurat de condiţii „blajine”: „În fond, el ne-a scăpat de la moarte; pe mine şi pe alţii (…) Ştiam de la colonelul Leoveanu, care era în legătură fi rească şi directă cu Preşedinţia, că exista chiar un plan de evacuare secret, în cazul în care nemţii ar fi atacat lagărul… Nu cred că iniţiativa era străină Mareşalului, mai ales că ordinul de a fi arestat venea direct de la el, ferindu-mă de o altă arestare, pe care ar fi dorit-o Killinger”16.

La 20 decembrie 1943, Tudor Arghezi a părăsit lagărul de la Tg-Jiu. Între deţinuţii mai cunoscuţi ai Lagărului de la Tg-Jiu, după cum prea bine îşi amintea doctorul Constantin Lupescu, unii dintre aceştia benefi ciind de îngrijiri medicale din partea sa, menţionăm pe Gheorghe Gheorghiu Dej17, Mihail Ralea, pe scriitorul şi gazetarul Zaharia Stancu, pe etnograful, sociologul şi fi lozoful Ernest Bernea, pe misticul ortodox Sandu Tudor şi chiar scriitorul Victor Eftimiu „suspectat ca agent al Moscovei, duşman al regimului mareşalului Antonescu, ca francmason gradul 33, ca susţinător al iudaismului internaţional”18.

Referitor la activitatea celulei comuniste din Cadrul Lagărului, dispunem de mărturisirea colonelului Leoveanu cu privire la construcţia 14 Idem, Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului, Editura Măiastra, Tg-Jiu, 2010, f. 138.15 Ibidem, p. 143.16 Ibidem, p. 129.17 În vara anului 1943, au fost transferaţi în Lagărul de la Tg-Jiu, de la închisoarea din Caransebeş, foştii capi ai mişcării greviste din 1933 (Uzinele Griviţa): Gheorghe Gheorghiu Dej şi Chivu Stoica. La scurtă vreme au urmat Nicolae Ceauşescu şi A. Trofi movici. Aceasta a condus la întărirea celulei comuniste existente în Lagăr condusă de Ovidiu Şandru, ulterior înlocuit cu Gheorghiu Dej (după evadare s-a ascuns în casa preotului de la Biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, viitorul patriarh Iustinian Marina), existând, de asemenea, posibilitatea menţinerii legăturii cu membrii Comitetului Central din ilegalitate – Ilarion Ţin „Gheorghiu Dej devine lider al comuniştilor” în „Jurnalul Naţional”, 21 septembrie 2005 apud Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi – un elogiu…, p.107.18 Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi şi Spiritul Olteniei, p. 111.


215

bisericii din lagăr către părintele Valeriu Anania, şi el „oaspete” al lagărului, transferat în februarie 1944, de la Jilava: „- Vezi dumneata părinte, bisericuţa aceasta a fost în întregime lucrată de comunişti, fi indcă doar printre ei se afl ă meşteri califi caţi pentru o astfel de treabă. Ştii însă ce s-a întâmplat? La sfi nţire, i-am invitat şi pe ei să participe, dar au refuzat: «Domnule comandant, ne-aţi dat ordin, am făcut-o, dar în ea nu intrăm?»…Şi asta, vezi, se cheamă tot consecvenţă”19.

De altfel, în ceea ce priveşte activităţile generale desfăşurate de cei internaţi în lagăr, putem vorbi chiar de o amprentă social-economică, chiar dacă delimitată ca spaţiu şi perioadă, totuşi importantă. Au fost organizate ateliere meşteşugăreşti pentru desfacerea produselor mizându-se pe colaborarea cu ziarul local în vederea asigurării publicităţii. Astfel, în Gorjeanul din 14-21 septembrie 1943 apare următorul anunţ: „Lagărul de internaţi politici, din localitate, dispunând de specialişti croitori şi cismari, primeşte comenzi de la particulari pentru haine bărbăteşti şi de dame (tailleuri, pardesiuri, mantouri) precum şi încălţăminte, după cele mai noi modele”20.

Într-un alt anunţ afl ăm şi programul de primire al comenzilor: „Lagărul de internaţi politici din Tg-Jiu, dispunând de buni meseriaşi: cismari, croitori, tinichigii primeşte comenzi de la particulari, în condiţii foarte convenabile. În fi ecare joi dimineaţa între orele 7 şi 13 se primesc comenzi se fac probe la Expoziţia lagărului din str. Victoria Nr. 50, alături de ziarul Gorjeanul”21.

În toamna anului 1943, s-a desfăşurat la Craiova „Săptămâna Olteniei”, prilej cu care s-au etalat, în cadrul unei expoziţii cu caracter reprezentativ meşteşugăresc şi obiecte de artă lucrate de meseriaşii internaţi. Săptămânalul „Gorjeanul” relata evenimentul: „Lagărul de internaţi politici din oraşul nostru a deschis în Craiova, str. Unirii, Nr. 62, o bogată expoziţie de obiecte de artă, din alabastru, lemn, împletituri de răchită, frânghii (diferite mărimi), căpestre, săpun de rufe, etc…Toate vânzându-se cu preţuri foarte convenabile. Aceste obiecte sunt executate, cu multă îngrijire, de către internaţii lagărului, iar preţurile cu care se vând sunt în aşa fel calculate, încât nu acoperă decât valoarea materialului întrebuinţat şi mâna de lucru”22.

De asemenea, în urma unei expoziţii datată 24 februarie 1944 şi semnată de comandantul Şerban Leoveanu şi locotenentul administrativ M. Cărbunaru, cunoaştem lista obiectelor (lucrate de deţinuţii din Lagărul de la Tg-Jiu) ce urmau a fi prezentate spre licitaţie: peste 30 000 căpestre, 19 Idem, Tudor Arghezi – un elogiu…p. 124-126.20 Ibidem, p. 90.21 Ibidem, p. 91.22 „Gorjeanul”, nr. 39-40, 31 octombrie, 1943.


216

2 730 şleauri, peste 5 000 frânghii noi din câlţi de cânepă şi altele23.Încă de la sfârşitul perioadei interbelice, situaţia social-economică

a Gorjului înregistrase serioase modifi cări de structură. O pondere tot mai mare în cadrul economic este ocupată de industria mare, mai ales în nordul judeţului, unde au demarat lucrări importante la construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni sau au fost înfi inţate întreprinderi, unele cu caracter strategic, ce preluau o parte însemnată din forţa de muncă locală.

La construcţia linii ferate Bumbeşti-livezeni, începută în 1937, care se întindea în judeţul Gorj pe o distanţă de 19 km în munţii şi 12 puncte de lucru distanţate, lucrau în 1939, 771 muncitori aprovizionaţi de opt întreprinderi particulare, printre care, „Inginer Eremia şi Prager”, „Inginer Mareş” şi societatea „Edilitatea”, În acelaşi an (1937), la 10 octombrie, lucrările de construcţie la Pirotehnica Armatei Valea Sadului erau executate de întreprinderea A. Ioanonici, care utiliza între 500 şi 1000 muncitori.24

Pentru executarea acestor lucrări de construcţii erau utilizaţi contra plată şi internaţii din Lagărul de internaţi politici din Târgu-jiu, sume din care 70% erau reţinute şi 30% li se dădeau lor pentru diferite nevoi.25

Între anii 1940-1944, tabăra de refugiaţi polonezi, ulterior cu statutul de lagăr de internaţi politic, a stat în centru preocupărilor autorităţile administrative locale şi politico-militare autohtone sau de ocupaţie şi, reprezentând prin destinaţia sa, prin numărul, personalitatea sau activităţile celor care i-au fost „oaspeţi” la un moment dat, un element primordial al vieţii publice, a generat, până în prezent un interes constant, alimentat uneori, tocmai de cunoaşterea relativă sau nuanţată în funcţie de regimul politic.

Din datele de care dispunem până în acest moment, se pare că activitatea lagărului de la Tg-Jiu se continuă până spre sfârşitul anului 1944.

În acest sens menţionăm telegrama Prefecturii Gorj către Ministerul Afacerilor Interne, Subsecretariatul de Stat al Poliţiei şi Siguranţei, din 13 noiembrie 1944, care solicita aprobarea telefonică pentru ca lagărul de internaţi politici să primească un număr de 350 de oameni din Gorj26, probabil prizonieri de război, dacă avem în vedere că la aceea dată mai funcţiona la Bărbăteşti, lângă Târgu-Cărbuneşti, o tabără de prizioneri supraaglomerată (peste 3000).27

23 Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi – un elogiu…, p.91.24 Servicul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, fond Casa Asigurărilor Sociale ofi ciul Tg-Jiu, inv. 77, dos. 13/1938, f5, 7, 21, 21/1942-1943, f48; dos. 12/1937, f22.25 Idem, dos.20/1942, f.9.26 Idem, fond Prefectura Gorj, inv. 34, dos. 1/1944-1945, f.14.27 Idem, fond Legiunea de Jandarmi, inv. 31, dos. 7/1944, f.63.


217

Problema frontierei româno-ungare din perspectivă britanică la sfarşitul celui de al doilea

razboi mondial

Marian-Alin Dudoi1

SummaryRomanian-hungarian frontier problem from the british perspective in

the aftermath of world war two

In August 1940, north-eastern Transylvania, Romanian territory, was given by Germany and Italy under political and military pressure to Hungary. In March 1945, Soviet Union rendered it back to Romania until the peace treaty.

Because both Romania and Hungary were defeated in the second world war, Paris Peace Conference had to decide if Romania rendered whole Transylvania or the most part of it. Great Britain tried to fi nd the best solution to be followed in the matter of Romanian-Hungarian frontier, knowing that the Soviet Union had a not denying military and political power in Central and Southern Europe. Finally, victorious countries, Great Britain included, agreed Romania would get whole Transylvania.

Key Words: Cold War, communism, Council of Foreign Ministers, Foreign Offi ce, Paris Peace Conference (1946), Transylvania, Soviet Union. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat pentru România

şi Ungaria redeschiderea problemei frontierei transilvănene. Conform articolului 19 din Convenţia de armistiţiu cu România, Dictatul

de la Viena era anulat, astfel că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) urma să fi e restituită României”2.

1∗ Prof. drd., Grupul Şcolar „Horia Vintilă” şi Şcoala cu clasele I-VIII, oraş Segarcea (judeţul Dolj).2 România – marele sacrifi cat al celui de al doilea război mondial, Editată de Arhivele Statului din România (coordonator: Marin Radu Mocanu), vol. I, Bucureşti, 1994, doc. 182, Convenţia de Armistiţiu a României cu Naţiunile Unite din 12.09.1944, semnată la Moscova, p. 313.


218

Informat de ministrul justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Vişoianu, ministrul Afacerilor Străine, i-a adus la cunoştinţă lui James Marjoribanks, reprezentantul britanic politic interimar, la 23 ianuarie 1945 probabilitatea căderii guvernului Rădescu; după recenta călătorie la Moscova, Ana Pauker a precizat comuniştilor români dorinţa Uniunii Sovietice de a se forma un guvern al Frontului Naţional Democrat – alianţa politică a comuniştilor români – căruia sovieticii îi vor acorda cobeligeranţa României, îi vor permite întoarcerea prizonierilor de război români, vor accepta anularea Dictatului de la Viena şi livrarea de materii prime3. Afi rmaţiile Anei Pauker denotau în mod clar dorinţa Uniunii Sovietice de a se implica în politica românească.

Reacţionând la nota noului guvernului român prosovietic condus de Petru Groza din 8 martie 1945, Stalin a dispus la 9 martie ca Transilvania de nord-est să fi e redată României.

La 5 septembrie 1940 în Camera Comunelor şi în Camera Lorzilor, primul-ministru Winston Churchill şi lordul Halifax, secretar de stat al Foreign Offi ce, declaraseră ferm opţiunea Marii Britanii de a nu recunoaşte Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care Ungaria horthistă anexase, cu sprijinul Germaniei hitleriste şi al Italiei fasciste, Transilvania de nord-est, iar la 10 martie 1943 în urma unei interpelări a lui Ivor Thomas, membru laburist al Camerei Comunelor, Anthony Eden, noul secretar de stat al Foreign Offi ce, a reconfi rmat opţiunea britanică din 1940, iar preşedintele cehoslovac în exil, Edvard Beneş, dezvăluise la 10 martie 1944, în urma călătoriei efectuate la Moscova, în interviul acordat cotidianului „Daily Express” opţiunea lui Iosif Stalin referitoare la dorinţa Uniunii Sovietice de restituire integrală a Transilvaniei, României (subl. ns.)4. Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu a Ungariei cu Naţiunile Unite, semnată la Moscova la 20 ianuarie 1945, a prevăzut anularea Dictatului de la Viena din 30 august 19405. 3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia Microfi şe Anglia 1940-1945, plicul nr. 80 (reprezentând microfi şele Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371/48536), Telegrama lui Marjoribanks nr. 75 din 23.01.1945 pentru Foreign Offi ce, microfi şa 140.Idem, plicul nr. 91 (reprezentând microfi şele Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371/48547), Telegrama lui Marjoribanks nr. 75 din 23.01.1945 pentru Foreign Offi ce, mf. 117.4 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Comitetul Central al P.C.R., Relaţii externe (se va cita: ANIC, CC al PCR, RE), Dosar nr. 42/1946, Raportul „România în faţa Conferinţei de Pace de la Paris”, f. 41. România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente, (se va cita:RACPP), Editată de Arhivele Naţionale ale României (coordonator: Marin Radu Mocanu), Bucureşti, 1996, doc. 24, Raportul „România în faţa Conferinţei de Pace de la Paris”, p. 147.5 ANIC, CC al PCR, RE, Dosar nr. 42/1946, ff. 42-43.RACPP, doc. 24, p. 148.Ibidem, doc. 26, Memoriu privitor la condiţiile Tratatului de Pace între România şi Puterile


219

Conferinţa Consiliului Minştrilor Afacerilor Externe de la Londra6, din 11 septembrie-2 octombrie 1945, a readus în atenţia internaţională problema restituirii integrale a Transilvaniei către România.

Instaurarea democraţiei populare a fost un proces de durată în Ungaria, unde cu prilejul alegerilor din noiembrie 1945, Partidul Micilor Proprietari a obţinut majoritatea absolută, Partidul Comunist nereuşind să-şi elimine adversarii decât în august 19477. Partidul Comunist Ungar, ieşit din ilegalitate, condus de comuniştii reveniţi de la Moscova a obţinut 17% din opţiunile electoratului, ceea ce înseamnă că era oarecum reprezentat în rândurile muncitorimii, ale minerilor şi proletarilor maghiari8. O dată cu înfi inţarea cabinetului Tildy (noiembrie 1945), secretarul general al comuniştilor, Rakosi, ajunge vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar Imre Nagy ministru de Interne9.

Diplomaţia românească a luat cunoştinţă de faptul că încă se mai considera deschisă problema retrocedării integrale a Transilvaniei, astfel Gheorghe Tătărescu menţiona la 1 aprilie 1946 că la „12 septembrie 1945 la Conferinţa Celor Trei10 delegaţii anglo-americani s-au opus retrocedării întregii Transilvanii cerută de Delegaţia sovietică”11.

La 2 octombrie 1945, prima sesiune a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai celor cinci ţări a luat sfârşit fără a se face public niciun comunicat, ceea ce a lăsat loc unor speculaţii ale presei.

Avocatul Alexandru Negrea a discutat cu prim-ministrul Petru Groza problema restituirii Transilvaniei în întregime. Groza a afi rmat, dându-şi cuvântul de onoare, că „va demisiona pentru a lăsa locul unei persoane indicate de Iuliu Maniu dacă S.U.A. şi Marea Britanie sunt pregătite să garanteze restituirea Transilvaniei” şi a menţionat în acest sens

Aliate şi la pretenţiile Ungariei, p. 168.http://avalon.law.yale.edu/wwii/hungary.asp, accesat la 20 decembrie 2011.6 Conferinţă a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe.7 Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), Istoria Europei, Prefaţă de René Rémond, Traducere din (limba) franceză de A. Skultéty & S. Skultéty, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 414.8 András Gergely, Istoria Ungariei, Traducere de Hermann Gusztav Mihaly, Asociaţia culturală Haáz Reszö, Odorheiu Secuiesc, 1993, p. 123.9 Jean François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Traducere de Silvia Albişteanu şi Ana Zbarcea, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 24.10 Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe a fost format din cinci mari puteri (S.U.A., Marea Britanie, Uniunea Sovietică, Franţa şi China naţionalistă), însă în cazul României şi Ungariei, deciziile erau adoptate de statele-semnatare ale armistiţiilor celor două ţări (S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea Sovietică).11 RACPP, doc. 9, Telegrama nr. 11 233 din 1.04.1946 expediată de Ministerul Afacerilor Străine pentru Legaţia României de la Londra, semnată Tătărescu 398, pp. 65-66.


220

„sprijinul doar din partea reprezentanţilor Uniunii Sovietice”12. Afi rmaţia primului-ministru denotă în mod clar sprijinul sovietic în vederea păstrării Transilvaniei în întregime.

Adrian Holman, reprezentantului politic britanic din martie 1946, a menţionat în „Raportul anual asupra României (1946)” răspândirea, la începutul anului 1946, de către sovietici a zvonului privitor la Transilvania, de a fi „singurii care susţineau pretenţiile României, împotriva opoziţiei britanice şi americane”13.

Foreign Offi ce a susţinut, înainte de Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe de la Londra, cu excepţia unei rectifi cări minore de frontieră, revenirea Transilvaniei la România. La Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe de la Londra, poziţia britanică a fost intermediară între cea sovietică, de restituire integrală, şi cea americană, prin care Ungaria primea rectifi cări nedefi nite la zona de frontieră care „ar fi adus o jumătate de milion de maghiari transilvăneni în Ungaria”14; motivaţia britanică se justifi ca prin „contribuţia României la război nu era singurul factor şi că era important să se ajungă la o frontieră cu adevărat echitabilă şi că problema ar trebui analizată de un subcomitet de experţi”15. Foreign Offi ce s-a pronunţat pentru a oferi „sprijin deosebit americanilor referitor la solicitarea unei examinări a experţilor şi că noi vom accepta punctul de vedere rusesc dacă vom fi siguri de concesii în alte probleme din partea ruşilor”16.

12 Documents on British Policy Overseas, Series I, Volume VI, Eastern Europe (August 1945-April 1946) (se va cita: DBPO, EE), edited by M.E. Pelley, H.J. Yasamee and K.A. Hamilton, London, His Majesty’s Stationery Offi ce, 1991, Scrisoarea lui Alexandru Negrea către Iuliu Maniu din 15 octombrie 1945 (tradusă în limba engleză), Anexa de microfi şe, plicul nr. 22, mf. 45.13 Cf. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Serviciul Secret de Informaţii (se va cita: ANIC, PCM, SSI), Dosar nr. 71/1944, Vol. II, Informaţie de presă transmisă din România în 17.04.1946 de corespondentul Reuben Markam la Londra, pentru „Christian Science Monitor”, f. 4.Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, Editura Iconica, 1993, doc. 40, Raport anual asupra României (1946), întocmit de Adrian Holman la 27.03.1947 pentru primul-ministru Clement Richard Attlee, p. 192.România. Viaţa politică în documente (1946), Editată de Arhivele Statului din România (coordonator: Ion Scurtu), Bucureşti, 1996, doc. 137, Raport anual asupra României (1946), întocmit de Adrian Holman la 27.03.1947 pentru primul-ministru Clement Richard Attlee, p. 567.14 Formarea în urma alegerilor din unui guvern de uniune naţională în Ungaria, dominat de partidele de centru-dreapta, a determinat reluarea imediată a relaţiilor diplomatice cu Marea Britanie, ajungându-se la un sprijin al Marii Britanii pentru Ungaria.15 DBPO, EE, Raportul „Transilvania” din data de 22 noiembrie 1945, Anexa de microfi şe, plicul nr. 22, mf. 56.16 Ibidem.


221

La sfârşitul lui februarie, F.T. Gusev, ambasadorul sovietic la Londra, se arăta dispus ca delegaţia sovietică să înainteze proiectul tratatului de pace cu România. Ca urmare Foreign Offi ce a elaborat în grabă tactica de urmat în abordarea problemei Transilvaniei. Guvernul englez dorea întâi de toate defi nirea exactă a liniei de frontieră sovieto-române deoarece la sfârşitul războiului trupele sovietice ocupaseră insulele care serveau drept puncte de control în Delta Dunării. La 28 februarie 1946, Foreign Offi ce analizând problema Transilvaniei în acest context, constata că „din septembrie 1945, atitudinea noastră s-a modifi cat întrucâtva, în sensul că de acum înclinăm spre păstrarea intactă a frontierei stabilite la Trianon” şi „informăm acum delegaţia Statelor Unite că nu ne opunem ca aceasta să ridice problema frontierelor, în măsura în care consideră corect să o facă, deşi în ceea ce ne priveşte nu suntem convinşi că o modifi care a frontierei existente între România şi Ungaria este într-adevăr de dorit”17.

În urma nemulţumirii regelui Mihai referitor la informaţiile care vizau sprijinul britanic acordat Ungariei în problema Transilvaniei, Ernest Bevin, secretarul de stat al Foreign Offi ce, dăduse dispoziţii reprezentantului său la Bucureşti să-l înştiinţeze pe suveranul român că britanicii „nu aveau intenţia să propună ori să sprijine vreo modifi care a frontierei de la Trianon, dar că erau gata să recunoască orice fel de rectifi care convenită printr-un acord comun între România şi Ungaria”18. Richard Franassovici, reprezentantul guvernului român în Marea Britanie, era de aceeaşi părere: „redactarea tratatului cu România, spre deosebire de cel italian, nu prezintă mari difi cultăţi. S-ar putea deduce că într-adevăr Anglia nu se gândeşte la rectifi carea frontierelor Transilvaniei”19.

Pál Sebestyén, secretar general al Ministerului Afacerilor Externe ungar, s-a deplasat la Bucureşti şi la 27 aprilie 1946 a fost primit de viceprim-ministrul şi ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, precum şi de premierul Petru Groza. Gheorghe Tătărescu nu a împărtăşit punctul de vedere al lui Sebestyén, potrivit căruia frontiera de apus a României reprezenta o chestiune deschisă, şi a afi rmat că, prin participarea la războiul Naţiunilor Unite cu 20 de divizii şi 100 000 de victime, „condiţia de care depindea restabilirea vechii frontiere a fost îndeplinită, ceea ce rămâne de făcut, fi ind confi rmarea acestei frontiere la Conferinţa de Pace”. Primirea la prim-ministrul Petru Groza s-a produs în cursul aceleiaşi zile,

17 Apud Mihály Fűlop, Pacea neterminată. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe şi tratatul de pace ungar (1947), Traducere de Ana Scarlat, Postfaţă de Cătălin Turliuc, Iaşi, Institutul European, 2007, p. 151.18 Apud ibidem, p. 155-157.19 Apud Gheorghe Buzatu, Stela Acatrinei, Daniel Onişor, Horia Dumitrescu, România în ecuaţia războiului şi a păcii (1939-1947), vol. II, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009, p. 52.


222

la orele 18. Premierul, după ce a ascultat propunerile lui Sebestyén, a declarat că era partizanul reconcilierii între naţiunile ungară şi română. După ce a afi rmat că „era născut în Transilvania, că era în primul rând transilvănean şi, numai în al doilea rând, cetăţean al României”, Petru Groza a considerat cererile ungare inacceptabile; distrugerea unităţii Transilvaniei, a considerat premierul român, reprezenta o „imposibilitate” şi o „greşeală fatală”. El a invitat pe maghiari şi români să se apropie unii de alţii şi a refuzat categoric orice discuţie referitoare la autonomia teritorială şi Transilvania20. Legaţia României din Elveţia a transmis în aceeaşi zi la Bucureşti o telegramă încurajatoare din partea lui Viorel Virgil Tilea, care recomanda lui Tătărescu să renunţe la o eventuală vizită în Ungaria întrucât „anglo-americanii nu mai insistă asupra revizuirii frontierei noastre de la vest şi nici nu vor mai ridica această problemă”21 (sic!).

Holman, reprezentantul politic britanic la Bucureşti, a fost informat de Vasile Stoica, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, despre faptul că „România este dispusă să accepte decât frontiera stabilită la Trianon, iar în cazul în care guvernul ungar doreşte să discute despre îmbunătăţirea relaţiilor ungaro-române, trebuie să aştepte până la încheierea tratatelor de pace cu marile puteri”22.

Diplomaţia de la Bucureşti a prezentat, în aprilie 1946, la întrunirea miniştrilor afacerilor externe de la Londra un memoriu în care se menţionează detaliat efortul militar şi economic al României în războiul, şi se exprima, încă o dată, dorinţa României de a obţine calitatea de stat cobeligerant. Ministerul Afacerilor Străine a întocmit preventiv pentru Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe acest memoriu, care conţinea prevederi referitoare la retrocedarea integrală a Transilvaniei, cu menţiunea că acesta urma să fi e depus doar dacă se considera necesară dezbaterea acestei probleme de către consiliu, întrucât Tătărescu a considerat că „nici nu ne gândim că o asemenea chestiune ar mai putea fi ridicată”23.

Discuţii privind proiectul Tratatului de pace cu România au început la 7 mai la prima sesiune a Consiliului miniştrilor de externe de la Paris24. Un loc deosebit revenea problemei Transilvaniei. Consiliul Miniştrilor de Externe, din 7 mai, a declarat nul şi neavenit Dictatul de la Viena. S-a restabilit starea de drept consfi nţită prin Tratatul de la Trianon. Arbitrajul de la Viena dăinuise spaţiului unei dictaturi. Hotărârea Consiliului Miniştrilor

20 Apud Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru Transilvania, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1996, p. 215.21 Apud Gh. Buzatu et al., România …, vol. II, p. 55.22 Apud M. Fűlop, op. cit., p.166-167.23 RACPP, doc. 9, p. 66.24 S-a desfăşurat între 25 aprilie şi 16 mai 1946.


223

Afacerilor Externe nu a confi rmat eforturile diplomaţiei de la Budapesta la conferinţele de la Moscova, Londra şi Washington.

Într-un articol publicat la 8 mai 1946 în cotidianul „New York Times”, ziaristul C.L. Sulzberger a menţionat că ministrul de externe american James Byrnes a fost singurul care şi-a exprimat opinia că ar trebui discutat dacă România trebuie să primească întregul teritoriu al Transilvaniei, însă ceilalţi miniştri de externe au fost ferm de partea României, inclusiv „ministrul de externe al Angliei, dl. Bevin nu era interesat în această chestiune”25. La încheierea armistiţiului cu România, Statele Unite pledaseră pentru schimbarea graniţei ungaro-române, în sensul alipirii la Ungaria a câtorva mici teritorii cu populaţie predominant maghiară. Marea Britanie şi Uniunea Sovietică nu fuseseră însă prea entuziasmate. Statele Unite şi-au menţinut poziţia până la 7 mai 1946, când Byrnes a acceptat propunerea anglo-sovietică privind păstrarea graniţelor existente. John Campbell, secretarul delegaţiei americane, îşi amintea de convorbirea avută cu James Dunn, unul din negociatorii americani, despre capitularea lui Byrnes. Dunn îi răspunsese: „Nu ne pasă chiar atât de mult. N-o să ne certăm de la atâta lucru”26.

Presa britanică a privit favorabil decizia din 7 mai 194627. În urma decizia din 7 mai au avut loc manifestaţii de bucurie în România,

chiar străzile din Cluj, „fără ciocniri până acum cu minoritarii unguri, deşi aclamaţiile îl vizau exclusiv pe regele Mihai şi ignorau Guvernul Groza-Tătărescu”, aşa cum menţiona în data de 8 mai Legaţia Franţei28.

Ziaristul Reuben Markham, corespondentul „Christian Science Monitor”, a menţionat în propunerea de articol transmisă la Londra în data de 10 mai că „toţi românii strălucesc de bucurie la primirea ştirii neofi ciale din Paris că cei 4 miniştri ai Afacerilor Străine au hotărât să restabilească frontiera ungaro-română de la Trianon”29.

La 17 mai, ministrul ungar de externe Janos Győngyosi i-a solicitat reprezentantului britanic la Budapesta, A. Gascoigne, cu ocazia vizitei

25 Apud RACPP, doc. 12, Articolul „Cele patru Mari Puteri cedează cu uşurinţă Transilvania, României” publicat în numărul din 8.05.1946 al „New York Times” de C.L. Sulzberger, p. 79.26 Apud Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, Relaţii româno-americane (1940-1990), Traducere de Mihaela Sadovschi, Prefaţă de V. Fl. Dobrinescu, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 72.27 Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe din România (se va cita: AD MAER), Fond Londra, Vol. 236, Copie a telegramei nr. 9 din 9.05.1946 expediată de la Londra de Ion Murgu, consilier de presă, pentru Ministerul Informaţiilor, nepag.28 Documente franceze despre Transilvania 1944-1947, Selecţia documentelor şi studiu introductiv de Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 168.29 A.N.I.C., PCM, SSI, Dosar nr. 71/1944, Vol. II, f. 27.


224

de încheiere a misiunii acestuia, ca „guvernul britanic să acţioneze, independent de decizie, în favoarea reluării problemei frontierei româno-ungare la conferinţa de pace şi a posibilităţii ca guvernul ungar să-şi exprime punctul de vedere, care să fi e supus în cadrul conferinţei unei serioase examinări”. Pentru a risipi „falsele speranţe ungare”, Londra a comunicat că, deşi problema „rămâne formal deschisă până la conferinţa de la Paris”, „modifi carea deciziei este foarte puţin probabilă”30.

Ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a ţinut o cuvântare în sala Prefecturii din Cluj, în data de 8 iunie 1945, în care a considerat hotărârea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din 7 mai de la Paris ca fi ind justă şi a precizat că hotărârea „nu a făcut decât să constate şi să consfi nţească un lucru care pentru noi era de la sine înţeles: Transilvania în întregime aparţine României”31.

Sprijinul oferit de Marea Britanie Ungariei a fost deosebit de limitat în vara anului 1946 şi s-a referit la dreptul Ungariei de a-şi expune punctele de vedere la Conferinţa de Pace de la Paris; delegaţia parlamentară britanică, care vizitase Ungaria, şi-a publicat raportul precizând a nu fi „admisibil a se dicta condiţiile păcii, ci trebuie să se dea Ungariei orice posibilitate de a-şi expune argumentele”32.

Pentru a obţine o modifi care a deciziei Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe de la Paris, o delegaţie ungară condusă de primul ministru ungar Ferenc Nagy, a vizitat S.U.A şi Marea Britanie33.

Nagy a avut la Londra scurte întrevederi cu Atlee şi Philip Noel Baker, dar ele au fost pur formale şi nu s-au făcut niciun fel de promisiuni. Cercuri ofi ciale britanice considerau vizita semiofi cială şi prevedeau că, în ceea ce priveşte cererea de rectifi care a frontierei, eşecul va fi total34.

La 22 iunie 1945, la Londra, delegaţia guvernamentală ungară s-a întâlnit cu Ernest Bevin, însă Foreign Offi ce a refuzat să se implice în disputa teritorială româno-maghiară35.

Primul ministru Ferenc Nagy a declarat în cursul întrevederilor cu reprezentantul politic britanic la Budapesta, A.K. Helm, că avea mari îndoieli cu privire la rezolvarea problemei transilvănene, exprimându-şi în schimb speranţa în posibilitatea de a determina România să cedeze un teritoriu de 3-4 000 km2, între Szatmárnéti şi Arad. La sfârşitul lui 30 Apud M. Fűlop, op. cit., p.179.31 Apud Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 143.Vezi conţinutul integral în Cuvântarea rostită de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, la Adunarea Publică din Cluj din 8 iunie 1946 în F. Constantiniu, op. cit., p. 143-156.32 Apud ANIC, PCM, SSI, Dosar nr. 54/1946, f. 79.33 Vizitele delegaţiei guvernamentale ungare au avut loc în perioada 8-25 iunie 1945.34 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Ungaria ..., p. 220 şi urm.35 Vezi detalii la M. Fűlop, op. cit., pp.194-195.


225

august însă, Foreign Offi ce excludea în totalitate posibilitatea ca Uniunea Sovietică să susţină orice revendicare, chiar minimă, a Ungariei şi estima că românii ar refuza cu siguranţă cedarea unei regiuni din teritoriul lor36.

C.F.A. Warner, subsecretar de stat adjunct în cadrul Foreign Offi ce, nu considera ieşită din discuţie adăugarea posibilităţii de modifi care teritorială la articolul referitor la frontiera ungaro-română. Delegaţia ungară trebuia să convingă Uniunea Sovietică să accepte această completare a deciziei Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe şi să obţină recomandarea necesară din partea comisiei. Warner recunoştea, în acelaşi timp, că această idee avea şanse minime de reuşită37 (subl. nn.).

Cotidianul englez „The Times” sublinia că litigiul româno-ungar în problema Transilvaniei este ,,în afara ciocnirilor de interese dintre Marile Puteri”38.

La 5 septembrie 1946, Comisia Politică şi Teritorială pentru România a Conferinţei de Pace de la Paris39 a adoptat propunerea pentru articolul 3 al Tratatului de pace cu România40. Reprezentantul Marii Britanii în comisie, Gladwynn Jebb, a apreciat în mod pozitiv punctul de vedere românesc privind retrocedarea integrală a Transilvaniei, care se justifi ca prin ,,entitatea politică a Transilvaniei dovedită de 20 de ani, unitatea economică a Transilvaniei care se opune oricăror amputări teritoriale [şi] legislaţia minoritară românească demnă de toată lauda”41. De altfel, Jebb a amintit că în Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe ,,nimeni nu a socotit că revendicările ungare trebuie luate în seamă”42.

Discuţiile generale asupra Tratatului de Pace cu România au avut loc în data de 10 octombrie 1946, după care s-a trecut la votarea lui pe articole, care au fost adoptate, în general, aşa cum au fost aprobate de comisii.

Diplomatul britanic Duff Cooper, afl at la Paris cu ocazia semnării tratatelor de pace care au avut loc în data de 10 februarie 1947, a informat Foreign Offi ce de primirea unei note de la Gheorghe Tătărescu prin care guvernul român, printre altele, „ia notă cu satisfacţie de soluţia problemei

36 Apud ibidem, p. 237.37 Ibidem, p. 241.38 Apud V. Fl. Dobrinescu, România şi organizarea ..., p. 165.39 S-a desfăşurat între 29 iulie şi 15 octombrie 1946.40 Graniţa româno-ungară va fi cea existentă la 1 ianuarie 1938.41 RACPP, doc. 40, Informarea ministrului Eugen Filotti adresată ministrului Afacerilor Străine din 10.10.1946, p. 260.Gh. Buzatu et al., România …, vol. II, p. 89.42 Apud Valeriu Florin Dobrinescu, Doru Tompea, România la cele două Conferinţe de Pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, Focşani, 1996, p. 181.


226

Transilvaniei de nord”43. Documente britanice relevă că guvernul român a fost mulţumit de

modul în care s-a soluţionat problema Transilvaniei şi îşi lua angajamentul de a intra în negocieri cu statele interesate pentru „a adapta clauzele tratatului la situaţia prezentă a ţării”44.

La 29 aprilie, Camera Comunelor ratifi că Tratatul de Pace cu România45.

Biroul Politic al P.C.R. a însărcinat grupul parlamentar să pregătească, în Adunarea Deputaţilor, ratifi carea Tratatului de Pace. În şedinţa sa, din 23 august 1947, Adunarea Deputaţilor a aprobat în unanimitate „Legea privind ratifi carea Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate”. Cu acel prilej, Gheorghe Tătărescu arăta: „Este, în primul rând, injust Preambulul tratatului, care nu acordă României calitatea de cobeligerantă. România este o ţară învinsă în războiul purtat împotriva Uniunii Sovietice şi a Naţiunilor Unite, dar România este şi o ţară victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste, participând activ, în ultima fază a acestui război, la victoria fi nală”46.

O delegaţie guvernamentală ungară, condusă de primul ministru Lajos Dinnyes, a vizitat România în perioada 23-25 noiembrie 1947. Părţile au convenit să înceapă convorbiri în vederea încheierii unui tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală şi au semnat un acord cultural. La încheierea vizitei, premierul ungar a declarat că Ungaria nu cunoaşte şi nu tolerează niciun revizionism: „problema litigioasă dintre cele două ţări este considerată rezolvată. Opinia publică maghiară este recunoscătoare guvernului României pentru drepturile cetăţeneşti acordate ungurilor din Transilvania”47.

La 24 ianuarie 1948 – expresie a legăturilor dintre cele două state comuniste –, se va încheia la Budapesta un tratat de asistenţă mutuală între Republica Populară Română şi Republica Ungară48. Cotidianul „The Times” a menţionat că „în ambele ţări se afi rmase că Transilvania, 43 Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Valeriu Florin Dobrinescu şi Ştefan Lemny, Românii în scrieri şi documente străine, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1987, p. 169.44 V.F. Dobrinescu, Frontiera de vest a României în atenţia Marilor Puteri (12/13 septembrie 1944 – 10 februarie 1947) în volumul Itinerarii istoriografi ce. Profesorului Leonid Boicu la împlinirea vîrstei de 65 ani, Volum coordonat de Gabriel Bădărău, Iaşi, F. E., 1996, p. 300.45 Istoria românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, coordonator: Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, p. 658.46 I. Enescu, op. cit., p. 461. 47 *** Apud Istoria politicii externe româneşti în date, coordonator Ion Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 359.48 http://www.monitoruljuridic.ro/act/tratat-din-24-ianuarie-1948-de-prietenie-colaborare-si-asistenta-mutuala-intre-republica-populara-romana-si-republica-ungara-emitent-marea-adunare-nationala-37678.html, accesat la 20 decembrie 2011.


227

cu numeroasa sa populaţie ungurească, are asigurat un viitor mai fericit în cadrul statului român”, iar „The Observer” adăuga că, în ciuda manifestărilor organizate cu prilejul semnării tratatului, fuseseră adoptate măsuri de securitate în vederea protecţiei delegaţiei române49.

Recunoaşterea drepturilor României asupra Transilvaniei a reprezentat una din puţinele benefi cii ale participării României alături de Naţiunile Unite după 23 august 1944.

Marea Britanie avea interese economice şi comerciale mai mari în România, însă guvernul laburist avea simpatii pentru guvernul prooccidental maghiar având ca efect relaţii diplomatice mai dezvoltate ceea ce a dus la o politică de echilibru faţă de România şi Ungaria. Marea Britanie nu a sprijinit solicitările guvernului maghiar privind obţinerea unor teritorii în Transilvania de nord-est deoarece Uniunea Sovietică ocupase cele două ţări şi ca atare infl uenţa britanică era cvasiinexistentă, sovieticii favorizau guvernul Groza şi aveau deseori confl icte cu guvernul Nagy, iar România participase la războiul împotriva Germaniei şi Ungariei horthiste.

BIBLIOGRAFIE

I. SURSE INEDITE

1. Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe din România, Fond Londra, Vols. 83 şi 236.

2. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia Microfi şe Anglia 1940- 1945, plicurile nrs. 80 şi 91 (reprezentând microfi şele Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371/48536 şi 371/48547).

3. Idem, Fond Comitetul Central al P.C.R., Relaţii externe, Dosar nr. 42/1946.

4. Idem, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Serviciul Secret de Informaţii, Dosarele Nrs. 71/1944, Vol. II şi 54/1946.

II. SURSE EDITE

România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente, Editată de Arhivele Naţionale ale României (coordonator: Marin Radu Mocanu), Bucureşti, 1996.

România – marele sacrifi cat al celui de al doilea război mondial, Editată de Arhivele Statului din România (coordonator: Marin Radu Mocanu), 49 AD MAER, Fond Londra, vol. 83, Telegrama nr. 313 din 28.01.1948 expediată de la Londra de Ion Murgu pentru Ministerul Informaţiilor şi Ministerul Afacerilor Străine, nepag.


228

vol. I, Bucureşti, 1994.România. Viaţa politică în documente (1946), Editată de Arhivele

Statului din România (coordonator: Ion Scurtu), Bucureşti, 1996.Buzatu, Gheorghe, Stela Cheptea, Valeriu Florin Dobrinescu, Ştefan

Lemny, Ion Pătroiu, Sorin Pârvu şi I. Saizu, Românii în scrieri şi documente străine, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1987.

Chiper, Ioan, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, Editura Iconica,

1993.Documente franceze despre Transilvania 1944-1947, Selecţia

documentelor şi studiu introductiv de Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Bucureşti, Editura Vremea, 2001.

Documents on British Policy Overseas, Series I, Volume VI, Eastern Europe (August 1945-April 1946), edited by M.E. Pelley, H.J. Yasamee and K.A. Hamilton, London, His Majesty’s Stationery Offi ce, 1991.

III. LUCRĂRI

Istoria românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, coordonator: Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008.

Buzatu, Gheorghe, Stela Acatrinei, Daniel Onişor, Horia Dumitrescu, România în ecuaţia războiului şi a păcii (1939-1947), vol. II, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009.

Carpentier Jean şi François Lebrun (coordonatori), Istoria Europei, Prefaţă de René Rémond, Traducere din (limba) franceză de A. Skultéty & S. Skultéty, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.

Gergely, András, Istoria Ungariei, Traducere de Hermann Gusztav Mihaly, Asociaţia culturală Haáz Reszö, Odorheiu Secuiesc, 1993.

Soulet, Jean François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Traducere de Silvia Albişteanu şi Ana Zbarcea, Iaşi, Editura Polirom, 1998.

Harrington, Joseph F. şi Bruce J. Courtney, Relaţii româno-americane (1940-1990), Traducere de Mihaela Sadovschi, Prefaţă de V. Fl. Dobrinescu, Iaşi, Institutul European, 2002.

IV. LUCRĂRI SPECIALE

Constantiniu, Florin, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

Dobrinescu, Valeriu Florin, Frontiera de vest a României în atenţia Marilor Puteri (12/13 septembrie 1944 – 10 februarie 1947) în volumul


229

Itinerarii istoriografi ce. Profesorului Leonid Boicu la împlinirea vîrstei de 65 ani, Volum coordonat de Gabriel Bădărău, Iaşi, F. E., 1996.

Idem, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947), Bucureşti, Editura Academiei, 1988.

Idem, România şi Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru Transilvania, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1996.

Idem şi Doru Tompea, România la cele două Conferinţe de Pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, Focşani, 1996.

Enescu, Ion, Politica externă a României în perioada 1944-1947, Bucureşti, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, 1979.

Fűlop Mihály, Pacea neterminată. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe şi tratatul de pace ungar (1947), Traducere de Ana Scarlat, Postfaţă de Cătălin Turliuc, Iaşi, Institutul European, 2007.

V. INSTRUMENTE DE LUCRUIstoria politicii externe româneşti în date, coordonator Ion Calafeteanu,

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.Relaţiile internaţionale postbelice, vol. I., Cronologie diplomatică 1945-

1964, coordonator: Nicolae Ecobescu, Bucureşti, Editura Politică, 1983.


231

Iuliu Maniu’s two letters addressed to Cornel Bianu (1945)

Marian-Alin Dudoi1* Dumitru-Valentin Pătraşcu**2

Summary The fi rst letter exposes Maniu’s several complaints regarding the

impossibility to have a close collaboration with Bianu (due to the censorship existed in Romania), the B.B.C. broadcasting of the Soviet points of view in the matter of Romanian political developments, the Soviet support for the illegitimate Groza government and the fact that Allies did not recognize Romania’s war effort and that had determined the lack of possibility to have been granted United Nations membership.

The second letter presented Maniu and National Peasant Party’s political activity during 1941-1944, the abuses committed by the Red Army throughout Romania from the end of 1944, the beginning of activity of Groza government’s political police and that government incapacity to stop the decline of Romanian economy.

Key Words: Marshal Antonescu, Great Britain, censorship, communism, the National Peasant Party, Romania, Soviet Union.

Rezumat În prima scrisoare, Iuliu Maniu prezintă o serie de nemulţumiri

referitoare la imposibilitatea menţinerii unei strânse colaborări cu Bianu (ca urmare a cenzurii existente în România), emisiunile radiofonice ale BBC în care se prezentau punctele de vedere sovietice în privinţa evoluţiei politice din România, sprijinul sovietic acordat ilegitimului guvern Groza şi faptul că aliaţii nu au recunoscut efortul de război al României, iar aceasta determinase lipsirea de posibilitatea acordării statutului de ţară membră a Naţiunilor Unite.

În a doua scrisoare, este prezentată activitatea politică a lui Iuliu Maniu şi a Partidului Naţional-Ţărănesc în perioada 1941-1944, abuzurile comise ∗ Ph.D. Candidate, Teacher, “Horia Vintilă” Technological Highschool and School Grades 1-8, town Segarcea (Dolj County).∗ ∗ Ph.D. Candidate, “Alexandru Ştefulescu” Gorj County Museum, Târgu-Jiu.


232

de Armata Roşie pe teritoriul românesc începând cu sfârşitul anului 1944, începutul activităţii de poliţie politică a guvernului Groza şi incapacitatea acestui guvern de a stopa declinul economiei româneşti.

Cuvinte cheie: mareşalul Antonescu, Marea Britanie, cenzură, comunism,

Partidul Naţional-Ţărănesc, România, Uniunea Sovietică.

The existence of Soviet censorship and customs, exercised on behalf of the Romanian Allied Control Commission, doubled also by the Romanian censorship and customs, did not allow, amongst many other restrictions, the possibility of Romanians to communicate freely with the rest of the world. Iuliu Maniu, the most prestigious Romanian democrate, politician and president of the National Peasant Party, tried to keep the collaboration with Cornel Bianu, his and his party’s envoy in Great Britain during the World War Two. Iuliu Maniu used as intermediary of the present Letter 2 (written in Romanian) a certain Masterson, member of the British Mission at Bucharest, in order to be handed over to Cornel Bianu, resident in Great Britain; the latter was considered by John Le Rougetel, British Political Representative in Romania, as Maniu’s representative in Western Europe3. The use of a British intermediary represented the avoidance of running the rule over by the Romanian customs and Soviet customs of the Romanian Allied Control Commission because the Soviets, the Americans and the British were members of this Commission (the United States and the United Kingdom were no more than honorary members in 1944 and 1945). Masterson passed on the letter to his head, Le Rougetel; in his dispatch, which accompanied the letter, Le Rougetel mentioned to D.F. Howard, Head of Southern Department in Foreign Offi ce, although the letter had not been signed, it belonged to Maniu as it was delivered to Masterson (“as you will see, it is not signed but I have proof of its authenticity”)4.

In Foreign Offi ce, D.L. Stewart disagreed with Maniu’s exaggerate importance during the war, although Romanian developments, presented within the letter, were true but Stewart disagreed with the passing on the letter to Bianu considering the British could not act as Maniu’s agents and they would provoke a Soviet protest; the latter view found support and to his colleague, G. Mc Dermott 5. Stewart wrote a draft to Le Rougetel, in

3 Romanian National Archives, Collection Microfi ches England 1940-1945, envelope no. 102 (representing Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371/48558 ), John Le Rougetel’s dispatch of 4.09.1945 to D.F. Howard, microfi che 40.4 Ibidem.5 Ibid., D.L. Stewart’s handwritten note of 18.09.1945 and G. Mc Dermott’s handwritten note of 20.09.1945 on the report „Political situation in Roumania” (R. 15623/28/37), mf.


233

which British representative was informed of the British refusal to pass on the letter to Bianu as the Soviet could detect Maniu’s modality to keep contact with Bianu, Maniu’s channel was probably not the only one to communicate with Bianu, the Romanian developments were already known by the British press, and Foreign Offi ce disagreed of approaching Bianu6.

The letter translated into English (letter 2) was dated 27th August 1945, but there was no date on the original letter (in Romanian).

Letter 1 was found only in English. All three letters are typed.

Letter 1 Copy Bucharest, 27th April, 1945 Dear, I am very disappointed that I have no news for such a long time from

you personally or from the others in London. I received information from all other parts but none from you. I do not know what is going on in England as far as we are concerned. I note that B.B.C. reproduces without any control the things said against us in Moscow. All the base charges laid against us fi nd an echo where you are, and none of the problems of the day are settled in our favour. None of our efforts or sacrifi ces are justly appreciated. Only God knows what the act of 23rd August cost us and it was the responsability almost exclusively of our party. The Communists, however, without any right, claim it as theirs. Our exclusion from San Francisco7, our enormous losses on the front, our insuportable material contribution which is impoverishing us and threatening us with famine, our lack of any form of freedom, the pitiless arrests and the barbaric treatment of those arrested, exasperate everybody. I no longer know what to do for our poor people. Ex-legionaries are openly invited and received by the Communists while we are accused of being Fascists simple because we are not Communists. The present Government is odious and hated by everybody. We are very astonished that that the British and Americans limit themselves to platonic declarations of non-recognition with no practical consequences. Please excuse the haste in which I write. I learnt only at the last moment of the opportunity to write to you.

6 Ibidem, G. Mc Dermott’s handwritten note of 27.09.1945 (in the name of W.G. Hayter, new Head of Southern Department) to John Le Rougetel, mf. 58.D.L. Stewart’s draft of 21.09.1945, mf. 59.7 Representatives of 50 victorious nations met in San Francisco (April-June 1945) to complete the Charter of the United Nations; Romania was not invited and was granted the United Nations membership only on December, 14th, 1955.


234

I salute you all with brotherly affection. Your people are well. I embrace you.

(Sgd.) Juliu Maniu *** Romanian National Archives, Collection Microfi ches England 1940-

1945, envelope no. 85, microfi che 126 (representing the microfi ches of Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371/48541, microfi che 126).

Letter 2 SECRET PRESS OFFICETranslation August 27th, 1945

I acknowledge the receipt of the letters you sent me on March 20th, and June 7th of this year. First of all, I would like to point out that is the fi fth letter I have sent you this year. The others probably did not reach you.

In those letters I explained the situation with us and the measures which ought to be taken to improve this situation.

Certain questions could not be touched on it the letters for reasons of discretion and the uncertainty of means of communication. Throughout this time our thoughts were with you, and we are extremely grateful for the efforts you are making in the interests of our cause.

With regard to the situation in Roumania8, I will do as you request and summarise impartially the development of events up to August 23rd, 1944, and will show the situation created in Roumania, particularly in the year 1945.

Our action to extricate Roumania from the Axis and to rally her to the action of the United Nations began in the fi rst days of 1941. At that time I got into touch with Hoare and Gunther9. In common accord with them I laid down what was to be the main objective of my future activity and that of my party, namely: the extrication of Roumania from the alliance with Germany. Once this objective was established, I began to pursue the action which was to lead to its fulfi lment.

In consequence of the understanding with the English and American diplomats, who were shortly to leave our country, I established the possibility of permanent contact with the Allies in the event – which seemed imminent – of the breaking off of relations with our allies. 8 In the past, the British spelt “Roumania” (probably under the infl uence of the French spelling “la Roumanie”) and the Americans “Rumania”. 9 Reginald „Rex” Hoare, British Minister in Romania (1935-1941).Franklin Mott Gunther, United States Minister in Romania (1937-1941).


235

The contact was established through Mr. A.G.G. de Chastelaine and was to be maintained permanently through Cairo. The friends who undertook to facilitate this contact were discovered and kept three years in prison under the threat of capital punishment (Rică Georgescu and his group). We succeeded in replacing the confi scated sets and in keeping up the contact, with the assistance of the telegraphist sent to us (Ţurcanu). All the action undertaken had the approval of the Allied representatives (by wireless) and was carried out in agreement with them.

Within the country, I succeeded from the beginning in winning over to this action of vital importance for our country the Liberal Party, presided over by Mr. Constantin Brătianu, who loyally seconded me in all my activity. (On the other hand, Mr. Tătărescu took no part in any of this activity; on the contrary, he supported the former Marshal Antonescu even so far as to accompany him to Chisinau to celebration of the Roumanian victory over the Russians.)

The Roumanian Socialist parties, which we sounded with a view to rallying them to the action we had undertaken, proved themselves quite incapable of any action. (I would mention in passing that when I believed that the moment had come to show by a street demonstration Roumania’s desire to conclude peace with the Allies, I demanded the help of the Communist Party, which declared itself the representative of Bucharest workers. On behalf of this Party, Mr. Pătrăşcanu replied that if I could obtain the fi rm assurance that the Army and the Police would not fi re on the the workers, he could promise the help of about 5 000 workers at such a demonstration). Apart from the preparation of the preliminaries for an Armistice, it was also the role of the National Peasant Party to prepare the public opinion within the country, terrorised as it was by the dictatorial measures of the Antonescu regime and the German occupation. The fi ghting traditions of the National Peasant Party determined me to envisage open action, as clandestine and underground work had never been the lines of our party policy. I regret to have to say that the Socialist parties, whose special method was underground action, did not succeed in collaborating even indirectly in our action, and thus we had to bear the shame of realising that throughout the German occupation in Roumania, not one act of sabotage was registered, nor was the slightest obstacle placed in the way of good functioning of German administration and transports destined for the front. On the contrary, all the leading fi gures of the Roumanian railways were awarded the “German Vulture” for unreserved collaboration in the Hitlerist war effort.

With regard to the propaganda action, our party carried this on most fully, and the Roumanian public reached the conclusion that our alliance


236

with Germany was a disaster, and that only the breaking off of this alliance could save the country.

To realize our main objective, we had to secure the collaboration of administrative authorities, of the Army – without which we could not cope with the terrorist methods of the German forces of occupation – and above all, of the King.

As far back as 1942, I talked to the King and won him over to our idea. I mut assert that His Majesty was in agreement with us from the very beginning but, because of Antonescu and the Germans, he could not take an active part from the fi rst moment, and I was therefore compelled to conduct the action alone at my own risk and on my own responsibility.

My decision to leave the country for London had to be abandoned, because I had no one to whom I could entrust the continuation of the action within the country. No one wished to take the risk, nor had anyone the authority to undertake anything in this direction. I personally had the advantage that not even the Germans had dared to arrest me, and in spite of their insistence with Antonescu, he did not wish to risk the consequences which my arrest might have entailed.

After I had obtained the King’s consent to the objective proposed, my fi rst care was to win over the Army for the same purpose. I began the diffi cult task of persuading all the great Army leaders to obey the orders of the King at a given signal, in the direction of the policy I advocated. The diffi culty lay in the necessity for discretion, in the caution of the generals and in the developments on the front.

In the action conducted to win over the Army leaders, His Majesty’s valuable help was decisive: through the head of his Military Household, General Sănătescu, he facilitated my contact with the leaders at the front.

In the action abroad, I obtained valuable help from some of our leading diplomats – chiefl y Mr. Creţianu, Minister in Ankara, sent there at my request, and – at the Ministry for Foreign Affairs – the young diplomat Niculescu-Buzeşti, who from the very beginning placed himself at our service in his capacity as the Code Director and with the help of his personal connections among the diplomats, particularly those accredited to neutral countries, was able to render valuable service for the realization of our purpose. Through Mr. Niculescu-Buzeşti I was able to maintain permanent contact – by secret periodic communication made without the knowledge and over the heads of the Antonescu government – with our men in Berne, Stockholm and Lisbon.

In this diplomatic action I had the help of Titulescu’s friends, particularly of Vişoianu and Savel Rădulescu.


237

I succeeded in obtaining pawns in key posts of the internal State administration, with the results that on the decisive day, the entire administration was fi rmly determined to collaborate in the projected coup d’état.

It is well to mention here that neither in the Army nor in the Administration nor in the Diplomatic Corps was there any defection.

After all this had been thoroughly prepared through laborious work which occupied my every hour, the time had come to establish the moment of action and the conditions to be assured us, should that action succeed.

To this and I sent to Cairo Prince Ştirbey, who with great patriotism assumed this grave responsibility and all its consequences. In consequence of his action, we began direct negotiations with the representatives of the three great powers in Cairo.

On April 9th, 1944, Prince Ştirbey communicated by telegram the conditions of the Armistice with between Roumania and the Allies, laid down in the communication of General Wilson on behalf of the three governments.

In this telegram the Allies requested as to inform Antonescu of the Armistice conditions, in the hope that he would be prepared to conclude the Armistice. I did so. After some days of hesitation, he refused the conditions. After the failure of the negotiations with the Marshal, I continued discussions with the Allied representatives, and to this I sent Vişoianu to Cairo to request the Allies to improve the conditions proposed. On April 19th I sent the following answer to the telegram laying down the Armistice conditions: “I agree to begin negotiations on the basis of the conditions proposed by the Allied powers and of my suggestions.” Following on Vişoianu’s negotiations in Cairo, I was informed that the Allies could not change the conditions, but they would make improvements in the execution if Roumania abandoned the Axis after I had received the conditions communicated by telegram from General Wilson. I then obtained the consent of the King and of my close collaborators, and replied that I accepted the conditions imposed, and that my action for the overthrow of the regime and the extrication of Roumania from the Axis would be carried out in agreement with the Allies and at the moment indicated by them. The following is a part of the telegram sent to Prince Ştirbey on June 11th, 1944: “Mr. Maniu agrees to the conclusion of an Armistice on the conditions presented by the Allies.” At the same time it was communicated to me from Cairo that it would make a good impression on the Allies if in the action to overthrow the government I persuaded the Communist and Social Democratic Parties to associate (apart from the Liberal Party, which had supported me all


238

along.) I at once got into touch with these parties, which until that moment had taken no part under any form (apart from the attempt to form a weak coalition with such compromised elements as Tătărescu and Ralea under the aegis of Mihai Antonescu) and with them I formed on June 20th, 1944, the Democratic Block.

I would mention that the introduction of the Socialists and Communists into this action was effected on the express request of the Allies and after the preliminaries of the Armistice had already been laid down.

Following on all this, I awaited the Allies’ reply in connection with the moment for the overthrow which, at our request, was to coincide with a Russian offensive. I also counted on support from the Allies who, at the moment of action, were to send a detachment of paratroopers.

The Russian offensive began in the meantime and, without waiting for a signal from the Allies, we arranged for a coup d’état to take place on August 26th. Owing to favourable circumstances, it took place three days earlier, on August 23rd, when our extrication from the Axis and the liberation of our territory from the Germans were achieved through our own effort.

The consequences of the act of August 23rd from a political and above all from a military point of view, were of an importance which no longer needs stressing. It is suffi cient to recall that in consequence of this act the Russo-German front swung from the Prut up to the gates of Budapest almost without any military effort of any extent.

In view of the preliminaries to the act of August, 23rd, it was natural for our Armistice delegation to Moscow to sign the conditions laid down in Cairo, and for the promised improvements to take effect in their application. (In connection with these improvements, I would mention that, after the Armistice conditions had been communicated to us, Mr. Duca, our representative in Stockholm, had negotiated in our name for the improvement of the Cairo conditions with Mrs. Kollontay, the Soviet Ambassador to Stockholm. Mrs. Kollontay gave us assurances in this respect on behalf of the Soviet government, and even defi ned more advantageous economic conditions and the respecting of free zones not liable to occupation by Russian troops.) Instead of this, however, after three weeks’ postponement, during which time our delegates waited without being able to begin the negotiations, we were compelled to sign much more burdensome armistice, in consequence of which the country is now completely exhausted, and the Armistice burdens grows daily, by unilateral interpretation. This Armistice was imposed by the representatives of Soviet Russia in the presence of the British and American delegates, who confi ned themselves to approving unreservedly all the conditions laid


239

down by the Russians. As an example of the incontestable difference between the Cairo preliminaries and the Moscow text. I need only point out that under the article ”Maintenance of the Army”, insupportable charges are laid on us today, which exceed the economic possibilities of the country.

From the point of view of internal politics, non-interference on the part of Russia, advocated in the negotiations and assured by the political declaration of 1944, has not been respected. Russian interferences in our internal affairs is evident, and indisputable proof in given daily of this fatal interference.

I think it is well to know that the Armistice concluded with the representatives of the Allied powers in Cairo was accepted on August, 23rd, 1944, when Mr. Niculescu-Buzeşti, Roumanian Minister for Foreign Affairs, sent Prince Ştirbey the telegram empowering him, with Mr. Vişoianu, to sign the Armistice on the conditions agreed upon in Cairo.

On March, 6th, 1945, a Communist government was imposed on the country calling itself, to keep up appearances, a coalition government, formed of the Communist Party and insignifi cant groups created by that party under camoufl age noses. This government, called a ”National Democratic Front” government, does not represent even 10 % of the opinion of the country. To install it, Mr. Vyshinski, Soviet Minister Adjunct for Foreign Affairs, terrorised the King, who only under the pressure of serious threats consented to this formation. This government’s methods of governing are absolutely dictatorial. For example, although the political parties have not been yet offi cially disbanded, any attempt at activity on the part of the National Peasant or National Liberal Parties are hampered and repressed by the arrest and internment of the participators.

The prisons are full of political prisoners, who have been deprived of their liberty on various unfounded charges. Concentration camps have been revived, in which apart (apart from the political prisoners interned by virtue of the obligation undertaken by the Armistice Covention) there are now 4 000 of our adherents, all old and tried democrats. On the other hand, former agents of previous dictatorships who have adhered to the Communist Party or to one groups created by it, are considered as purged of all guilt and are even appointed to important political posts. There is no end to house searches and summons to the State Security Police (all of whose members have been replaced by Communist agents, many of them foreigners and some of them even having been convincted of common law offences). The liberty of the subject and the protection of property are subject to their whims. At the Bucharest Police Prefecture at present are hundreds of people arrested, many of them leaders of the National


240

Peasant Party, arrested on the most improbable charges, of which the most usual is that of being a Hitlerist or a reactionary. With regard to the press, although is a Roumanian and a Russian censorship, neither the National Peasant nor the National Liberal Party is allowed to have an organ of publicity. All the newspapers have been suspended, apart from the Communist papers and those which have guaranteed to pursue an uncasoufl aged Communist policy. Hungarian papers, on the other hand, have been allowed to appear throughout the country. At the instigation of the leaders of the Communist Party, working printers refuse to print any non-Communist publication, even if it has the approval of the Russian and Roumanian censorship.

In the economic fi eld, the Groza government has shown itself to be quite incapable of repressing profi teering. Financially, things are going from bad to worse. (A meal costs about Lei 10 000; an egg costs 160 Lei. Bread is hard to fi nd and must be bought on the Black Market at Lei 400 a loaf.) The dollar rate on the Black Market is Lei 9 400.

We have more than a million Soviet soldiers in the country whom we must feed. People are in despair. Apart from the obligations imposed by the unilateral interpretation by the Russians of the Armistice, the Russian Army in Roumania continues its senseless devastation and pursues a policy which can only result in famine for the country.

In Northern Transylvania, the situation has become inconceivably tragic. Acts of revenge committed by the Hungarians on the Roumanian population are daily occurrences. The situation of the Roumanians is much worse than it was before August 23rd. Public posts are fi lled with Jews and Hungarians beyond the Tysza who, with the help of so-called political police, composed entirely of tried Communists, regardless of their origin or nationality, exercise unbearable terrorism over the Roumanian population.

Recently, on the occasion of the entry of the Roumanian Army into Cluj, the victory at the front was to be celebrated , whom to the accompaniment of cries of ”Down with the Wallachian Army”. Hungarians, bearing weapons on the pretext of being Communist guards, fi red into the Army, killing and wounding several people. Because the Army responded to this provocation, General Stănescu, their Commander, was dismissed, and full satisfaction was to the Hungarian Communists, who under a new style continue their policy of territorial claims and acts of revenge on Roumanian population. Prof. Emil Haţieganu, recently returned from German-Hungarian deportation, was also arrested and has not yet been released.

All the measures taken by the present government aim at the


241

elimination of the National Peasant and Liberal Parties from the political life. This is the interpretation which must be put on all the outpouriage of the Communist press within the country and on the propaganda directed in bad faith from Moscow.

With regard to the Armistice concluded at Moscow, with all burdensome conditions imposed upon us, it has been observed by us down to the smallest detail. Instead of the 12 divisions we had undertaken to send against the Germans, we gave 19 divisions, an effective force of 320 000 soldiers and 27 000 offi cers and non-commissioned offi cers. Of these forces we lost 5 000 offi cers, 4 800 non-commissioned offi cers and 160 000 men, that is, more than half of the forces engaged. Our air force placed at the disposal of the Allied Command all its forces – 1 300 planes – which executed 4 300 task fl ights and 8 500 sorties at enemies, and sustained the loss of 340 crews. Our fl eet did not go into action on its own, as it was sequestrated by the Russians (5 monitors, 6 vedettes, 2 fl ag-ships, 2 tugs, 38 sloops, 15 barges, 5 destroyers, 3 gunboats, 12 tankers, and 30 sundry other vessels)10.

Through its own means the Roumanian Army took over 60 000 Germans prisoner in the fi rst week after the Armistice. We put all of our means of transport at the disposal of the Soviet troops: 22 000 trucks and 252 heavy locomotives were taken away from us and have not yet returned. River-going vessels were taken for the use of Russians. We handed over German and Hungarian war materials as trophies of war, and were even obliged to repair those which were damaged. Over 10 000 motor vehicles were taken over by the Russian arbitrarily. The Supreme Soviet Command, in the application of art. 18 of the Armistice, has considered as enemy property and taken over and private inventory whose value exceeds 300 000 000 000 Lei. In the execution of the obligation to assure the function of the industries and deposits at the disposal of the Soviet troops, we have effected deliveries and rendered services, whereby all the obligations imposed have been fulfi lled. For the upkeep of the army we delivered up to June 1st quantities which exceeded the obligations imposed and which amounted to about 40 000 trucks of foodstuff. Beyond that, over 4 000 trucks of foodstuff were delivered to the Russian troops returning from the front. This was over and above the deliveries to be effected on the basis of the general schedule. In respect of war reparations, by virtue of the convention of January 16th 1945, we entirely fulfi lled the obligations,

10 Romanian contemporary historiography concluded the participation to the West Campaign with 538 536 men, the loss of 169 822 men (deceased, wounded or unfound), 126 000 men lost by the enemies (deceased or unfound), 4 306 task fl ights, 8 542 sorties at enemies etc (Istoria românilor, vol. IX, România între anii 1940-1947, Editor Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, pp. 371-372).


242

delivering, over and above the quantities contracted, petrol products to the value of 200 000 dollars. In the application of art. 12 of the Armistice, we have restored most of the property taken from the USSR territory. But all property was demanded from us, regardless as to whether it was still consumable. They also demanded manufactured products if they originated from Russian territory. The value of the restitutions made up to now exceeds 237 milliards. Apart from the deliveries and restitutions made in accordance with the Armistice, property to the value of more than 500 milliards has been removed by the Russian Army and taken out from the country.

In spite of the desperate position of our country with regard to animals, the Soviet Army was taken 580 000 head of cattle, which exceeds more than half of the number of cattle taken by Roumania, not only from the Transnistria, but also from Bucovina and Bessarabia, in the period 1941-1944.

The fi nancial effort made by Roumania in the execution of the Armistice Convention from September 1944 up to July 1st 1945, amounts to 433 and a half milliard Lei, and this sum comprises only half the expenditure, as, in the calculation of the sums, account was taken only of the items defi nitely liquidated in the State accountancy.

From a comparative list of the items in the State budget, it is clear that the maintenance of the State and of the Roumanian Army for this period amounts only to 423 milliard Lei, that is, less than the Armistice expenditure.

Apart from the Armistice Convention, Roumania is obliged to assure the maintenance, clothing and transport of the Soviet prisoners liberated in Germany and Hungary in their transit through Roumania.

I have given a few data with regard to the execution of conditions and obligations undertaken by Roumania. The execution of the conditions and obligations undertaken by Soviet Russia leaves much to be desired. I would mention that in spite of the express stipulation of the Armistice Convention, the Roumanian administration was removed from Transylvania, which was placed under Russian administration until the Groza government was formed. On many occasions the Soviet Army has intervened in political controversies to support the Communist Party. At the moment there are more than 1 000 000 Soviet soldiers quartered in various zones of the country, and the intention is to keep them indefi nitely. The very presence of these masses of troops in our country makes the normal development of our economical and political life impossible.

In accordance with the decision of the Allies, the present government has not been recognized, but it is still maintained and strenghtened by the


243

Russians through public action destined to guarantee the prolongation of its existence.

From this succint and incomplete exposition of the state of things in Roumania, you will certainly drew the conclusion that in order to assure the free and normal development of our country, and above all, to assure her independence and sovereignty, it is essential that the Soviet troops should leave the country, that the Communist government imposed by Moscow against the overwhelming majority of Roumanian public opinion should be removed without delay and replaced by a government of experts or a coalition government capable of assuring free elections and of representing Roumania at the Peace Conference. You must know that owing to the fact that at Potsdam it was not declared expressly that the Roumanian government is not recognized, this government continues in being, and its representatives declare emphatically that Russian infl uence will determine its recognition. These things, and other to be drawn from them, corroborated by information which can reach London with regard to the state of things in Roumania, should be known to the decisive factors in British politics.

Roumania expects Great Britain to speak a decisive word with regard to Roumania, and that her categoric attitude should not be couched in vague communiqués which allow of various interpretations, and which furnish indirect arguments for the maintenance of a situation which is unnatural and profoundly harmful to Roumanian interests.

I thank you for your activity so far and beg you, in the light of what I have told you here, to do your best to make our cause known to English circles. Please accept my best wishes and the assurance of my particular esteem.

*** Romanian National Archives, Collection Microfi ches England 1940-1945, envelope no. 102, microfi ches 41-50 (representing the microfi ches of Great Britain, Public Record Offi ce, Foreign Offi ce, 371/48558, microfi ches 41-50).


245

Aparatele de fotografi at şi evoluţia lor

Ion Catană

Din timpuri străvechi şi până astăzi, la baza tuturor ştiinţelor, a tuturor descoperirilor mai mari sau mai mici, se afl ă observarea feno-menelor naturale, urmată de o imitaţie inteligentă a acestora. Nevoia, spiritul practic, curiozitatea, l-au îndemnat pe om să imite, să repete, să reproducă fenomenele observate în alte condiţii, cu mijloacele la îndemâna lui, în ajutorul lui.

Cuvântul fotografi e are originea de la două cuvinte provenite din limba greacă: fotos (φotoς) care se traduce ca lumină, evident (în cazul de faţă se foloseşte termenul de lumină) și grafein (γραφειν) care se traduce ca lumină, desen, scris. Literalmente se poate traduce prin a picta cu lumină. În vorbirea curentă pe scurt se foloseşte termenul de imagine.

Nu se ştie când şi unde s-a zărit pentru întâia oară jocul unor forme curioase pe un perete. Desigur trebuie să fi fost într-o ţară caldă, scăl-data de lumina puternică a soarelui. Pentru a se feri de arşiţă, oamenii acopereau ferestrele şi uşile cu ceea ce azi s-ar numi perdele groase, pentru ca înăuntrul încăperilor să domnească umbra deasă şi răcoroasă. Dar iată că se întâmplă să fi rămas o crăpătură mică printre perdele. Şi se mai întâmplă ca cineva să treacă pe uliţă. Stupoare! Pe peretele opus a crăpăturii se vede omul trecând, dar cu capul în jos! Fenomenul trebuie i se fi repetat de mii de ori, în cele mai diferite locuri şi împrejurări, a comentarii şi explicaţii dintre cele mai diverse. Prima aplicaţie practică a fost urmărirea eclipselor solare şi referiri în acest context se cunosc de prin anul 500 î.e.n., în îndepărtata Chină la Mo Tzu şi în Grecia antică la Aristotel (384—322 î.e.n.). Totuşi, prima menţiune scrisă despre fenomen, cunoscută până în ziua de azi, se găseşte în lucrările cărturarului arab Ibn Al Haitan (956—1038), Alhazen în versiune latină. Din textul lui reiese că fenomenul era cunoscut şi destul de răspândit în lumea a cărturarilor din acea vreme. După această dată referirile şi descrierea a ceea ce a început să se numească „camera obscură”, au devenit din ce în ce mai frecvente. Fizicianul şi profesorul de matematici din Milano, Girolamo


246

Cardano (1501—1576), introduce în gaură o „rotunjime făcută din sticlă” o lentilă convexă — obţinând o imagine mai luminoasă şi mai clară. Urmează alte ameliorări, cum ar fi cea a lui Daniel Barbaro oare propune în 1568 acoperirea marginilor lentilei, lăsând numai o gaură mică la mijloc — diafragma de azi — pentru obţi nerea unor imagini mai clare. În 1573 Ignatio Danti recomandă utilizarea unei oglinzi concave pentru redresarea imaginii şi în 1585 Giovanni Battlsta Bencdetti sugerează adoptarea unei lentile biconvexe.

Dar toate aceste cunoştinţe nu circulau decât în lumea restrânsă a fi zi cienilor, astronomilor şi matematicienilor. Cel care le-a dat o mare răspândire a fost omul de ştiinţă napolitan Giovanni Battista Porta (1538— 1615). Bogăţia informaţiilor date de Porta şi talentul lui de a îmbina date ştiinţifi ce cu sfaturi practice şi aplicaţii distractive (în cartea sa „Magiae naturalis”, tradusă în principalele limbi europene şi în arabă, retipărită în nenumărate ediţii) au contribuit ca în mare

măsură „camera obscură” să devină cunoscută publicului obişnuit. Din descrierile de până acum reiese că într-adevăr „camera obscură” era o cameră, o odaie într-o clădire şi că imaginea putea fi văzută numai de cei care se afl au în încăpere. Cu timpul, mai ales pentru reali-zarea unor lucrări topografi ce, camera obscură devine mai mică, porta-bilă, putând fi instalată chiar şi într-un cort. Ne-a rămas o interesantă relatare, datorată lui Sir Henry Wattson, în care este descris cortul fo losit de vestitul astronom german Johann Kepler (1571—1630) pentru a desena cu o mare precizie în toate detaliile un peisaj panoramic. Cu ajutorul unui telescop, imaginea era proiectată pe o hârtie şi Kepler, ghemuit în cortul întunecos, o reproducea desenând toate formele. Apoi cortul era învârtit, ca o moară de vânt, în jurul axului şi operaţia era reluată până când se completa turul de orizont.

Dar micşorarea şi portabilitatea camerei obscure merg şi mai departe. Infl uenţat de povestirile unui călător care văzuse în Spania cutii atât de mici încât puteau fi purtate sub o pelerină, învăţatul iezuit din Würzburg, Kaspar Schott (1608—1666), publică în a sa „Magia optică” (1657), prima descriere a unei mici camere obscure formată din două cutii, dintre care una puţin mai mică putea să culiseze în cealaltă pen tru obţinerea clarităţii. Imaginea formată de un tub ajustabil care con ţinea două lentile convexe putea fi văzută din exterior, printr-o gaură, astfel că nu mai era nevoie ca cineva să intre în camera obscură.

Astfel de camere obscure din ce în ce mai mici, la care imaginea era văzută din afară, sînt semnalate din ce în ce mai des în diferite ţări.


247

Interesant este faptul că matematicianul francez Pierre Herigone, în cursul său editat în 1642 la Paris, descrie un „pocal magic” cu care gazda putea să-şi urmărească musafi rii fără ca aceştia să observe ceva. Razele de lumină intrau printr-o lentilă convexă în piciorul pocalului, erau deviate de o oglindă fi xată la 45° şi imaginea se forma pe suprafaţa vinului alb şi tulbure. Afl ăm astfel despre aplicarea încă din mijlocul secolului al XVII-lea a principiului aparatelor refl ex din ziua de azi. Cel mai

asiduu inovator şi constructor de camere obscure cu şi fără oglindă pare să fi fost călugărul Johann Zahn din Wurzburg care într-o carte a sa din anul 1685 prezintă desene şi schiţe de tipuri diferite şi este primul care propune utilizarea geamului mat pentru formarea imaginii. Helmut Gernsheim, un ilustru cercetător al istoriei fotografi ei, scrie ur mătoarele în cartea sa „The History of Photography”, Oxford University Press, 1955, la pag. 15: „Ca mărime şi construcţie, aparatele lui Zahn sînt prototipuri ale aparatelor cutie şi refl ex din secolul al nouă sprezecelea. Este într-adevăr remarcabil că nici un progres n-a fost reali zat până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea: în 1685 aparatul a fost gata şi aştepta (apariţia) fotografi ei”.

Camerele obscure de cele mai diferite construcţii şi mărimi, chiar şi în stil rococo, erau foarte răspândite şi utilizate în topografi e în scopuri civile şi militare, în reproduceri exacte de desene, hărţi şi gravuri la scări diferite, chiar şi în medicină pentru desene anatomice cât mai pre cise (fapt menţionat de medicul regal dr. William Cheselden în cartea sa „Osteographia or the Anatomy of the Bones”, Londra, 1733). Se pu blicau din ce în ce mai frecvent descrieri ale aplicaţiilor camerei obscure în lucrări de optică, enciclopedii, tratate de pictură şi în cărţi de popu larizare şi de jocuri de societate.

O mare răspândire a avut-o camera obscură în rândurile pictorilor amatori. Chiar când plecau în călătorii mai lungi, aveau grijă să-şi ia cu ei o cameră obscură pentru a putea schiţa cu repezi ciune şi precizie vreun monument sau vreun peisaj care i-a interesat.

Iată dar că la mijlocul secolului al XVIII-lea „aparatul” era foarte cunoscut şi răspândit. El avea aproape toate componentele esenţiale: obiective din ce în ce mai evoluate şi de diferite distanţe focale, oglindă montată la 45° pentru refl ex, posibilitatea de reglare a clarităţii, geam mat din sticlă fi nă pentru redarea cât mai acurată a imaginii. Au existat şi tendinţe de „miniaturizare”, astfel că unele camere obscure puteau fi montate, după cum s-a arătat, în pahare, altele în cărţi, în bastoane sau chiar în broşe. Nu mai era de făcut decât un pas: permanentizarea ima-


248

ginii, prinderea ei în capcana unor procese chimice.Până în ziua în care se vor descoperi principii cu totul noi, aparatele

fotografi ce vor avea la bază trei părţi componente: o deschidere prin care pătrund razele de lumină; o cavitate întunecoasă — camera obscură propriu-zisă; o suprafaţă plană pe care se proiectează imaginea sau un sistem care face vizibilă imaginea.

Evoluţia fi reasca a tehnologiei a scos aproape complet din producţie vechile camere foto ce foloseau role de fi lm ca spaţiu de stocare, înlocuindu-le cu aparate din ce in ce mai sofi sticate, insa la început nu foarte bine primite. Doar fotografi i experimentaţi mai ştiu sa profi te de capacităţile unui aparat clasic cu viewfi nder optic, zoom reglabil manual si negative pentru stocare ce necesita o ulterioara developare. În primul rând, camerele convenţionale cu fi lm folosesc baterii obişnuite, pentru ca, trebuie sa recunoaştem, consumul de energie este mult diminuat, fi ind necesare doar controlarea diafragmei, rularea fi lmului si evidenţierea unor procese cu ajutorul unor leduri. Aparatele foto digitale necesita baterii mai performante cu mulţi mAh, majoritatea reîncărcabile, sau chiar acumulatoare interne de mare capacitate. Cum se înregistrează o poza? Camerele convenţionale folosesc fi lme de diferite mărimi si senzitivităţi la lumina, fi ecare cadru fi ind introdus rând pe rând in camera obscura, urmând a fi impresionat de lumina odată cu deschiderea diafragmei. Camerele digitale au la baza senzori imobili, sensibili la lumina, care pot fi de tip CCD sau CMOS. Chipul de silicon determina mărimea cadrului, precum si senzitivitatea, el putând fi utilizat si reutilizat, fără înlocuire. Pentru preview, aparatele cu fi lm dispun de un viewfi nder optic care permite vizualizarea a 97 pana la 100% din cadru. Modelele digitale pot avea viewfi nder optic dublat de un display LCD care afi şează 100% din cadru, insa, aceasta consuma destul de multa energie. Viewfi nder-ul optic a fost si el înlocuit in multe cazuri cu EVF (electronic viewfi nder), prezent mai ales la camcordere, care este în esenţă un mini display LCD. După previzualizare, la aparatele cu fi lm captarea scenei dorite se face instantaneu, prin simpla apăsare a butonului de declanşare. Digitalele nu se pot mândri cu astfel de performante, deoarece timpul de captare depinde de multe variabile, precum formatul in care urmează a fi salvata poza, capacitatea memoriei, tipul de senzor, viteza pentru autofocus si multe altele. Stocarea pozelor in cazul camerelor clasice se face direct pe fi lm, acesta având un număr fi x de cadre si putând fi utilizat o singura data. Aparatele foto digitale salvează pozele in memoria ce poate fi interna, carduri sau chiar discuri, numărul de poze depinzând de capacitatea memoriei. Formatele cel mai des întâlnite sunt JPEG, format mic si rapid, insa nu foarte apreciat de profesionişti pentru ca foloseşte compresia


249

care poate conduce la apariţia artefactelor vizuale. RAW este un format apreciat, însa neinclus în multe camere, el necesitând un soft adiţional pentru vizualizare. Cel mai apreciat rămâne TIFF, destul de mare si greoi, insa nu are compresie, deci nici artefacte vizuale. Cum vedem pozele facute? La camerele cu fi lm trebuie realizata o procesare ulterioara, numita si developare, după care se obţin fotografi i propriu-zise. Însa negativele pot fi si scanate cu adaptoare de transparenta sau proiectoare, putând fi vizualizate pe TV, suport de proiecţie sau chiar perete. Digitalele au display-uri LCD care uşurează mult vizualizarea. Ele dispun chiar si de ieşiri directe către TV, sau prin funcţii precum PictBridge, pot fi conectate la imprimante pentru o imprimare rapida si de calitate. Mulţi încă mai folosesc vechile aparate cu fi lm, pregătite sa surprindă cu rapiditate orice cadru, in orice condiţii. Nostalgia vremurilor apuse se trezeşte în noi când îi privim, făcându-ne sa realizam ce a însemnat trecutul în comparaţie cu ce avem acum. Dar oare ce vom avea mâine?

Fotografi erea tradiţională a fost difi cilă pentru fotografi i ce lucrau departe de sediu (precum corespondenţii de presă din străinătate), fără acces la facilităţi de procesare şi transmitere. Pentru a ţine pasul cu popularitatea crescândă a televiziunii, aceştia au făcut tot posibilul pentru a trimite imaginile lor la ziar cât mai repede. Foto-jurnaliştii trimişi în locaţii distante trebuiau să îşi ia cu ei un mini-laborator foto şi un aparat pentru cuplarea la liniile de transmitere a imaginilor.

În 1990, compania Kodak a prezentat publicului DSC 100, primul aparat de fotografi at digital disponibil în comerţ. Preţul său ridicat indica o utilizare numai în foto-jurnalism şi aplicaţii profesionale, dar încetul cu încetul şi ramura digitală a fotografi ei a devenit disponibilă în comerţ.

În decurs de 10 ani aparatele de fotografi at digitale au devenit articole de consum uzuale. La ora actuală, răspândirea lor pe glob a depăşit de mult predecesorul lor tradiţional, deoarece preţul componentelor electronice scade permanent iar simultan se îmbunătăţeşte şi calitatea imaginilor digitale.

În ianuarie 2004 Kodak a anunţat că nu va mai produce aparate foto reîncărcabile cu fi lm de 35 mm începând de la fi nalul anului.


250

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Eugen Iarovici, Măiestria în fotografi e, Editura Tehnică, 1. Bucureşti, 1977;Bistriţeanu Dan, Filtre fotografi ce, Editura tehnică, Bucureşti, 2. 1989.Comănescu, Silviu, Evitarea greşelilor în fotografi e, Editura 3. tehnică, Bucureşti, 1962;Constantinescu, Dinu, Teodor, Fotografi a şi arhitectura, 4. Editura tehnică,Bucureşti,1984;Cristea, Emilian, Iarovici, Eugen, Munţii şi fotografi a, Editura 5. tehnică, Bucureşti, 1980;Hanu, Nicolae, Fotografi a şi aparatele orizont, Editura tehnică, 6. Bucureşti, 1983.Hanu, Nic., Să învăţăm fotografi e de la maeştri, Editura 7. tehnică, Bucureşti, 1987.Iarovici, Eugen, Farmecul luminii – iluminarea cu lămpi fulger, 8. Editura tehnică, Bucureşti, 1971.King, Julie Adair, Fotografi a digitală, Editura Tehnică, 9. Bucureşti, 2001Negrea, Traian, Povestea fotografi ei, Editura tehnică, 10. Bucureşti,1957.Novac, Mircea, Fotografi a de la A la Z, Editura tehnică, 11. Bucureşti,1973..Pogany, Iuliu, Fotografi a de la teorie la practică, Editura 12. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.Târnoveau, Oberländer, Irina, Un viitor pentru Trecut – Ghid 13. de bună practică pentru păstrarea bunurilor, Editura CIMEC, Bucureşti, 2002.Tomescu, N, Redarea Mişcării în fotografi e (Fotografi a 14. dinamică), Editura tehnică, Bucureşti, 1971.

15. Silistraianu, Corneliu, Punerea la punct la fotografi ere, Editura tehnică, Bucureşti, 1964.

Varga, M., Iosif, I.M., Fotografi a, tehnologie şi creativitate, 16. Editura tehnică, Bucureşti, 1986.INTERNET.17.

18. Moldoveanu, Aurel, Conservarea Bunurilor Culturale, Ministerul Culturii şi Cultelor, Centrul pentru formare, educaţie permanentă şi management în domeniul culturii, Bucureşti, 2003.


251

Anexe

Fig. 1. Aparat de fotografiat – poate cel mai vechi - p strat în condi ii foarte bune (imagini internet). 2. Daguerreotype. Imagine din atelier 1837 i aparatul cu care a fost realizat (imagini internet).


252

3. Aparat de fotografiat „la minut”, care i-au f cut veacul pân târziu în secolul trecut prin Ci migiu (imagine internet). Fig. 4. Aparat, i obiectiv pentru apartele cu burduf. Con ine obturator i diafragm (imagini internet). Fig. 5. Aparate cu burduf (imagini internet).


253

6. Aparat de fotografiat cu rollfilm 6X9, Welta (colec ie personal ).

Fig. 7. Aparat de fotografiat PENTACON six TL (cu vizare prin obiectiv i oglind u revenire) (colec ie personal ). c


254

Fig. 8. Aparate de fotografiat cu dou obiective Liubitel 2 i Seagul 4 6X6 (colec ie ersonal )

ig. 9. Aparat de fotografiat PRAKTICA, cu film 24X36 (colec ie personal ).

p F


255

Fig. 10. Aparat de fotografiat digital Nikon D 5000

Fig. 11. Senzor de imagine digital (imagine internet).


III. ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR


259

Consideraţii privind tipologia monumentelor istorice de lemn din Vâlcea

Ionuţ Dumitrescu Summary: The two sides of Romanian architecture, laic and religious, developed in a close relation one to the other, in a permanent interdepedence, but yet with some distinct characteristics specifi c to one or another as a consequence of their different functionalities. Wooden churches inscribe in a base rectangular plan. The plan, the essential element of any building, is the same for wooden churches all over the territory inhabited by Romans. It is characterized by the arrangement in length of three base chambers: narthex, nave and altar. In many churches in the plan appears, in the West, an opened porch.After a careful research of the planimetry of wooden churches from Valcea, I have identifi ed the following types of plan:

The type of church with a simple rectangular plan and with I. the apse of the altar in direct continuation of the main body, without detachment.The type of church with a simple rectangular plan and with the II. apse of the altar detached from the main body. In this type, the apse can be polygonal (without porch, with a rectangular porch, with a polygonal porch) and rectangular.The type of church without porchIII. The type of church with a compound rectangular plan, the IV. version with over expanded narthex.

Dacă locuinţa ţărănească este destinată unui nucleu social mai restrâns – familia – fi ind construită potrivit nevoilor şi posibilităţilor acesteia, biserica trebuie să ofere cadrul spaţial pentru întreaga comunitate sătească. Din această realitate decurg multe alte aspecte legate de materialele de construcţie, tehnică de execuţie, elementele de decor. Cele două laturi ale arhitecturii româneşti, laică şi religioasă, au evoluat în strânsă legătură, într-o permanentă inter dependenţă, dar totuşi cu unele caractere specifi ce uneia sau alteia, ca urmare a funcţio nalităţii diferite. Bisericile de lemn se înscriu într-un plan de bază dreptunghiular. Planul, element esenţial al oricărei clădiri, este acelaşi la bisericile de lemn de pe tot teritoriul locuit de romani. El este caracterizat prin dispunerea în lungime a celor trei


260

încăperi de bază: pronaosul, naosul şi altarul. La foarte multe biserici în plan apare, la vest, şi un pridvor deschis. Încăperile sunt delimitate prin tâmplă între altar şi naos şi printr-o grilă între pronaos şi naos. Ansamblul se înscrie într-un patrulater alungit şi este o expresie a tehnicii locale, legată de folosirea lemnului ca material de construcţie. Această formulă simplă, precis defi nită şi atât de puternic ancorată în străvechea tradiţie a construcţiilor de lemn româneşti s-a transmis neschimbată şi unor construcţii de zid1. În pronaos s-a păstrat nestrămutat locul cristelniţei, pentru botezul noilor născuţi. Numai cu timpul, pronaosul a devenit loc rezervat femeilor. Despărţirea de naos, marcată întotdeauna în structura vechilor biserici cu o treaptă, este regăsită în construcţia ctitoriilor de lemn prin prezenţa pragului înalt al portalului din peretele despărţitor2. Naosul este partea centrală a bisericii, rezervată îndeosebi bărbaţilor. El trebuie să simbolizeze pământul cu întregul său univers. O serie de jilţuri şi strane aşezate de o parte şi de alta sunt rezervate credincioşilor din anumite stări sociale3. În altar se afl ă pristolul cu moaştele, proscomidia şi diaconiconul, pentru păstrarea tuturor obiectelor şi veşmintelor necesare cultului4. Clopotniţa este fi e un ele ment independent, câteodată rezolvată şi ca poartă, fi e o turlă situată deasupra pronaosului sau peste pridvorul rămas întotdeauna un spaţiu liber, destinat să adăpostească intrarea. Acceptând, împreună cu Bruno Zevi, că spaţiul interior este protagonistul arhitecturii5, că o arhitectură frumoasă va fi aceea ce are un spaţiu interior ce ne atrage, ne înalţă, ne domină spiritual, vom înţelege de ce meşterii şi satele acordau o importanţă deosebită modului de a compune acest spaţiu în funcţie de contemplare. Religia ortodoxă promova somptuosul, bogăţia, naraţiunea amplă, fapt ce se refl ectă şi în oglinda spaţiului interior al bisericii6. În studiul monumentelor de lemn, pe un anumit areal geografi c, stabilirea tipologiei planimetrice constituie în fapt osatura întregii problematici în funcţie de care se structurează toate celelalte elemente formale. În cazul monumentelor de arhitectură populară, planul este expresia cea mai directă a formei7. În general, clasifi carea tipologică 1 ***, Istoria artelor plastice din România, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 23.2 În viaţa satului românesc este obiceiul de a aşeza la temelia unui lăcaş nou statul (mărimea) unui om, despre care se crede că va muri odată cu terminarea lucrărilor.3 Andrei Pănoiu, Mobilierul vechi românesc, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 18.4 Proscomidia este locul unde se păstrează vasele împreună cu acoperămintele lor. În diaconicon se păstrează veşmintele diaconiceşti şi preoţeşti.5 Bruno Zevi, Cum să înţelegem arhitectura. Studiu asupra interpretării arhitecturii ca spaţiu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1969, p. 39.6 Ioan Godea, op. cit., p. 55.7 Paul H. Stahl, Planurile caselor ţărăneşti româneşti, Sibiu, 1958, p. 7.


261

a bisericilor de lemn româneşti, la propunerea academicianului Virgil Vătăşianu, s-a făcut în funcţie de forma şi traseul urmat de absida altarului8. Toate tipologizările efectuate ulterior pentru diferitele zone ale ţării au luat în considerare această propunere. Pentru studiul tipologic al bisericilor de lemn, datarea monumentului nu prezintă importanţa esenţială pe care o are la bisericile de zid. Practica refolosirii la o clădire nouă a grinzilor sănătoase, rămase de la o clădire anterioară învechită, a avut ca efect coexistenţa tipurilor arhitectonice vechi si noi9.În urma cercetării atente a planimetriei bisericilor de lemn din Vâlcea, am identifi cat următoarele tipuri de plan:

Tipul de biserică cu plan dreptunghiular simplu şi absida I. altarului în continua rea directă a corpului principal, fără decroş.Tipul de biserica cu plan dreptunghiular simplu şi absidă II. altarului decroşată faţă de corpul principal. La acest tip, absida poate fi poligonală (fără pridvor, cu pridvor dreptunghiular, cu pridvor poligonal) şi dreptunghiulară.Tipul de biserică fără pridvor.III. Tipul de biserică cu plan dreptunghiular compus, varianta cu IV. pronaosul supra lărgit.

Datele înfăţişate mai sus pun în evidenţă pronunţata unitate tipologică a bisericilor de lemn din Vâlcea, întrucât, dintr-un total de 67 monumente, 60 fac parte din tipul evoluat, carac terizat prin planul dreptunghiular simplu cu absida decroşată. Acest total nu cuprinde bisericile de lemn din Suieşti şi Olăneşti (zisă „Biserica lui Horea”), fi indcă, deşi valoroase, ele nu sunt construcţii vâlcene autohtone, ci au fost aduse pe actualele locuri din Maramureş şi din Transilvania (satul Albac), ambele fi ind construite în sec. 18. Numai trei biserici reprezintă tipul arhaic cu absida nedecroşată, iar alte trei vechiul tip autohton cu pronaosul poligonal. În sfârşit, două exemplare reprezintă tipul de biserică cu plan dreptunghiular com pus, în varianta cu pronaosul supralărgit10. Procedeul cel mai des folosit pentru acoperirea spaţiului interior al bisericilor de lemn din Vâlcea este acela al unei bolţi semicilindrice longitudinale peste naos şi pronaos, ce dă monumentalitate interiorului şi este uşor de executat. Absida altarului este acoperită în prima travee cu o mică boltă de aceeaşi formă. Pridvorul este prevăzut cu tavan. Bolta poate fi realizată după două sisteme constructive. La unele biserici, leagănul are o deschidere egală cu lăţimea încăperii pe care o acoperă, naşterea 8 Virgil Vătăşianu, Contribuţii la tipologia bisericilor de lemn transilvănene, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 1960, p. 27-35.9 Radu Creţeanu, Biserici de lemn din Muntenia..., p. 910 Ibidem, p. 13.


262

bolţii afl ându-se chiar la marginea superioară a pereţilor laterali. La alte biserici mai numeroase decât primele, semicilindrul are un diametru mai mic decât lăţimea încăperii, rezemându-se pe o consolă continuă, numită uneori „ari pioara”, alcătuită dintr-o grindă sau două grinzi aşezate de-a lungul pereţilor laterali. O puternică nervură întăreşte de cele mai multe ori bolta naosului la jumătatea lungimii11, sprijinindu-se în ambele părţi pe câte o consolă. Aceasta străpunge peretele lateral, susţinând în exterior cosoroabele, astfel încât greutatea bolţii este echilibrată în exterior de cea a acope ri şului. Acest sistem a fost, cu timpul, adoptat de cei mai mulţi meşteri. În schimb, biserica din Pietreni, precum şi cele din zona arhaică a Loviştei îşi au bolţile construite în continuarea directă a pereţilor laterali. În cadrul schemei de acoperire a spaţiului interior prin bolţi semicilindrice longitu dinale, în funcţie de sistemul de construcţie al acestora, se pot deosebi variante diferite: cea în care corpul principal este acoperit cu o boltă uniformă având deschiderea egala cu lăţimea spaţiului interior; în care corpul principal este acoperit tot cu bolta uniformă, însă micşorată lateral prin sistemul de susţinere descris mai sus; în care naosul şi pronaosul sunt acoperite cu bolţi longitudinale independente, cea a pronaosului fi ind întotdeauna mai mică decât cea a naosului. La bisericile cu pronaosul supralărgit, reducerea bolţii este mai mare în pronaos decât în naos, pentru a o aduce la aceeaşi deschidere. Biserica din Pietreni face excepţie de la această regulă şi are, în consecinţă, bolta pronaosului mai mare decât cea a naosului12. Turnul clopotniţă, element major în elevaţia oricărui monument religios, nu joacă în compoziţia bisericilor de care ne ocupăm decât un rol redus. Le lipseşte la aproape jumătate din biserici. Când totuşi există clopotniţă adăugată peste lăcaşurile mai vechi sau uneori originală, ea este de proporţii modeste. De formă circulară, pătrată, hexagonală sau octo go nală, clopotniţa este lipsită de calităţi estetice, singurul ei element pitoresc fi ind, la unele bise rici, streaşina suplimentară la partea ei inferioară, inspirată din baza turlei bisericilor de zid. Element neobligatoriu din punct de vedere ritual şi nestatornic din punct de vedere construc tiv, încăperea semideschisă a pridvorului joacă, în schimb, un rol din cele mai impor tante pe plan estetic, prin jocul de lumini şi umbre ce-l creează pe latura de la intrare, cât şi prin bogăţia elementelor sale decorative. Pridvorul este aproape nelipsit la bisericile de lemn din Vâlcea, singura excepţie de la această regulă, în afara celor 11 La biserica din Pietreni există trei nervuri de susţinere la bolta naosului şi una la cea a pronaosului.12 Radu Creţeanu, Biserici de lemn din Vâlcea, în M.O., XXIII, Craiova, 1981, nr 1-3, p. 108.


263

trei biserici cu pronaosul poli go nal, fi ind lăcaşul din Mariţa. De dimensiuni reduse, pridvorul se sprijină în faţă pe patru stâlpi. Pridvoare originale mai dezvoltate afl ăm numai la biserica din Pietreni şi la biserica din Zătreni, unde are formă poligonală şi se sprijină pe doi stâlpi şi două undrele. Prin pridvoare rudimentare, fără parmalâc, întâlnim la bisericile din Igoiu şi din Urşi. După această prezentare a bisericilor de lemn din Vâlcea, din punct de vedere al pla nului vom analiza câteva monumente reprezentative pentru arhitectura religioasă în lemn a zonei. Biserica din Mreneşti, caracteristică pentru zona Drăgăşanilor, este unicat şi are plan dreptunghiular simplu, cu pridvor dreptunghiular deschis pronaos, naos şi altar poligonal în cinci laturi, absida altarului fi ind decroşată faţă de corpul principal. Naosul este boltit semicilindric, bolta fi ind alcătuită în dulapi de dimensiuni considerabile aşezaţi pe direcţia est-vest. Sunt sprijiniţi pe peretele de grinzi ce desparte naosul de pronaos şi pe două coaste (arce de lemn) la rândul lor sprijinite pe o pereche de cai, afl ată în naos şi pe grinda supe-rioară transversală a altarului. Cupola altarului de la această biserică este unul dintre elementele cele mai surprinză toare, soluţia tehnică de realizare a cupolei este ingenioasă şi organic integrată manierei de execuţie a monumentului. Dulapii nu sunt sprijiniţi, ca la alte biserici pe o serie de coaste, sprijinite la rândul lor pe pereţii altarului. Ei sunt îmbinaţi în coadă de rândunică şi aşezaţi în rânduri succesive, unul peste altul, urmărind geometria pereţilor altarului şi închizându-se într-o ingenioasă cheie de boltă. Astfel, meşterii au realizat o cupolă din elemente autopor tante, soluţia fi ind economică, dar demonstrând totodată un meşteşug desăvârşit. Racordarea bolţii naosului cu cupola altarului presupune micşorarea succesivă a lungimii elementelor structurale. Pentru fi ecare rând de dulapi care alcătuiesc cupola altarului, meşterii au trebuit să execute reducerea dimensiunilor şi unghiurilor. Un alt element de difi cultate îl reprezintă şi faptul că dulapii sunt îmbinaţi între ei în canturi, în sistemul nut şi feder. Arhitectura bisericii de lemn din Grămeşti are o valoare deosebită şi diferă de cea cla sică, specifi că celorlalte biserici de lemn din Oltenia de nord. Biserica este construită în plan drep tunghiular. Subliniem, în arhitectura ei (ridicată la 1664), pridvorul, ştiut fi ind faptul ca la bisericile din zid a fost integrat în Ţara Românească abia în vremea lui Constantin Brânco veanu13. O particularitate a planului bisericii o reprezintă faptul că pronaosul şi naosul retrag pe reţii de nord şi de sud cu 30 şi, respectiv 60 cm, astfel încât încăperile se îngustează spre absida altarului, planul de ansamblu având de fapt o formă trapezoidală. Pronaosul şi naosul sunt 13 Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Ed. Academiei Bucureşti, 1959, p. 130.


264

despărţiţi printr-un perete plin din dulapi de lemn, în care este practicată doar uşa de tre cere între cele două spaţii. Faţă de alte biserici de lemn din zonă, cea din Grămeşti are în latră un proscomidiar triunghiular, a cărui nişă străpunge peretele de nord şi este sprijinită pe doi stâlpi. Vechea biserică parohială a fost construită în 180114, în locul alteia mai vechi, prin contribuţia egumenului de la mănăstirea Bistriţa şi a enoriaşilor. Biserica este construită în plan dreptunghiular, cu o lungime totală de 14 şi 5 metri în lăţime. Pronaosul e acoperit pe lungimea a două travee cu câte o boltă semicirculară podită cu dulapi subţiri de stejar15. Naosul este format din trei travee boltite semicircular. El este despărţit de pronaos printr-un perete de dulapi din scândură de stejar în care este decupat spaţiul de trecere16 . Biserica din Racoviţa, sat afl at în binecunoscuta Ţară a Loviştei are plan dreptunghiular, simplu, cu altar decroşat de formă poligonală cu cinci laturi. Pridvorul deschis, relativ îngust şi tăvănit cu stinghii de lemn. Se sprijină pe patru stâlpi ciopliţi simplu. Bolta pronaosului şi cea a naosului au câte două travee aşezate pe cai afl aţi sub tencuială. În afară, cosoroabele ce susţin acoperişul altarului sunt sprijinite pe opt cai mari, încrucişaţi prin chiertare şi decoraţi cu crestături tăiate transversal. Deasupra pridvorului se înalţă o turlă-clopotniţă construită tot din lemn, probabil în aceeaşi perioadă în care biserica a fost tencuită şi pictată17.

14 Aurelian Sacerdoţeanu, Pomelnicul Bisericii Gruşetu din Costeştii-Vâlcii, în A.O., 12, Craiova, ianuarie-aprilie 1933, p. 101.15 Radu Creţeanu, op. cit., p. 110.16 Aurelian Sacerdoţeanu, Inscripţii şi însemnări din Costeşti- Vâlcea, în B.C.M.I, XXVIII, Bucureşti, 1935, fasc. 85, p. 7.17 Adrian Năstase, Ion Stoinea, Racoviţa, judeţul Vâlcea, Craiova, 2004, p. 29.


265

Lirica populară din arealul comunei Stejari (jud. Gorj)

Mirela DiaconescuVasile Diaconescu

Lirica populară este expresia stărilor sufl eteşti trăite de individ şi colectivitate. Temele şi motivele lirice populare sunt variante şi sunt în raport cu stările sufl eteşti ale omului. Termenul de doină este popular şi este folosit în unele zone pentru denumirea cântecelor cu caracter liric. Termenul este sinonim cu cântec sau horă.

În aceast studiu vom folosi termenul de doină pentru cântecul popular. Vom mai folosi şi termenul de cântec de lume. Între cântecul de lume şi doină sunt deosebiri pentru că, spre deosebire de cântecul de lume, care este operă cântată de profesionişti la petrecerile populare (hore, nunţi,botezuri, etc), doina este expresia poetică a stărilor sufl eteşti ale celui singuratic. Doinele se cântă din gură sau din frunză şi din solzi de peşte. Doinele mai sunt zise şi din fl uier. Ele se cântă pe câmp, „cu vitele” sau în pădure. Se ziceau şi cântece de lume pe la petreceri. La hore striga câte doi sau trei, numeroase strigături. Structura şi existenţa sufl etească a românului nu se poate concepe fără dor. Există dor de familie, de casă, de iubită, etc. Într-un cântec se spune „Lung e drumul Gorjului,/ Dar mai lung e al dorului,/ de la Gorj te duci şi vii,/ Doru n-are căpătâi”.

Aici apare motivul „drumul dorului” care este foarte lung. În doină apare frecvent motivul dorului. Ne vom rezuma în continuare la elementele literare ale câtorva doine. Doina este un monolog liric şi îl însoţeşte pe om pretutindeni: „De când eram încă mic,/ Doină ştiu şi doină zic, şi of,of,of,of!/ Căci românul cât trăieşte/Tot cu doina se mândreşte”.

Poetul popular, cel care cântă sau cel care aude vreo copilă cântând, merge să-i spună Ilenei că: „Eu cu doina mă plătesc,of,of,of! De bir şi de boieresc”

Oltul este şi el cântat în „Doina Oltului”care a fost culeasă de la Toma Ion,in anul1976,care a cântat-o la vioară. Un voinic blesteamă Oltul „să-i sece izvoarele,/ Să rămîie petrele,/ Să trec cu picioarele” la iubita sa. Voinicul nu poate trece apa pentru că Oltul vine „tulburat”. La sfârşitul doinei se observă comuniunea omului cu natura. Pe malul Oltului „creşte iarbă şi dudău”. În timp se voinicul se iubeşte cu mândra lui, murgu paşte


266

iarbă verde.

Cântece de dragostea.

Aceste cântece de dragoste se cântă de la ritm lent la unul săltăreţ, ca la sârbă. Cele pe care le analizăm, există sau au existat în comuna Stejari.

O caracteristică a Gorjului este întrebuinţarea cântecelor la jocuri. Nu exista horă în care să nu fi e zise cântece. Aceste cântece erau interpretate de femei sau bărbaţi. În timp ce cânta din gură o melodie, lăutarii o acompaniau („ţine în coardă”). În comună cele mai multe cântece de dragoste se cântau la sârbă. În cântecul „Foaie verde bob năut” cules de la Diaconu Ilie(1979) se spune că „De când maica m-a făcut/ Trei amante n-am avut,/ Dar acum le-am dobândit:/ Una în Gorj, alta la Cârcea/ Şi alta la Râmnicu Vâlcea”. Fata din Cârcea este crâşmăreasă, cea din Gorj este preoteasă, iar cea din Vâlcea se poartă ca şi o fl oare”.

În iureşul jocului se cânta „Codrule frunză rotundă”. Feciorul se roagă de codru să-l lase cu mândra la umbră. Acesta îl refuză pentru „Că ţi-e mândra tinerea/ Şi faci păcate cu ea/ Şi se usucă frunza”. Accentul pus pe senzualitate revine şi în acest fi nal de cântec. Feciorul îi spune codrului că la primăvară frunza îi apare din nou, iar el vine cu mândra „Şi mi-aştern măntăluţa/ Ca să mă iubesc pe ea”.

În „Di,di,di murgule di!” un tânăr căsătorit îşi îndeamnă calul să grăbească la mândruţa lui şi apoi să ajungă acasă „la copii şi la nevastă”. Murgului i se promite apă strecurată „de la mândra din găleată”, „fân din fânărie” şi „orzul din orzărie”. În timp ce cântăreaţa zicea refrenul ceilalţi cântăreţi (restul lăutarilor) strigau în cor „hăi!”. În vârtejul jocului şi cei din horă strigau alături de lăutari.

În „Mă dusei cu oile” fetele tânjesc după dragoste „pe câmpul cu ghiocei” sau „pe câmpul cu fl orile”. Ele aşezate la umbră „cos altiţă cu drag” şi „cu râuri multe/ Tu, neică, să nu mă uiţi!”. Fata începe să hăulească şi pierde oile „Neica aude hăuitul şi îşi cheamă iubita”. „Vino mîndro,vino mândro, vino-ncoa/ Uite oile colea!”

Hăulitul era frecventat în comună şi în întreaga Oltenie subcarpatică. Hăulitul se pare că îşi restrânge aria numai la tinerele din sat care nu au mers la şcoli şi care merg cu vitele”,îl zic pe dealuri.

Cântece de înstrăinareb.

În cântece este înstrăinarea de sat, de cel drag, de părinţi, de fraţi etc. Înstrăinarea produce mâhnire în sufl etul celui înstrăinat. În „Cucule


267

de unde vii?”, cucul se plimbă pe şură. Apoi întruchipează pe un fl ăcău care spune că „mi-e dor de satul meu/ C-am lăsat trei fete-n el”.- Una dintre fete „e punerea capului”, când aceasta trece călare pe la poarta ei„o zări la lumânare/ cu sfârcul ţâţelor goale”. Se observă şi aici nota de senzualitate ce caracterizează cântecele olteneşti.

Înstrăinarea celor dragi face ca un înstrăinat să recurgă la blesteme. În „Frunză verde de doi fagi” „Cine desparte doi dragi/ Ducă-i corbii carnea-n fagi,/ Picioarele prin copaci/ Să dea sânge pân-la brâu/ Să-l mănânce viermii viu!”. În „Leagănă-te vârf de brad” o femeie îndeamnă bradul să se legene pentru că este mereu tânăr. În tinereţe şi ea s-a legănat după cine i-a fost drag. Acum se simte singură şi neliniştită. Femeia ar spune sentimentele care o încearcă unei vecine dar „este rea la inimă”, iar vreun vecin de ar afl a „pân deseară-i satu plin”. În cântecul „Măicuţă să nu mă dai” observăm dorinţa poporului de a trăi după sentimente bazate pe dragoste. Fata zice „căci ciobanu-i obosit/ De la munte-a coborât/ Şi ciobanu-i frumuşel/ Are căciuliţă de miel”. Mama fetei ştie că în acea noapte cu ceaţă, ciobanul poate răpi pe aleasa inimii sale şi ea rămâne „singură-n lume”. Fata merge după ciobanul pe care-l dorea . Acesta „de mijloc mi-o cuprindea / şi-n cojocel mi-o-nvelea/ şi pe cal mi-o arunca/ şi cu ea la drum pleca”.

Cântecul se termină cu afurisirea mamei care şi-a dat fata cu nuntă după obicei. Cântecul a fost cules de la Anghel Maria (1979)

Cântece de cătăniec.

Cântecele de cătănie, de militărie sau de război formează o categorie bogată în lirica populară. Aceste cântece au caracter documentar. Cântecul din această grupă capătă forma unui bocet datorită faptului că cei luaţi în armată erau trataţi inuman.

În „Foaie verde foi de nuc” despărţirea de mândre este din partea lor cu oftări şi suferinţe: „Cînd pusei picioru-n scară/ şapte mândre-mi leşinară”. Cele dragi îl roagă pe fecior să se înapoieze pentru a le „veni sufl etu-n piept”. Acesta răspunde limpede: „Şi-am zis verde şi-o lalea/ Eu plec la datoria mea/ Să-mi primesc mantaua şi tunica/ Cu 11 nasturi pe ea”.

În „Ferice mîndră de tine” cel plecat la oaste îşi invidiază iubita că a rămas singură la ea în sat. El îi cere să-i spele hainele şi să le trimită „Sus în muntele Carpaţi/ C-acolo sîntem băgaţi/ O mie şi cinci soldaţi!”

Ofi ţerii „sînt frumoşi” ca nişte fl ori. Dezastrul alternează cu frumuseţea naturii. Soldaţii se găsesc cu ofi ţerii „În deşimea brazilor,/ În bătaia gloanţelor”.


268

Cântece de bătrâneţed.

În comună erau numeroase cântecele în care era plânsă tinereţea trecută. Bătrâneţea îl privează pe om de multe bucurii.

În „Tinereţe,tinereţe” este o nostalgie după anii „cînd eram tânăr odată/ Venea mândra nechemată,/ desculţă şi dezbrăcată”. Anii trec precum clipele şi omul abservă că „am îmbătrânit şi nu mai pot/ Şi-am la inimioară un foc”.

În cântec întâlnim o comparaţie care surprinde: „tinereţea trecătoare/ ca un vârf de lumânare”.

În popor se crede că omul are o aţă care indică timpul cât va trăi. În „Foaie verde bob areu” cel care îmbătrâneşte îşi blesteamă aţa leagănului, „că mi-a fost aţa prea scurtă/ Şi-am trăit viaţă amărîtă/ Tinereţea a fost petrecută/ Cu amar şi cu necaz/ Şi cu lacrimi pe obraz”.

Dar lacrimile nu contează, sunt trecătoare,însă „obrăjorii frumoşi ca doi bujori” se vor ofi li. Tinereţea este comparată cu o haină scumpă, iar bătrâneţea cu o haină grea.

Cântecele de bătrâneţe erau zise şi ascultate cu mult interes. La petreceri erau cerute lăutarilor care le execută într-o manieră deosebită.

Cântece de moartee.

Am cules cântece semnifi cative pentru tema morţiii. Ele nu se cântă la înmormântări, dar le mai cunosc câţiva bătrâni din comună.

În „Foaie verde foi de nuc” cel care este în agonie lasă cu jurământ să-i facă „tronul” de nuc. Cu toate că el va muri totuşi fi orul dragostei nu-l va părăsi nici în mormânt. Nu întâmplător îşi alege pentru sicriu lemn de nuc, nucul fi ind „un vechi simbol al iubirii”.

În „Izvoraşi cu apă rece” cel rămas fără soţie este mâhnit că n-are cu cine petrece. Soţia sa „s-o dus şi n-a mai venit/ A pus spate la pămînt/ Şi faţă la răsărit”. Din cea care i-a făcut viaţa fericită au rămas „oase înşirate”. Soţul vede la ea „faţa-i albă ca o fl oare,/ Inelele gălbioare” şi, exasperat cere: „De ce nu mi-o trezeşti,Doamne?”.

Cântecul îl zicea un lăutar al satului. De la el îl ştia lăutarul Anghel Ion (Scarlat) de la carel-a cules,in anul 1977,profesorul Deaconescu Nicolae.

Cântece de haiducief.

Lirica populară socială cuprinde şi cântece de haiducie. Ele


269

înfăţişează viaţa şi sentimentele de care era însufl eţită masa poporului împotriva societăţii nedrepte. Cei fugiţi de la asuprire trăiesc în codru. În „sub poale de codru verde”, la zarea focului, peste o sută de haiduci „frig” un berbec. Animalul este înfi pt în cârlige şi întors în belciuge „ca să-i fi e carnea dulce”, iar masa este pusă sub păducel. Haiducii întreabă codrul din ce cauză este supărat. Ei nu i-au tăiat decât o creangă pentru a atârna armele în ea. Dacă armele ar fi fost puse jos ele ar fi ruginit că „pămîntu-i umedos”/ Şi fi erul e ruginos”.

În „Doina lui Jianu” se arată cum armele haiducului ruginesc când vine iarna. Poetul popular vrea să vadă „frunza cât paraua,/ Pe ciocoi cât lighioana” pentru că atunci încep haiducii să stârpească ciocoii.

Asupritorii externi şi interni „ne seacă sufl etul,/ Tot cu banii birului”.

Cântece de lumeg.

Cântecele de lume erau auzite la petreceri, nunţi, botezuri, etc. În comuna Stejari, cântecele de lume erau zise de cântăreţi „din gură”

şi cu acompaniament de instrumente muzicale. În grupuri mai restrânse se ziceau şi cântece cu elemente pornografi ce („Bidineaua”). La nuntă, la masă, lăutarul Anghel Ion zicea un cântec care trezeşte interesul prin ritmul şi rimele perfecte. Două versuri ale strofei sunt lungi şi două scurte: „Foaie verde iarbă grasă,/ Iarbă de zăvoi,/ Nici o viaţă nu-i frumoasă/ Ca în sat la noi!”.

Poetul popular are darul de a ne transpune pe câmpul cu primăvara să observăm „Plugul cu doi boi” şi să ascultăm cum „cântă frumos la coasă/ Cucul în zăvoi”. Postpunerea substantivului dă o muzicalitate surprinzătoare versului. Ca în operele „semănătoriştilor” intrate în lanuri de grâu, „fetele-i doboară spicul/ Nalt pînă la brâu”. Băieţii le urmează îndeaproape, leagă snopii. La culesul viilor, veselia este pe feţele tuturor. Cântecul se încheie cu o învăţătură: „Cine-i harnic şi munceşte/Are tot ce vrea,/ Şi nimica nu-i lipseşte/ Când e iarna grea”.

Tot la masa mare a nunţii se cânta şi „Frunză verde peliniţă”. Într-o poieniţă doarme o copiliţă „cu părul lăsat pe ţâţă,/când pe ţâţă cînd pe piept/ şi mi-e frică s-o deştept”. Poetul popular foloseşte o comparaţie reuşită. Inima lui „se bate/Ca un puişor de şarpe”, cântecul fi ind dialogat. Dialogul este purtat între un băiat şi o frumoasă copiliţă. Ea răspunde că nu este „zână din cer picată” ci este „fl oare de pe mare/ Cine mă iubeşte moare”. Băiatul este „Brumărel cel mare/ Cel ce cade noaptea pe răcoare” şi „ia mirosul de la fl oare”.

La petreceri se mai cânta „Bordeiaş,bordei,bordei”, „Pasăre galbenă în cioc”, „De la Tg. Jiu la vale”, „Lume,soro lume” etc. Aceste cântece le


270

cântau lăutarii din comună ca: Toma Ion,Anghel Ilie, Anghel Ion, Anghel Mărioara.

Strigăturih.

Strigătura este o specie scurtă a genului liric popular. Ea exprimă o stare sufl etească de moment, de natură satirică sau admirativă. Strigăturile erau zise la hora satului de la nunţi. Ele erauînvăţate de tineri şi din carte. Fetelor leneşe care le place mai mult jocul li se striga: „Azi la joc,mâine la joc,/Mălaiul de joi în foc”. Ironic, fl ăcăii introduceau şi pisica: „Bătui mâţa cu vătraiul/ De ce nu-mi scoase mălaiul/ O bătui de-o omorâi/ De ce nu-mi fi erse făsui” (informator Tănăsescu Constantin,1978)

Când cei care ştiau să joace mai puţin auzeau la adresa lor: „Sus,sus,sus picioare moi/ Că dă dracu peste voi!”, ei răspundeau în cor sau unul singur: „Nu te uita că joc rău/ C-aşa joacă neamul meu/ Că de-ar fi ştiut mai bine/ M-ar fi învăţat şi pe mine!”(informator Stanciu Ion,1979).

Strigăturile, prin arta lor concisă, au un adânc spirit de observaţie şi au numeroase funcţii în societate.

1.Doine

a.Doina

De când ieream încă mic,Doină ştiu şi doină zic,of,of,of!Căci românul cât trăieşteTot cu doina să mândreşte.

Boii mei când aud doinaAră ţelina şi moinaEu de-aud vreo copiliţăCântând doina-n poieniţăMă duc iute s-o găsescŞi de doină să-i şoptesc.Fă Ileană, măr creţescIeu cu doina mă plătescDe bir şi de boieresc.(bis)(culeasa in 1976 de la Soceanu Iorgu Ion, 82 de ani, ţăran cooperator)


271

b.Doina Oltului

Oltule,Olteţule, săcaţ-ar izvoareleSă rămâie pietreleSă trec cu picioarele!Oltule,câine turbatCe vii aşa turburat?Oltule,pe malul tăuCreşte iarbă şi dudăuSă pască şi murgul meu. (informator Toma Ion,nascut 1914,culeasa în1978)

2.Cântece de dragoste

a.Foaie verde bob năut

Foaie verde bob năutDe când maica m-a făcutTrei amante n-am avut,Dar acum le-am dobândit,Una în Gorj, alta la CîrceaŞi alta la Râmnicu Vîlcea.A din Cîrcea-i crâşmăreasă,A din Gorj ie preoteasă;Cea din Vîlcea-i fată mare,E frumoasă, bat-o Doamne,Că se poartă ca ş-o fl oareCu cămaşa fi r beteaSă văd ţâţele prin ieaŢâţe mici ca botureleMuşcar-ar neica din ieleCa din doi faguri cu miere. (informator Deaconu Ilie,nascut 1902,culeasa în 1977)

b.Codrule frunză rotundă

-Codrule frunză rotundă,Lasă-mă la a ta umbră,Puţintel cu a mea mândră!-Nu te las la umbra mea


272

Pe tine cu mândra taCă ţi-e mândra tinereaŞi faci păcate cu iaŞi se usucă frunza.-Codrule la primăvarăFrunza ta-nfl oreşte iarăŞi eu vin cu mândra meaŞi mi-aştern măntăluţaCa să mă iubesc pe ea. (informator Deaconu Ilie, nascut 1902)

c.Mă dusei cu oile

Mă dusei cu oile,Pe câmpu cu fl orile,Mă dusei cu mieluşeii,Pe câmpu cu ghioceii;M-aşezai la umbra deasăLăsai oile să pascăŞi băgai arnici în acSă cos altiţe cu dragAltiţe cu râuri mulţi,Tu neică să nu mă uiţi,Altiţă cu răuraşi,Tu neică să nu mă laşi.Şi-ncepui a hăuli,Oiţele le pierdui,Şi-ncepui a le strigaŞi m-auzi neicaVino mândro, vino-ncoaUite oile colea! (informator Anghel Maria, născuta in 1940, culeasa în 1978)

d.Di,di,di murgule diPân la mândra n-ai muriDi,di,di şi mai la pas,S-ajungem desară acasLa copii şi la nevastă.Ţi-oi da apă strecuratăDe la mândra din găleată,Ţi-oi da fân din fânărieŞi orzul din orzărie-


273

Murgule de când te-am luatNumai fân şi orz ţi-am datDa acum să te găteştiC-ai să mă călătoreştiCând oi zice-odată hăi!Să sai şaptezăci de văi!Şapte văi, şapte vălcelePână la mândrele meleCare m-am iubit cu eleÎn tinereţile mele. (informator Toma Ion, născut 1914, lăutar, culeasa în1977)

3.Cântece de înstrăinare

Cucule de unde viii.

Din ale păduri pustii?-Cântă-mi cuce numai mieCăci la vară,cine ştie,De mi-ai mai cânta tu mie!Cucule cu pană surăCe te plimbi la noi pe şură?Ori nu ţi-e inima bună,Ori ţi-e foame, ori ţi-e sete,Ori ţi-e dor de codru verde?-Nu mi-e foame,nu mi-e sete,Nu mi-e dor de codru verde,Că mi-e dor de satu meuC-am lăsat trei fete-n ielUna-n deal şi alta-n valeUna-n capătul satuluiIe punerea capului,Aseară trecui călarePe la poarta mândrii meleO zări la lumânareCu sfârcul ţâţelor goale.De-o zăream ieu peste totMă găsea la poartă mort,Pe mine cu cal cu tot. (informator Şterfenitu Constantin (Dinică), născut în anul 1899, decedat in 1977, culese de Deaconescu Nicolae iniulie1976)


274

Frunză verde de doi fagiii.

Cine desparte doi dragiDucă-i corbii carnea-n fagi,Picioarele prin copaci!Să dea-n sânge pân la brâu,Să-l mănânce viermii viu!Aibă casa cuculuiŞi odihna vântului,Că nici cucul n-are casă,Nici vântu ţară aleasă!Pe mine cin-m-a despărţitSă fi e mort de cuţit!De m-a despărţit bărbatSă moară necununat!De m-a despărţit femeieSă dea Dumnezeu pieie!De m-a despărţit vreo fatăCununia să n-o vadă! (informator Şterfenitu Constantin (Dinică), născut 1899 )

Leagănă-te vârf de bradiii.

Că şi ieu m-am legănatDupă cine mi-a fost drag!Leagănă-te tu făguiCă-n tine dă frunza-ntâiŞi io n-am cui să-i mai spuiC-aşi spune la o vecină,Dar este rea la inimăC-aşi spune la un vecinPân’ desară-i satu plin. (informator Lupu Ecaterina, nascută 1930,culese în iulie 1978, casnică)

Măicuţă să nu mă daiiv.

Foaie verde de-un susaiMăicuţă să nu mă dai! (bis)După Ion a lui MihaiC-are căruţă cu cai!


275

Of,are maică şi pământ,Ce mă fac că ie urât,Ce faci maică cu pământuDacă nu mi-e drag urâtu?Of, ce faci maică cu pământuDacă nu mi-e drag urâtu?Ia vezi maică pe fereastrăCine bate-n poarta noastră!Un voinic vrea să bea apă,Un cioban trece călareDuce oile la vale,Of! Deschide-i maică poartaSă-i dau ieu apă să bea,Că ciobanu-i obosit,De la munte-a coborâtOf! Şi ciobanu-i frumuşelAre căciuliţă de miel.-Ba ieu mamă-a mea frumoasăNu te las să ieşi din casăC-afară-i noapte şi ceaţăŞi ciobanu-i frumuşelŞi te ia,maică , cu iel!Of! Şi te ia de lângă mineŞi mă laşi singură-n lumeFetiţa n-o asculta,La cioban că se ducea,Of! De mijloc mi-o cuprindeaŞi-n cojocel mi-o-nvelea,Of! Şi pe cal mi-o aruncaŞi cu ia la drum pleca.-Fire-ai maică afurisită,N-ai vrut să mă dai cu nuntă,Că ţi-am spus de-acum un anCă mă mărit c-un ciobanŞi ciobanu-i frumuşel,Mă duc,maică după iel! (informator Anghel Maria,născuta 1940, culeasa cand avea 38 ani, cântăreaţă)


276

4.Cântece de cătănie

a) Foaie verde foi de nuc

De cinci ani n-am fost haiducDar la vară iar mă ducMândrele să fac bulucŞi mă-ntreabăUn-mă ducEu le spui la CîmpulungEle-mi zic că vin desară,Io le spui la primăvară,Ele plâng de se omoarăCând pusei picioru-n scarăŞapte mândre-mi leşinară.Întoarce-te neică-ndărătSă ne vie sufl etu-n pieptŞi-am zis verde şi-o laleaIo plec la datoria mea,Şi-am zis verde trei granateDe-aţi muri de dor şi toateEu-napoi nu m-oi întoarceŞi-am zis verde şi-o laleaEu plec la datoria meaSă-mi primesc mantaua şi tunicaCu unsprezece nasturi pe ea. (informator Dragu Chiriac,născut în 1882, culese de Deaconescu Ecaterina, in aprilie 1977, când acesta avea 95 ani)

b)Ferice mândră de tineCă rămâi în sat la tineHainele-mi rămân la tineSă le speli,mândruţo bine,Să le trimiţi după mine,Sus în muntele Carpaţi,C-acolo suntem băgaţi,O mi şi cinci soldaţi,Şi-o sută de ofi ţeiDe frumoşi ca nişte fl ori,În bătaia gloanţelor. (informator Dragu Chiriac, născut 1882, culese când avea 95 ani)


277

5.Cântece de bătrâneţe

1a.Tinereţe,tinereţe

Când ieream tânăr odatăVenea mândra nechematăDesculţă şi desbracatăDar acuma ie chematăÎmbrăcată,încălţată, of, of!Am îmbătrânit şi nu mai potŞi-am la inimioară-un foc.

Tinereţe trecătoareCa un vârf de lumânareCe curge ceara la vale, of, of!Şi rămâie feştila,S-a dus tinereţea mea, of,of!Am îmbătrânit şi nu mai potŞi-am la inimioară-un foc. (informator Toma Ion, născut 1914, lăutar)

1b.Foaie verde bob areu

Foaie verde bob areuBate Doamne ce zic ieu:Aţa leagănului meuCă mi-a fost aţa prea scurtăŞi-am trăit viaţă-amărâtă.Tinereţe ce-am avutCu amar le-am petrecut,Cu amar şi cu necazŞi cu lacrimi pe obraz;Dar nu mi-e de lăcrimioareCă le şterg şi nu mă doare,Şi mi-este de obrăjioriCă-s frumoşi ca doi bujoriŞi se ofi lesc şi morTinereţe,haine scumpe,Să le am nu le-aş mai rupe!Bătrâneţe, haine grele,Mult aş da să scap de iele! (informator Deaconu Ilie, născut 1902,culeasa cand avea76 ani)


278

6.Cântece de moarte

2a.Foaie verde,foi de nuc

Şi-am lăsat cu jurământCine m-o băga-n pământSă-mi facă tronul de nuc,Să nu putrezesc curândŞi capacul de argintŞi să-mi scrie pe capacLiteri mari şi aurite,Puică să-ţi aduci aminteŞi d-ale noastre cuvinteCe vorbeam înainte.Pe deasupra gropii meleSă-mi samine viorele,Viorele,fl ori adânciPuică,când le-ai vedea plângiAproape de brăţişoareSă-mi semăni două ţâţişoareŢâţişoare mere dulciCând le-oi vedea „puică plângi”. (informator Şterfenitu Constantin (Dinică),nascut 1899,culeasă cand avea 77 ani)

2b.Izvoraş cu apă rece

Pe la poarta mândrii treceŞi ieu n-am cu cine petreceCă cu cine am avutS-a dus şi n-a mai venitA pus spate la pământŞi faţa la răsăritDacă nu-mi credeţi cuvântuHaida să v-arăt mormântu:Daţi blăniţa la o parteSă v-arăt oase-nşirateFaţa-i albă ca o fl oareInele gălbioare,De ce nu mi-o trezeşti Doamne! (informator Anghel Ion (Scarlat),născut 1911, culese în august 1978 )


279

7.Cântece de haiducie

3a.Sub poale de codru verde

Sub poale de codru verdeO zare de foc să vedeIar la zarea foculuiStau haiducii codruluiNu ştiu zece sau cincisprezece,Or peste sută mai treceŞi la foc frig un berbecDar nu-l frig cum se frigeCi-l înfi g tot în cârligeŞi-l întorc în belciugeCa să-i fi e carnea dulce.Sub umbră de păducel,Voinicii mănâncă din ielŞi din gură zic astfel:-Codre, locaş minunat,De ce eşti tu supăratCă nimic nu ţi-am stricatŞi nu mă simt vinovatÎn tine când am intratNumai o creangă-am tăiat,Armele de-am atârnat.Le-aş fi pus,codre,pe josDar pământu-i umedosŞi fi eru ie ruginos.Codre,codre,duşman eşti,Tu voinicii amăgeştiŞi de duşmani îi fereşti. (informator Anghel Ion (Scarlat), născut 1911, lăutar)

3b.Doina lui Jianu

Iancule, Jianule,Cum picară frunzeleÎţi ruginiră armeleDe-ar da bunul DumnezeuSă fi e pe gândul meu


280

Să vezi frunza cât paraua,Pe ciocoi cât lighioanaSă mai răsufl ăm o datăDe neagră străinătateCe ne seacă sufl etulTot cu banii birului. (informator Toma Ion, născut 1914, lăutar)

8.Cântece de lume

4a.Cântec

Foaie verde iarbă grasă,Iarbă de zăvoi.Nici o viaţă nu-i frumoasăCa în sat la noi!Primăvara ară-n coastăPlugul cu doi boiŞi cântă frumos la coasăCucul în zăvoi.Vine vara,secerişulLanului de grâu,Fetele-i doboară spicuNalt până la brâuŞi băieţii după eleLeagă snopii grei,Fetele sunt frumuşeleSunt frumoşi şi ei.Vine toamna cea bogatăLa cules de vii,Fericită-i lumea toată,Ca de veselii!Cine-i harnic şi munceşteAre tot ce vrea,Nici nimica nu-i lipseşteCând ie iarna grea! (informator Anghel Ion(Scarlat),născut 1911, culese în 1978 )

4b.Lung e drumul Gorjului

Dar mai lung i-al dorului;De la Gorj te duci şi vii,


281

Doru n-are căpătâi.Foaie verde de trei bojiCine-a fost stăpân pe Gorj?Fost-a Tudor şi MagheruŞi-acum e Dincă SchileruŞi-a mai fost şi AristicăNepotu lu neica Dincă. (informator Tănasie Victor,născut 1925,profesor; în 1946 Aristică Schileru a fost ales deputat al P.N.L Gorj.) S-au mai adăugat la altă variantă versurile: „Şi-a mai fost şi Baraboi/ de făcea dintr-un pol,doi”

9.Cântece noi-compoziţii proprii

5a.Frunzuliţă salbă moale

Frunzuliţă salbă moaleDe la Tg. Jiu la valeMândru trandafi r răsare,Trandafi r frumos chitatDe Tudorel sămănat.Trandafi r roşu-nfl oritGorjul nostru a-ntinerit,Şi mereu o să-nfl oreascăCă e glie strămoşeascăCum străbunii au visatCând sângele şi l-au datCa să-şi apere moşia,Graiul,portul, omenia,Ţara noastră România! (informator Drăghici Sofi a, 61 ani, com. Căpreni, născută în Stejari, în anul 1918)

5b.Măi, Stejari, pământ cu fl ori

Măi, Stejari, pământ cu fl oriNu mai eşti cum ai fost ieri,Acum toate s-au schimbatPână la margine de satDe la Capul DealuluiVazi vârful stejarului,El ne poate recunoaşteCâte s-au schimbat prin sate.


282

Tot ce vrem avem în sateŞi sunt toate minunateÎn cămin şi grădiniţe,Cântă mândrele-n mlădiţe,Cântă şi tu, Gorjule, că-ţi sunt mândre fetele. (informator Dorîngă Ana, nascuta 1946, culeasa când avea 30 ani, sat Piscoiu)

Strigături

Iu,iu,iu, pe dealul gol, că mireasa n-are ţol, dar i-o face mirele, când o tunde câinele.Nu te uita la opinci, că te fac de le mănânci. Nu te uita cum joc eu, c-aşa joacă neamul meu. Eu la horă mă îndes, la război nu ştiu să ţes. La horă mă îndeamnă dracul , dar nu ştiu să-mpung cu acul. Iu, iu, iu şi-aşa mă cheamă, iepurele-i bun de zeamă, iepuroaica de friptură, mândra de pupat în gură.La fata cea jucăuşă

Stă gunoiul după uşăPusei boii la tânjealăCa să scot gunoiul afară.

Nu te uita la cojoc, ci te uită cum mai joc. (Culese de la fam. Puianu Constantin şi Ionela)

Decât cu avere multă Şi cu nevastă urâtă,Mai bine cu puţinticăDa’ nevastă frumuşică.De-aş fi bun eu la arat La cosit, la secerat,Cum sunt bun la horă-n sat,De jucat şi de strigatAş fi mereu lăudat. O soție credincioasă e-o comoară negrăită, lipsa ei nu poate-n viață cu nimic fi -nlocuită;Cine-o afl ă, rar cunoaște, și puțin o prețuiește,ce preț mare are știe numai cel ce n-o găsește.(Culese de fam.prof.Deaconescu Nicolae si Ecaterina)


283

Colindatul ca liturghie populară

Cornel Bălosu

Apropierea colindatului de modelul liturgic este o idee sufi cient de nouă, pentru a merita în continuare analize şi interpretări nuanţate, chiar dacă G. Dem. Teodorescu aprecia în studiul său din 1879, Noţiuni despre colindele române, că, cel puţin Colindul Crăciunului, are un desluşit mesaj creştin menit să ajute „propagarea acestei religiuni”. Negreşit, susţine folcloristul, în repertoriul colindatului, se vădesc „depărtate epoce” de încreştinare prin intermediul misterului de căpetenie al creştinismului”, Botezul. Colindătorii înşişi sunt „apostoli, trimişi să convertească şi să boteze lumea”1. G. Dem. se pronunţă asupra caracterului formalizat al repertoriului, enunţă câteva din funcţionalităţile ritualului şi elementele sale sacramentale. 50 de ani mai târziu, Al. Rosetti, constată eterogenitatea repertoriului şi dublul său conţinut, unul datorat infl uenţelor, pe care savantul le considera literare, iar celălalt propriu „psicologiei populare”. Preocupările lui Al. Rosetti se îndreaptă înspre clasifi cări şi stabilirea originii şi afi liaţiilor unor tipuri de colinde, 27 la număr, cu fond narativ şi simboluri creştine aparţinând ca inspiraţie Vechiului şi Noului Testament, apocrifelor, Vieţii Sfi nţilor etc. Dar, se precizează că toate aceste „inspiraţiuni”, fi nalizate în compuneri de dieci fără prea multă ştiinţă de carte şi „săraci în inspiraţie”, au fost ulterior fi ltrate, armonizate de gustul şi „tendinţele” populare şi abia apoi au fost asimilate, „conform cu năzuinţele lui” (ale poporului)2. Preceptele anterioare ale lui Hasdeu cu privire la studierea şi interpretarea materialului folcloric, dar mai ales ideile şi indicaţiile metodologice formulate de Ov. Densuşianu în celebrul său curs din 19103, se întrevăd şi în studiul lui Rosetti: chiar dacă „producţiunea poporană” are un model biblic, „laboratorul” tradiţional reconverteşte în virtutea unor refl exivităţi şi normative mentalitare moştenite. Aşa se face că în colind întâlnim şi „răsunetele vechilor mituri păgâne”, dar şi alte elemente „împrumutate” sau chiar tipuri originale, rod al creaţiei poporului. Prin urmare, încă de la începutul secolului al XX-lea, sau chiar mai devreme, gândindu-ne la Hasdeu, caracterul sincretic al unora dintre expresiile folclorice nu mai era o noutate.


284

Rosetti va rămâne la convingerea că o eventuală structură mitică a repertoriului colindatului trebuie privită cu prudenţă sau chiar scepticism pentru că „ne lipsesc totuşi elemente destule spre a le putea clasa drept răsunete ale miturilor păgâne”4. Etnofolcloristica românească din perioada interbelică şi imediat postbelică este preocupată în continuare de obsedanta şi veşnica problemă a originilor, dar şi de cercetarea „aşezată”, metodică pe baza unei epistemologii specifi ce a colindatului şi colindei şi ipostazierea istorico-socială a lor. Concomitent, fi lozofi a şi fi lozofi a culturii autohtone, prin câţiva reprezentanţi remarcabili5, grupaţi în jurul unor reviste şi curente literar-fi lozofi ce, transferă interpretarea paradigmelor tradiţionale spre o transcendenţă cosmică, nu lipsită uneori de accente mistice, iar alteori de idealizări. Ceea ce mai trebuie subliniat, pentru că nu dorim să extindem discursul asupra bibliografi ei6, este faptul că, indiferent de metoda, viziunea, intenţionalităţile în abordarea plurimorfului obicei ritual (ceremonial), componenta sa religioasă, mai mult sau mai puţin secondată de mitic şi magic, nu a putut fi eludată. Specialiştii temei7 de până în anii ‘85, Ovidiu Bîrlea, Traian Herseni, Petru Caraman, Monica Brătulescu, acordă „stratului” creştin spaţii mai mari sau mai mici, dar cu nuanţe revelatoare diferite în ceea ce priveşte dimensiunea semnifi caţiilor acestuia. Antinomiile şi maximalismele, laicizările sau socializările exagerate ce transpar uneori din lucrările lor sunt dublate, din fericire, de contextualizări erudite, de interdisciplinaritate, ceea ce permite să se întrevadă bogăţia semantică de excepţie a acestui pattern cultural sincretic. Ovidiu Bîrlea consideră că la nivelul colindatului elementele creştine sunt topite în „corpul” mitologiei populare, iar cele mitice sunt resemantizate „prin altoiri sau prelungiri creştine”8. Traian Herseni este mai categoric, susţinând că interacţiunea şi condiţionările între modele şi normele religiosului creştin şi cel mitologic, arhaic, va crea repertorii în care al doilea segment va avea câştig de cauză. Şi pentru Monica Brătulescu, „creştinismul nu poate fi considerat un factor constitutiv al colindei”, ci, în aceeaşi notă cu Ov. Bîrlea, „o infl uenţă suprapusă” care a fost adaptată „succesiv şi în grade variabile la miraculosul popular, la un ceremonial şi la un model preexistent”9. Dar, prin respectarea unor percepte şi formalizări spaţio-temporale, susţine în continuare autoarea, colinda vădeşte circumstanţe sigure ale sacrului. Surprinzător însă, această sacralitate nu provine din prilejul creştin al obiceiului, „deşi coincidenţa ca dată a creat asociaţii şi substituiri ale motivaţiei”10. Monica


285

Brătulescu nu răspunde nici până la încheierea studiului la acest „de unde”, pentru că, pur şi simplu, nu se poate răspunde sau răspunsul ar contrazice parţial, chiar total, aserţiunea. În schimb, se admite că repertoriul colindatului prefi gurează un strat creştin primitiv şi unul mai recent, afi rmaţie demonstrată pe deplin şi cu argumente11, aşa cum, de facto, se procedează sistematic în consistentul studiu, dar la alte niveluri. Petru Caraman, dimpotrivă, persuadează asupra ideii că, în ciuda originii străvechi, colinda nu poate fi o sursă inepuizabilă pentru conturarea unei mitologii păgâne. Lumea colindului este una preeminent creştină: Maica Domnului, Iisus, sfi nţi, îngeri12. O parte importantă a lucrărilor şi cercetărilor folcloristice, etnografi ce, etnologice de după 1990, iau în calcul şi aduc în prim-planul dezbaterilor ştiinţifi ce reparatorii, să le zicem, posibilele apropieri, interferenţe, determinări dintre ritualul colindatului şi paradigmele ortodoxiei. Sabina Ispas, îndeosebi în studiile „O taină încifrată într-un colind” şi „Calendae, calendar, colindat”, pornind de la „esenţa creştină a colindatului”, apreciază că „textele poetice (ale colindatului, n.n.) a căror apariţie o fi xăm în perioade istorice diferite pentru diferite tipuri, exprimă, ca ansamblu tematic şi simbolic, momentele principale ale liturghiei creştine, precepte de morală creştină, cel mai bine reprezentate fi ind mila creştină şi iubirea faţă de aproape”13. Cercetătoarea, operând cu profunde analize, redeschide de fapt dosarul pe nedrept prăfuit al colindei religioase, pune punctul pe i în multe „cazuri” şi deschide noi direcţii de cercetare şi interpretare. Vom reveni asupra acestei contribuţii de câte ori va fi nevoie. O altă părere similară şi bine susţinută este cea a lui Dan Cepraga care constată amănunţit în întregul corpus poetic al ritualului, „naraţii” şi alte elemente simbolice creştine timpurii, care ar putea fi defi nite drept un „kerygma” creştin, „adică mesajele profunde ale predicării apostolice”14. De asemenea, nu putem trece cu vederea articolele şi studiile cercetătoarei Silvia Chiţimia, care se raliază aceluiaşi interes de decelare a temelor şi motivelor creştine prezente în cultura tradiţională română, inclusiv în colindă. Am dori să precizăm, înainte de toate, că ritualul colindatului este un deplin fapt cultural folcloric sub „patronajul” mentalului popular, ce-şi caută şi fi xează identităţile, exemplarităţile, sub imperiul defi nitoriu al unei necesităţi interioare, modelatoare, care tinde să se echilibreze în permanenţă în raport cu exterioritatea. Împrumuturile „dinafară” vor fi asimilate în urma resemantizării şi aşezării lor la locul potrivit şi într-o conjunctură funcţională. Cu alte cuvinte, colindatul este, în fapt, răspunsul la un model


286

religios solemn, copleşitor care, la rându-i, determină şi nuanţează însăşi identitatea comunităţii şi implicit pe cea a comunitarului. Diferenţele majore între cele două pattern-uri se disting pe palierele expresiei şi destul de rar în formele elementare ale conţinutului. Dac-ar fi să acceptăm justeţea cuprinderilor etno-folclorice mitologizante, ar însemna să fi m de acord cu dihotomia absurdă a creştinului/necreştin. Ori, ştim foarte bine că în Evul Mediu Românesc, când (probabil) se cristalizează (în formele pe care le cunoaştem azi şi pe baza cărora putem face analize) ritualul colindatului, „religiunea” creştină era şi emblemă, dar şi fondul defi nitoriu al identităţii etnice, căci separaţia păgân/creştin, în acele vremuri, era mult mai profundă şi cu alte înţelesuri decât cele ale lumii moderne. Limbajele poetice şi poietice ale colindatului pot fi considerate, sub rezervele şi nuanţele de rigoare, metatexte ale originalului, dar care răspund aceloraşi necesităţi de enunţare şi fi xare catehetică şi de (re)trăire în perimetrul ideal al sacrului15 creştin. În repertoriul loviştean de colinde, liturghia, nu numai ca vocabulă, ci şi ca ritual cu bogate semnifi caţii pentru viaţa spirituală a comunităţii, se întâlneşte în tipurile 173 (Botezul) şi 179 (Mânăstirea şi corabia). O regăsim doar ca slujbă în tipurile 178 (Slujba la mânăstire) şi 190 (Iisus închis într-un bloc de piatră). La Boişoara, Bumbuieşti, Copăceni, în general în Loviştea, tipul 173 se combină cu 178, de unde provine, altminteri, şi amploarea simbolică. Iată cum grăieşte textul asupra liturghiei: Pân’ce ei au botezat,/ Trei arhangheli s-au lăsat,/ În dalbele aripi că l-au luat./ Dar pe pământ ce-au mai lăsat?/ Lăsat-a dalbele biserici./ Dar prin dalbele de biserici,/ Lăsat-a dalbi de preoţi,/ Dalbele cărţi de învăţătură,/ Să-nveţe noroadele,/ S-aducă prinoasele,/ Să-mi vie la sfânta rugă,/ Sfântă rugă liturghie,/ Cu prescuri şi cu tămâie,/ Cu făclii de-aprins în mâini,/ Cu colac de grâu curat./ Şi s-o-nchinăm lui Hristos,/ La toţi, Domni buni, sănătoşi!”16

Deosebit de expresivul fragment mizează în descriere pe câteva cuvinte cheie cu încărcătură simbolică: arhangheli, biserici, preoţi, cărţi de învăţătură, noroadele, prinoasele, sfânta rugă, liturghie, prescuri, tămâie, făclii, colac de grâu; tot pasajul nu conţine decât două adjective folosite abundent: dalb şi curat, care în simbolica populară au oarece atingeri şi suprapuneri de semnifi cat. Atmosfera ce se degajă este una solemnă şi hieratică17, în acord cu darul sacramental pe care Iisus cel Botezat îl face oamenilor şi care constă în biserici şi liturghie18. Fragmentul nu lasă nici un dubiu asupra rolului de convertire, evanghelizare pe care îl are „sfânta rugă”. În acelaşi timp, prinoasele pe care le aduc credincioşii, în special colacul de grâu, sugerează simbolic Sfânta Jertfă a lui Iisus. Este aceasta


287

o caracteristică generală de a exprima întregul prin parte şi la care vom reveni frecvent. Dar ceea ce ni se pare cu adevărat important, sunt semnifi caţiile pe care textul le încorporează transparent în legătură cu rolul bisericii ca taină a adunării precum şi aducerea de mulţumire şi laudă pentru sacrifi ciul mântuitor al lui Iisus. Adunarea şi laudele sunt funcţii arhaice şi tradiţionale ale Liturghiei şi Bisericii primare. Chiar sensul originar al celor două cuvinte argumentează afi rmaţia: liturghie provine din grecescul leitos care înseamnă „public” şi ergon, „operă”, iar biserică, în varianta ce-şi are originea în gr. ekklesia19, semnifi că, dincolo de lăcaşul de cult, şi „adunare”20. Apostul Pavel confi rma într-una din scrisorile sale aceste tâlcuiri: „A se aduna în biserică, în noţiunea creştinismului primar, înseamnă a alcătui o adunare al cărei scop este de a descoperi, a realiza Biserica”21. Prin urmare, de la începuturile creştinismului, este validată această trinitate esenţială. Adunare, Euharistie, Biserică, în a cărei înţelegere constă esenţa Bisericii primare şi însăşi „problema de bază a teologiei liturgice”, în contrast, oarecum, cu noua „conştiinţă” a Bisericii contemporane22. Poate să surprindă şi să înmagazineze textul folcloric citat, tocmai un asemenea primat şi adevăr propovăduit de Sfi nţii Părinţi? Ne-am fi sfi it să dăm un categoric răspuns la întrebare, dacă n-am fi avut proba unor demonstraţii destul de recente care au stabilit în colindă nu doar elemente disparate precreştine, ci structuri întregi neolitice încă funcţionale în mentalităţile folclorice. Prin urmare, n-ar fi nici un semn de îndrăzneală sau aroganţă de a întrezări ceea ce, până la urmă, este certitudine motivată istoric şi social. S-a formulat deseori comparaţia dintre cultura populară şi palimpsest. Şi ea este, într-adevăr, sugestivă. Dar pe acest pergament stratul care se vede bine este cel de deasupra. Este posibil ca acest „uşor de citit” să fi e la fel de valoros ca şi cele în stare avansată de obliterare. Alteori, tocmai această evidenţă vizibilă glăsuieşte despre cele trecute. Ne asumăm din această perspectivă, cel puţin în intenţie, grija de a fi atent şi nepărtinitor, de a interpreta „produsul” folcloric într-un context adecvat istoric, cultural, psihologic. Am încercat să ne însuşim şi să respectăm deontologia şi unele recomandări cuprinse în lucrări unanim apreciate. Ne gândim pe moment la Paul Zumthor şi la notoria-i lucrare modest intitulată Încercare de poetică medievală, care ne recomandă maximă prudenţă în receptarea unor texte vechi, medievale23, datorită proiecţiei artifi ciale la care, vrând-nevrând, supunem textul arhaic, care, „ca o consecinţă a acumulării duratelor intermediare, apare de parcă ar fi în afara timpului, iar această situaţie este contradictorie”. Printre atâtea


288

riscuri, cum ar fi „primejdia analogiilor simplifi catoare şi a justifi cărilor mitice”, „rămâne totuşi o certitudine înţeleaptă: să ne aplecăm asupra acestor mesaje greu de descifrat, în care mai vibrează totuşi, pentru cititorul atent, intensitatea a ceea ce a fost cândva o voinţă, o emoţie, fără doar şi poate, şi perceperea unei frumuseţi”24. Cum cercetătorul nu poate reduce studierea „documentului poetic doar la sincronie, pentru că aşa ar îngheţa textul”, trebuie să se procedeze la o... „prioritate operatorie”: acceptarea unui „anumit formalism critic la perceperea unei prezenţe tăcute a istoriei”25. În acord cu afi rmaţia precedentă a lui P. Zumthor cu privire la „mirajul” mitic, şi la încrâncenarea de a descoperi în textul folcloric o încă vie „lume” mitologică, apreciem că toate aceste elemente, care, altminteri, sunt perceptibile, au fost incluse în noua realitate culturală şi disciplinate spiritual. Le întâlnim sub forma unor şabloane, unor embleme reîncorporate. Revenind la fragmentul de colindă în discuţie, remarcăm puterea sa de sinteză, graţie „măreţiei simbolului” (formula lui P. Ricoeur). În 16 scurte versuri sunt asimilate şi ordonate importante semnifi caţii privind ritualul liturghiei, bogăţia semantică a sacramentelor, înţelesuri despre rolul primar al liturghiei în transcrierea adevărurilor teologale şi, nu în ultimul rând, despre înălţătoarea şi miraculoasa atmosferă pe care a creat-o acest ritual al Bisericii ortodoxe în comunităţile credincioşilor. Textul ne sugerează că, într-adevăr, Biserica primară, este locaşul sacru al rugăciunii. O asemenea imagine a bisericii rugătoare, „Mireasă în faţa lui Hristos”, cum o numea Origen, accentuează rolul ei, nu doar ca loca, ci ca spirit al învăţăturii creştine şi împărtăşirii în comun. Este bine, ne îndeamnă părintele Al. Schmemann, ca atunci când încercăm să ne gândim asupra tradiţiei liturgice a Bisericii ortodoxe, să nu ne folosim în primul rând de „scheme abstracte, pur intelectuale”, ci de însăşi trăirea şi orânduirea slujirii divine26. Despre o asemenea atmosferă şi trăire întru Hristos prin, intermediul bisericii, scriseseră cu patos, uneori prea poetic, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă etc., sperând să restituie, să reconfi rme puritatea de la începuturi a sentimentului religios. Cert este că asemenea simţiri şi sensibilităţi religioase, pe cât de genuine, pe atât de frumoase se întrevăd concludent în folclorul românesc. Înainte de a trece la interpretarea unui alt colind loviştean, care „se referă” la „sfânta rugă liturghie”, considerăm că este cazul să prezentăm, cât se poate de sintetic, originile şi istoria cuprinderilor sale de expresie şi de motivaţie dogmatică. Credem că acest excurs sprijină intenţiile noastre


289

de a regăsi în „liturghia profană” (sintagma Sabinei Ispas), care poate fi colindatul, constituente mai mult sau mai puţin reelaborate ale liturghiei primelor secole creştine. Slujbă centrală şi revelatoare a creştinătăţii, Liturghia îşi are originile în cultul iudaic. După cum ne relatează Sinopticele, Cina cea de Taină se întâmpla în seara zilei de 14 Nisan când se celebra şi Paştele iudaic27. Origen şi Sfântul Ioan Hrisostomul susţin acest tip de interpretare28. Deşi Iisus instituie Euharistia în timpul şi cadrul unei cine ce aminteşte de mesele pascale iudaice, Liturghia creştină nu este o „simplă continuare sau o copie a unor uzuri rituale iudaice”29. Este important totuşi de consemnat că semne clare ale continuităţii meselor iudaice în creştinism se constată în ritualul agapelor care precedau în perioada apostolică, Sfânta Euharistie30. Vocabula liturghie31 însăşi a înregistrat de-a lungul timpului diferite semnifi caţii. În creştinismul antic, spre exemplu, ea avea un conţinut mult mai larg, însemnând cult în general sau slujbă preoţească, sens pe care îl păstrează şi azi Biserica apuseană, care pentru liturghie foloseşte substantivul missa32. În vremurile apostolice ritualul euharistic, având ca model Cina cea de Taină, cuprindea după mărturiile Sfântului Apostol Pavel (I Cor.11, 23-26; 14, 16; I Tim. 2,1) şi după reconstituiri istorice ulterioare, aducerea pâinii şi vinului, rugăciunile de laudă şi mulţumire pe care le rostea liturghisitorul, apoi urma anamneza cuprinzând patimile şi moartea lui Hristos, frângerea pâinii şi împărtăşania. Pentru credincioşii adunaţi în număr mare se făceau rugăciuni care răspundeau acestora în fi nal cu Amin. O dată cu Euharistia în Biserica primară aveau loc şi harismele constând în daruri spirituale: revelaţii, proorociri, glosolalii, exorcisme, tălmăciri şi darul facerii de minuni – I Cor. 14 şi care au dispărut ulterior din cultul ofi cial. Adunările de cult din aceeaşi perioadă includeau lecturile din epistolele Sfi nţilor Apostoli şi din Vechiul Testament, Predica (omilia), cântările religioase (psalmi, imne etc.), rugăciunea „care forma preocuparea de căpetenie a celor dintâi creştini” şi colectele pentru săraci33. Din secolul al II-lea, prin Apologetica I a Sfântului Iustin Martirul (anul 150), avem o descriere generală a desfăşurării ritualului care includea Liturghia catehumenilor şi Liturghia euharistică34. La cea din urmă credincioşii stau în picioare, spre deosebire de prima, unde se putea sta şi jos. Ea începea cu o rugăciune generală în care se întrevede ectenia mare de mai târziu, continua cu sărutarea frăţească35, cu aducerea pâinii, vinului şi apei36, cu înălţarea rugăciunilor şi mulţumirilor şi răspunsurile credincioşilor. În fi nalul ritualului, ca şi în secolul anterior, se ofi cia împărtăşania.


290

Secolul al III-lea, deşi bogat spiritual prin operele Sfi nţilor Părinţi, n-a lăsat prea multe detalii cu privire la scenariul Liturghiei cu excepţia pseudo-epigrafelor, numite generic Rânduieli bisericeşti, din care doar o parte se referă la secolul al III-lea, restul fi ind dedicate secolelor V şi VI. Aceste rânduieli proveneau din diverse spaţii ale creştinităţii: Siria, Egipt, Roma, sursa lor comună fi ind Tradiţia apostolică, lucrare atribuită lui Ipolit (+235). Liturghiile primelor trei veacuri, ca o concluzie, pun mare preţ pe ideea adunării (lex credendi) şi a legii rugăciunii (lex orandi). „Toate documentele prime mărturisesc totuşi de comun acord, că adunarea era considerată totdeauna actul prim şi de bază al Euharistiei”37. Ritualul liturgic începe să se diversifi ce odată cu sfârşitul secolului al III-lea şi secolul al IV-lea. Aşa se întâmplă cu textul de bază al Liturghiei, Anaforaua sau Rugăciunea Sfi ntei Jertfe pentru că fi ecare arhiereu avea voie să-şi conceapă rugăciunea, respectând totuşi câteva idei de bază38. Prin urmare, formele primare şi unitare ale Liturghiei se ramifi că treptat şi dau naştere unor forme bine cristalizate, mai ales după ce rugăciunile au început să fi e stabilizate prin scriere. Tipurile liturgice care s-au impus şi s-au răspândit au fost cele din marile centre creştine: Ierusalim, Antiohia, Alexandria şi Roma, Constantinopol. Creştinătatea bizantină a întrebuinţat în cult, începând din secolele IV-V până azi, trei liturghii: Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, ce-şi au originea în Liturghia apostolică a Sfântului Iacob, precum şi Liturghia Darurilor sau a Sfântului Grigore Dialogul. Cea mai veche dintre liturghiile bizantine este cea a Sfântului Vasile cel Mare care defi nitivează Rugăciunea Sfi ntei Jertfe. Tulburătoare prin amploarea, maiestuozitatea şi prin lirismul ei, liturghia ortodoxă de rit bizantin, s-a dovedit a fi de-a lungul istoriei carte de învăţătură şi simbol al adeziunii la cultul ortodox39. În spaţiul cultural românesc s-a săvârşit dintotdeauna Liturghia Sfântului Vasile cel Mare în primele cinci duminici ale Postului Mare, în Joia şi în sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie)40. Ritualul slujbei Sfi ntei Liturghii a avut şi are trei părţi: Proscomidia41, Liturghia catehumenilor42 şi Liturghia credincioşilor. La ocazii speciale, în catedrale, în mânăstiri, în bisericile urbane, în zilele de sărbătoare, la sfi nţiri de biserici, hirotonii etc., Sfânta Liturghie se săvârşeşte în sobor. Acest tip de slujire foarte mult practicată în Biserica veche, s-a păstrat doar în Biserica ortodoxă de rit bizantin. Ce fascinaţie şi ce mirare va fi impus somptuoasa „reprezentaţie”


291

religioasă, armonioasă prin toate limbajele sale, strălucitoare prin veşmintele arhiereşti, luminoasă prin aurul icoanelor, al lumânărilor şi făcliilor asupra mirenilor nu este greu de înţeles şi de răspuns. În Biserica veche, sentimentul real al participării nemijlocite la evenimentele divine era amplifi cat de faptul că pregătirea slujbelor, preparativele de început erau săvârşite la vedere. „Biserica, scria Ioan Gură de Aur, este casă comună pentru noi toţi”, pentru preoţi şi credincioşi. Adunarea acestora premergea intrarea proistorului (sau proestos)43 care se înveşmânta în mijlocul adunării, iar intrarea lui în altar se făcea la vohodul mic44. Târziu, „când a început să se transforme Biserica locală în comunităţi administrative („eparhia”) şi înmulţindu-se parohiile, preoţii – din săvârşitori extraordinari ai Euharstiei (locţiitori ai Episcopului) – s-au transformat în săvârşitori obişnuiţi”45. În aceeaşi ordine, Altarul Bisericii primare, Prestolul sau Sfânta Masă, era legat organic de „trupul” bisericii, de corabie, şi exista în rezonanţă cu ea. Aşa cum se ştie, în Biserica actuală, altarul este separat de restul locaşului, este o entitate spaţială de sine stătătoare, accesibilă doar celor consacraţi, ceea ce parcă subliniază că mirenii sunt dincolo, că sunt „profani”46. Sentimentul con-slujirii dintre feţele bisericeşti şi popor trebuie să fi existat în vechime, graţie faptului că Proscomidia47 nu avea particularitatea aproape ezoterică de azi, ci se „întâmpla” în văzul tuturor căci, cum spuneam deja, altarul era în prelungirea naosului şi era delimitat de acesta doar printr-un grilaj scund (cancelli)48. Înainte de excursul nostru, care sperăm să fi e lămuritor în multe privinţe, pentru că am încercat să surprindem în special elementele care, direct sau indirect, trimit şi la ritualul colindatului. spuneam că în Loviştea, în afara colindei prezentate deja (tipul 178+173 – Botezul), ce descrie „sfânta rugă”, culegerea I. Piloiu înregistrează şi tipul 178 combinat cu 179, adică, după indexul Brătulescu, temele Slujba de mânăstire şi Mânăstirea şi corabia. De data aceasta, nararea liturghiei şi a contextului ritualic sunt mult mai dezvoltate faţă de tipul precedent. „Colea-n sus, pe mare-n sus,/ Oi, lerui, Doamn’lerui, Doamne!/ Pare-un soare că răsare/ Şi cea lună cu lumină./ Nu e soare răsărit,/ Nici cea lună luminând,/ Şi e dalba mânăstire./ Şi-n cea dalbă mânăstire,/ E-o sfântă bisericuţă./ Şi-n cea sfântă bisericuţă/ Sunt nouă preoţi bătrâni/ Şi cu nouă diaconi/ Şi cu cinci de grămătici./ Graia-ş’ un preot bătrân/ Către-un mic de grămătic:/ Măi, tu, mice grămătice,/ Suieate-n clopotnicioară/ Şi-mi trage de trei ori,/ De trei ori în trei viersuri,/ Să se-audă în trei glasuri/ Şi dă-n toacă de trei ori,/ De trei ori în trei locuri,/ Să se-audă în trei laturi,/ Să-audă noroadele,/ Să vie la sfânta rugă,/ Sfânta rugă liturghie,/


292

Cu liturghie de prescuri,/ Cu făclii d-aprinse-n mâini,/ Cu tăiere de colaci,/ Cu grăunţe de tămâie./ Dar cel mic de grămătic/ Nici cuvânt nu avusară,/ În clopotniţă se suiară/ Şi-mi trăgea clopotnicioara”. Colinda continuă cu alegoria corabiei dalbe în care se afl ă:... un domn cu doamna lui,/ Doamna lui cu pruncii lui./ Şi nu-ş vine cum se vine/ Şi mi-ş vine tot plângând./ Tot plângând şi suspinând,/ Faţa-i dalbă zgâriind,/ Păr galben din cap rupând/ Şi pe Dumnezeu rugând:/ - Doamne, Doamne, drăguţ Doamne,/ Fă-mi şi mie loc în rai, / Loc în rai lângă al tău,/ Lângă-al tău, ca ş-al tău,/ Şi mie, şi doamnei mele,/ Doamnei mele, pruncilor,/ Tuturor noroadelor./ Grăia-ş bunul Dumnezeu/ Către cincea acest domn bun:/ Roagă, domn bun, pe Dumnezeu,/ Cum l-am rugat şi până acum,/ - Loc în rai este făcut,/ Lângă-al meu loc, ca şi-al meu/ Şi ţie, şi doamnei tale,/Doamnei tale, pruncilor,/ Tuturor noroadelor”49. Citind acest text, prima impresie este aceea a concreteţii lui, a unui „realism” ce ar (putea) trimite la drama liturgică medievală (Sabina Ispas indică pentru prima oară această apropiere) căci, în principiu, şi aici (în colindă) se vorbeşte despre comuniunea în religie şi credinţă, despre evanghelizare şi liturghie, despre rai etc. Sub acest strat al „story”-ului de suprafaţă, mai mult sau mai puţin ascunse, se afl ă imaginea simbolică şi semnifi caţia ei. Abia în această subiacenţă a simbolizatului descoperim frumuseţea şi încărcătura spirituală a mesajului. Colinda în cauză nu vorbeşte despre o slujbă oarecare, ci de una sobornicească, aşa cum se proceda sistematic în Biserica primară. Adunarea „poporului” la mânăstire sau la biserica parohială a fost, credem, o practică veche şi frecventă în spaţiul românesc, mărturie a devoţiunii colective. Nu vom putea garanta pe baza textului folcloric că toţi membrii comunităţilor ţărăneşti erau trup şi sufl et bisericii şi liturghiei. Să nu uităm că ne afl ăm în faţa unei idealităţi şi a unei „lucrări” cu vădit scop catehetic. Nu înţelegem colinda ca pe un document istoric, în măsura în care ni se solicită precizii. În acelaşi timp, chiar dacă repertoriul colindatului este marcă şi reifi care a idealităţii, el nu poate fi scos în afara mentalităţii colective, atâta vreme cât este validat prin perfomare şi receptare; rămâne, prin urmare, tot un document. Cel puţin în Loviştea, cea înconjurată de vechi mânăstiri ale Olteniei de nord şi Munteniei, memoria colectivă a păstrat exemplum-ul participării la sfi ntele taine bisericeşti. Tipicul de a chema mirenii la liturghie sau de a-i anunţa asupra „ceasurilor” laudelor este tot unul mânăstiresc care se practică şi azi, iar codul sonor al bătăii clopotelor şi al toacei implică ideea unei „cotidiene” comunicări, mai ales pentru oamenii de la munte. Noroadele care se adună la sfânta rugă aduc cu ele „prinoasele”.


293

Cuvântul, unul de origine slavă, era folosit în limba veche românească cu sensul de „ofrandă” şi de „dar”. Acesta este şi sensul pe care el îl are în „Corăbioara”. Credincioşii sunt cei care pun la dispoziţie substanţele sacramentale ale Împărtăşaniei după modelul Bisericii primare: prescurea50 din „grâu curat”, dospită, din care preotul va scoate cu copiá angheţul51 pe care-l va aşeza apoi pe Sfântul Disc, iar în jurul lui va rândui miridele. Simbolul corăbiei şi solicitarea locului în rai, altfel motive diferite, nu sunt adaosuri întâmplătoare la incipitul descriptiv al liturghiei. Dincolo de încărcătura semantică impresionantă52, fragmentul „corăbioarei” exprimă dorinţa comunitarului de a fi părtaş în devoţiune şi la taină. Pentru că ele oferă şansa deplinătăţii fi inţei. Iar această preaplinătate nu se poate atinge şi îndeplini decât prin prezenţa hic et nunc la lucrarea dumnezeiască a liturghiei, căci ea este „împlinirea şi încoronarea întregii credinţe, a întregii vieţi”53. Nu poţi să aspiri la un loc în Raiul lui Hristos dacă nu accepţi Taina Adunării, a Cuvântului, a Unităţii, dacă nu te înalţi o dată cu Mântuitorul prin Împărtăşanie. Numai cei credincioşi şi împărtăşiţi din Jertfă vor fi mântuiţi, sugerează textul. Credinţa creştină nu poate eluda biserica şi lucrările sale. Unde este Euharistia, este şi Biserica, spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei53. Nu îl poţi avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu ai Biserica drept Mamă, scria acelaşi55. Nu mi se pare surprinzător că, în această colindă, gospodarii nu cer bogăţii şi averi, ci un loc în Rai. De altfel, citind cu atenţie culegerile de colinde, nu numai din Loviştea, am remarcat că de foarte puţine ori i se adresează lui Hristos rugăminţi privitoare la bunăstare materială. De regulă, această bunăstare este atrasă prin acte de credinţă56. Este de semnalat faptul că în colindă lumea exterioară, habitatul mireanului, echilibrul său familial, starea lui socială sunt în rezonanţă şi direct condiţionate de coborârea lui Hristos; descinderea „Celui Uns” este sinonimă cu înălţarea fi inţei omului spre Împărăţie. „Nu se poate urca cineva în seninul înălţimii curate, conştiente decât cu Hristos”, aprecia Grigorie de Nyssa într-una din operele sale57. Sunt în colinda românească, şi repertoriile loviştene nu fac excepţie, atâtea mărturisiri ale credinţei şi atâtea frumuseţi morale, încât ar fi o impietate să le eludezi sau să le minimalizezi, explicându-le dintr-o altă perspectivă decât cea creştină care asta propovăduieşte dintotdeauna. S-a scris mult despre ipostasul prea uman al lui Iisus, Colindătorul, despre lipsa din repertorii a fundamentului dogmatic al Trinităţii, despre contradicţiile pe care le înglobează. Şi, în parte, observaţiile sunt reale. Dar ceea ce este cu adevărat important a fost trecut de cele mai multe ori cu vederea: că această „punere în temă” pe care o construieşte colindatul este un demers creştin, autentic, o „operă” – care nu este nicidecum un


294

poncif, o imitaţie doar, ci un nucleu cultural polivalent de idealuri, de viziuni asupra lumii, vieţii. Este prea puţin, având în vedere complexitatea sa, să-l „explici” ca pe un spectacol laic al cărui scop mărturisit ar fi doar „rentabilitatea” relaţiei cu Dumnezeu. Ne întrebăm ce mai rămâne din această „reprezentare”, dacă-i obliterezi propensiunile către idealitate şi eternitate. Trebuie înţeles că perioada de început a creştinismului a fost una înfl ăcărată şi misterioasă, o „descoperire” totală, o revelaţie58, care punea accent pe tainele Împărăţiei, dar şi pe „taina fratelui”. Asta este şi interpretarea pe care Ioan Gură de Aur o dă următorului text din Matei: „Atunci Împăratul vă zice celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci fl ămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau; străin am fost şi m-aţi primit; gol am fost şi m-aţi îmbrăcat;...” (25, 34-35). Toate aceste precepte morale şi îndemnul la milostenie şi umanitate le regăsim într-un text din Loviştea numit „Friguroşii”, poate mai puţin original decât altele, mai nou, dar tot atât de bine asumat de comunitate. În epistola Către Donatus, Sfântul Ciprian (secolul al II-lea) grăia duhovniceşte: „De altfel, dacă tu păstrezi cartea dreptăţii, mergând cu pas ferm şi fără să aluneci, dacă legat de Dumnezeu cu toate puterile şi cu tot sufl etul eşti ceea ce ai început să fi i, graţia divină îţi va da cu atât mai multe puteri, cu cât ea va creşte mai mult în inima ta... Câtă credinţă avem, atât ne împărtăşim din harul divin”59. Pe urmele Sfântului Ciprian, gospodarul şi soaţa lui iubitoare din colinda „Ferice-ş, Doamne, d-eş’ Domn bun”60 îşi vor adjudeca locul din Rai, conduşi de mână de însuşi Hristos, după ce vor construi din pomii crescuţi în propria grădină o biserică. Expresiva naraţie, cu sorginte într-o apocrifă şi în Vieţile Sfi nţilor, implică ideea că vieţuirea în fericire, obţinerea locului în Rai depind de „ruga în direptate”. Iar construirea unui loc sacru, cum este biserica, nu poate începe înainte de repetarea botezului iniţiatic în apa Iordanului, adică înaintea purifi cării şi mărturisirii de credinţă care era concomitentă cu scufundarea baptismală. Înainte de a trăi în „lumină”, trebuie să te botezi întru Hristos, ceea ce poate fi numit, în deplinul înţeles al cuvântului, sacramentum fi dei. Aşa gândea şi propovăduia Tertullian, apologetul secolului al II-lea.

Lectură biblică şi anamneză

Afl ăm prin intermediul lui Iustin Martirul şi din scrierea sa, Apologia I (mijlocul secolului al II-lea) că în Biserica primară Litughia conţinea, în


295

prima sa parte (cea a catehumenilor), lecturi din Sfânta Scriptură a Noului şi a Vechiului Testament62. În secolele al IV-lea şi al V-lea, rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob impunea citirea unor fragmente din Vechiul Testament (din Lege şi din Profeţi) şi din Noul Testament (din Evanghelii şi scrierile Sfi nţilor Apostoli). Se pare că lecturile din Vechiul Testament au dispărut spre secolul al VII-lea în liturghiile calcedoniene63. Toate rememorările cu voce tare din Cărţile Sfi nte erau însoţite de cântări de psalmi, care, „ca şi psalmii antifonici”, au dispărut treptat. Cântarea psalmilor era întretăiată de refrenul Alleluia64 „cântat de popor după fi ecare stih sau verset... De fapt, deşi ele continuă a fi încă în Apostol au încetat de a mai fi cântate, din ele rămânând în uz numai vechiul refren „Aleluia” (de trei ori), care se cântă azi după pericopa din Apostol”65. Anamneza propriu-zisă a Liturghiei ortodoxe este parte a Rugăciunii Sfi ntei Jertfe (Anaforaua66), un remember a ceea ce era Hristos prin faptele sale, prin patimi şi înviere. Dar nu numai Cel care era ci, respectând litera Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, „Cel care eşti şi Cel Care erai şi Cel Care vii, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti” (11, 17). Dincolo de alte puncte de contact pe care le putem stabili între ritualul colindatului (în special cu trimitere la limbajele verbale şi muzicale), cu referinţă la antifonie, la refrenul psalmic „aleluia” (derivatele lui) etc., „lecturile biblice” şi „anamneza” colindatului relatează într-un stil original, uneori, evenimentele importante din viaţa lui Iisus: Naşterea, Botezul, Patimile şi Înălţarea. O primă concluzie este aceea că aceste episoade au oarece istoricitate confi rmată de textele canonice sau apocrife, alteori, însă, sunt anistorice: de-o parte ar fi , deci, imaginile Uciderii pruncilor, Vânzării lui Iuda sau Naşterii în iesle, de cealaltă, Naşterea din piatră, Naşterea sub brad etc. Din Vechiul Testament, colinda nu reţine decât istoria lui Adam67, într-o formulă apropiată de cea a „Facerii” şi care insistă pe un efect moralizator. Uneori, aceeaşi istorie, completată de judecarea primilor oameni, deşi are cu totul altă origine decât cea biblică68, înmagazinează conţinuturi moralizatoare. Colindele care au această specifi citate narativă biblică sunt încadrate de Monica Brătulescu în categoriile „Biblice şi apocrife”. Ecouri de acelaşi gen putem întâlni şi în cealaltă categorie „Edifi catoare şi moralizatoare”, care mizează mai mult chiar pe materializarea unor precepte etice, de comportament, spaţiu care este indubitabil creştin. Obişnuinţa rituală, în Loviştea, şi nu numai, prescrie ca intonarea colindelor care se referă la Viaţa lui Cristos, la ceilalţi sfi nţi, la „descripţii” moralizatoare, gen Bogatul şi săracul, să se facă într-o atmosferă solemnă.


296

Ele sunt fără excepţie (în Loviştea), colinde de ascultat şi sunt plasate la mijlocul repertoriului, între colindele protocolare şi cele profesionale sau cu adresă. În depresiune, numărul lor este destul de mare: de la 3 la 11 piese dintr-un repertoriu ce cuprinde între 4 şi 27 de colinde. Cele mai răspândite, mai frecvente, sunt, într-o ordine relativă, Răsărit-a stea frumoasă ce vorbeşte de Naşterea Domnului, Colea-n sus pe mare-n sus sau Colea-n jos pe mare-n jos (Sfânta Liturghie), Colindul de se-mbaie (Botezul Domnului), Colindul muncilor (Patimile lui Cristos). Tensiunea maximă, dramatismul exacerbat reifi cat printr-o aglomerare a unor expresii apropiate de imprecaţie, prin imaginile „naturaliste” ale crucifi cării, sunt atinse în „Colindul muncilor”. Acelaşi text conţine şi imaginile atât de interesante ale transsubstanţierii şi ideea prefi gurată a Euharistiei. El poate fi considerat, prin importanţa lui simbolică, ca un miez al repertoriului loviştean care motivează spiritual actele omului în raport cu divinitatea. În acest colind se afl ă, credem noi, cheia înţelegerii şi adjudecării menirii lui Iisus ca Mântuitor, ca iubitor de oameni, ca Învăţător, ca Împărat (Kyrios) dar şi ca Judecător, „La scaun de judecată,/ Un’ se judecă lumea toată,/ Cei direpţi în direptate/ Şi cei strâmbi în strâmbătate”69. Aceasta ar fi , succint, kerygma populară a colindatului. Mai degrabă, kerygma, decât anamneză, căci repertoriile nu sunt interesate special de adevărurile dogmatice, deşi nu le ocolesc întotdeauna, ci de anturarea unui perimetru poetico-narativ care să rezoneze şi să motiveze dorinţele şi idealurile omului tradiţional. De ce nu, colindatul şi colinda pot fi validate ca teodicee a fericirii. Dar, pentru a se ajunge la această minune existenţială, trebuie să escaladezi treptele transcendenţei. Şi aici, colinda nu este prea departe de dogma creştină. Părinţii bisericii deosebeau trei etape ale „urcuşului” către Dumnezeu. Primul stadiu al escaladării era considerat cel al curăţeniei (katharsisul), al desăvârşirii spirituale şi trupeşti, al găsirii echilibrului dintre „casă” şi sufl et, urma cel al contemplaţiei (theoria); ultimul stadiu, adică eposis-ul70, consfi nţea unirea. Din discreţie şi având, sperăm, simţul măsurii, nu putem persuada asupra identităţii dintre ludensul popular dedicat Naşterii Domnului şi Liturghia ofi cială. Ne-am propus doar să semnalăm, să atragem atenţia asupra unor similarităţi, corespondenţe, suprapuneri, regăsiri în alte contexte etc., „fapte” pe care le constatăm în special la nivelul cuvântului liturgic şi conţinutului colindei. Acesta din urmă angrenează întregul ansamblu de simboluri, de imagini, de taine71 şi chiar de mistere şi de mirifi c pe care, volens-nolens, trebuie să le luăm în seamă.


297

Este foarte greu de stabilit superioritatea unuia dintre limbajele colindatului, iar operaţia ar fi inutilă pentru că el este un „organism” sincret care-şi bazează efi cenţele tocmai pe armonizarea şi interdependenţa exprimărilor, aşa cum se întâmplă, de fapt, şi în liturghia ortodoxă. Şi totuşi „osatura” organismului cultural în discuţie este formată din cuvântul cântat, cel puţin în forma rituală pe care noi o analizăm, de fapt, singura ce a fost supusă interpretării de la mijlocul secolului al XIX-lea încoace. Nu contrazicem pe cei care susţin că acest fenomen a arătat altfel, cândva şi că în el a predominat limbajul gestual, actul şi invocaţia magice etc. Noi ne întrebăm doar cum s-au transmis şi în ce stare. În acest sens, nu ne raliem părerilor cum că textul poetic nu este atât de important şi că doar ideea de colindat este (Traian Herseni) sau că muzica intonată tare, răcnită, ar substitui chiar versurile (M.M. Bălaşa). Experienţa noastră din Loviştea demonstrează contrariul celor afi rmate. În liturghia ofi cială, la fel, Cuvântul este elementul sacramental şi instrument, totodată. Concluzia aparţine Fericitului Augustin şi poate fi citită în „Sermo”72. Prin urmare, susţine un teolog contemporan, „Cuvântul face Euharistia şi, de altfel, este nevoie de Cuvânt nu numai pentru a înţelege Cina, ci şi ca aceasta să se poată înfăptui...” căci şi „Cuvântul este, la rândul său, pecetluit de Euharistie”73. Atunci când am defi nit colindatul drept ludens, ne-am gândit la unul sacru şi pe urmele lui Platon. Chiar Huizinga, în celebra sa carte, atunci când este vorba de ritualurile religioase (inclusiv liturghia) le plasează sub autoritatea numinosului74, care „calmează” orice idee de „witz”. „Trebuie să băgăm bine de seamă aici (rit, magie, liturghie, sacrament, n.n.), scrie Huizinga, să nu exagerăm conţinutul noţiunii de joc. (...) Din punctul de vedere al formei, acţiunea sacră este, în orice caz, un joc, iar din punctul de vedere al esenţei este joc în măsura în care îi deplasează pe participanţi într-o altă lume decât cea obişnuită”75. Dacă în ritualul colindatului magicul este estompat, dominat de religios, nu acelaşi lucru putem spune despre misterul receptării sfi ntelor taine, mai ales, şi perceperea lor simbolică din această perspectivă, deschisă de R. Otto prin conceptul de Mysterium tremendum. Sfi nţii Părinţi ai secolului al IV-lea, Ioan Hrisotonul sau Ambrozie, deschideau paranteze cu privire la miracolul euharistic76, care vor rămâne aşa multă vreme, până la fundamentarea defi nitivă a teologiei dogmatice a Jertfei. Comunităţile Bisericii primare şi, ulterior, cele tradiţional-folclorice ale Evului Mediu vor recepta prin trăire misterul Împărtăşirii şi cu sentimentul interiorităţii. Omul tradiţional are tot timpul tendinţa, prin propria-i făptură şi sufl et, prin propria-i sensibilitate să transceandă lumile reale. Euharistia îi satisface pe deplin această propensiune către


298

transfi gurare, înălţându-l, în acelaşi timp, graţie comuniunii. Homo symbolicus al colindei nu este contemplativ peste măsură, ci „trăitor” în sfi nţenie. Acţiunea îl caracterizează, iar cuvintele care îl exprimă cel mai bine sunt verbele: a face, a veni, a aduce, a sluji, a închina, a mirui, a boteza, a înălţa etc. Tocmai sub imperiul faptei, tradiţionalul există în (re)actualizare, în (re)înnoire permanentă, gustă din eternitatea sărbătorească a timpului din afara timpului76. El simte mai bine decât raţionalul modern cât de tulburătoare este unirea cerului cu pământul, contopire care, după părerea părintelui Bulgakov, este esenţa cultului ortodox, „manifestarea lumii spirituale”77.

Alte apropieri

Două dintre informaţiile mai vechi despre colindat, cele ale lui G. Heltai (secolul al XVI-lea) şi Andreàs Mathesius (secolul al XVII-lea) au condus la obstinanta idee că acest ritual cuprinde elemente păgâne şi că este „nelegiuit”, iar cântările lui „diavoleşti”. Într-un recuperator studiu, Sabina Ispas demolează „mitul mathesian” atât de îndrăgit, demonstrând că avem de-a face, de fapt, cu „o luptă interconfesională”... „între pastorii protestanţi şi populaţia română ortodoxă”78. Contrar celor afi rmate de Mathesius şi Heltai, Paul de Alep (secolul al XVII-lea) notează în memoriile sale: „E de observat că în această ţară (Românească) se obişnuieşte în seara spre Naşterea lui Crist, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti să se adune în bande, purtând icoane şi să umble prin poliţie toată noaptea, vizitând casele boierilor şi dorindu-le bucurie în ziua de sărbătoare... Astfel ei umblă toată noaptea, cântând Naşterea lui Crist”79. Ne afl ăm într-o vreme când bisericile sunt (probabil) închise pe timpul iernii. Pitarul Hristache, în a sa cronică versifi cată asupra tulburelor vremuri ale lui Vodă-Mavrogheni, nu uită să spună că Domnitorul dădea ucaz preoţilor să-şi deschidă bisericile şi să slujească (şi) iarna80. În opinia noastră, nu există dubii că ceata feciorilor se organiza îndeosebi cu prilejul sărbătoririi Crăciunului şi că ea asimila funcţii care se prelungeau până la Bobotează. De asemenea, ne îndoim de preeminenţa sărbătorească a Anului Nou în satul tradiţional în raport cu Naşterea Domnului şi Epifania lui. Ca atare, n-are rost să disociem acest ciclu sărbătoresc în funcţie de importanţa mai mare sau mai mică a unuia sau altuia dintre segmentele lui. Ceea ce putem face este să constatăm diferenţele formale, de expresie şi semnifi caţie, între reprezentările


299

ciclului. Şi T. Herseni şi M. Brătulescu sau Ov. Bîrlea apreciau că jocurile de măşti care însoţesc ceata colindătorilor (dar nu obligatoriu, n.n.) sunt insolite, „hieratice” şi par a veni din altă lume în raport cu sobrietatea vădită a colindatului bazat pe repertoriul poetic cântat81. Ca celebrare a Naşterii Domnului, colindatul are câteva prerogative formale spaţio-temporale care ne indică modelul liturgic. Coincidenţa derulării colindatului, ne atrage atenţia Sabina Ispas, în chiar timpul liturgic nu poate fi una întâmplătoare82. Se ştie că Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte numai de 10 ori pe an, iar în perioada Sărbătorilor de iarnă, doar de trei pe an: în Ajunul Crăciunului, în ziua Sfântului Vasile şi în Ajunul Bobotezei. De regulă, timpul săvârşirii este diurn, cu începere de la ceasul al treilea, adică ora 9 dimineaţa, când Iisus a fost răstignit. Excepţiile de la acest tipic le constituie ofi cierea liturgică de la Crăciun şi parţial de la Bobotează, când Liturghia este nocturnă, amintind de vremurile apostolice când serviciul divin „avea caracter nocturn, de priveghere”83.

Din Fapte (20, 16) afl ăm, în episodul de la Troa, când Pavel ia parte la o masă euharistică şi la împărtăşanie, că, într-adevăr, aşa se petreceau lucrurile. Pliniu cel Tânăr ne povesteşte, la fel, că într-o anumită zi (stato die), creştinii se adunau „înainte de ivirea zorilor (ante lucem) şi cântau alternativ un imn lui Hristos...”84. Interesantă şi benefi că această informaţie care dovedeşte că practica s-a răspândit apoi şi în alte părţi ale Imperiului Roman şi a fost continuată sub forma aubadei. Dar serviciul nocturn în Biserica apostolică mai are o motivaţie: persecuţiile la care erau supuşi creştinii, când locul tainic, ascuns (catacombe, cimitire, case particulare) era şi mijloc de protejare. Pattern-ul liturgic se întrevede în colindatul din Loviştea şi din alte zone ale spaţiului românesc prin cântarea antifonică. În satele depresiunii, ceata se împarte în două strane, cuvânt cu folosinţă numai bisericească, care cântă antifonic. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, antifonele bisericeşti, trei la număr, se intonează în prima parte a Liturghiei catehumenilor în strană, timp în care preotul citeşte în taină rugăciunea corespunzătoare fi ecărui antifon85. În colindat, cântarea antifonică poate avea explicaţii formale care ţin de consuetudinar sau de păstrarea vocilor strănaşilor şi de categorii care sunt motivate de esenţa sacră a colindatului. Iosif Herţea, într-un studiu care are ca referenţial chiar Loviştea, susţinea că antifonia este „principiul estetic predominant al colindatului”, care implică adesea „sacrifi carea versifi caţiei şi a echilibrului dintre vers


300

şi melodie, mutând focarul interesului artistic în planul muzicii”. Dar etnomuzicologul citat avea să precizeze că „de fapt, obligatorie, adică esenţială sub raport funcţional, pare să fi e rostirea colindei în întregimea ei (respectarea modelului urării) şi felul acestei rostiri (pregnanţa ritmică, repetiţii şi simetrii)”86. La Boişoara, şi oriunde în Loviştea, grija pentru păstrarea armoniei întregului corpus de versuri + muzică + proxemică este maximă. Muzica şi textul trebuie să respecte specifi citatea locului. Toate principiile formale ale colindatului sunt secondate de un altul la fel de normativ, mai mult chiar. Este vorba de un limpede şi puternic sentiment al identităţii prin ritualul asumat ca fapt religios. Susţin acest lucru, bazându-mă pe realităţi constatate şi înregistrate de noi în teren. În satul Clocotici, după anii ‘80, s-a format o destul de numeroasă comunitate de adventişti. Membrii acestui nou grup religios n-au fost colindaţi niciodată pe motiv că nu au aceeaşi credinţă87.

Note

1. G. Dem. Teodorescu, Noţiuni despre colindele române, Bucureşti, 1879, p.33.2. Al. Rosetti, Colindele religioase la români, extras din Analele Academiei Române, seria II, XL, Bucureşti, 1920, pp.2-11.3. Ov. Densuşianu, Folclorul, cum trebuie înţeles, în Elogiu folclorului românesc, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, p.269.4. Al. Rosetti, op.cit., p.75.5. Ne referim la Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc.6. Idem.7. Enumerarea nu include toţi cercetări de marcă din perioada amintită.8. Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol.I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.364.9. Monica Brătulescu, Colinda românească, Bucureşti, Editura Minerva, p.64.10. Monica Brătulescu, op.cit., p.21.11. Idem, pp.60 şi 69.12. Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p.5.13. Constantin Brăiloiu, Sabian Ispas, Sub aripa cerului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p.53.14. Dan Cepraga, Graiurile Domnului, Colinda creştină tradiţională, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1995, p.20 şi următoarele.


301

15. Succint, în primul capitol, am amintit câteva dintre nuanţele raportului dintre sacru şi religios.16. Aici, cuvântul hieratic cu sensul de „sfânt”.17. Ion Piloiu, Florile dalbe, Rm. Vâlcea, 1996, p.33.18. Ceea ce, în principiu, demolează atât de practicatul principiu al „do-ut-de-ului”.19. Din gr.ekklesia provine fr. „église”.20. Conform cu Ene Branişte, Liturgica teoretică, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 2002, p.157.21. Alexander Schememann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2003, p.17, care îi citează, la rându-i, pe G. Dix, The Shape of the Liturgy, Westminster, 1945 şi H. Chirat, L’assemblée à L’Age Apostolique, Paris, 1949.22. Idem, p.18.23. P. Zumthor, op.cit., Bucureşti, Editura Univers, 1983, p.41-44; din aceeaşi perspectivă a se vedea Sabina Ispas, O taină încifrată într-un text de colind, în op.cit., p.89-90.24. P. Zumthor, op.cit., p.42.25. Idem, p.43.26. Alexander Schmemann, op.cit., p.20.27. Vezi Matei: 26, 17; Marcu: 14, 12; Luca: 22, 8, 11, 13, 15; După Evanghelia lui Ioan (18, 28; 19, 14, 31), Paştele a fost celebrat a doua zi, adică în seara zilei de vineri; apud Vocabular de teologie biblică, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, 2001, p.201.28. Vezi Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, p.126.29. Idem, p.128.30. Ibidem.31. Din gr. leiton (de la laòs), „popor” şi ergon, „lucrare”, „operă”; apud Ene Branişte, op.cit., p.130.32. Idem, p.130-131.33. Din ebraicul amen, care înseamnă „adevărat”, „aşa să fi e”; cf. Tertulian Langa, Dicţionar teologic..., Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p.135.34. Ene Branişte, op.cit., p.134.35. Ulterior, sărutarea frăţească a dispărut, astfel că în cultul bizantin ea nu mai este semnalată.36. Prima atestare a apei în Euharistie; cf. E. Branişte, op.cit., p.137.37. Al. Schmemann, op.cit., p.22.38. Ene Branişte, op.cit., p.140.39. Oliver Clement, Biserica ortodoxă, Bucureşti, Editura Universitas, pp.108-148.


302

40. Ene Branişte, op.cit., p.165; Credinţa ortodoxă, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2000, pp.235-266; Carte de învăţătură creştin-ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1978, pp.99-169 etc.41. Din gr. proscomizein, care înseamnă „a aduce”, „a pune înainte”; cf. E. Branişte, op.cit., p.174.42. Din gr. katékhoumenos, care înseamnă instruit în credinţă; cf. Ene Branişte, op.cit., p. 207.43. Din gr. proistamenoz, adică „arhiereu” sau „întâi-stătătorul unei mânăstiri sau al unei biserici” la care slujesc mai mulţi preoţi; cf. Tertulian Langa, op.cit., p.208.44. Sau Ieşirea cu Sfânta Evanghelie; rit ce face parte din Liturghia catehumenilor; apud. E. Branişte, op.cit., p.181; vezi, de asemenea, Al. Schmemann, op.cit., pp.21-23.45. Al. Schmemann, op.cit., p.23.46. Idem, p.27.47. Din gr. proscomizein, înseamnă „a aduce”, „a pune înainte”; în înţelesul curent,se referă la rânduiala pregătirii şi a binecuvântării Sfi ntelor Daruri; cf. E. Branişte, op.cit., p.174.48. Ene Branişte, Liturgica generală, vol.II, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2002, p.21 şi 90.49. Ion Piloiu, op.cit., p.67; Colinda „Colea sus, pe mare-n sus”, colindă de masă din Bumbuieşti.50. Din gr. prosforá, care înseamnă „pâine”; cf. Credinţa ortodoxă, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2000, p.246.51. Din gr. amnòs, adică „miel”; cf. Credinţa ortodoxă, p.247.52. Vom analiza simbolismul corăbiei în capitolul „Lumea simbolică a colindei loviştene”.53. Alexander Schemann, op.cit., p.200.54. Apud Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2002, p.38.55. Idem, p.39.56. A se vedea şi subcapitolul „Coborârea lui Hristos. Unirea cerului cu pământul”.57. Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea întâi, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., p.333.58. Oliver Clement, Questions sur l’homme, Paris, Editura Stock, 1973, p.144.59. Apologeţi de limbă latină, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., 1981, p.417.60. Ion Piloiu, op.cit., p.284; Colindă de gazdă din Voineasa, (tipul 123).


303

61. Apud Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea duhului sfânt, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., 1999, p.203.62. Ene Branişte, op.cit., p.136.63. Idem, pp.203-206.64. Din ebr. hallelu jah, care înseamnă „lăudaţi pe Jahveh”; cf. T. Langa, op.cit., p.15.65. E. Branişte, op.cit., p.206.66. Din gr. anaforá, care provine, la rându-i, din ebr. anafero, „a înălţa”, „a ridica”; înseamnă la origine „înălţare”, „ridicare” şi apoi: „ofrandă”, „jertfă”; cf. E. Branişte, op.cit., p.210.67. Tipul acesta de colindă lipseşte din Loviştea.68. Subiectul este dezvoltat pe larg de Dan Cepraga în op.cit., pp.88-94.69. Ion Piloiu, op.cit., p.184; Colindul „Colea-n sus pe mare-n sus”, colind de masă de la Malaia.70. B. Bobrinskoy, op.cit., p.421.71. Nu folosim cuvântul cu sensul de „ascuns”, „ocult”.72. Apud Boris Bobrinskai, op.cit., p.472.73. Ibidem.74. Iohan Huizinga, Homo ludens, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, pp.53-62.75. Idem, pp.59-60.76. Sintagmă weberiană vizavi de trăirea sărbătorescului.77. Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Bucureşti, Editura Paideea, 1997, p.143.78. Sabina Ispas, O taină încifrată într-un text de colind, în op.cit., p.91.79. Vezi călători străini Paul de Alep, apud. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, pp.158-159.80. T. Herseni, op.cit., p.214 (?), M. Brătulescu, op.cit., p.24. Precizăm că vom reveni asupra subiectului.80. Nicolae Panea, Şăgalnic, Zulnia zâmbea, Craiova, Editura Omniscop, p.34.81. Pentru confruntare a se vedea Tipic bisericesc, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., 1976, cap.B, Perioada Octoihului; a se vedea şi E. Branişte, Liturghia specială şi Liturghia teoretică sau Nicodim Mândiţă, Sfânta Liturghie, Bucureşti, Editura Agapia, 2002.82. Ene Branişte, Liturghia specială, p.165.83. Idem, p.25. Citatul confi rmă afi rmaţia Sabinei Ispas cu privire la infl uenţele pe care imnologia creştină veche, apoi cea bizantină, le-au avut asupra culturii populare române.84. Este posibil ca „Ziorile” colindatului să-şi aibă sorgintea de aici.


304

85. Ene Branişte, op.cit., p.180.86. Iosif Herţea, Câteva observaţii asupra repertoriului de colinde ale comunei Boişoara – Vâlcea în R.F.F. 5/1970, p.296.87. Informaţie de la Ion Solomon din Clocotici, Racoviţa (24 decembrie 2000), completată de propria noastră observaţie.


305

Domnica Trop, Mama Cântecului Mehedinţean

Dorin Brozbă

De ceva timp, afl at într-o vizită de documentare în zona oraşului Baia de Aramă, mi-am propus şi chiar am ajuns să-i fi u oaspete nu departe, la Isverna,şi celebrei ,,ciocârlii” a cântecului popular mehedinţean, Domnica Trop, ştiută şi adulată de o ţară întreagă datorită creaţiilor sale de neuitat. Cine are un pic de a face cu folclorul nu credem să-i fi e străine cântece precum ,,Sara când răsare luna”, ,,Şarpe, şarpe de dudău”, ,,M-a mânat mama la vie”, ,,Murgule, coamă rotată”, ,,Nu vine neica, nu vine”, ,,Mărie, mărie”, ,,Nu te mai pot iubi lele” , ,,S-o legat, neică, legat” sau ,,Mândra mea sprâncene multe” care, în timp, au fost preluate cu succes şi de alţi interpreţi ai zonei cum sunt Angelica şi Niculina Stoican, Petrică Mâţu Stoian, nepotul dumneaei, Mariana Ciurel sau chiar Nina Predescu. Discuţiile noastre cu mama Domnica, la umbra viţei-de-vie din bătătura căsuţei vizitată de sute de personalităţi, a fost extrem de interesantă şi a constituit şi pentru autorul rândurilor de faţă o experienţă de viaţă pe care nu a întâlnit-o de prea multe ori în cei 30 de ani de activitate publicistică. Aşadar, cui îi vine să creadă că această minunată româncă, cunoscută în întreaga ţară, nu a părăsit niciodată Isverna natală? Cine îşi poate închipui că şi astăzi, la cei 73 de ani, Domnica Trop trebăluieşte de mama focului pe lângă casă, muncind cu sapa în grădina de care este atât de mândră? Câţi dintre milioanele de ascultători şi de telespectatori care o adulează, ştiu că mama Domnica nu ştie să scrie sau să citească? Ce mai, chestii mărunte... În schimb, atunci când a zămislit-o, bunul Dumnezeu i-a hărăzit darul de a cânta şi de a se face respectată de oricine vrea frumuseţe, puritate şi autenticitate. Descoperită relativ târziu, prin anul 1973, de către celebrii Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu cărora, la propunerea primarului de atunci al comunei, le-a cântat la masa festivă oferită după un spectacol dada Domnica Trop, deja femeie cu bărbat, cu gospodărie serioasă şi cu trei copii, a realizat în câteva luni ceea ce alţii nu reuşesc să facă într-o viaţă îndelungată pe tărâmul artistic. Sprijinită de cei doi mari artişti care i-au pus la dispoziţie şi casa lor de la Bucureşti, ţărăncuţa chipeşă de 35 de ani din Isverna Mehedinţiului, sosită aici însoţită şi de fetiţa ei cea mare, a făcut doar în câteva săptămâni un


306

adevărat tur de forţă prin marile instituţii media şi folclorice ale României. Mai întâi şi-a înregistrat valoroasele cântece la Radio Bucureşti, împreună cu Orchestra Radiodifuziunii, dirijată de faimosul Paraschiv Oprea, apoi a făcut acelaşi lucru şi la Casa de discuri ,,Electrecord”, pentru ca în fi nal să fi e solicitată şi de către Marioara Murărescu, pentru realizarea unor emisiuni de neuitat la Televiziunea Română. Cum era fi resc, prin anii 1974-1975, numele anonimei Domnica Trop a devenit peste noapte celebru nu numai în judeţul Mehedinţi, ci şi în întreaga ţară, mărturie fi ind sutele de spectacole la care era invitată la solicitarea miilor de oameni care doreau s-o privească şi s-o aplaude chiar acasă la dumnealor. Spre deosebire de mulţi alţii, dispăruţi foarte repede în anonimat, pe Domnica Trop n-a... îmbătat-o niciodată acest imens succes, fi ind pe mai departe acelaşi OM simplu şi modest care a conştientizat destul de repede că adevărata valoare o au doar cântecele interpretate, ci nu fandoselile de tot felul sau goana cu orice preţ după bani sau după alte favoruri materiale. Aceasta a fost adevărata dumisale fi losofi e de viaţă ce s-a dovedit în timp un atuu de necontestat într-o carieră artistică aproape inimitabilă. Casa muzeu ,,Domnica Trop” de la Curtişoara,o recunoștere a valorii sale deosebite… Nu demult, pe data de 1 iunie 2011, cu ocazia lansării pe piaţă a fi lmului documentar-artistic ,,Muzeul Curtişoara, faima turismului gorjean”, invitatul de onoare al acestui eveniment cultural inedit a fost însăşi celebra Domnica Trop, venită special de la Isverna cu fi ica sa cea mică,Elisabeta Firan Vladu, o urmaşă de nădejde a interpretării cântecului mehedinţean neaoş. În răcoarea acelei neuitate seri de vară, sub privirile fermecate ale copiilor şi a celorlalţi spectatori prezenţi în bătătura Casei ,,Celofan” de la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtişoara, dada Domnica Trop, supranumită de noi şi ,,mama cântecului mehedinţean autentic” a susţinut un recital de excepţie din care nu au lipsit bineştiutele sale creaţii cum sunt ,,Sara când răsare luna”, ,,Şarpe, şarpe de dudău” sau ,,Nu vine neica, nu vine”. Pe lângă ropotele de aplauze binemeritate, cunoscuta artistă a reuşit prin graiul său înduioşător să smulgă şi câteva lacrimi unor vârstnici care, probabil,prin mesajul transmis de acele cântece şi-au reamintit crâmpeie din copilăria şi din tinereţea dumnealor fără de întoarcere! Prezenți ca organizatori la acest eveniment măreţ, alături de celelalte ofi cialităţi gorjene, Dumitru Hortopan, directorul Muzeului Judeţean,și Dorin Brozbă,realizatorul și producătorul fi lmului amintit mai înainte,şi-au propus ca în scurtă vreme să realizeze aici la Curtişoara - Casa muzeu ,,Domnica Trop”. O idee generoasă care,deja,cu sprijinul neprecupețit al profesioniștilor de la Muzeul Județean,s-a și materializat pe data de 20 septembrie 2011,avându-l ca martor important,printre alții,și pe domnul


307

dr.ing. Ion Călinoiu,președintele Consiliului Județean Gorj, îmbogățind patrimoniul acestei nobile instituţii cu o seamă de lucruri aparţinătoare cunoscutei artiste de rang naţional, devenită de patru decenii un exemplu de necontestat pentru generaţii întregi de tineri interpreţi ai melosului popular. Mai mult, faptul amintit s-a constituit şi într-o reparaţie morală faţă de o mare PERSONALITATE a folclorului românesc, uitată cam demult de ofi cialităţile mehedinţene cărora, de-a lungul vremii, le-a adus o seamă de premii şi de onoruri prin vocea dânsei de excepţie. Astăzi, la început de 2012,autorul rândurilor de faţă,gorjenii, laolaltă cu ceilalţi iubitori de frumos şi de autentic din întreaga ţară, îi urează mamei Domnica Trop la cei aproape 74 de ani de viaţă, multă sănătate, zeci şi sute de bucurii alături de minunata sa familie, precum şi clipe frumoase şi de neuitat în compania miilor săi de admiratori! Vă mulțumim că existați,stimată ,,ciocârlie” a cântecului muntenesc din Oltenia!


IV. GEOLOGIE


311

Zona carstică a sitului „Nordul Gorjului de Est”

Felicia Bantea

Abstract

The study describes the zone with limestones from the south of Parang and Capatinii Mountains (South Carpathians). We are in the north-east area of our county Gorj, between two villages: Polovragi and Baia de Fier. There are two caves: Polovragi Cave (10350 meters long) and The Women Cave (3600 meters long). The two caves are presented together, with similitudes and differences. Especially for my visitors, it was necessary to explain the way of structure and the history of these caves. Several families of little bats used to live in these caves. There are the same bats, Rhynolophus and Myotis, very friendly with the visitors. Only to those with a special feeling to squeeze through the walls of rock and specially to those with true respect for the work of the nature, the caves take off their veil of silence revealing their beauty modeled in calcite.

- STUDIU COMPARATIV I - (Geologic)

Ne afl ăm în extremitatea nord-estică a judeţului Gorj, în raza localităţilor Polovragi şi Baia de Fier. Deşi sunt săpate în aceeaşi bandă de calcare, de vârstă jurasic superior-cretacic inferior, Cheile Olteţului şi Peştera Polovragi au un aspect total diferit faţă de Cheile Galbenului şi Peştera Muierilor de la Baia de Fier. Banda de calcare masive, compacte, de culoare cenuşie până la albă şi numai sporadic negricioasă, a constituit de-a lungul mileniilor roca dizolvabilă, carstifi cabilă, din zona la care ne referim. Masivul calcaros are o lungime de 12 km. şi străbate sudul munţilor Parâng şi Căpăţânii. Lăţimea stratului de calcare, de aproximativ 2 km., în linie dreaptă, corespunde cu lungimea Cheilor Olteţului, de-a lungul drumului forestier care „urmăreşte” cursul râului Olteţ. Cheile pitoreşti ale Olteţului, cu o deschidere foarte îngustă şi pereţi


312

verticali, înalţi de circa 350 metri, s-au format pe o zonă de fractură din aceste calcare. Responsabilă de grandioasa lucrare este în primul rând apa. Oamenii au numit-o Olteţ, deoarece, după ce-şi culege apele din amonte, atât din Parâng cât şi din Căpăţânii, sapă cheile şi se varsă în Olt, la nord de localitatea Drăgăneşti-Olt. Fisurile din masa calcarelor, pe traseul Văii Olteţului, cu direcţia N-S şi căderi verticale, reprezintă veritabile plane de forfecare. La bază, în abisul celor peste 20 de metri de la nivelul drumului forestier până la actualul talveg al Olteţului, distanţa dintre cei doi străjeri este de doar câteva zeci de centimetri. Atunci când fac măsurători, speologii se sprijină cu un picior pe Parâng şi cu unul pe Căpăţânii. Fiind unele dintre cele mai abrupte chei din Europa, cei doi versanţi au primit nume diferite, râul Olteţ despărţind astfel în Meridionali, Muntele Parâng de Muntele Căpăţânii. De cealaltă parte, adică 5 km. vest de râul Olteţ (distanţă măsurată pe lungimea benzii de calcare), Cheile Galbenului sunt atât de largi încât se ajunge aproape de poarta Peşterii Muierilor cu maşini mari, pe o şosea asfaltată. Aşadar, pârâul Galbenul, cu debit mai mic decât al râului Olteţ, a reuşit, similar, să despartă larg două blocuri din acelaşi masiv Parâng. Versanţii, larg distanţaţi, permit observarea clară a nivelelor de eroziune şi a numeroaselor guri de peşteră. Dintre acestea, cel mai important meandru fosil este Peştera Muierilor, situată în versantul drept, la circa 45 metri deasupra talvegului pârâului Galbenul.

MATERIA PRIMĂ

Rocile carstifi cabile: calcar, dolomit, sare şi ghips ocupă 2% din suprafaţa României. Dintre acestea, 1,94% sunt calcare şi dolomite de vârste geologice diferite, majoritatea aparţinând perioadelor jurasic şi cretacic(aprox. 100 mil. ani). În banda de calcare din sudul munţilor Parâng şi Căpăţânii, au fost descoperite forme de tintinide (protozoare ciliate), care indică vârsta jurasic superior-cretacic inferior, similară cu a celorlalte calcare de pe rama sudică a Carpaţilor Meridionali. Aşadar, cheile şi peşterile aferente lor „comunică” între ele, eventual, pe lungimea benzii de calcare din sudul Meridionalilor şi nicidecum transversal, între regiunile istorice, deoarece grosimea stratului carstifi cabil nu depăşeşte 2 km. Credinţele conform cărora strămoşii noştri ajungeau din Ţara Românească în Transilvania, prin Peştera Polovragi, de exemplu, nu au relevanţă. Deplasările pe porţiuni întinse se realizau pe drumurile de plai, pe culmile munţilor, cu atât mai mult cu cât ştim deja că drumurile forestiere aferente cheilor s-au construit recent. La aspectul actual al cheilor, mai ales după al doilea război mondial, a contribuit decisiv omul,


313

prin scobirea rădăcinii calcaroase a munţilor.

GENEZA

La fi nele Pliocenului-începutul Cuaternarului, are loc o puternică schimbare în aspectul geografi c vechi al pământului românesc: toate regiunile Carpatice se ridică în bloc cu peste 1000 de metri, antrenând oarecum în mişcarea lor de înălţare şi câmpiile, iar întru echilibru, formând tot atunci şi depresiunile. Aşadar, vârsta peşterilor este ulterioară nu numai vârstei calcarelor (care sunt cele mai vechi în cazul pe care-l descriem aici), dar şi vârstei Carpaţilor actuali. Acest lucru este uşor de observat la intrarea aval a Peşterii Polovragi. Deşi în anii ’60, odată cu construirea drumului forestier, s-a realizat şi o spărtură în dreptul grotei, aceasta s-a făcut la o oarecare distanţă, pentru siguranţă probabil, încât a rămas drept mărturie de studiu şi vărsarea naturală tip cascadă. Este evidentă direcţia curgerii apei atât în ultima porţiune a peşterii (galeria turistică), după înclinarea „draperiilor laterale” din Sala Draperiilor, cât şi urma curgerii în chei, de sus în jos, pe un pat de nisip şi pietriş aşternut pe blocul calcaros, cu „cădere liberă” prin jgheabul ce duce înspre actuala albie a Olteţului. Dacă în Cheile Galbenului studiem coloana litologică a zonei datorită nivelelor vizibile de eroziune, în Cheile Olteţului, coroborate cu cei 10350 de metri de galerii subterane cu comunicare între ele, studiem istoria „recentă”, mai exact, geomorfologia locului cu un pas înainte de apariţia omului. În ciuda faptului că în Peştera Muierilor s-au descoperit importante mărturii ale omului preistoric, iar zona Polovragi este „legată” mai ales de dacii din perioada Burebista, totuşi, în Cheile Olteţului sunt concentrate cele mai multe „trasee” uşor vizibile şi /sau uşor de imaginat despre evoluţia geologică şi cea umană. STUDIU COMPARATIV II – (CARSTIC)

Ne putem imagina, spre exemplu, un bloc prismatic calcaros, a cărui bază dreptunghiulară are o lungime de 12 km (lungimea benzii de calcare) şi o lăţime de 2 km (lăţimea benzii de calcare). Transversal, de-a lungul mileniilor, apele de munte au săpat din amonte către aval, de la vârf către bază, mai multe nivele de eroziune, observabile în Cheile Olteţului, în Cheile Galbenului şi în grotele aferente lor. Aşadar, lăţimea benzii de calcare corespunde cu lungimea cheilor, iar porţile amonte ale celor două peşteri se afl ă la intrarea în chei, după cum, similar, porţile aval sunt poziţionate la ieşirea din chei.


314

Deşi cheile şi peşterile sunt săpate concomitent, dimensiunile fi zice diferă mult deoarece calcarul are durităţi diferite, între 3 şi 5, pe o scară a durităţilor, de la 1-talc, la 10-diamant şi, în plus, meandrele subterane au trasee alambicate, faţă de cheile ce „merg” relativ linear. Aşa se explică faptul că, galeriile cartate cu trupul de către speologi, în Peştera Polovragi, însumează 10350 de metri, faţă de lungimea de maxim 3000 de metri pentru Cheile Olteţului. Aşadar, întregul bloc calcaros este modelat de apă, iar aici vorbim doar despre formaţiunile carstice pătrunse şi descrise de om. Dintre toate peşterile din România, 20 % se afl ă în Gorj, iar dintre acestea doar două sunt electrifi cate pentru vizitare: Peştera Muierilor din comuna Baia de Fier şi Peştera Polovragi (artera aval) din comuna Polovragi. După ce aceste peşteri au devenit meandre fosile, adică cu un „pas” înaintea apariţiei omului pe pământ, a urmat şi durează şi astăzi o a doua etapă importantă: consolidarea. Apa de infi ltraţie, bogată în carbonat de calciu, bioxid de siliciu, oxid de fi er, etc., străbătând traseul întortocheat al gravitaţiei, adică o copertă de 300-400 metri de la vârful muntelui până în galerii, în funcţie de coloana litologică pe care o „spală”, cu îndelungă răbdare, readuce în propriile-i excavaţii tot felul de „impurităţi”. Acestea au rolul de a consolida pereţii calcaroşi, friabili, asemănător cu tencuiala caselor. Perpetuu, depunerea calcitică îşi schimbă culoarea în funcţie de compoziţia chimică a rocilor traversate. Din aceleaşi motive şi grosimea crustei calcaroase oscilează între aproximativ un milimetru şi un centimetru, după cum există şi porţiuni „golaşe” şi tavane însângerate, mult înălţate, datorită oxidului de fi er cu putere mare de eroziune şi înroşire. Similar, picăturile ce se preling prin steiurile peşterii, îşi aştern agoniseala multimilenară şi pe podeaua cămăruţelor subterane, pardosind-o cu basoreliefuri.

FORME CARSTICE

Aşadar, nu există o regulă strictă şi nici măcar o statistică relevantă pentru formaţiunile carstice. O multitudine de factori determină formele, culorile, dimensiunile şi interpretările aferente lor, astfel că, fi ecare formă calcaroasă are unicitatea ei. Un arsenal întreg a folosit natura, cu forţa ei numărul unu – apa, întru întâmpinarea omului, căruia i-a construit, consolidat şi mobilat prima casă: peştera. Aşa se explică şi asemănările dar şi diferenţele mari dintre modelajele naturale ale fi ecărei porţiuni de peşteră. Acolo unde coperta prezintă fi suri multe şi mărunte, tavanul galeriei se încarcă cu stalactite-ţurţuri. Oamenii au numit-o Sala Minunilor, atât


315

la Peştera Polovragi cât şi la Peştera Muierilor. Stalagmitele, cele din podea, au avantajul de a primi, astfel, ele se „îngraşă” mai repede decât stalactitele. Întru recunoştinţă, crescând mai repede, stalagmita se străduieşte să-şi prindă într-un fi nal stalactita donatoare, formând coloana. La început, stalactitele mici, în stadiu de ţurţuri stalactitici, au forme de condeiaşe, aşa că au fost numite stilolite. După ce apa răzbeşte chiar şi prin mijlocul propriei stalactite găurind-o, „devine” macaroană. Aşa zisele denumiri de specialitate sunt, de fapt, denumiri tot la forma pietrei in situ. Stalagmita, cea care doar primeşte „de sus”, îngroşându-se mult la bază, devine dom. Cea mai grasă a fost numită Domul Mare la Peştera Muierilor şi Babanul ( 2,5 m înălţime; 1,5 m diametrul bazei) la Peştera Polovragi. Când aceste depuneri cresc înalt şi zvelt, sunt numite şfeşnice, aşa că puteţi admira Candelabrul Mare la Peştera Muierilor şi Lumânarea ce sprijină întunericul de la înălţimea sa de 2,3 metri, în Peştera Polovragi. Pe pereţii laterali ai peşterilor, în afară de nivelele de eroziune „îndulcite” de depunerea ulterioară, sunt, de asemenea, forme spectaculoase. Direcţia de curgere iniţială este uşor de imaginat datorită înclinării modelajului natural.Adevărate dantelării calcaroase au creat Sala Draperiilor în Peştera Polovragi şi Dantela de Piatră în Peştera Muierilor. Urma curgerii tip cascadă se regăseşte frecvent în fi ecare sală, numită Cascade Împietrite la Peştera Muierilor şi Curgeri în Cascadă la Peştera Polovragi. Peste nivelele relativ orizontale de eroziune, apa a săpat ulterior, de sus în jos, tăind feliuţe asemănătoare cu clapele de pian. După mărimea lor au fost numite: Orga Mică, Orga Mare ( Peştera Polovragi), sau simplu, Orga ( Peştera Muierilor). Sălile înalte, cu tavane boltite ca nişte cupole de biserică, sunt, de obicei, de culoare ruginie, tocmai datorită oxidului de fi er, cu putere mare de eroziune şi înroşire. Localnicii au numit-o Bolta Însângerată la Peştera Polovragi şi Stânca Însângerată la Peştera Muierilor. Exemplele ar putea continua la nesfârşit deoarece, în peşteri, timpul stă în loc. Temperatura constantă, 8-9 grade în Peştera Polovragi şi 9-10 grade în Peştera Muierilor, pereţii laterali groşi de kilometri şi coperta de 300-400 de metri, în ambele cazuri, nu permit schimbarea anotimpurilor… Doar apa, forţa numărul unu a naturii, ultra fi ltrată după traversarea pachetului gros de roci, pătrunde în habitat şi creează perpetuu Izvorul Speranţelor. Apa e bună de băut poate tocmai pentru faptul că este indispensabilă vieţii. Şi-a creat propriile-i bazine de colectare, pentru „vremuri secetoase”. Oamenii le-au numit gururi, adică bazine specifi ce meandrelor fosile.


316

Băieşii le spun Bazinele Mari celor din Peştera Muierilor, polovrăgenii au preluat denumirea de la peştera vecină, care fusese amenajată cu 20 de ani înainte şi au adus-o la Peştera Polovragi. Eu m-am gândit la Izvorul Speranţelor, oare tocmai pentru faptul că e singurul gur care nu seacă niciodată?..

-STUDIU COMPARATIV III – (FAUNISTIC)

Am ajuns să le vedem pe toate acestea: munţi înălţaţi, blocuri calcaroase despărţite de ape, vârfuri muntoase brodate cu caverne, cascade învolburate dedesubtul lor, grote cu deschideri evidente, tuneluri accesibile, liniştea întunericului… Dintotdeauna suntem aici, valorifi când perioadele de acalmie sau, poate, de pronie cerească? La urma urmei, o luăm ca atare: avem porţi deschise, al căror magnetism ne îndeamnă să intrăm. Uneori este atât de simplu, încât pe o poartă mare intrăm, pe alta ieşim şi pe o a treia, intermediară, aşa, de moft, intrăm, ieşim, după cum dorim. Aşa sunt căile naturale de acces în Peştera Muierilor din comuna Baia de Fier, uşor accesibile dintotdeauna, încă de dinaintea apariţiei omului pe pământ. Aşa se explică faptul că aici s-au găsit nenumărate şi diverse resturi fosile, provenind de la toate speciile faunistice ale zonei, încă din cuaternarul timpuriu şi mărturii umane începând cu paleoliticul mijlociu, până la zi. Resturile fosile de Vulpes canis fosilis, Capra ibex, Cricetus cricetus, dar, mai ales, scheletele celor 185 de urşi de peşteră – Ursus spelaeus, descoperite de arheologi în Peştera Muierilor, arată faptul că acest habitat a fost uşor de cucerit şi bun de locuit, încă de la începuturile formării sale. La polul opus, la doar 5 km. distanţă, în Peştera Polovragi, nu s-au găsit decât resturile fosile ale unei vulpi, datate la doar 7000 de ani vechime. Este uşor de înţeles că biata Vulpes canis fosilis a căzut în Culoarul Liliecilor prin singura intrare din acele vremuri, care era de dimensiuni reduse şi care se mai păstrează şi astăzi. Intrarea naturală, greu accesibilă, a Peşterii Polovragi, a putut fi escaladată doar de către om, care, din păcate, a făcut mai multe stricăciuni decât ursul de cavernă. Aşadar, putem spune că, deşi cele două peşteri vecine prezintă condiţii similare de locuire, din cauza căilor de acces total diferite, au primit, în timp, şi destinaţii diferite.


317

DESTINAŢII

Ursus spelaeus a trăit până acum 15-20.000 de ani, iar craniul uman – Homo sapiens fosilis, descoperit în Peştera Muierilor odată cu resturile urşilor, a fost datat la 29-30.000 de ani. Contemporani fi ind, presupunem că a fost vorba de o răpire făcută de urs şi cărată la „bârlogul” său.Extrapolând, presupunem că teritoriile erau împărţite: la Peştera Muierilor - ursul, iar la Peştera Polovragi - omul. De altfel, chiar şi actualul urs trăieşte tot în zona Parâng, iar în sudul Munţilor Căpăţânii, în preajma Peşterii Polovragi, nu se semnalează prezenţa ursului carpatin. Din cauza faptului că „poteca” dintre Parâng şi Căpăţânii, aferentă Cheilor Olteţului, a fost lărgită abia în anii ’60, până atunci nu erau descopertate cele aproximativ 50 de guri de peşteră şi niciuna dintre intrările actuale ale Peşterii Polovragi. Vizibilă era o singură grotă şi scobitura de sub ea, urma curgerii apei, care şi la ora actuală poate fi escaladată doar de către speologii echipaţi corespunzător. În oricare dintre habitate am pătrunde, încă din dreptul portalurilor, e bine să ştim că noi, oamenii, suntem intruşii… Intrăm în bârlogul urşilor, sau în vizuina lupilor şi, în primul rând, în casa liliecilor. Ei au supravieţuit selecţiei naturale… Liliacul de cavernă a fost şi este martorul tuturor acestor prefaceri. Cu 60 de milioane de ani de evoluţie în spate, care au „prins” toate cele descrise aici, liliacul de peşteră ne povesteşte… Dacă am învăţat deja să-l ascultăm, Sony, căci bineînţeles că are un nume, ne scandează că e prietenul omului. Mai greu i-a fost cu urşii, păreau mai fi oroşi… Acelaşi liliac, Rhynolophus, ordinul Microchiroptera, căci în peşteri trăieşte doar liliacul mic (de la 2 la 10 grame), se comportă, pentru cel ce „vede”, destul de diferit în cele două habitate. Dacă la Peştera Polovragi, unde nu a pătruns vreodată ursul, Sony, împreună cu fraţii lui, te escortează pe tot traseul turistic, la Peştera Muierilor, liliacul potcoavă a rămas vigilent, reperând cu mişcări straşnice de rotaţie fi ecare grup de vizitatori. Sunt lilieci scandanţi, emiţând nişte sunete printr-un laringe în formă de fl uier. Odată intrat în rezonanţă cu el şi cu habitatul lui, liliacul, funcţie de modulaţia vocii tale, ştie ce „intenţii” ai şi îţi răspunde pe măsură. Vrem, nu vrem, interferăm. Dotat cu un sistem de ecolocaţie ultra performant, asemănător cu sonarul delfi nilor, liliacul de cavernă este şi „ecoul” gândurilor noastre. Când e fericit, adică compensat, liliacul „ciripeşte”, când e iritat „ţipă”, când e liniştit „cântă” ca o privighetoare, când e nervos pe ai lui „strigă” după ajutor la fraţii mai mari, când e rănit „scânceşte” după ajutorul omului. Mă cheamă, alerg, fac şanţ în nisip, nu-i ating aripa lezată, îi vorbesc, îl liniştesc. Sony, ce-ai păţit? Număr până la trei şi…


318

cu o mişcare fermă de ridicare, am reuşit împreună. Zboară din nou, ciripeşte, îmi mulţumeşte. O lacrimă adâncă se pierde printre picăturile de linişte multimilenară. Doar atât…

CONCLUZII

Dacă Peştera Muierilor ne-a fost zămislită de natură pentru a fi , în primul rând, locuită, Peştera Polovragi a răspuns dintotdeauna la provocări… Provocări „rămase” actuale, „păstrate” veşnic mister pentru cuceritorii întunericului. Pentru a şti încotro ne îndreptăm, e fi resc să ştim de unde venim. O excelentă părere în acest sens obţinem studiind cele două peşteri comparativ şi, mai ales, vizitându-le împreună…

BIBLIOGRAFIE

Ion Popescu Voiteşti, Studii şi Cercetări de Geologie, nr.2/1966;Ion Lăceanu, Ilie Huică, Comori ale naturii gorjene, Tg-Jiu, 1981;Cristian Lascu, Colecţia „National Geographic”, 2009;Asociaţia Speologică „Focul Viu” Bucureşti: „Fişa Chiropterologică”, nr.11/2009.


V. MEMORIALISTICĂ


321

Istoricul C.S. Nicolăescu-Plopşor, urmaş al Schilerilor gorjeni

Gheorghe Nichifor1

Prea puţini ştiu că ilustrul savant C.S. Nicolăescu-Plopşor îşi trage rădăcinile, prin mamă, din renumitul neam gorjenesc al Schilerilor. Bunicul său, Dincă Schileru (1846-1919), nimeni altul decât cel rămas în folclorul naţional ca „nenea Dincă”, a făcut o lungă carieră parlamentară ca deputat al Colegiului III, a fost om de afaceri, reprezentant tipic al capitalismului rural românesc, a susţinut cultura, şcoala şi biserica.2

O latură remarcabilă a personalităţii lui Dincă Schileru o reprezintă aplecarea către istorie, deşi nu avea studii de specialitate. Cercetătorul vieţii şi activităţii sale este uimit să constate că indiferent de situaţie se preocupa de colecţionarea vestigiilor istorice, de susţinerea iniţiativelor vizând omagierea marilor momente ale trecutului, de tot ceea ce avea legătură cu mileniile ce s-au scurs până în vremea sa. Orice deplasare în ţară sau peste hotare îi aducea un plus de informaţii, iar piese din toate epocile şi din cele mai variate zone îi îmbogăţeau colecţiile. Într-un act de donaţie realizat în 1916 enumeră cu scrupulozitate toate obiectele afl ate în muzeul său din Bâltenii Gorjului.3

Preocuparea lui Dincă Schileru pentru antichităţi s-a transmis în chip superior nepotului său, C.S. Nicolăescu-Plopşor. Întrebat într-un anume context, despre rolul jucat de familie în procesul orientării sale profesionale, acesta a răspuns răspicat: „În ceea ce priveşte calea pe care am apucat-o eu, părinţii mei n-au nicio... vină!”. Pentru a da însă vocaţiei pentru arheologie semnifi caţia unor calităţi moştenite, nu uită să precizeze: „Totuşi, nu pot tăgădui că în neamul nostru nu a fost cineva care îndrăgise lucrurile vechi, făcând chiar un mic muzeu la şcoala din sat. Astfel, în clasa a II-a primară, mergând în vacanţă la tata-moşu, Dincă Schileru din Bâltenii Gorjului, am rămas puternic impresionat de nişte măsele de uriaş şi de nişte bani cu chipul lui Traian.” Apoi strecoară 1 Vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.2 Vezi, pe larg, Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2010.3 Dincă Skeleru, Act de donaţie iubiţilor mei nepoţi şi strănepoţi dat de mine, Târgu-Jiu, Tipografi a Română „Radu Mangu”, 1916, p. 8-22.


322

cu subtilitate faptul că s-a „trezit”, prin nu se ştie ce minune, posesorul unui ban de argint cu chipul cuceritorului Daciei, afl at iniţial în colecţia lui „tata-moşu”.4 O dovadă în plus, pentru preocupările lui Dincă Schileru în direcţia conservării valorilor istorice îl reprezintă faptul că „îi plăceau lucrurile din vechime”. Nepotul său, istoricul, ne relatează că avea în casa din Bâlteni „două dulapuri închise cu geam de sticlă, pline cu minunăţii: măsele de jidovi de câte 2-3 oca una, o falcă avea zece kilograme, un ciocan de piatră, scăriţe de alamă de la şaua lui Mihai Viteazul, bani vechi, o casetă plină de bani, melci de mare, cruci de sidef de la Ierusalim şi chipuri de minunăţii.”5

Dincă Schileru a avut o căsnicie scurtă pentru că soţia sa, Maria, a decedat la numai 34 de ani, din cauza unei boli necruţătoare. Au avut însă o familie numeroasă, aşa cum ne relevă documentele: trei băieţi, Costică, Aristică şi Ilariu şi două fete, Polina şi Sevastiţa. Alte surse ne vorbesc despre încă doi băieţi şi o fată, decedaţi timpuriu: Grigore-Guţă, Gheorghe şi Lina.6

Personal omul politic gorjean vorbeşte referindu-se la familia viitorului savant despre „Fănică, Grigore, Costică şi Mitrică, fi ii Polinei”, soţia lui St. Nicolăescu.7 Aşadar, Polina este mama lui C.S. Nicolăescu-Plopşor, cel care „va purta cu sine numele satului său natal în semn de cinstire a oamenilor printre care a trăit o bună parte a vieţii sale”.8

Băiatul a venit pe lume la 31 martie 1900, în satul Plopşor,9 comuna Sălcuţa, judeţul Dolj, fi ind copilul lui Stan şi nepot „al clăcaşului Nicolae Ion din Ciutura – Dolj, împroprietărit de Cuza Vodă în 1864” şi al Polinei „fi ica lui Dincă Schileru, moşnean, din plaiul Schela, devenit mic moşier prin căsătorie, reprezentant ales de mai multe ori în Colegiul al III-lea al judeţului Gorj”10.

A urmat clasele primare la Şcoala Obedeanu şi pe cele secundare

4 „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane C.S. Nicolăescu-Plopşor”, II, Craiova, 2000, p. 139.5 Petre Gherghe, Din activitatea lui C.S. Nicolăescu-Plopşor ca cercetător, fondator şi conducător al şcolii arheologice de preistorie românească, în „Anuarul Institutului de cercetări socio-umane C.S. Nicolăescu-Plopşor”, II, Craiova, 2000, p. 186.6 Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, op.cit., p. 99-100.7 Dincă Skeleru, op.cit., p. 8.8 Aurelian I. Popescu, Postfaţă, în C.S. Nicolăescu-Plopşor, Poveşti olteneşti, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975, p. 181.9∗ Localitatea avea în 1855, 22 moşneni proprietari din care 13 birnici, doi patentari şi şapte mazili (Dinică Ciobotea, Monica Călinescu, Proprietatea asupra pământului în judeţul Dolj, la mijlocul secolului al XIX-lea, III, în „Mitropolia Olteniei”, an XLIII, nr. 4-6, din octombrie-decembrie 1991, p. 138). 10 SJAN Dolj, fond C.S. Nicolăescu-Plopşor, dos. nr. 107, f. 31.


323

la Colegiul Naţional din Craiova, unde profesorul de istorie Ştefan Ciuceanu i-a insufl at dragostea pentru această disciplină. „N-am să uit niciodată prima lecţie de istorie – spunea el. Strigându-ne la catalog, ne întreba pe fi ecare de unde suntem şi mai ales pe cei de la ţară ne întreba de cetăţi, măguri, bani vechi, săgeţi, oase, măsele de jidovi, cărămizi şi altele. Colegul Cambiescu de la Măceşi spunea că are o săgeată de fi er. Iscodind şi eu pe acasă am afl at de o sabie veche. Am adus-o şi este şi azi la Muzeul Aman. Între timp a trecut de la secţia Aman la secţia Istorie...”.

Interesantă ni se pare convorbirea dintre părintele său şi profesorul Ciuceanu:

„– Nicolăescu mă numesc. Sunt tatăl elevului dumneavoastră Nicolăescu Constantin din clasa aIV-a...

– Mă bucur să vă cunosc... care-i necazul?– Necaz mare... Nu faci bine, domnule profesor, că-mi pui copilul

pe drum greşit. Eu cunosc două feluri de oameni care umblă după ce n-au pierdut: vânătorii şi pescarii. Dar nici pescar, nici vânător n-am văzut pricopsit. Acum ai mai născocit dumneata altă meserie – arheologia – să-mi umble feciorul după potcoave de cai morţi. Barem vânătorii şi pescarii mai aduc, câteodată în traistă, ceva de băgat în oală, dar arheologul ce-o să facă cu cioabele?”11

Destinul tânărului absolvent de studii secundare părea implacabil. „După terminarea liceului, – mărturiseşte el – geaba a vrut taica să mă facă ba doctor, ba inginer. Când m-am dus la facultate, am întrebat unde se învaţă arheologie şi acolo l-am întâlnit pe profesorul I. Andrieşescu, cel care, chemat de profesorul meu de istorie, Ciuceanu, venise să vadă descoperirea de la Piscul Cornişorului. Aşa am devenit arheolog.”12

Între anii 1920-1924 a fost studentul Facultăţii de Istorie din Bucureşti, pe care a fi nalizat-o cu menţiunea „Magna cum laudae”, îndreptându-şi atenţia către perioada veche, cu meritul de a se număra între pionierii studierii epocii paleolitice.

Student fi ind, a funcţionat o vreme ca profesor suplinitor al Gimnaziului „Principele Mircea” din Pleniţa, unde a tipărit ziarul „Redeşteptarea”, în care a luat apărarea sătenilor, cu deosebire împotriva fenomenului de camătă.

Un gest cu rădăcini în originea rurală a bunicului său, Dincă Schileru, îl reprezintă preocupările pentru agricultură. Moştenind de la părinţi o suprafaţă de circa 100 hectare teren arabil în satul natal, are meritul de a fi experimentat, între primii în zonă, măsuri şi metode de natură să sporească producţia agricolă. După mai multe încercări de 11 Nicolae Andrei, Voievozi ai spiritului, Craiova, Editura Alma, 2000, p. 259.12 Apud, Petre Gherghe, loc. cit., p. 186.


324

hibridare şi selecţionare a obţinut un nou soi de grâu (Plopşor V), cu mare productivitate şi rezistent la intemperii, pentru care a fost premiat la „Concursul grâului” din 1934.13

Preocuparea sa pentru preistorie, perioadă prea puţin abordată de cercetarea istorigrafi că a ţării noastre, a continuat. Au urmat cursuri de aprofundare la Institutul de Antropologie din Paris, în 1925, susţinându-şi teza de doctorat în Litere şi Filosofi e cu o temă asupra paleoliticului românesc, valorifi cată în 1934 în studiul „Industries microlithiques en Oltenie”.14

La Craiova a preluat onorifi c, până în 1946, conducerea Muzeului Regional, în fruntea căruia s-a afl at apoi mulţi ani şi ca director titular. De pe această poziţie şi-a constituit o reţea largă de colaboratori care anunţau toate descoperirile arheologice de pe raza localităţilor. Din iniţiativa sa, Prefectura Judeţului Dolj a înaintat la 4 iulie 1928 Ordinul circular 20163, către toţi primarii invitându-i „a pune din nou în vedere locuitorilor din comuna dumneavoastră ca ori de câte ori se găsesc obiecte vechi: monede, cruci, icoane, statuete, hrisoave etc., care sunt de mare importanţă pentru istoria noastră să le înainteze prefecturii prin primării.”15

Neobosit întreprinzător, C.S. Nicolăescu-Plopşor a colaborat cu specialişti de prestigiu ai arheologiei româneşti, cum ar fi : I. Andrieşescu, Gr. Florescu, I. Nestor, Dumitru Berciu, Dumitru Tudor, Vladimir Dumitrescu, în aşezări de pe cuprinsul judeţelor Olteniei. Tot aici a înfi inţat fi liala Arhivelor Statului pe care, de asemenea, a condus-o o vreme.

Din 1956 este şef al Sectorului paleolitic, apoi, din 1963, şef al Secţiei paleolitice, departamente nou create la Institutul de Arheologie al Academiei Române. În 1963 este numit coordonator şef adjunct al „Grupului de cercetări complexe de la Bicaz şi Porţile de Fier”, iar în 1966 a pus bazele Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografi e din Craiova al Academiei Române, fi ind întâiul său director. A fost membru din 1938 al Academiei Române şi a funcţionat, începând cu 1967, ca profesor şi şef al catedrei de specialitate de la Universitatea din Craiova.

Participă din 1931 la diferite congrese internaţionale de preistorie, antropologie, etnografi e şi istorie, fi ind şi membru al Societăţii Preistorice Franceze şi al Institutului Internaţional de Antropologie.

C.S. Nicolăescu-Plopşor s-a impus printr-o arie largă de cercetări şi descoperiri arheologice. Are meritul de a fi descoperit primul mastodont, la Stoina – Gorj, şi primul urs de peşteră din Europa, la Peştera Muierilor de 13 Nicolae Andrei, op. cit., p. 260.14 Fl. Firan, C.S. Nicolaescu-Plopşor, în „Scrisul Românesc”, serie nouă, Craiova, an VIII, nr. 4 (80), 2010, p. 1.15 Arhiva Muzeului Olteniei, dos. 2/1925-1934, f. 25.


325

la Baia de Fier, acelaşi judeţ. Este, de asemenea, autorul spectaculoaselor descoperiri de la Grăuceanu şi Valea Dârjovului, aparţinând celor mai vechi culturi umane cunoscute în Europa şi de la Bugiuleşti pe care le atribuia pre-paleoliticului. A efectuat săpături arheologice şi în alte locuri precum: Porţile de Fier, Băile Herculane, Nandru, Ohaba-Ponor, Peştera, Ripiceni etc.16

Entuziasmat de importanţa descoperirilor de la Baia de Fier, în calitatea sa de conservator al peşterii, C.S. Nicolăescu-Plopşor semna un articol consistent în cea mai importantă publicaţie locală a vremii. Cu acest prilej afl ăm despre deplasările sale frecvente în zona de interferenţă Vâlcea – Gorj, unde „peşterile, peşteriţele, gârlicele şi bârloagele, cu frumuseţile lor naturale, cu interesul lor ştiinţifi c şi cu legendele lor, alcătuiesc un capitol aproape necunoscut al Gorjului istoric şi pitoresc”17.

Realmente captivantă este descrierea primei sale vizite pe care a făcut-o în Peştera Muierilor, numită aşa „fi indcă în vremea veche veneau muierile la tors iarna, în gura peşterii, fi ind cald”. Călătoria se derulase în urmă cu peste un deceniu, fi ind infl uenţată de relatarea unui localnic care spunea că „peştera răspunde tocmai dincolo, în Cernădia, unde ar fi ieşit un ogar în urmărirea unei vulpi, pe care a încolţit-o în peşteră”.18

Deplasarea savantului s-a făcut greu, în mai multe etape, timp de câteva zile. Am ales una din descrierile cele mai reprezentative care demonstrează nu numai ţinută ştiinţifi că ci şi remarcabile abilităţi artistice. „Din loc în loc – relatează el – se deschid bolţi mari, împodobite cu ţurţuri şi perdele de piatră izvorâte din stâncă cu atâta măiestrie, că nimic nu pare nearmonic. Nu e linie care să nemulţumească ochiul. Totul merge în nesfârşite şi nenumărate valuri de piatră umedă, lucioasă. Ai crede că un mare meşter din poveşti – care habar n-a avut de simetrie, a dăltuit în ceară acest minunat labirint. Totul pare moale, gata să se năruie şi cu toate astea nu e zidărie mai trainică.”19

Sub titlul „Institutul de Arheologie Oltenia – la lucru, în Gorj”, ziarul „Gorjanul” amintea despre cercetările sale în diferite localităţi ale Gorjului. „Astfel – spune articolul – la Baia de Fier, în peştera Muierilor, s-a descoperit pentru prima oară urmele omului paleolitic, ce a trăit aici cu câteva zeci de mii de ani înaintea lui Hristos, în tovărăşia marilor dihănii ca Ursul Peşterilor (Ursus Spelaeus), din ale cărui oase culese cu trudă, câţiva ani în şir, s-a montat un schelet întreg, care face mare cinste

16 Nicolae Andrei, op. cit., p. 261.17 C.S. Nicolăescu-Plopşor, Peştera de la Baia de Fier, în „Gorjanul”, an XIII, nr. 15, din 23 aprilie 1936.18 Ibidem.19 Ibidem.


326

Muzeului Regional al Olteniei de la Craiova.”20 Continuându-şi investigaţiile în peşterile de la Polovragi, Vaideei

şi Valea Sohodolului, C.S. Nicolăescu-Plopşor „a descoperit primele urme ale artei rupestre din vremea preistorică mai târzie a epocilor de piatră lustruită şi de bronz.”21 Rezultatele acestor eforturi, „singurele urme de artă preistorică din ţară”, în acea perioadă, au făcut subiectul unor interesante comunicări ştiinţifi ce la Congresul de Antropologie şi Arheologie Preistorică de la Coimbra (Portugalia), „unde autenticitatea lor a fost întărită de cei mai mari savanţi mondiali specialişti în materie, cum este de exemplu abatele H. Breuill, de la Institutul de Paleontologie din Paris.”22

Dacă în prima parte a activităţii sale în Gorj, istoricul şi-a direcţionat rezultatele către Muzeul Regional din Craiova, „de data aceasta săpăturile se fac numai în folosul Muzeului Gorjului care, dintr-o dată, îşi va spori considerabil colecţiile cu piese de primul rang.”23

Numit de săptămânalul gorjean „cel mai tânăr dar şi cel mai harnic arheolog oltean”, C.S. Nicolăescu-Plopşor, însoţit de profesorul Dumitru Berciu, au pornit pe urmele grupului de muzeografi gorjeni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX (Al. Ştefulescu, Vitold Rola Piekarski, Aurel Diaconovici)24 care identifi caseră pe teren mai multe aşezări preistorice şi romane. De exemplu, la Vârţ, în punctul numit „Cioaca cu bani” cei doi au delimitat o aşezare dacică, iar la Teleşti „săpându-se mai multe movile, s-au descoperit morminte din vremea invaziei celtice”25.

Tot acum afl ăm despre un articol publicat de istoric într-un număr festiv al „Gorjanului”, în posesia căruia nu am reuşit să intrăm încă, despre reuşita sa în selectarea întregii colecţii de documente „strânsă cu atâta trudă de marele istoric Alexandru Ştefulescu”.26 Cele mai reprezentative hrisoave urmau să fi e expuse în vitrinele muzeului ridicat de Liga Naţională a Femeilor Gorj, condusă de Arethia Tătărescu. Suntem de acord, în totalitate, cu opinia exprimată într-o lucrare recentă, conform căreia binecunoscuta „Doamnă a Gorjului” a benefi ciat prin colaborarea cu savantul C.S. Nicolăescu-Plopşor de o prestigioasă consiliere

20 „Gorjanul”, an XI, nr. 34-35, din 23 august 1934, p. 5.21 Ibidem.22 Ibidem.23 Ibidem.24 Vezi pe larg despre activitatea acestui grup, Gh. Nichifor, Alexandru Ştefulescu – un destin în slujba istoriei, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2007.25 Ibidem.26 Ibidem.


327

ştiinţifi că.27

În 1939, la Târgu-Jiu, într-o conferinţă ţinută la invitaţia Filialei Gorj a Ligii Culturale, condusă de prof. Miron Constantinescu, C.S. Nicolăescu-Ploşor a reamintit despre „şcoala istorică de la Târgu-Jiu, reprezentată prin Al. Ştefulescu, Iuliu Moisil, Diaconovici, Piekarski şi alţii”. Totodată vorbeşte despre propriile cercetări din Gorj, având ca rezultate obiecte paleolitice descoperite la Baia de Fier, aşezările neolitice de la Aninoasa, Schela, Polovragi, turnătoria de bronz de la Logreşti-Birnici, movilele tracice de la Teleşti, cetăţile dacice de la Broşteni, Vârţ, Logreşti etc. Toate aceste descoperiri nu ar fi fost posibile fără colaborarea excelentă cu personalităţi locale între care îi detaşează pe Arethia Tătărescu şi Al. Calotescu-Neicu.28

Toate acestea dovedesc sufi cient de argumentat că istoricul C.S. Nicolăescu-Plopşor nu şi-a uitat niciodată meleagurile natale, dovadă scrierile pe care ni le-a lăsat.29 Ne-o demonstrează şi faptul că la 12 septembrie 1934, când moştenitorul Tronului, Mihai, vizita Muzeul „Alexandru Ştefulescu” din Târgu-Jiu, el oferea pertinente explicaţii despre colecţiile de obiecte şi documente rare afl ate aici.30

Acest ataşament constant faţă de meleagurile mamei şi bunicului său i-a rămas până la sfârşitul vieţii. Recent, ing. I. Roman Bărbuţi, viceprimarul municipiului Târgu-Jiu, ne relata că prin 1958-1959 l-a cunoscut personal, în casa părintească din satul Bâlta, com. Runcu. „A sosit la noi – spune el – în urma unei scrisori prin care bunicul meu, învăţătorul pensioner C.I. Roman, îi semnala prezenţa unor vestigii ceramice mai puţin obişnuite, în punctul numit Răchiţele. A stat la noi trei zile adunând de pe teren ceea ce-l interesa. Era un adevărat patriarh, cu barba sa mare şi statura impunătoare. Deşi cumpătat în vorbire, era o persoană deschisă şi apropiată de oamenii simpli.”31

Tot în Gorj, nepotul lui Dincă Schileru îşi începe cariera politică în cadrul Partidului Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu. În a doua jumătate a lunii octombrie 1935, membrii Delegaţiei Permanente a acestei formaţiuni au ţinut la Târgu-Jiu o consfătuire, sub preşedinţia lui Ninu Orezeanu, vice-preşedinte al organizaţiei locale. La această 27 Zenovie Cârlugea, Zoia Elena Deju, Arethia Tărărescu. Marea Doamnă a Gorjului, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2007, p. 110. 28 Din trecutul îndepărtat al Gorjului. Conferinţa d-lui dr. C.S. Nicolăescu-Plopşor din Craiova, în „Gorjanul”, an XVI, nr. 3-4, din 24-31 ianuarie 1939, p. 3.29 C.S. Nicolaescu-Plopşor, Oameni din vârsta veche a pietrei, Bucureşti, 1965; Desenurile rupestre din Polovragi-Gorj: Cultura solutreană în România, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1929; Şantierul arheologic de la Baia de Fier, în Materiale şi cercetări arheologice, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1957.30 „Gorjanul”, an XI, nr. 38, din 21 septembrie 1934.31 Convorbire realizată de noi în ziua de 1 noiembrie 2011, cu ing. I. Roman Bărbuţi.


328

întrunire a luat parte şi C.S. Nicolăescu-Plopşor, în calitate de secretar general al organizaţiilor georgiste din Dolj şi Gorj, ca trimis al arh. G.M. Cantacuzino, liderul acestor două organizaţii. S-au luat hotărâri cu privire la îmbunătăţirea activităţii politice şi la strategiile de lucru pentru perioada următoare. Afl ăm cu acest prilej de înscrierea în partid a avocatului I.I. Ciotor din Poienari şi „a numeroşi prieteni ai săi din comunele Poienari, Baia de Fier, Sârbeşti şi Cernădia”32.

Pentru alegerile din decembrie 1937, C.S. Nicolăescu-Plopşor se regăseşte în calitate de candidat pentru Adunarea Deputaţilor, alături de Ninu Orezeanu. Mai mult, presa locală aduce la cunoştinţă că după alegeri se intenţiona plasarea sa la şefi a organizaţiei Gorj. „Gorjenii care cunosc pe d.Plopşor mai mult ca istoric şi arheolog – spune un articol – vor avea prilejul să-l cunoască în curând şi ca organizator politic şi elector. Nepotul lui nenea Dincă Schileru – cercetător şi admirator al trecutului şi frumuseţilor Gorjului, – intrând în politica militantă a judeţului nostru, va fi pentru mulţi o surpriză.”33

C.S. Nicolăescu-Plopşor are meritul de a fi înfi inţat şi coordonat Editura „Pământ şi sufl et oltenesc” şi s-a afl at mulţi ani în fruntea publicaţiei „Gând şi slovă oltenească”, unde au văzut lumina tiparului multe din scrierile pe care ni le-a lăsat, din cele mai variate domenii.34 A întemeiat, împreună cu T. Bălăşel, „Tovărăşia folcloriştilor olteni” (1927) şi Asociaţia romilor (Filiala Oltenia). A pus bazele culegerilor de cercetări şi documente „Oltenia” şi „Memoriile Institutului de Arheologie olteană”.35

A publicat un număr impresionant de volume cu povestiri şi legende pentru copii şi are meritul de a fi cules interesante creaţii din folclorul ţigănesc. „Opera literară a lui C.S. Nicolăescu-Plopşor – susţine scriitorul Al. Cerna-Rădulescu – nu poate fi comparată decât cu scrisul marelui povestitor din Humuleştii Moldovei. Plopşor a fost un adevărat Creangă al Olteniei, nu fi indcă ar fi mers pe urmele ilustrului înaintaş, ciugulind fi rimiturile căzute de la ospăţul rabelaisian al lui Nică a lu Ştefan al Petrei, ci fi indcă s-au adăpat amândoi din aceeaşi fântână, cu apă veşnic proaspătă, a eposului popolar”.36

A fost un inspirat epigramist, duelându-se la vremea respectică cu alţi epigramişti recunoscuţi precum gorjeanul Al.C. Calotescu-Neicu sau

32 „Gorjanul”, an XI, nr. 43, din 31 octombrie 1935.33 Idem, an XIV, nr. 47, din 16 decembrie 1937.34 Al. Stuparu, C.S. Nicolăescu-Plopşor, în „Curierul Primăriei Craiova”, an IX, din 2 august 1999.35 Nicolae Andrei, op. cit., p. 261-262.36 Ibidem, p. 263.


329

craioveanul I.C. Popescu-Polyclet.37 Un prestigios analist al vieţii şi operei sale îl caracterizează

în felul următor pe ilustrul descendent al lui Dincă Schileru: „Viaţa lui C.S. Nicolăescu-Plopşor, tumultoasă în cele mai diverse planuri, de la agricultor, realizator de soiuri de cereale noi – ameliorate, comerciant activ în Camera de Comerţ şi Industrie Craiova, politician angajat în mişcarea liberală georgistă, preşedinte al Comisiei de împroprietărire din 1945 în satul său natal, profesor de gimnaziu sau universitar, cercetător eminent în arheologie şi istorie, academician până la înălţimea de ctitor de aşezăminte social-culturale şi religioase, a integrat părţile bune ale energiilor celor două familii, Schileriu şi Nicolăescu, ajunse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului nostru, în poziţiile de frunte ale societăţii româneşti”.38

Nu putea să-i fi e în afara preocupărilor opera titanului din Hobiţa, fapt dovedit de participarea sa, în 1967, la primul Colocviu Internaţional Brâncuşi.39

Este limpede că istoricul şi-a moştenit bunicul gorjean în multe din trăsăturile sale. Mai presus de toate însă nepotul a împrumutat spiritul justiţiar al lui Dincă Schileru. Într-un document, până acum inedit, el relatează despre falsul grosolan al unui anume N.I. Dumitraşcu, care în lucrarea „Moşteniri, povestiri, legende şi amintiri istorice”, inserează câteva pagini intitulate „Istoria unui ciubuciu sau sângele apă nu se face”, plagiind pe un unchi al său, Victor Schileru, ce publicase informaţiile respective într-o gazetă oarecare, atacându-şi un rival pe nume Mitescu. „Ştiu aceasta – mărturiseşte istoricul – fi indcă mi-a dictat-o mie şi i-am scris-o ca să nu i se cunoască scrisul la tipar”40.

A încetat din viaţă la 30 mai 1968, lovit de o boală nemiloasă. A fost înmormântat în cimitirul „Sineasca” din Craiova, slujba creştinească fi ind ofi ciată de un sobor de preoţi şi diaconi în frunte cu mitropolitul Firmilian, colegul său de facultate. O stradă şi Institutul de Ştiinţe Socio-Umane din Craiova îi poartă numele, la fel ca şi Liceul din Pleniţa.41

Cu prilejul centenarului naşterii sale i s-a acordat post-mortem titlul de Cetăţean de Onoare al Craiovei, iar la împlinirea a 110 ani, un valoros om de cultură al Olteniei, care l-a cunoscut bine şi i-a fost o vreme în preajmă, scria: „C.S. Nicolăescu-Plopşor reprezenta fi gura unui cărturar 37 Ibidem.38 Dinică Ciobotea, loc. cit., p 11.39 Vincenzo Bianchi, Adrian Gorun, I. Deaconescu, Costin Creţu, C. Barbu, Brâncuşi. Marea Operă (Antologie), Paris, Editions Spectre, 2011, p. 564; I. Potopin, Opera brâncuşiană, una din pasiunile lui Plopşor, în „Înainte”, Craiova, an III, nr. 2 (1940), din 15 februarie 1976. 40 DJAN Dolj, fond C.S. Nicolăescu-Plopşor, dos. nr. 36, f. 12.41 Nicolae Andrei, op. cit., p. 263-264.


330

cu multiple preocupări, manifestându-se îndeosebi în spaţiul geografi c şi istoric al Olteniei în genere. Este tipul de cercetător cu revelaţia lucrurilor împlinite, jovial şi plin de energie care a infl uenţat şi format generaţii întregi de cercetători ce au prins gustul şi pasiunea cercetării ştiinţifi ce.”42

***Originar, prin mama sa, de pe meleagul Gorjului, C.S. Nicolăescu-

Plopşor s-a afl at într-o permanentă legătură cu judeţul strămoşilor săi. L-au preocupat folclorul, istoria şi politica, „spiritul pandur” al bunicului său, Dincă Schileru, regăsindu-se în întreaga sa evoluţie. Nu şi-a dezminţit niciodată inteligenţa moştenită de la predecesorii săi, evoluând cu succes în cele mai diverse domenii. Desigur, înainte de toate, a rămas devotat istoriei străvechi, pasiunea sa din copilărie.

Din nefericire această profundă relaţie cu meleagurile gorjene nu a fost relevată decât extrem de superfi cial în literatura de specialitate. De aceea, există motive sufi ciente ca istoricii, fi lologii şi alţi cercetători să-i descifreze efortul, pe domenii de activitate, la implicarea sa în viaţa ştiinţifi că, spirituală şi politică a Gorjului, fi xându-i locul cuvenit. În acelaşi timp ofi cialităţile locale, publicul larg, au datoria să impună mai multă forţă acţiunilor de informare şi omagiere a personalităţii sale complexe şi laborioase.

42 Fl. Firan, loc. cit., p.1.


331

Ultimul macedonean în Gorj

Vasile Nicolescu

Încerc să creionez viaţa şi activitatea unui OM, în adevăratul sens al cuvântului, care s-a născut în actuala republică Macedonia, într-un sat de munte din comuna Ţer – aproape de oraşul Bitolia, afl at la mică distanţă de graniţa de nord a Greciei. Acesta a fost scumpul meu bunic după mamă care, din 1934, când m-am născut, şi până în 1963, când a decedat, mi-a fost şi tată după ce, în ianuarie 1951, am rămas orfan. A venit în România încă de tânăr, intrând în ţară pe la Turnu-Severin împreună cu fratele său mai mare şi alţi consăteni. Aici au practicat o meserie frumoasă şi bănoasă, aceea de comerciant. Devenind întreprinzător a avut 3-4 salariaţi, fapt ce i-a permis să crească 3 fete pe care le-a măritat dotându-le cu zestre. Acestea au fost Stanca, căsătorită Călugăru, Elena, căsătorită Curcanu şi mama mea, Maria născută la Ţer în anul 1902. O bună perioadă de timp bunicul meu nu a putut să fi e aproape de familie din cauza vitregiei vremurilor. În anul 1911 era „supus otoman” şi, în baza unui „certifi cat de naţionalitate otomană” eliberat de V. Consul din Turnu-Severin, la 24 aprilie 1912 a revenit în Tg-Jiu unde a locuit mulţi ani în condiţii nu tocmai uşoare legate de faptul că nu deţinea cetăţenia română. Foarte interesant de observat un act intitulat „contract” datat 1 aprilie 1903 întocmit între domnul maior Iancovescu Ion, în calitate de comandant al Regimentului nr. 18 Gorj şi bunicul meu, prin care acesta din urmă avea dreptul de a vinde militarilor din cazarma regimentului: covrigi, brânzoi, plăcintă, bragă, alviţă şi limonadă în perioada 1 aprilie 1903 – 31 martie 1904. Toţi cei care au citit acest aşa-zis contract au considerat că în anul 1903, în comerţul alimentar existau reguli mult mai stricte chiar decât cele existente în prezent. De altfel, până în anul 1945, bunicul meu deţinea în incinta cazărmii o casă şi o suprafaţă de teren care, ulterior, au fost naţionalizate. Făcând comerţ prin satele Gorjului având ca mijloc de transport un cal şi o căruţă bunicul a reuşit să cumpere, în 1920, o casă şi un teren de peste 1 000 m2 pe strada Victoriei, nr. 68, din municipiul Tg-Jiu, în


332

apropierea actualului cinematograf „VICTORIA”. Astfel, camera de la stradă a fost transformată în brutărie dotată cu un cuptor zidit din cărămidă având o vatră circulară de aproximativ 20 de m2. Focul se făcea cu lemne, pe sub vatră, o mare perioadă de timp. Până în anul 1950 cuptorul cocea numai pâine iar, de sărbători, cozonacii aduşi de către cetăţenii oraşului la copt. Din păcate, după război şi, mai ales, după 1947, prăvălia s-a închis iar tatăl meu a trebuit să se angajeze la o brutărie de stat. Bunicul era deja pensionar. În ianuarie 1951 tatăl meu, Petre N. Nicolescu, a murit din cauza unei prostate consecinţa faptului că, pe atunci, penicilina nu se găsea decât foarte greu. Astfel, am rămas în casa părintească împreună cu mama şi cei doi bunici, sora mea, Marieta, căsătorindu-se şi mutându-se la Câmpina. Am absolvit liceul „Tudor Vladimirescu” în 1952 şi am dorit să susţin examenul de admitere la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, dar nu mi s-a permis nici să mă înscriu la examen deoarece nu eram membru UTM sau PMR. Abia după 1972 am afl at că se puteau face înscrieri. Acest vis spulberat m-a determinat să nu mă mai înscriu la nicio formă de învăţământ superior sperând, ca mulţi alţii, că regimul comunist nu se va putea menţine. Am greşit şi recunosc. Aveam o şansă să mă înscriu la Petroşani, în perioada în care exista şi o facultate muncitorească ce primea candidaţi cu 7 clase, după absolvire fi ind trimişi în producţie ca „ingineri”. Timpuri grele pentru unii, dar mulţi au ajuns mari. M-am căsătorit în toamna anului 1959 când bunicii mei trăiau şi am avut grija lor tot timpul. După 1970 s-a îmbunătăţit relaţia României cu Iugoslavia lui Iosif Broz Tito şi, cu puţin noroc, am reuşit să obţin aşa-zisa „chemare” a rudelor din Macedonia. Cu această ocazie am întâlnit un om deosebit care era primar al municipiului Tg-Jiu şi prim-secretar al judeţului Gorj, Mihai Smarandache, care a fost de acord să înlesnesc o „înfrăţire” între oraşele Bitolia şi Tg-Jiu. De altfel, în acea perioadă era o modă în acest sens. Am fost în Macedonia cu trenul având norocul să cunosc multe rude ale bunicilor mei dar şi o persoană – nu ştiu dacă era primarul – care îmi era rudă. Am fost primit în primăria oraşului Bitolia şi mi s-a oferit o carte cu dedicaţie pentru mine şi alta pentru domnul Smarandache. Pentru anii aceia cartea era foarte bine legată, cu fotografi i color, peisaje, costume populare, axată pe reclama turistică a zonei de sud a Macedoniei.


333

Din păcate, domnul Smarandache a fost schimbat în anul 1972 iar preconizata înfrăţire nu s-a mai produs. În anul 1985 casa din Tg-Jiu mi-a fost demolată şi, de atunci, locuiesc la bloc într-un apartament cu două camere. În prezent sunt un bunic fericit. Am două fi ice, o nepoată şi o strănepoată de 3 luni. Sper ca în vară, dacă sunt sănătos, să mai încerc să merg în Macedonia unde am întâlnit oameni deosebiţi, vorbitori de limbă română. În 1971 şi 1972 am fost primit cu multă căldură, prietenie şi dragoste. Am întâlnit şi vecini din Ţer care aveau rude plecate în România. Acestea aveau aceeaşi profesie ca şi bunicul meu şi locuiau la Tg-Cărbuneşti, Filiaşi, Craiova şi Drobeta Turnu Severin. Unii dintre aceştia se întorseseră în Macedonia după cel de-al doilea război mondial şi aveau nostalgia anilor interbelici în care au muncit şi au câştigat cinstit în România. Dar, din cauza „rudelor” din fosta Iugoslavie am avut unele probleme cu fosta Securitate, fi ind pus sub urmărire. Acest amănunt l-am afl at în toamna anului 2008 când mi-am văzut dosarul afl at la CNSAS Bucureşti. După ce am obţinut peste 300 de xerocopii – dintr-un total de peste 1 500 – am încercat să-mi cunosc „ciripitorii”. Am afl at că, deocamdată, toţi cei care au „turnat” nu pot fi deconspiraţi atâta timp cât sunt în viaţă. Dar numele unuia mi s-a dat! Este mort de 10 ani! Sper, totuşi, ca o mică parte din actele pe care le deţin de la bunicii şi părinţii mei şi care se alătură rândurilor mele să completeze portretului bunicului meu, Ion Stoica, cel care, tânăr fi ind a fost atras de România ajungând la Tg-Jiu unde a rămas pentru totdeauna, fi ind înmormântat la cimitirul din municipiul Tg-Jiu alături de soţia sa şi părinţii mei. Am încercat - şi sper să fi şi reuşit - ca în activitatea pe care am dus-o să las loc de „bună ziua”. Din acest motiv nu m-am implicat în activitatea politică, deşi am opţiuni în care cred. În încheiere, consider că rândurile de mai sus sunt un modest omagiu adus bunicului meu Ion Stoica şi părinţilor mei Petre şi Maria Nicolescu. O parte din actele originale pe care le deţin le voi dona Muzeului Judeţean Gorj în speranţa că se va găsi o mică posibilitate în sensul menţionării unor oameni care, între cele două războaie mondiale, au contribuit, prin munca şi priceperea lor, la propăşirea oraşului Tg-Jiu. Mă refer, în mod special, la cei care s-au stabilit în Tg-Jiu deşi se născuseră în ţări vecine României Mari.


334

ANEXE


335


336


337

Personalități gorjene în arena vieții politice în perioada interbelicăGheorghe Tătărescu

Adriana Simona Peptan

Gheorghe Tătărescu s-a născut pe data de 22 decembrie 1886 în Poiana, Gorj, fi ind al șaselea copil al Speranței (născută Pârâianu), descendenta unei vechi familii boierești gorjene cu rădăcini în Baia de Fier și Alunu și al generalului Nicolae Tătărăscu cu o carieră militară strălucită, ce a culminat cu funcția de secretar general al Ministerului de Război și șef de stat major al Armatei române1. De mic s-a afi rmat ca un foarte bun elev, inteligent și cu dorința de a-și forma o cultură cât mai completă. Primele studii le-a făcut în țară: școala primară, liceul, licența în drept. Acestea au fost desăvârșite la Paris, unde a studiat dreptul și economia politică.

A obținut doctoratul în 1912 cu teza „Regimul electoral și parlamentar din România”, în care evidențiază necesitatea reorganizării sistemului electoral, menționând că „parlamentul trebuie să fi e expresia voinței țării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinței parlamentului”. S-a distins și pe tărâm gazetăresc și literar. În 1918 scoate ziarul național – liberal „Cuvântul Gorjului”. Va colabora de asemenea la “Voința” (1919) și “Viitorul Gorjului”. Gh. Tătărescu a intrat în viața politică în 1912, devenind membru al Partidului Național Liberal. Din 1919 a fost ales mereu în Parlamentul țării, cu excepția 1 Gh. Tatarescu – Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. X


338

perioadei când partidele politice au fost interzise sau nu au avut loc alegeri, remarcându-se prin incisive și valoroase discursuri în Adunarea Deputaților și în Senat , reprezentând ca nimeni altul interesele gorjenilor. Iată ce spunea Gh.Tătărescu: “Când județul acestuia căruia îi datorez fi ința mea politică și căruia îi voi închina cu recunoștință toate gândurile și toate puterile mele de înfăptuire, când județul acesta mi-a reînnoit încrederea sa, m-am legătuit să vin regulat în mijlocul dumneavoastră, pentru a da socoteală de mandatul pe care mi l-ați încredințat și pentru a vă lămuri, în același timp, toate problemele care stau în fața Parlamentului”. În cabinetul lui I.I.C.Brătianu și Vintilă Brătianu, a deținut funcția de subsecretar de stat la Interne, introducând metode moderne de conducere a Poliției și Jandarmeriei, două instituții deosebit de importante în sistemul puterii de stat, vitale pentru asigurarea ordinii și liniștii publice. Gheorghe Tătărescu a reprimat fără excese inutile revolta de la Tatar-Bunar 1924, o mișcare insurecțională provocatoare din sudul Basarabiei, al cărei scop era crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului național român. În decembrie 1925 a prezentat un raport în fața Adunării Deputaților în care a analizat cauzele și modul cum s-au desfășurat fazele revoltei antiromânești, moment hotărâtor în cariera lui Gheorghe Tătărescu.

El îi asigura pe cei prezenți că în cazul unor astfel de acțiuni ele „vor întâmpina ca și în trecut, mâna de fi er a guvernului, care va ști să le oprească în acțiunea lor”.

După asasinarea la 29 decembrie 1933 a lui I.Gh.Duca, Gh.Tătărescu a adresat prin radio un „Apel către tineret”, în care îi chema să se solidarizeze împotriva tuturor manifestărilor extremiste din viața politică.

A deținut funcția de prim-ministru pentru prima oară în perioada 5 ianuarie 1934 – 28 decembrie 19372.

Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu poate fi privită în antiteză. Pe de o parte, anii 1934-1937 au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate, bunăstare și relansarea economiei după o criză mondială dureroasă.

Pe de altă parte, politicianului i se impută că, în timpul mandatului său, a contribuit la disoluția sistemului politic democratic, începând chiar cu cel din care făcea parte, acordând concursul regelui Carol al-II-lea pentru instaurarea dictaturii regale.

O atenție deosebită a acordat în această perioadă Gorjului, fi ind preocupat de dezvoltarea economică a zonei și ridicarea nivelului de 2 ibidem. p. XII


339

cultură și civilizație a populației județului prin construcția de școli, biserici, spitale, refacerea drumurilor și podurilor.

Presa vremii semnala succesele sale politice. Ziarul “Gorjanul” publica un interviu cu Gh.Tătărescu în care acesta își exprima crezul său politic și se angaja să-i ajute pe gorjeni: „Nu m-am întors aici pentru un scaun de deputat! Am fost trimis în parlamentul țării de 6 ori, una după alta. Puteam și acum să candidez oriunde. Dar țara se găsește azi la o răspântie hotărâtoare, iar județul Gorj se zbate în cele mai grele difi cultăți, pe care le-a cunoscut vreodată… De aceea, toată puterea mea de muncă, toată autoritatea mea, toate putințele mele de realizare politică vor fi închinate de azi înainte Gorjului”.

Într-un număr din “Gorjanul” se anunța inaugurarea dispensarului de la Godinești – Gorj care va purta numele soției primului ministru, Arethia Tătărescu.

“Inaugurarea s-a făcut în ziua de 11 august 1935, în prezența domnului prim-ministru Tătărescu, a șefi lor autorităților și a câtorva mii de săteni din regiune.” Au fost organizate festivități cu prilejul inaugurării celui mai mare sanatoriu TBC din țară, de la Dobrița. Au fost prezenți la aceste solemnități Gh. Tătărescu, prim-ministru, și președintele Partidului Național Tărănesc, Dinu Brătianu.

Tot din timpul guvernării Gh.Tătărescu s-au dat în folosință școlile din Topești și Musculești, a fost fi nanțată construirea complexului arhitectural al lui Constantin Brâncuși, a fost electrifi cată regiunea Novaci, a fost sprijinită cu fonduri bănești Mănăstirea Tismana.

O activitate deosebită pe plan cultural a desfășurat soția lui Gh.Tătărescu, Arethia Tătărescu, din inițiativa acesteia constituindu-se Liga Națională a Femeilor Române – Organizația Gorj. Ea își propunea conservarea artei naționale, îngrijirea monumentelor istorice și angrenarea femeilor în activități productive.

Una dintre preocupările majore ale Ligii a fost constituirea unui local pentru Muzeul de Etnografi e și Istorie din Gorj.

La 20 iunie 1925, Arethia Tătărescu îi cerea primarului orașului Târgu-Jiu sprijinul pentru construirea localului muzeului. Numele Ligii este legat și de Monumentul Ecaterinei Teodoroiu, afl at și în prezent în centrul municipiului Târgu-Jiu. Monumentul a fost inaugurat în 1935, la ceremonie fi ind prezent și Regele Carol al II-lea. Arethia Tătărescu a fost declarată în 1936 cetățeană de onoare a Târgu-Jiului.

La împlinirea celor patru ani de guvernare, în 1937, Gh. Tătărescu își reafi rma opiniile sale: “Prin noi înșine, pentru români și țara românească. În împlinirea aceste misiuni, să ne strângem rândurile și în așteptarea evenimentelor să ne pregătim să luptăm și ca întotdeauna să învingem”.


340

După încheierea mandatului, Gh.Tătărescu a deținut funcția de ambasador al României în Franța (1938 – 1939).

Începând cu 25 noiembrie 1939 până în iulie 1940 Gh.Tătărescu a deținut cel de-al doilea mandat de premier, care însă nu s-a mai ridicat la nivelul calitativ atins de primul. Cauzele sunt multiple: începuturile izolării României pe plan extern, starea difi cilă a economiei țării, guvernul pe care îl conducea acum nu se mai bucura de sprijinul politic al P.N.L.

După 1941 a militat pentru scoaterea României din războiul antisovietic. A făcut parte din Frontul Național Democrat (1944). În Guvernul Dr. Petru Groza a deținut funcția de vice-primministru și a condus Ministerul Afacerilor Externe.

A condus delegația României la Conferința de Pace de la Paris, solicitând recunoașterea statului de țară cobeligerantă pentru România3.

În 1947 a fost obligat să se retragă din guvern, stabilindu-se la Poaiana – Gorj, locul în care venea deseori.

Va fi ridicat în noaptea 1-2 martie 1949, stabilindu-i-se domiciliul forțat în București. A fost apoi condamnat, stând în detenție din mai 1950 până în 1955.

A încetat din viață la 18 martie 1957. Cu două zile înaintea morții sale, Gheorghe Tătărescu i-a spus fi icei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.

Activitatea politică a lui Gh.Tătărescu aparține epocii celei mai tragice din istoria statului român și a lumii întregi, ciclului istoric determinat de concurența la dominația asupra Europei și chiar a lumii a celor două mari sisteme totalitare, bolșevismul și fascismul.

Confruntat cu presiunea istoriei, având în vedere realizarea interesului național și salvarea statului unitar român, Gh. Tătărescu își prezenta astfel propria activitate: “...nu am revendicat niciodată și nu revendic titluri de glorie sau de eroism, nu-mi recunosc nici un merit deosebit dar iarăși am conștiința că în diferite situații în care m-a pus încrederea acelor cari au fost șefi i mei, mi-am făcut în întregime datoria și poate mai mult decât atât.”

3 ibidem p. XVI.


341

Sanda Maria Tătărescu-Negropontes – Un destin peste care a trecut tăvălugul istoriei

Gabriela Neta Popescu Sanda Maria Tătărescu-Negropontes a moştenit numele a două familii din înalta societate de odinioară şi le-a purtat în ea spiritul deopotrivă. Vorbim despre două familii total diferite. Familia Tătărescu, în care s-a născut, era familia politică interbelică, austeră şi sobră, Gheorghe Tătărescu fi ind de trei ori prim-ministru şi o dată ministru de externe, iar Aretia Tătărescu, preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor Române din Gorj. În contrast, familia Negropontes, greci ajunşi pe vremea turcilor în ţara noastră din pricina persecuţiilor turceşti, a făcut avere şi trăindu-şi viaţa din plin, reprezenta adevărata familie mondenă a aristocraţiei interbelice. I-a fost dat să trăiască în trei epoci: interbelică, comunistă şi postdecembristă. Sanda Maria Tătărescu-Negropontes s-a născut la Târgu-Jiu, în 15 august 1919. Cu toate că tatăl ei a fost prim-ministru, copilăria şi tinereţea Sandei şi a fratelui său, Tudor, au fost normale. O parte din copilărie şi-au petrecut-o la Poiana Gorj, unde părinţii aveau o proprietate. Şcoala primară şi liceul Sanda le-a urmat la Institutul Catolic de Maici „Notre Dame de Sion” din Bucureşti, chiar dacă era ortodoxă. Părinţii îşi doreau pentru copiii lor o educaţie aleasă şi să înveţe de mici o limbă străină. „Era o şcoală cu regim semi-internat, plecam dimineaţa la şcoală cu guvernanta şi ne întorceam seara. Tatăl meu impunea o recunoştinţă faţă de avantajele pe care le aveam, trebuia să fi m părtaşi la operele de binefacere ale mamei. Eram copii şi aveam obligaţii, nu drepturi”, îşi amintea Sanda Tătărescu. Pentru a termina cât mai repede liceul ea a făcut doi ani într-unul şi şi-a dat bacalaureatul la „Şcoala de fete Regina Maria”.

În 1936, când Constantin Brâncuşi va veni acasă de la Paris, invitat de Aretia Tătărescu, preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor Române din Gorj, pentru a ridica un monument închinat ostaşilor căzuţi în primul război mondial, Sanda Tătărescu, pe atunci o fată chipeşă, în vârstă de 17 ani, îl va aştepta la gara Filiaşi pentru a-l aduce la Poiana-Gorj, unde se afl au părinţii ei, soţii Tătărescu, în acel moment.


342

Într-un interviu acordat criticului de artă Vasile Vasiescu, aceasta povestea: „Întâmplarea făcea că Brâncuşi se întorcea acasă după mai bine de 10 ani cu Orient-Expresul. Noi vorbim acum de anul 1936, când încă nu venise al doilea război mondial. La acea vreme Orient-Expresul oprea la Filiaşi, care faţă de Poiana, unde se afl a casa părinţilor mei, se găseşte cam la 30-40 km. Toţi prietenii noştri care veneau din străinătate, coborau din Orient-Expres în gară la Filiaşi unde erau aşteptaţi cu o maşină care-i ducea apoi la Poiana. Eu trebuia să-l aştept pe Brâncuşi. Eram atunci o fată tânără de vreo 17 ani – sunt născută în 1919 de ziua Sfi ntei Maria… Cum se întâmplă, am avut ghinion atunci, Orient-Expresul sosise şi eu ajunsesem cu întârziere. Eram îngrozită pentru că acasă primisem toate instrucţiunile legate de felul cum trebuia să-l întâmpin pe Brâncuşi. L-am căutat pe şeful gării, pe care de altfel îl cunoşteam bine: “Domnule, a sosit de la Paris un domn foarte important”. “N-a venit nimeni important, pentru că dacă ar fi coborât l-am fi cunoscut după geamantane…” Eram speriată şi neajutorată în faţa şefului de gară, când s-a apropiat de noi un bătrânel, mic de statură, cu barbă, cu hainele cam ponosite şi care mi-a spus atunci: “Mi se pare că pe mine mă căutaţi…”

Aşa l-am cunoscut eu pe Brâncuşi. În mintea mea de fată foarte tânără, Brâncuşi trebuia să fi e un colos. Ei bine, nu era. Dimpotrivă, era un om cât se poate de modest, cu nişte ochi adânciţi mult în fundul capului, aş spune că erau nişte ochi foarte olteneşti. De altfel toată fi gura lui îl trăda a fi un gorjean adevărat La noi la Poiana era un adevărat centru politic, cu oameni politici care veneau cu treburi, era o atmosferă cu adevărat de viaţă politică. Ori, trebuie să recunosc, Brâncuşi era tot ce vreţi, numai om politic nu era, şi în plus avea o reticenţă pe care o avusese şi de-a lungul convorbirilor cu mama când puseseră la cale împreună venirea lui la Târgu-Jiu. La noi, în parcul conacului de la Poiana, se găsea o casă de oaspeţi al cărei pridvor era semnat de Antonie Mogoş. Aici a locuit şi Brâncuşi. Ei bine, în casa şi în familia Tătărescu de la Poiana, unde se făcea intens politică, Brâncuşi a găsit drept stâlp de reazem pe mama mea, Aretia Tătărescu, pentru că ea, cu toată dragostea infi nită pe care o purta soţului ei, n-a făcut politică nici măcar o zi; dimpotrivă, aş zice că era nefericită pentru că tatăl meu era atât de absorbit şi de preocupat de politică. Şi mama îl susţinea pe Brâncuşi. Cum l-a înţeles însă, pe Brâncuşi, a fost ceva special. A fost un fl uid special, pentru că Brâncuşi era greu de înţeles”.

În perioada interbelică, anii de înfl orire a României, lumea mondenă se întâlnea la balurile organizate de rege şi de cei din înalta societate. Una din frumoasele amintiri din tinereţe le relata Sanda Tătărescu reporterului, de la Jurnal Naţional şi se referă la participarea sa la un bal dat de doamna


343

Thierry, soţia ambasadorului francez în România din acea vreme, unde „toate fetele aveau rochii roz şi purtau câte o garoafă neagră, iar bărbaţii aveau costume negre şi aveau în buzunarul de la piept câte o garoafă roz”.

La 19 ani, când tatăl ei, Gheorghe Tătărescu era ambasador la Paris, Sanda Tătărescu a plecat la Londra pentru a-şi face studiile de muzicologie şi decoraţiuni interioare. In 1938 a fost prezentată la Curtea regelui Angliei, unde a fost introdusă de Lady Asquith Oxford. Ca soţie a unui fost prim-ministru englez, aceasta avea acces la toate evenimentele mondene organizate la Curte, cele mai importante fi ind balurile şi cursele de cai. „Când lucram la deratizare, după ce am ieşit din închisoare, mă opream din muncă şi îmi aduceam aminte cum defi lam prin faţa regelui şi a reginei. În spate, pe două taburete, stăteau actuala Regina Elisabeta şi sora sa. Ne opream în faţa lor şi făceam reverenţe”, rememora Sanda Negropontes într-un alt interviu.

Era în 1938 şi vântul izbucnirii războiului se simţea. Gheorghe Tătărescu este rechemat de la Paris şi instalat prim-ministru, iar Sanda Tătărescu va fi nevoită să-şi întrerupă studiile şi revine în ţară. Destinul îi pregătise alt scenariu.

În toamna anului 1940, după ce l-au ucis pe Iorga, legionarii au venit să-l asasineze şi pe tatăl său. „Eram tânără şi doream să am telefon separat de restul familiei. Asta l-a salvat pe tata” - povestea fi ica fostului prim-ministru Tătărescu, în Jurnalul Naţional. Peste 20 de legionari au izbit poarta, au intrat în casă şi au smuls centrala telefonică. Având telefon separat, l-a sunat din camera ei pe colonelul Roşianu, secretar de stat în Ministerul de Interne. Acesta îl cunoştea pe şeful echipei de legionari şi l-a convins să-l ducă pe Tătărescu la sediul Ministerului de Interne. În acea seară, pe lângă tatăl ei, au dormit in sediul ministerului Constantin Argetoianu, fost prim-ministru, şi Mihail Ralea, fi losof şi sociolog, fost ministru al muncii.

La 21 de ani, în 1940, Sanda Tătărescu s-a căsătorit cu Ulise Negropontes, pe care-l cunoştea încă de la vârsta de 6 ani, şi cu care a trăit o viaţă fericită timp de cincizeci de ani. În 1941 s-a născut primul copil, Gheorghe, iar în 1944 cel de-al doilea, Nicolae. În timpul războiului, Ulise Negropontes a fost dus pe front, iar Sanda şi-a ajutat şi ea ţara, conducând o ambulanţă a Crucii Roşii care transporta bolnavi de la aeroport la un spital care avea sediul în vechea clădire a Institutului “Notre-Dame de Sion”, liceu pe care îl absolvise. “Eram alături de nemţi, chiar dacă eu, ca formaţie, eram împotriva lor. Dar era de datoria noastră să ajutăm cum putem. Când s-au întors armele şi am devenit aliaţii aliaţilor, ne-am pus din nou semne de întrebare. Noi, care voiam sa fi m alături de englezi, am


344

ajuns să fi m alături şi de ruşi. Tata a crezut că este cel mai bine să fi i in cetate ca să aperi cât poţi. Dar intrarea sa în Guvernul Groza a însemnat sinucidere politică. A făcut un singur lucru de care era mândru: a semnat Pacea de la Paris. Dar România nu a fost considerată ţară învingătoare în război, iar la întoarcerea în ţară a început o campanie de presă împotriva sa şi a părăsit Guvernul”, spunea fi ica fostului prim-ministru în interviul realizat cu acelaşi reporter de la Jurnalul Naţional.

După război a început calvarul familiei Tătărescu. Mai întâi, comuniştii au alungat-o din case. „Pe uşa din faţă intra Securitatea, în timp ce noi ieşeam pe uşa din spate. Am plecat cu un geamantan”, îşi reconstituia trecutul Sanda Negropontes şi scenele de coşmar, într-o convorbire avută cu autoarea prezentului material. Membrii familiei au fost repartizaţi într-o casă insalubră de la marginea Bucureştiului care aparţinea unei femei de moravuri uşoare.

Anii care au urmat au fost grei pentru familia Sandei Tătărescu Negropontes. Soţul ei, avocat, simţind primejdia comunistă care se apropia, s-a înscris la o şcoală de califi care pentru instalatori de gaze. Şi din salariul lui de instalator întreţinea numeroasa familie formată din părinţii soţiei, Sanda, el, copiii lor şi bătrâna doică.

Anul 1950 a adus însă o perioadă şi mai tristă. În 5 mai, fostul prim-ministru, Gheorghe Tătărescu, a fost arestat şi condamnat la închisoare, iar pe 15 august, chiar de ziua ei, Sanda a fost luată de lângă cei doi copii mici şi de lângă soţ şi dusă la puşcărie. Familia ei a fost aruncată în stradă.

În 1950, închisorile comuniste găzduiau nu mai puţin de 11 membri ai familiei Tătărescu: Gheorghe Tătărescu şi patru fraţi ai săi, Sanda, trei veri ai săi şi două mătuşi. Acestea din urmă nu au rezistat şi s-au sinucis în detenţie. Din elita societăţii deveniseră duşmanii poporului. Afl at la Paris, unde studia dreptul, Tudor Tătărescu, fratele ei, a făcut o criză de schizofrenie când a auzit ceea ce se întâmplase şi a fost internat într-un azil, unde şi-a găsit şi sfârşitul câţiva ani mai târziu.

Sanda Tătărescu era doar un nume. Peste 22.000 de persoane au fost internate în coloniile de muncă în perioada 1950-1954. Erau 16.000 de arestaţi duşi la Ghencea. Acolo s-a reîntâlnit cu fi ice şi soţii de demnitari. Dar nu era doar protipendada Bucureştiului. Erau şi chiaburi şi soţiile lor, ţigani şi neveste de bulibaşă. Comuniştii nu aveau ce să le impute. Li s-a intentat un proces colectiv şi au fost condamnaţi, pentru vini închipuite, la cinci ani de închisoare. Nu aveau nici măcar dreptul să întrebe de ce sunt acuzaţi. În perioada în care a fost închisă, Sanda Tătărescu a fost dusă nu numai la Ghencea, ci şi la Târgşor, unde a stat până în 1953.

Ziarul „Evenimentul Zilei” a intrat în posesia fi şei de penitenciar


345

a Sandei Tătărăscu Negropontes, prin amabilitatea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului condus de istoricul Marius Oprea. Detaliile, succinte şi agramate, descriu universul teribil al regimului Dej, unul grobianic, scufundat într-o demenţă ideologică pe care Belu Zilber o descria, pe vremuri, ca fi ind un amestec de Stalin şi Caragiale specifi c comunismului autohton.

Din fi şa întocmită, afl ăm că pe Sanda o chema, de fapt, Negraponte, în vreme ce numele mamei sale era “Aritia”, şi nu Aretia. Mai mult, considera ofi cialul centrului de triere care a întocmit fi şa, Sanda Negropontes avea “2 copi”, iar originea sa socială era aceea de “mari demnitari”. Procesul verbal 2/52 impunea o durată de “internare” de 60 de luni, motivând simplu decizia, cu majuscule: “PNL”.

Deşi Sanda Negropontes ar fi trebuit eliberată abia în august 1958, moartea lui Stalin i-a scurtat vizita la Târgşor. În noiembrie 1953, coşmarul carceral luă sfârşit. Libertatea de afară nu era însă decât un alt lung şir de suferinţe.

Întoarsă acasă, Sanda Tătărescu şi-a găsit familia mutată la Crucea de Piatră. S-a angajat mai întâi la deratizare, dar până într-o zi când muncea la Ministerul de Interne şi i-a căzut un şobolan în coc. A trebuit să se tundă şi a renunţat.Se chinuise acolo trei ani. Apoi a început să predea lecţii de franceză mai întâi clandestin, apoi înregistrându-se la Fisc.

Dar au venit alte necazuri. Gheorghe Tătărescu va fi eliberat din închisoare în 6 iunie 1955, iar familia a primit o casă în zona Caşin din Bucureşti. Bolnav de tuberculoză, acesta îşi va găsi sfârşitul în 28 martie 1957. De la Paris a sosit tragica veste că a murit şi fratele ei, dar Sanda Tătărescu nu a putut să-i spună mamei sale, Aretia Tătărescu, aceasta fi ind la rândul ei bolnavă. Mama sa se va prăpădi, de altfel, la 8 mai 1968.

Însă lovitura cea mai cruntă a venit, când a murit fi ul său cel mic, Nicolae la numai 25 de ani, de cancer. Dar nu a clacat, şi-a adunat puterile şi a mers mai departe. A continuat să predea lecţii de franceză şi şi-a revărsat dragostea asupra elevilor pe care-i pregătea.

La 25 de ani, fi ul cel mare, Gheorghe Negropontes se va căsători şi se va stabili la Paris, unde trăieşte şi în prezent. Sanda Maria Tătărescu-Negropontes va rămâne însă în ţară împreună cu soţul ei şi va da în continuare lecţii de franceză. Totuşi viaţa ei nu a fost deloc una liniştită nici de acum înainte. A fost luată de mai multe ori de pe stradă şi dusă la Securitate pentru a fi interogată, încât obişnuia să poarte în geantă săpunul, periuţa şi pasta de dinţi, pentru orice eventualitate.

Revoluţia de la 1989 a găsit-o în Bucureşti, în casa ei unde dădea


346

meditaţii la franceză. Când a sunat-o Dan Amedeo Lăzărescu să o întrebe dacă vrea să li se alăture pentru a bune bazele Partidului Naţional Liberal se auzeau gloanţele de la televiziune. N-a ezitat nici o clipă, deşi soţul ei a întrebat-o dacă vrea să se întoarcă din nou la puşcărie. Simţea însă că e vorba despre altceva.

În 1990, după 50 de ani petrecuţi cu soţul ei, acesta se va prăpădi, iar Sanda Tătărescu, care învăţase din familie să fi e o luptătoare, nu se lasă pradă deznădejdii şi merge mai departe.

În intervalul 1990-1992 a fost senator de Bucureşti pe listele Partidului Naţional Liberal şi pentru o scurtă perioadă a făcut parte din primul for legislativ al României postdecembriste.

După 1990, Sanda Tătărescu Negropontes a început bătălia în justiţie pentru recuperarea uriaşei averi a familiei, care i-a fost înapoiată doar parţial. În 2007, după retrocedarea unei parţi din avere, Sanda Tătărescu Negropontes a intrat în Topul 300 al celor mai bogaţi români, numărându-se printre cele mai bogate 10 femei din România.

Am cunoscut-o pe Sanda Tătărescu-Negropontes în 1995, cu ocazia venirii la Târgu-Jiu în legătură cu recuperarea unor proprietăţi. Mi se părea că mă voi întâlni cu Istoria. Arăta exact aşa cum mi-am imaginat. O doamnă distinsă, elegantă, educată şi plină de nobleţe, într-un cuvânt o aristocrată. Vorbea puţin şi concis. M-am prezentat şi după un dialog punctual am convins-o să-i dăm numele mamei dumneaei organizaţiei de femei „Liga Femeilor Gorjene”, a cărei preşedinte eram încă din 1992.

Stând de vorbă cu dânsa mă întrebam de unde atâta forţă în femeia aceea delicată care a traversat infernul şi cum a fost posibil să nu-şi piardă minţile trecând prin atâtea încercări. Păstrându-şi nu doar raţiunea, ci şi inima deschisă. Prin ce miracol mai putea ea să iubească oamenii şi viaţa, fără urmă de ranchiună? Cum reuşea să-şi păstreze mereu disponibilitatea pentru ceilalţi? Sau să descopere frumosul din jurul ei, în cea mai cenuşie dintre lumi? Cunoscând-o, am învăţat că „doamnă” nu înseamnă doar o femeie îmbrăcată elegant. Nici cultura şi manierele alese nu sunt sufi ciente. Mai trebuie ceva: o generozitate a spiritului, o lumină interioară inalterabilă. De atunci a început o lungă şi frumoasă legătură între mine şi doamna Sanda Tătărescu . Am reîntâlnit-o în 1996, la Târgu-Jiu, cu prilejul lansării volumului „Mărturii pentru istorie”, a cărei ediţii a fost îngrijită de domnia sa. Apoi ne-a onorat cu prezenţa în mai 1998 când a participat la simpozionul „Aretia Tătărescu – in memoriam” organizat de Liga Femeilor Gorjene „Aretia Tătărescu” la împlinirea a 30 de ani de la trecerea în nefi inţă a mamei sale. Cu acest prilej, doamna Sanda Tătărescu Negropontes a acceptat preşedinţia de onoare a organizaţiei noastre, Liga Femeilor Gorjene „Aretia Tătărescu”. Ne-am deplasat odată


347

la Mânăstirea Crasna, locaş monahal refăcut de Gheorghe şi Aretia Tătărescu, pentru a face o slujbă de pomenire părinţilor săi, acolo unde ar fi dorit cei doi să-şi doarmă somnul de veci. A ajutat, de asemenea, Liga Femeilor Gorjene „Aretia Tătărescu” cu diferite sume de bani cu ocazia sărbătorilor de Crăciun sau Paşti pentru a le face cadouri asistaţilor de la Căminul de bătrâni din Runcu-Gorj.

În spiritul tradiţiei părinteşti şi al dragostei pentru meleagurile Gorjului, urmaşa ilustrei familii, Sanda Maria Tătărescu Negropontes, a hotărât strămutarea ansamblului arhitectural de la Poiana care aparţinuse familiei Tătărescu, la Curtişoara-Gorj, în cadrul Muzeului de arhitectură populară. Reşedinţa de la Poiana era un complex de clădiri cu diferite funcţiuni şi anume: Cula Poenaru-Tătărescu, era casa de locuit a familiei; casa Antonie Mogoş constituia casa de oaspeţi, biserica strămoşilor era loc de reculegere. Ansamblul arhitectural mai cuprindea:casa de locuit a administratorului, clopotniţa din lemn, mormintele unor strămoşi ai familiei Tătărescu, porţi sculptate din lemn, obiecte din antichitatea daco-romană, chioşc belvedere.

Amplasarea pe noul teren, între anii 2000-2002, s-a făcut respectând cât mai fi del dispunerea şi orientarea fi ecărui obiectiv, astfel încât ansamblul să reamintească pe cât posibil de vechea curte boierească din localitatea Poiana.

În anul 2002 va avea loc inaugurarea acestuia, în prezenţa sa şi a ministrului culturii, de atunci, acad. Răzvan Theodorescu. Cred că a fost şi ultima vizită făcută în Gorj.

La 24 iulie 2009, Sanda Maria Tătărescu Negropontes s-a stins din viaţă, în casa de pe Aleea Sandu Aldea nr.57, cu trei săptămâni înainte de a împlini 90 de ani.

Am participat la înmormântarea care a avut loc la Bucureşti, în cripta familiei Tătărescu din cimitirul Bellu. Am depus două coroane de fl ori, una din partea Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu”, iar alta din partea Ligii Femeilor Gorjene „Aretia Tătărescu”, ca un omagiu adus pentru nobleţea şi altruismul ei.

Aşa cum odinioară mama sa, Aretia Tătărescu, îndrăgostită de portul popular gorjenesc purta costumul şi marama gorjenească cu diferite prilejuri, fi ica sa, Sanda fi indu-i alături în multe ocazii, costumată în port popular, pe utimul drum a dorit să poartă pe cap o maramă gorjenească, semn că ducea cu ea dragostea pentru meleagurile şi arta populară gorjenească. M-a impresionat, dar nu m-a surprins, cunoscându-i sufl etul ales, patriotic.

Pentru gorjeni, Sanda Maria Tătărescu Negropontes va sta alături de părinţii ei, Aretia şi Gheorghe Tătărescu precum o efi gie a ceea ce înseamnă generozitate, curaj şi demnitate.


349

Titu Rădoi – Istoricul

Ion Popescu-Brădiceni

Ni se propune, de către prietenul nostru Gheorghe Nichifor, un alt mod de a vedea lucrurile. Să nu redactăm studiul de faţă despre scriitorul Titu Rădoi, ci despre istoricul, exegetul şi hermeneutul istoriei Titu Rădoi. În consonanţă cu spiritul şi opera istorică a veacului său şi revoltat contra istoriei, Titu Rădoi a fost un om înstăpânit de credinţele şi visele umaniste, dar şi un fi losof al istoriei, dublat inteligent de hermeneut şi metahermeneut. Vom demonstra afi rmaţiile noastre punctual. În general, mintea literatului imaginează greu, adeseori fals, structura reală a vieţii istorice. Titu Rădoi, constatăm cu bucurie (a scriitura sale – n.n.) nu recurge la imaginaritate decât după redarea integrală a textului unei scrisori , primită de Ana Popescu, din Arcani, de la primarul comunei Teglás (Ungaria), prin 1977. În această scrisoare, ţăranca gorjeancă este înştiinţată că soţul ei, dispărut în 1944, în timpul luptelor împotriva fascismului, pe nume Ion Gh. Popescu, a căzut eroic în lupta de eliberare a localităţii Teglás. Pretextul fi ind creat şi având la bază un document autentic, Titu Rădoi schiţează apoi, linear, biografi a anonimului făuritor de istorie, încheind poetic: „La monumentele eroilor, fl orile nu se vestejesc niciodată”. Oricum, viaţa politică, socială, dar mai ales istorică (s.n.) nu se poate plăsmui din iniţiativa fanteziilor individuale. Căci istoria este colectivă. De aceea, concepţia democratică a istoriei primează în cercetările oricărui istoric care se respectă. Dar una e să te laşi cuprins în marginile pe care le prescriu condiţiile istorice individului şi alta e, ca istoric, să te manifeşti oarecum în contra acestor condiţii. Filosofi a istoriei trebuie înţeleasă în primul rând ca fenomen de apărare naţională în sensul de reînviere a trecutului, în termenii celui mai fi del mimesis şi doric romanesc. Titu Rădoi, romancierul istoric înfăţişează o vârstă a iluziilor şi a inocenţei genului. Lumea romanesc-istorică a scriitorului Titu Rădoi este omogenă, coerentă şi plină de sens cu eroi virili, cu o sociabilitate pozitivă şi triumfătoare. Miturile luptei, vigorii şi cuceririi creează o valoare dominantă: istoricul transumanist. Tragediile par să modifi ce sensul pozitiv al lumii şi atunci, scrisul lui Titu Rădoi (re)inventează metasemanticul, metasensul faptului istoric. Viaţa apare ca


350

superioară şi refl ecţiei, şi simţirii. Reînvierea trecutului, pe cale literară, e o chestiune, la Titu Rădoi, în primul rând de voinţă, apoi, fi reşte, de vocaţie. Ca eminent profesor de literatură s-a afl at în plin curs viu al vieţii literare gorjene şi româneşti, fi ind şi un istoric al literaturii locului. Articolele şi cronicile sale, neadunate încă, stau risipite, cu generozitate, prin diverse publicaţii. Titu Rădoi este, în lucrările sale, un remarcabil exeget. Stăpâneşte, cu o rigurozitate şi o siguranţă olimpiană, exerciţiul explicării şi al interpretării. Dialectica obiectivării şi comprehensiunii, o dată instalată în chiar centrul comprehensiunii, dă naştere distanţării. Titu Rădoi o atenuează pe cât e posibil, ataşându-se utopic şi eutopic. Sunt momente de mare intensitate civică şi umană şi de frumoasă vibraţie patriotică. În „Columnele prezentului” întâlnim – e vorba, să nu uităm, de o carte de reportaje - oamenii, mai peste tot, prezentaţi cu o demnă febrilitate, temeinic. Titu Rădoi retrăieşte, într-o tensiune auctorială pilduitoare, fascinaţia, dar şi măreţia istoriei. Istoria îi apare uneori neliniştitoare şi misterioasă, ca o trufaşă enigmă, cu un fi or al materiei şi al spiritului ce ţine de fi orul, de nedesluşitul fi inţei noastre cele mai vechi. „Columnele istoriei” este cartea unui istoric-poet, a unui sentimental lucid, „care-şi clădeşte cântecul – şi aici îl cităm pe Ilie Purcaru – pe temelii de fapte, de date, de acte şi documente, de memorie a ţărânei şi a istoriei, ambiţionând o construcţie care să se poată susţine chiar şi fără contraforţii metaforei”. Şi construcţia – afi rmăm noi – se susţine. Cărămizile ei sunt piese cu o dublă funcţie, în înţelegerea locului şi a oamenilor de sub Parâng. Ele (re)defi nesc istorico-narativ seculare cuiburi de vulturi odrăslind bărbăţia şi vitejia, transformările cotidiene, anticipările viitorului. Pe canavaua vastă a istoriei, Titu Rădoi ţese incitante proiecţii textuale etnografi ce, artistice, folclorice etc. Autorul năzuieşte spre esenţe percepute prin transvizualizarea vizualului, prin istoria şi peisajul lor. Omul din inima peisajului şi peisajul din inima omului, cel refl ectat şi cel al inimii propriu-zise, propun modul intelectual al lyrei, dar şi pe cel, mult mai atent, mai implicat în istorie, cu un condei avizat, cu o peniţă exactă, fi nă, trecută prin exigenţe nebănuite dar exprese, de înalt profesionalism. Titu Rădoi este un excelent cunoscător al istoriei, al tradiţiilor, al literaturii, al artei şi al fi losofi ei populare, fi xat pe o profundă cunoaştere a realităţilor în multiplele lor valenţe. Cărţile lui Titu Rădoi nu sunt, însă, numai „istoria unei secunde istorice” din timpul etern sau contemporan al Gorjului. Într-o anume etapă a vieţii sale „magistrul” lucra la o ediţie critică a scrierilor istoricului gorjean Al. Ştefulescu. Din acest imens travaliu – ce noroc! – rămâne posterităţii o cărticică ştiinţifi că „Alexandru Ştefulescu. Epoca, omul şi opera”, elaborată


351

exemplar, cu o bibliografi e „Ştefulescu” mai mult decât utilă, înfruntând neantul informaţional şi haosul revuistic al vremii, precum şi hazardul bibliotecilor incomplete. Şi totuşi, microstudiul „Alexandru Ştefulescu. Epoca, omul şi opera” e o reuşită maximă. Cu ochii minţii plânşi, după dispariţia maestrului, ghidului, însoţitorului, gurului, unchiului, prietenului nostru, îi apreciem gestul elocvent, de-o calitate deosebită închinat celebrului şi proeminentei fi guri istorice şi complexe creator, Alexandru Ştefulescu. Microstudiul încorporează, într-un corp unitar, al aproape certitudinilor, o introducere în biografi a istoricului, cu detalii semnifi cative (aici intervin şi consideraţii semnifi cante despre semnifi canţa istorică a unui eveniment sau ilustru făuritor de istorie) despre institutor, revizor, autor de manuale, muzeograf, colaborator la reviste, monograf, premiant al Academiei Române. Dintr-un „Cuvânt înainte” ne dăm seama de valoarea muncii de investigaţie a lui Titu Rădoi, raportată şi racordată la istoriografi a şi lingvistica modernă. Acest extraordinar sufl etist l-a simţit pe Alexandru Ştefulescu dinlăuntru. I-a refăcut traseul iniţiatic şi performant ca să-i poată caracteriza şi valorifi ca axiologic contribuţiile. Cităm: „Rămân de nepreţuit în opera sa (a lui Alexandru Ştefulescu – n.n.) documentele sociologice, etnografi ce şi folclorice, legendele, datinile, obiceiurile, culese cu atâta râvnă şi dăruire de-a lungul a 30 de ani de muncă intensă pe tărâmul şcolii şi al ştiinţei… Monografi ile lui Ştefulescu nu mai sunt la îndemâna cititorilor care, prinşi într-un proces activ şi tumultuos de făurire a unei istorii noi şi geografi i noi, sunt tot mai dornici să cunoască istoria veche, să-şi cunoască trecutul, rădăcinile”. Portretul pe care i-l face Titu Rădoi lui Al.Ştefulescu scoate în evidenţă trăsăturile unui caracter de excepţie: pasionat cercetător, dascăl înnăscut, cu vocaţie pedagogică, distins şi laborios, chibzuit şi iscusit povestitor, învăţat de anvergură europeană. A se vedea aprecierile comunicate de dr. Nae Ionescu, la 24 ianuarie 1894, ministrului Take Ionescu într-o scrisoare din care reproducem: „Al.Ştefulescu este un pedagog şi un învăţat… sunt convins… că sunt puţine şcolile, chiar în occident, ai căror elevi să poată concura, chiar de departe, cu cei ai D-lui Ştefulescu. D-sa se ocupă cu arheologia, învaţă limbile slavice şi cunoaşte sanscrita” ş.a.m.d. Acelaşi Titu Rădoi, în postură de istoric biografi c şi monografi c, remarcă la Al. Ştefulescu, pe urmele lui Nicolae Iorga (la 21 noiembrie 1910, în „Neamul românesc”) pasiunea cunoaşterii, modestia, dragostea pentru testimoniile trecutului, inteligenţa şi energia, voinţa moşneagului gorjean şi puterea lui, avântul şi credinţa în ideal, probitatea morală şi intelectuală, prestanţa ştiinţifi că şi stimulatoare, fi ind un model demn de urmat. „Studierea proceselor-verbale de inspecţie (efectuate de Al. Ştefulescu) reliefează înalta conştiinţă profesională şi civică a revizorului, intransigenţa


352

şi perseverenţa în îndeplinirea misiunii sale” – conchide elogios Titu Rădoi. Şi relevă apoi meritele de muzeograf ale savantului autodidact născut în Târgu-Jiu, la 24 martie 1856. În această postură – subliniază istoricul Titu Rădoi -, neobositul Al. Ştefulescu este un arheolog dublat de epigraf. Colecţionează inscripţiuni de la castrul roman din Bumbeşti, ori afl ate pe stâncile înşirate pe vechiul drum roman, inscripţii slavone, româneşti, latineşti, culese din mânăstiri, biserici, monede romane greceşti şi latineşti găsite în Târgu-Jiu, Arcani, Brădiceni, documente originale slavice, manuscrise, fotografi i de pe monumentele istorice. „Numai răsfoind cu răbdare fi lele trecutului nostru istoric – scrie Al. Ştefulescu – ne vom putea da seama de mărirea strămoşească”. „Pentru prezentarea documentelor vechi – reproducem pe Titu Rădoi -, a obiectelor de artă, mănăstirilor, din dorinţa de a înviora ariditatea comunicării ştiinţifi ce, de-a o face mai atractivă, mai interesantă şi educativă [Al. Ştefulescu – n.n.] apelează la literatură. El încadrează narativ documentul studiat imaginând întâmplări din perioada emiterii lui, cu personaje desprinse din acel timp, încercând să-l introducă pe cititor în atmosfera epocii datării documentului prin mijlocirea artei”. „Cântec mare de petrecut” – unicul roman antum al lui Titu Rădoi – este o frescă istorică, o cronică a unor ani dramatici, de război în tranşee sau de război ideologic şi psihologic. Personajul principal, Mitru Someşan, trăise câţiva ani sub ocupaţia horthystă. Un alt personaj, Liviu, afl ase despre maghiarizarea numelor românilor. Din povestirea lui Mitru desluşim că stejerenii s-au fotografi at cu Cicio Pop, un politician de mare răspundere în înfăptuirea unirii. Maftei Someşan se întorsese acasă în primăvara lui 1919, având gradul de sergent şi câteva decoraţii, printre care una, Virtutea Militară, i-o prinsese în piept generalul Ieremia Grigorescu. Un dascăl de fi lozofi e, Adam Merişor, pare uitat dintr-un interbelic glorios, de-o spiritualitate înaltă, într-un proletcultism de prost-gust, procustianizat. Toate aceste informaţii, aţi priceput, sunt istorie. Întregul roman e plin de-o viaţă istorică densă, stratifi cată pe verticală şi înfăţişată fi cţional, mimetic, de-o manieră realistă, pregnant realistă. Credem că am demonstrat că Titu Rădoi a fost/este un bun istoric, pe câteva paliere de activitate prodigioasă, deşi nu prea fecundă. Acum, el însuşi aparţine istoriei. Îl regăsim cu o schiţă de scriitor, în „Scriitori gorjeni” (File de dicţionar), la pagina 130, alături de tatăl său, Ion N. Rădoi, a căror amintire ne îndurerează imens. Doar mândria că le-am fost ucenic îmi mai ostoieşte dorul de glasurile lor inconfundabile, de făpturile lor tutelare, de minţile lor sclipitoare, de prezenţele lor tonifi ante, olimpiene, modelatoare.


353

Nicu Vânătoru - in memoriamRomeo Vânătoru

Născut la 28 septembrie 1911, a fost unul dintre marii sculptori în lemn din Gorj. Tema predilectă a operelor lui Nicu Vânătoru se circumscrie universului satului tradiţional şi oamenilor săi. Trădându-şi profesia de tehnician arhitect sculptorul, a fost cel care a întocmit macheta Muzeului Arhitecturii Populare din Gorj, iar alături de doamna profesoară Elena Udrişte a participat efectiv la restaurarea autentică a pieselor muzeului de la Curtişoara. Sculpturile sale reproduc în miniatură

Casa Negreanu din Ţicleni, Casa din Romaneşti, Casa Plopşoru, Casa de lemn cu cerdac, Biserica din Timişeni. Sculptorul s-a arătat preocupat de realizarea de opere reprezentând lumea satului, inclusiv cu preocupările şi îndeletnicirile ei: Mitu Ciobanu, Maria râşneşte, Baci, cu furca în brâu, Ioana cu vadra şi pânza înălbită, Lisandra la ciutură, Spre târg cu raţe la piaţă, Un popas în drum spre stână, Baba Ilinca, Moş Torconiu din Gureni, Ţărăncuţa, ş.a.m.d.. Tematica rustică este predilectă şi în picturile lui Nicu Vânătoru, care a folosit tehnica originală a pastei de argilă, frumos colorată şi ingenios aşezată pe pânză. Aşa a reuşit maestrul să picteze tablourile: Casa veche de lemn, Pivniţa de deal, Casa din Dobriţa, Biserica de lemn în munţi, Casa cu claie de fân, Troiţa, La poartă, Casa din Ţicleni, Moara cu ciutură, Hogeacul, Lăptărese spre târg, Taină la fântână, Olteancă torcând, De la secerat, ş.a.m.d.. Cu aceiaşi tematică a satului artistul a turnat mai multe bronzuri. Multe dintre operele sculptorului, încântau odinioară expoziţiile din Târgu-Jiu ori de pe litoralul românesc, bucurând pe vizitatorii municipiului şi făcându-l să se simtă iarăşi acasă, în satul tradiţional al moşilor şi strămoşilor. Nicu Vânătoru s-a stins din viaţă în 31 octombrie 1994.

Nicu Vânătoru (1911-1994)


VI. RECENZII


357

Dacia. Un mileniu de istorie-prezentare-

Ştefan Ioana

Summary

Dacia. A millennium of history was published in 2010 by professor Constantin Petolescu. The book briefl y presents the history of the actual territory of Romania between the sixth century BC and the sixth century AD. It is organized in 4 chapters. The fi rst two deal with the history of the Geto-Dacians before the Roman conquest; the third with the way the province Dacia was organized and ruled, while the fourth deals with the history of this particular land between the Aurelian retreat and the early beginnings of the Romanian people.

The method applied is the critical research of the historical sources, especially the primary ones, the author being conversant in ancient Latin and Greek. Though written in a fairly sober scientifi c style, the book still uses easily accessible language to its target audience – history students and scholars in the fi eld. Thus it proves an very useful instrument for all those who are interested in the research and the study of Romanian ancient history.

Constantin Petolescu a fost profesor la Universitatea Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Istorie. Activitatea pe care a depus-o în domeniile istoriei şi arheologiei este legată şi de Muzeul Naţional de Istorie a României, Institutul de Arheologie Bucureşti, instituţii în care a deţinut funcţia de cercetător, de numeroasele şantiere arheologice a căror muncă a coordonat-o şi de publicarea a 12 cărţi şi peste 200 de studii şi articole cu privire la istoria Imperiului Roman.

Apărută în 2010, la Editura Academiei Române, cartea Dacia. Un mileniu de istorie cuprinde 385 de pagini, dintre care 22 de pagini ilustrate cu hărţi sau fotografi i ale unor izvoare arheologice, este structurată în 4 capitole, prezentând istoria spaţiului de la nord de Dunăre cuprinsă între apariţia primelor izvoare istorice scrise ce îi menţionează pe geţi şi formarea poporului român, adică o perioadă de aproximativ o mie de ani delimitată cronologic de secolele VI a.Chr şi VI p.Chr. În prima jumatate


358

a acestei perioade apare şi se dezvoltă civilizaţia geto-dacilor, aceştia ajungand până la o formă de organizare cvasi-statală, iar cea de-a doua este perioada cuceririi şi stăpânirii romane, navălirii popoarelor migratoare şi etnogenezei româneşti, titlul fi ind sugestiv pentru conţinutul lucrării. Metodologia folosită este cercetarea critică a surselor. Autorul insistă în mod special asupra izvoarelor istorice, cărora le aduce propriile interpretări. De asemenea sunt folosite şi surse secundare constând în articole apărute în ţară sau străinătate şi cărţi de specialitate pentru un anumit domeniu. Dintre sursele scrise, cele mai importante sunt izvoarele narative, utilizate din plin de către autor. Astfel, de multe ori, afi rmaţiile sunt argumentate cu citate ample din operele autorilor antici greci, latini sau bizantini ce fac referire şi la spaţiul cercetat. În secolul al VIII-lea a. Chr. fl uviul Istros este menţinonat în opera autorului grec Hesiod, aceasta fi ind prima noţiune geografi că referitoare la spaţiile cercetate cu care grecii au intrat în contact. Autorul grec este primul la care cartea face referinţă. Apoi sunt menţionate toate lucrările istoricilor antici ce aduc informaţii despre spaţiul actual al României. La cele mai importante dintre ele, autorul oferă citate ample, iar, de multe ori, pentru a întări siguranţa cititorilor cu privire la autenticitatea interpretărilor, oferă citatele atât traduse cât şi originale. Traducerile folosite sunt cele regăsite în Fontes. La fel se întâmplă şi în cazul inscripţiilor folosite, cărora autorul, le reproduce, atât traducerile cât şi textul original, aşa cum a fost publicat în CIL sau în alte culegeri de inscripţii. Pentru refacerea diferitelor trasee, în subcapitolul ce vorbeşte despre ocupaţiile daco-romanilor şi pentru localizarea diferitelor aşezări este utilizată Tabula Peutingeriana.

O altă categorie de surse sunt cele arheologice, care le completează cu succes pe cele scrise, oferind o imagine complexă a civilizaţiilor descrise. Astfel, pentru a reface istoria geto-dacilor şi a altor triburi tracice de la Nord de Dunăre, înainte de războiele duse de romani în aceste ţinuturi, autorul foloseşte numeroase izvoare aşa cum au fost ele publicate în diferite lucrări de specialitate. În ceea ce priveşte războiul lui Traian în Dacia, insistă cu descrieri ample asupra unor scene de pe Columnă. Este descris şi monumentul triumfal de la Adamclisi. Pentru perioada stăpânirii romane în Dacia sunt folosite ca surse descoperirile arheologice din castre sau aşezările civile existente în apropierea acestora. Nenumărate referiri la izvoarele arheologice se regăsesc în ultimul capitol, cel dedicat prezenţei barbare pe teritoriul Daciei şi formării poporului român. Împreună cu sursele scrise bizantine, acestea sunt folosite pentru refacerea istoriei acestui spaţiu, pentru care există foarte rar izvoare narative autohtone, databile în această perioadă.

Cartea se deschide cu o introducere în care autorul prezintă


359

metodologia aplicată şi face referire la publicul căruia lucrarea se adresează; studenţii facultăţilor de Istorie, dar şi cercetătorilor acestui domeniu.

Primul capitol, intitulat sugestiv Getica, după denumirea sub care sunt cunoscute triburile de aici în istoriografi a greacă, este conceput ca un rezumat al perioadei în care acestea se dezvoltă ajungând pana la o formă de organizare de tip regal. Se prezintă pentru început relaţiile cu diverse alte popoare: greci, perşi, odrysi, sciţi, macedoneni, celţi sau bastarni. Aceste spaţii au devenit cunoscute grecilor în urma colonizării întreprinse de aceştia pe ţărmul Marea Neagră. Relaţiile cu aceste colonii diferă în funcţie de conducătorii pe care îi au. Astfel, Zoltes, o căpetenie tracică, îi obligă pe aceştia la plata tributului, în timp ce Rhemaxos devine protector al lor. Cea mai importantă sursă scrisă, pentru această perioadă (aprox. sec. VI a.Chr.), este lucrarea istoricului grec Herodot, care, descriind expediţia regelui persan Darius împotriva sciţilor, aminteşte faptul că geţii nu i-au permis trecerea prin ţinuturile lor şi au decis să-l înfrunte, cu toate că neamurile pe care acesta le întâlnise pană atunci i se supuseseră fără luptă. Faţă de regatul odrysilor, întemeiat de traci, după înfrângerea pe care perşii au suferit-o în cel de-al doilea război medic, geto-dacii de la sud de Dunăre s-au afl at în relaţii de supunere, urmând ca apoi, cei ce locuiau în ţinutul de la Nordul acestui fl uviu să intre în confl ict cu macedonenii conduşi de Alexandru cel Mare. Prezenţa scitică la nord de Dunăre este simţită în special în Dobrogea, teritoriu ce va apărea în istoriografi e sub denumirea Scythia. În aceeaşi perioadă, teritoriul geţilor este străbătut de celţi (de la care au rămas toponime ca Tarodunum, Eburodunum, Aliobrix, Noviodunum, Durostorum, etc) şi bastarni (creatori ai culturii denumită de arheologi Poieneşti-Lukaševka), populaţii cu care autohtonii nu convieţuiesc paşnic şi care trec prin aceste spaţii, fără a infl uenţa în mare măsură cultura materială a acestora. Autorul prezintă, în continuare, principalele surse pe baza cărora a fost refăcută istoria acestor spaţii. Astfel, se face o trecere în revistă a izvoarelor greceşti şi a principalelor situri arheologice din ţară referitoare la această perioadă. De asemenea, prezintă pe scurt podoabele şi monedele geto-dacilor.

Următorul moment asupra căruia se insistă este regatul lui Burebista, prezentându-se sursele referitoare la această epocă, contextul politic extern şi intern ce a făcut posibilă crearea acestui stat, originea regelui get şi politica pe care a dus-o, atât în interiorul regatului, cât şi în relaţiile cu vecinii etc. Ultimul aspect cultural descris în capitolul rezervat civilizaţiei geto-dacice este religia . În acest domeniu se face distincţia între geţi şi daci, datorită faptului că, în cazul celor două neamuri, momentul istoric şi credinţele diferă. Autorul oferă citate ample despre acest subiect


360

din autori antici precum: Herodot, Strabo, Platon, Clemens din Alexandria sau Iordanes. Pe baza lor şi a altor surse antice referitoare la acest aspect, se refac principalele elemente ale religiei geţilor, care, deşi politeişti, erau cu toţii uniţi în jurul cultului lui Zalmoxis. Despre religia dacilor, sursele vorbesc mai puţin. Cu toate acestea, din informaţiile redate, reiese faptul că geţii şi dacii aveau divinităţi comune, religia lor fi ind supusă, într-o oarecare masură, unor infl uenţe venite din lumea greacă, în special prin intermediul cetăţilor pontice.

Cel de-al doilea capitol este intitulat Dacica şi prezintă istoria spaţiului românesc de la moartea lui Burebista (anul 44 a.Chr.) până la organizarea provinciei Dacia. Pentru început, autorul explică modul cum romanii şi dacii au ajuns să aibă o frontieră comună, prin crearea la Sud de Dunăre a provinciei romane Moesia, după care, redă pe scurt istoria regalităţii dacice până la venirea la putere a regelui Decebal. Acesta ajunge în fruntea statului dac pe fondul unei crize politice existente la acea dată, datorită pericolului unei invazii romane (este posibil ca fostul rege, Douras/Diurpaneus să-şi fi pierdut tronul din cauza ruperii relaţilor cu Imperiul Roman). Acesta reuşeşte să-l învingă pe Cornelius Fuscus, prefectul gărzii pretoriene şi să negocieze o pace avantajoasă în urma războiului cu Tettius Iulianus. După prezentarea modului în care Decebal ajunge la putere, autorul vorbeşte despre principalele surse referitoare la perioada stăpânirii sale în Dacia şi felul în care era organizată societatea dacă în acele vremuri. Tot în acest capitol, sunt dedicate câteva pagini fi gurii împăratului Traian, cauzelor războaielor pe care acesta le-a purtat în Dacia şi izvoarelor istorice referitoare la aceste evenimente (narative, epigrafi ce şi arheologice). Ultima parte a capitolului este rezervată celor două expediţii ale lui Traian în Dacia soldate cu înfi inţarea provinciei. De asemenea este prezentată şi situaţia acestui teritoriu în perioada interbelică.

Cel de-al treilea capitol se intitulează Romana şi prezintă provincia Dacia, de la organizarea ei, în 106, până la retragerea aureliană (271-275). Organizată administrativ, sub trei forme, de către împăraţii Traian, Hadrian şi Marcus Aurelius, provincia se va confrunta de-a lungul existenţei cu numeroase invazii barbare. Vorbind despre administraţia instituită aici de către romani, cartea dă o listă cu numele tuturor guvernatorilor, anii între care aceştia s-au afl at la conducere şi trimiteri către inscripţiile ce îi menţionează. În procesul de romanizare, al doilea element ca importanţă, după administraţie, este armata stabilită în aceste zone. Sunt prezentate informaţii despre organizarea şi funcţionarea unui castru, căile de comunicaţie şi sistemul de tip limes instituit aici. În cazul unităţilor militare romane, legiuni sau trupe auxiliare, cartea se dovedeşte


361

un instrument extrem de util, deoarece informaţiile oferite sunt complexe vizând: locul de provenienţă, componenţa trupelor, traseele pe care le-au străbătut, zonele în care au staţionat etc. Sunt oferite, astfel, foarte multe trimiteri bibliografi ce spre izvoare istorice (în special inscripţii) publicate în România sau în străinătate. Lucrarea vorbeşte şi despre modul cum erau recrutaţi soldaţii de pe teritoriul provinciei Dacia sau prezenţa unor daci în unele trupe romane ce luptau în zone îndepărtate.

Referitor la aşezările din Dacia, atât rurale, cât şi urbane, informaţiile sunt limitate, numărul celor care au fost localizate ajungând cu greu la 80. Principalele surse ce le amintesc sunt: Îndreptarul geografi c al lui Ptolemeu, Tabula Peutingeriana şi Cosmografi a geografului anonim din Ravenna. De asemenea, multe dintre ele apar menţionate în inscripţii. Toponimele sub care aceste localităţi sunt cunoscute au provenienţă atât autohtonă, cât şi latină. În continuare oraşele sunt prezentate amplu făcându-se, de fi ecare dată, trimitere spre inscripţiile ce le menţionează. Cât priveşte populaţia provinciei, autorul face, mai întâi, referire la autohtoni aşa cum apar în sursele narative, inscripţii sau descoperirile arheologice, apoi la coloniştii romani menţionaţi de aceleaşi tipuri de izvoare. Sunt rezervate, de asemenea, două pagini simbiozei daco-romane. În ce priveşte viaţa socială, este prezentată structura societăţii, sclavia, colegiile profesionale sau cele cu caracter etnic, dar şi tulburările sociale apărute în acea perioadă. Dintre ramurile economiei, agricultura era cea mai dezvoltată, dovadă fi ind numeroasele cuvinte latine ce ţin de acest domeniu, păstrate în limba română. Domeniul economic asupra căruia există cele mai multe informaţii este însă, exploatarea aurului care s-a dezvoltat în paralel cu exploatarea altor metale neferoase (argint, cupru, uneori şi plumb). Alte resurse ale subsolului exploatate în Dacia erau: fi erul, sarea şi marmura. Pentru aprecierea civilizaţiei romane în raport cu cea dacică, sau cea post-romană, un domeniu important îl constituie meşteşugurile. Inscripţiile din provincie amintesc o serie de meserii în domeniile prelucrării pietrei, metalelor, etc. De asemenea, odată cu intrarea Daciei în sfera de infl uenţă romană se extinde comerţul cu Imperiul, fapt demonstrat şi de prezenţa monedei romane, sau de existenţa diferitelor vămi situate atât la intrarea în provincie, cât şi în interiorul acesteia.

Următorul aspect abordat de lucrare se referă la viaţa religioasă a locuitorilor provinciei. Încă de la început, autorul menţionează faptul că, încercând reconstituirea acestui domeniu, a întâlnit două difi cultăţi. Prima dintre ele este de ordin bibliografi c. Principalele lucrări de istorie antică tratează doar în mod general acest subiect, neexistând încă o lucrare de sinteză. Cea de-a doua priveşte izvoarele istorice. Nu există surse narative însă, se regăsesc foarte multe informaţii în inscripţii. Autorul


362

prezintă, în continuare, principalele credinţe existente. Astfel, în timp ce populaţia din mediul rural continuă să-şi adore vechile zeităţi în mediul urban apar credinţe noi, păgâne (venite din spaţiile greco-romane şi orientale), sau creştinismul timpuriu. Este prezentată, apoi viaţa cultural-artistică a provinciei, făcându-se referire la elemente de arhitectură şi urbanism, artă sau scriere.

Principala cauză a retragerii stăpânirii romane de la Nordul Dunării, este reprezentată de invaziile neamurilor barbare venite din Scythia, moment cunoscut în istoriografi e ca bellum Scythicum aşa cum îl denumeşte Historia Augusta, arătând astfel caracterul eterogen al populaţiilor ce participă la astfel de invazii. Paralel cu prezentarea acestor evenimente, cartea descrie şi situaţia politico-economică internă în care se afl a provincia în acea perioadă. De asemenea, sunt prezentate amplu principalele izvoare narative, din care autorul oferă citate largi redactate în limbile în care au fost scrise pentru a spori credibilitatea concluziilor emise pe baza lor. Ultima parte a capitolului este rezervată dacilor liberi şi relaţiilor pe care aceştia le-au avut cu locuitorii provinciei din diferite regiuni. Aceştia se asociază de multe ori popoarelor barbare în expediţiile de jaf pe care le întreprind pe teritoriul Daciei. Sunt urmărite grupurile dacilor din vestul provinciei romane, ale costobocilor şi carpilor. Un loc aparte în expunere este rezervat populaţiei geto-dacice din Muntenia, creatoare a culturii Chilia-Militari.

În ultimul capitol, intitulat Dacoromania, este descrisă situaţia teritoriului fostei provincii Dacia după retragerea aureliană. Romanii organizează sistemul de limes în sud, pe Dunăre, cu scopul de apăra Imperiul de invaziile popoarelor barbare. Rămasă la Nord de Dunăre, după retragerea administraţiei şi armatei romane, populaţia daco-romană menţine în continuare legături economice şi religioase cu romanii din Sud. În acelaşi timp, însă, pe teritoriul fostei provincii Dacia, îşi fac apariţia neamurile barbare venite din Nord: goţi, huni, gepizi, slavi sau avari. Toate aceste invazii sunt descrise pe baza surselor, autorul oferind, ca de fi ecare dată, citate lungi din izvoarele istorice, dar şi trimiteri la inscripţii sau alte tipuri de surse ce le menţionează. Astfel, viaţa daco-romanilor a continuat timp de câteva secole între legăturile politico-enonomice şi culturale cu Imperiul Roman şi pericolul invaziilor barbare. Distrugerea oraşelor afl ate pe linia Dunării de către huni afectează însă grav aceste legături, iar viaţa urbană din Dacia este înlocuită treptat cu una de tip rural. De frica barbarilor, locuitorii fostei provincii aleg să abandoneze multe oraşe şi cetăţi şi să se retragă în sate afl ate în locuri mai izolate, unde puteau fi în siguranţă. Aceştia vor rămâne cunoscuţi în istoriografi e ca oamenii pământului.


363

În încheiere, autorul explică modul cum s-au format poporul român şi limba sa. În acest proces, elementul predominant este stratul roman, care a dat şi caracterul limbii române. Subtratul însă a infl uenţat structura acesteia, în special la nivel gramatical şi lexical. Cel de-al treilea element ce a contribuit la etnogeneza românească a fost adstratul, adăugat în epoca migraţiilor şi constând din elemente etnice barbare. Dintre acestea, cele care au infl uenţat într-o mai mare măsură cultura daco-romană au fost neamurile gepizilor, care au contribuit la răspândirea creştinismului şi slavilor, care au lăsat în limba română un număr important de cuvinte folosite cu precădere în Evul Mediu. Astfel, populaţia ce va locui la Nord de Dunăre, după retragerea aureliană, era formată din daco-romani, ce abandonează strălucirea vieţii urbane, preferând să se mute în sate şi să se ocupe cu îndeletnicirile specifi ce modului de viaţă rural şi barbarii care vin în aceste zone fi e convieţuind paşnic cu autohtonii, fi e intrând în confl ict cu aceştia.

Cel mai important element cultural al acestei perioade este răspândirea creştinismului. Mulţi istorici au fost tentaţi, de-a lungul timpului, să vadă în izvoarele istorice creştine, databile în această perioadă, dovezi ale continuităţii daco-romane pe acest teritoriu. Cu toate acestea, astfel de concluzii sunt riscante, deoarece s-a demonstrat că, în aceste secole, noua religie s-a răspândit şi printre barbari. Se poate vorbi despre poporul român şi limba română de abia din secolul al IX-lea, când apare primul document redactat într-o limbă romanică occidentală; Jurământul de la Strasbourg, apărut în 842 şi scris în limba franceză. Procesul etnogenezei românilor, fi ind similar celui în care s-a format poporul francez, se poate afi ma că, la acea dată limba vorbită pe teritoriul fostei provincii Dacia era străromâna, iar locuitorii pot fi numiţi cu certitudine români.

Astfel, cartea se dovedeşte un instrument util studenţilor facultăţilor de Istorie, dar şi cercetătorilor acestui domeniu. Deşi, în ceea ce priveşte modul de redactare, autorul nu se abate de la rigorile stilului ştiinţifi c în general şi ale celui istoric în special, stilul cărţii este unul accesibil, conceptele operaţionale cu care cititorul se întâlneşte sunt explicate pe larg, iar inscripţiile traduse. Aşadar, cartea se dovedeşte de un real folos, atât pentru cei care au preocupări legate de istoria antică, cât şi pentru cei care-şi doresc să afl e mai multe despre Un mileniu de istorie.


365

O istorie a Regimentului 18 Gorj

Titus Zamfi roiu

La început de mileniu trei, se pare că istoria evenimenţială a început „să piardă teren”, în favoarea uneia dedicată mai mult vieţii cotidiene a individului sau a unei comunităţi, începând din antichitate, până în zilele noastre.

Monografi ile dedicate marilor personalităţi, evenimentelor importante care au jalonat istoria, ocupă un loc secund, fi ind utilizate mai mult de specialişti. În această categorie putem introduce şi articolele, studiile sau tratatele de istorie militară care, odinioară, stârneau interesul tuturor cititorilor.Filmele istorice, dramaturgia, veneau în completare, fi cţiunea fi ind „aliatul” istoriografi ei, chiar dacă, cinematografi a istorică nu a „murit”. O monografi e militară, stârneşte azi, pe lângă interesul specialiştilor, nostalgia celor care, afl aţi acum la mijlocul vieţii, se gândesc la veteranii de război, care le umpleau copilăria, cu fapte mai mult sau mai puţin reale, desprinse de pe câmpul de bătălie şi istorisite în şcoli sau în familie, „la gura sobei”. Un demers de istorie militară, modernă şi contemporană, dedicat unei unităţi militare gorjene, susţine şi istoricul Vasile Novac.Născut în comuna Ciuperceni la 9 martie 1938, judeţul Gorj, Vasile Novac şi-a consacrat întreaga viaţă istoriei şi muzeografi ei, după un scurt „apostolat” în învăţământ. A ocupat funcţia de director, timp de 22 de ani, la Muzeul Etnografi c din Goleşti, judeţul Argeş.

A străbătut toate gradele specifi ce muzeografi ei ajungând Cercetător Ştiinţifi c I şi a publicat printre altele opera sa de căpătâi, dedicată ofi ţerimii din Argeş şi Muscel. A fost un colaborator, plin de solicitudine al revistei „Litua” şi sperăm să mai fi e, articolele şi studiile domniei sale, fi ind citite cu interes şi folosite de către cercetători.

Lucrarea asupra căreia mă voi opri este intitulată „Regimentul Gorj nr. 18 <<Tudor Vladimirescu>>”, publicată la editura „Măiastra”, din Tg-Jiu, în anul 2011. Istoria acestui regiment îşi are începutul în perioada regulamentară, când la 5 martie 1831 se stabilea pentru Ţara Românească „Regulamentul ostăşesc pentru Miliţia Pământenească a Prinţipatului Valahiei.


366

Acest regiment va participa la toate războaiele pe care românii le-au susţinut: Războiul de Independenţă (1877-1878); războaiele balcanice (1912-1913); primul război mondial (1916-1918); campania maghiară din 1919-1920, când armata română a contribuit la înlăturarea regimului comunist instaurat de Bela Kuhn; al doilea război mondial (22 iunie 1941-9 mai 1945). Regimentul 18 Gorj a fost, de asemenea, activ şi ca miliţie în timpul răscoalei de la 1907.

Trăsătura fundamentală a acestei lucrări este maniera obiectivă, riguros ştiinţifi că, probată de bogatul inventar arhivistic, pe care autorul l-a utilizat.

Istoriografi a militară comunistă ne obişnuise, de-a lungul deceniilor postbelice, cu o prezentare a armatei române, fără cusur, plină de virtuţi, imbatabilă.

Autorul prezintă, echidistant, faptele de vitejie cuprinse în episoadele memorabile, de la Plevna şi Vidin (1877-1878), Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (vara anului 1917) sau în campania din ultima fază al celui de-al doilea război mondial – cele din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia – alături de eşecuri: campania din toamna anului 1916 sau ruperea frontului de la Stalingrad de către armata roşie – pe care Regimentul 18 Gorj le-a înregistrat, ca parte componentă a armatei române.

Vasile Novac nu omite nici acţiunile din spatele frontului, la care au participat, din păcate, şi ostaşi ai Regimentului 18 Gorj: jafuri, violuri, tâlhării, un exemplu fi ind campania de pe frontul de răsărit (iunie 1941-august 1944).

Pentru cei interesaţi de statistică, autorul oferă numeroase menţiuni, în lucrare – nume, prenume, grade militare – în care aproape toţi gorjenii îşi vor regăsi rude apropiate sau îndepărtate, din toată întinderea judeţului.

În fi nalul acestei scurte recenzii, dedicată unei ample lucrări, doresc autorului succes în această meticuloasă activitate, care este cercetarea de arhivă, o adevărată testare a limitelor pentru fi ecare istoric.


367

Istorie şi fi cţiune în Oltenia vazută de Alex Mihai Stoenescu

Ion Popescu-Brădiceni

De data aceasta, Alex Mihai Stoenescu chiar a reuşit să mă surprindă cu stilul său situat la intersecţia dintre realitatea istorică şi fi cţiunea imaginantă, şi anume într-un op, într-o carte: adevărat obiect de artă. Documentele, studiile, tratatele, articolele ştiinţifi ce, comunicările, dicţionarele academice, istoriile redactate obiectiv-subiectiv de savanţi şi doctori în diverse domenii, investigate de către autor transdisciplinar, fac din a sa „Istorie a Olteniei” o întreprindere solidă, trainică, spectaculoasă, sincategorematic şi rematic. Demersul fi reşte difi cil dar merituos prin cutezătoarea aplicaţie hermeneutică se impune imediat cititorilor pasionaţi de asemenea „aventuri” spiritual-culturale şi literar-narative. În defi nitiv, Lucian Boia are dreptate: „Istoria – discurs nu este decât o povestire simplifi cată, dramatizată şi învestită cu sens”. Astfel procedează şi Alex Mihai Stoenescu şi impresia fi nală este că parcursul elaborării devine tot mai convingător şi mai patetic, fără a nu fi recurs la o fi lozofi e proprie a textului, la o epistemologie strategică fecundă, chiar la ontologia dătătoare de fi or metafi zic. Excelent profesionist, din postura-i ingrată alege fapte, le rearanjează în naraţiunea de rigoare, le supune unei grile de interpretare. Aceste trei componente esenţiale ale demersului istoriografi c depind de repere culturale şi ideologice pe care Alex Mihai Stoenescu şi le asumă dezinvolt sau, cum ar aprecia Lucian Boia, cu o neobosită dorinţă/ambiţie a unui foarte dotat producător de coerenţă şi noi semnifi caţii, de un fel – mă repet – de fi cţiune cu elemente adevărate abordate însă transgresionist. Adevărul istoric este totuşi un fenomen vechi într-o lumină actuală. „Istoria este Turnul uriaş al Experienţei - conchide Hendrik Willem van Loon la sfârşitul introducerii de la „Istoria omenirii” - pe care l-a ridicat Timpul în mijlocul câmpiei nesfârşite a Trecutului.” Instalat în acest turn, Alex Mihai Stoenescu le oferă oltenilor o oglindă în care să se privească, o imagine cu care să se confrunte (confunde!), un examen (auto)critic neîndurător, pe principiile identităţii şi alterităţii. Aparatul de note e copleşitor: 987 de toate. Bibliografi a selectivă


368

cuprinde titluri din geografi e, antropologie, lingvistică, etnografi e, folclor, numismatică, fi lozofi e, istorie ş.a.m.d. Finalul celor 319pag. insistă pe câteva dintre fi gurile reprezentative ale Olteniei precum: Constantin Brâncuşi, Nicolae Titulescu, George (Gogu) Constantinescu, Eugen Ionescu, Ion Ţuculescu, George Ţiţeica, Marin Sorescu, Amza Pellea, Sabin Bălaşa, Adrian Păunescu deşi – subliniez – sunt mult mai multe şi mă miră neincluderea în această iconografi e a unor Eugeniu Carada, Barbu Ştirbei (provenind dintr-o familie de moşneni din Gorj), Dumitru Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Dragalina, Gheorghe Tătărescu, Tudor Arghezi, Tudor Gheorghe ş.a. Şi totuşi, în „Istoria Olteniei”, tot ce ar mai putea suporta completări, Alex Mihai Stoenescu este simultan cercetător şi scriitor căci evită inteligent şi pragmatic distincţia dintre fabulă şi discurs (adică dintre universul narat şi proiecţia acestuia într-o construcţie textuală). Autorul controlează concordanţa (sau discordanţa) dintre fabulă şi discurs cu ajutorul segmentărilor narative succesive ca de exemplu entuziastul capitol 11. Oltenia revoluţionară: „Fenomenul haiduciei în zona Olteniei”, „Formarea partidei naţionale”, „Personalitatea lui Tudor Vladimirescu”, „Tudor din Vladimiri, conducător al mişcării revoluţionare”, „Caracterul acţiunii lui Tudor Vladimirescu”, „Consecinţele mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu, „Rolul Olteniei în Revoluţia de la 1848”, „Domnia reformatoare a lui Barbu Dimitrie Ştirbei”, „Oltenia în epoca Unirii Principatelor”, „Contextul politic al primului an al Unirii”, „Revolta de la Craiova din 6-7 noiembrie 1860”. De altfel, lucrarea de sinteză coagulată, îmbunătăţită, adăugită, aprofundată sau orizontalizată benefi c, care ne-a fost propusă cu atât devotament civic şi politic, de un autor învăluit în aura unui utopism/ şi în misterul unui distopism de răscruce între modernitate şi europenitatea, care începe să se autodisemineze, să se autodezintegreze ruşinos, scriu deci fără să mă înşel, această lucrare de o asemenea anvergură se încumetă a propune acestui continent obosit, acestei Europe – şi recurg la o judecată a lui Constantin Noica necruţătoare – „bolnave, aproape isterice”, o „biată” soluţie salvatoate/kairotică. „Până la urmă – se autodefi neşte Alex Mihai Stoenescu (la pag.48, cap.4) – tot istoricul, prin intermediul sintezei (ca metodă) şi al discursului istoric (ca stilistică), este cel care formulează o concluzie oricât de ipotetică despre confl uenţa datelor istorice cu cele arheologice şi cu cele puse la dispoziţie ale trecutului uman”. Aceasta fi ind misiunea să vedem cum sună rezolvarea problemei rediscutate: adaptarea la mediu, rezistenţa conservatoare, încrederea în monarhie, unitatea socială patriarhală, în ambele forme de organizare existând un părinte atotputernic dar grijuliu.


369

„Urmându-l tot pe Traian Brăileanu – precizează Alex Mihai Stoenescu – analiza „teoriei specifi cului oltean” nu se referă la o comunitate ideală, ci la comunitatea istorică (reală), la o societate concretă, istorică, despre care ştim cu siguranţă că s-au format într-o anumită perioadă, că şi-a continuat existenţa de-a lungul epocilor istorice şi care există şi astăzi între Olt şi cotul Dunării”. Prin urmare, Europa îşi va putea regenera corpul, înţepenit doar pe baza acestei teorii specifi cului etnografi c/etnologic/etnosofi c, a conservării unor gene ancestrale ca de pildă a perfectului simplu (drept formulă de contact imediat, de comunicare în prezent, specifi că zonelor etnice conservatoare, unde se păstrează urmele vechi ale limbii naţionale, arhaice). La un moment dat Alex Mihai Stoenescu simte nevoia (pe la pag. 106, cap.6.4.) să reaşeze lucrurile din punct de vedere metaistoric/ metateoretic: „Atâta timp cât istoria nu este în stare să arate cu precizie cum s-au format popoarele în Preistorie, originea şi trecutul nostru cel mai îndepărtat vor fi la discreţia tradiţiei, a mitului, adică a fanteziei. Tot ce poate face Istoria este să aplice criteriul atât de rar şi de difi cil al obiectivităţii”. Parcă istoricul şi-ar arunca ancora în gândirea lui Giambattista Vico (Ştiinţa nouă) căci, precum acesta procedează la răsturnarea unghiurilor de vedere, limitează scopurile cunoaşterii la lumea omului („Istoria Olteniei” e plină de personaje), şi a creaţiilor lui, asigurând pe cititor de aproape atingerea unor certitudini în explicarea civilizaţiei şi culturii omeneşti în varietatea geografi că a aspectelor şi în unitatea lor esenţială, guvernată de legi identice în tot cuprinsul ei. Accentele sunt puse de către Alex Mihai Stoenescu pe formarea ideii de om ca factor determinant al propriei lui istorii: Ioana Radu, Ion Luican, Simion Mehedinţi, Maria Lătăreţu, Mihai Viteazul, Virgil Carionopol, Ion Conea, Nicole Stoicescu, Pârvu Craiovescu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab, Fraţii Buzeşti, Udrea Băleanu, Iancu Jianu, preoţii Pădeşeanu, Spineanu şi Dinu, Gheorghe Magheru, Părintele Şapcă, căpitanul Nicolae Pleşoianu, A. Christofi , Costache Romanescu, Christian Tell, Gheorghe Bibescu (fost moşnean gorjean), craiovenii revoltaţi pe 6 şi 7 noiembrie 1860: Tănăsache Ghenovici, Ioan Sava, Guţă Dinuţă, Gheorghe Mihail Cionea, Teohari Teoharide, Dimitrie Arhimandrescu, şi nu în ultimul rând răsculaţii din 1907. Condiţionarea economică a omului din Oltenia şi lupta lui pentru existenţa materială şi spirituală sunt în „Istoria…” lui A. M. Stoenescu factori determinanţi ai istoriei şi lupta „plebeilor” pentru obţinerea drepturilor cetăţeneşti este prezentată drept lupta exemplară a unei clase exploatate împotriva exploatatorilor ei. Această „Istorie…” presupune în acelaşi timp prezentarea pe cicluri tematice pendinte de subiectul şi epoca explorate


370

lucid, temeinic, dar şi montarea secvenţelor (momente transversalitate şi transvazate minuţios deseori) pe paliere simultan literare şi transliterare, dublată de o argumentare ideologică. În „Metaistoria” lui Hayden White (din 1973) fi losofi a istoriei cunoaşte patru genuri împrumutate teoriei literaturii: romanescul, tragicul, comicul şi satiricul. După psihoza scientistă, istoricii redescoperă deliciile naraţiunii şi exegeţii lor plăcerea analizării textului ca naraţiune. „Istoria…” lui A. M. Stoenescu nu face excepţie. Secvenţe memorabile sunt şi admirabile pagini de roman, de dramă, de tragedie, de comedie, de satiră care, fi e şi supuse criteriului expresivităţii al lui Eugen Negrici, îşi trec încă o dată examenul cu brio. Aş cita integral, de pildă, capitolele „Antropologie olteană”, „Ocupaţia austriacă a Olteniei între 1728-1739”, „Oltenia revoluţionară”, „Răscoala din 1907 în Oltenia”. Alex Mihai Stoenescu practică o istorie politică, respectând statul şi instituţiile sale şi îmbibate de valorile liberale naţionale şi regionale, dar şi noua istorie, de tip post- şi trans-modern, chiar şi meta-modern (şi aici invoc pe cei trei teoreticieni ai propriilor paradigme ideomatice/idiomatice Nicolae Manolescu, subsemnatul, Lazăr Popescu), care pune accentul pe mase, pe forţele economice, pe faptele colective, pe democraţie etc. Dar conceptul de istorie a lui A. M. Stoenescu nu neagă aportul imaginarului, al fi cţiunii, al mitului (care poate fi construit plecând de la fapte indubitabile), al fabulosului popular. Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Tătărescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu sunt totodată personaje reale, dar şi eroi mitici/populari. Astfel istoria poate fi în întregime mitizată, adică structurată şi orientată în conformitate cu criteriile imaginarului. Graţie lui Alex Mihai Stoenescu, noi, oltenii, respirăm aerul unei Istorii care are particularitatea de a fi în egală măsură adevărată şi fi ctivă. Jos pălăria!

* Alex Mihai Stoenescu, Istoria Olteniei, Editura RAO, Bucureşti, 2011, 319p.


371

CUPRINSI ARHEOLOGIE ................................................................................. 5Cătălin Nicolae Pătroi - Trei altare de cult din cultura Sălcuţa..... 7Gheorghe Calotoiu - Cercetări arheologice recente specifi ce culturii Glina în bazinul mijlociu al Jiului .................................................... 17Mariana Iosifaru, Nicolae Stan - Despre două ciocane - topor din piatră, cu şanţ, descoperite întâmplător, în jud. Vâlcea şi jud. Hunedoara ......................................................................................... 47Adina-Gabriela Cotorogea - Viaţa spirituală a comunităţilor în Bronzul Timpuriu. O privire generală asupra Olteniei ................................ 55Ion Tuţulescu, Claudiu Tulugea - Câteva descoperiri arheologice din judeţul Vâlcea ................................................................................... 71Gabriel Crăciunescu - Cercetările de salvare de la Drobeta Turnu Severin. Campania 2011................................................................... 85Gheorghe Calotoiu, Dumitru Hortopan - Cercetări arheologice la monumentele istorice ecleziastice: Strâmba - Jiu, Brănești și Urdari, județul Gorj ....................................................................................... 101II. ISTORIE ......................................................................................... 117Daniela Liliana Manea - Situația Țărilor Române și Bulgariei în fața expasiunii otomane .......................................................................... 119Dumitru Cauc - Formarea şi dezvoltarea domeniului mănăstirii Tismana ............................................................................................ 131Ion Mocioi - Agricultori şi păstori imigranţi în Oltenia subcarpatică ............................................................................................................ 141Dumitru-Valentin Pătraşcu - Atitudinea României faţă de războiul sârbo-bulgar din 1885 şi eforturile privind integrarea administrativă a Dobrogei ......................................................................................... 147 Dumitru Cătălin Drăghici - Iluminatul cu gaz lampant în oraşul Târgu Jiu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ................................. 155Mihaela Niculescu-Ioniţă - Consideraţii privind evoluţia natalităţii în


372

judeţul Gorj în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX ..................................................................................... 177Victor-Albinel Firescu - Anul 1940 din perspectiva rapoartelor Camerei de Muncă a Ţinutului Olt. Aspecte sociale şi economice ............................................................................................................ 199Eugenia Firescu, Victor-Albinel Firescu - Paradigme ale celui de-al doilea război mondial. Lagărul de la Târgu-Jiu. ............................ 209Marian-Alin Dudoi - Problema Frontierei Româno-Ungare din perspectivă britanică la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial ............................................................................................................ 217Marian-Alin Dudoi, Dumitru-Valentin Pătraşcu - Iuliu Maniu’s two letters addressed to Cornel Bianu (1945) ...................................... 231Ion Catană - Aparatele de fotografi at şi evoluţia lor ..................... 245III. ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR ........................................................ 257Ionuţ Dumitrescu - Consideraţii privind tipologia monumentelor istorice de lemn din Vâlcea ............................................................. 259Mirela Diaconescu, Vasile Diaconescu - Lirica populară din arealul comunei Stejari (jud. Gorj) ............................................................... 265Cornel Bălosu - Colindatul ca liturghie populară .......................... 283Dorin Brozbă - Domnica Trop, Mama Cântecului Mehedinţean ... 305 IV. GEOLOGIE ................................................................................... 309 Felicia Bantea - Zona carstică a sitului „Nordul Gorjului de Est” V. MEMORIALISTICĂ ............................................................................ 319Gheorghe Nichifor - Istoricul C.S. Nicolăescu-Plopşor,urmaş al Schilerilor gorjeni ........................................................................... 321Vasile Nicolescu - Ultimul macedonean în Gorj ............................ 331Adriana Simona Peptan - Personalități gorjene în arena vieții politice în perioada interbelică - Gheorghe Tătărescu.................. 337Gabriela Neta Popescu - Sanda Maria Tătărescu-Negropontes – Un destin peste care a trecut tăvălugul istoriei................................... 341Ion Popescu-Brădiceni - Titu Rădoi – Istoricul .............................. 349Romeo Vânătoru - Nicu Vanatoru in memoriam ............................ 353VI. RECENZII ..................................................................................... 355


373

Ştefan Ioana - Dacia. Un mileniu de istorie .................................... 357Titus Zamfi roiu - O istorie a Regimentului 18 Gorj ........................ 357Ion Popescu-Brădiceni - Istorie şi fi cţiune în Oltenia vazută de Alex Mihai Stoenescu .............................................................................. 367Cuprins .............................................................................................. 371


biblioteca-digitala.robiblioteca-digitala.ro/reviste/Litua/dl.asp?...COLEGIUL DE REDACŢIE: PETRE...

Documents

Transcript of biblioteca-digitala.robiblioteca-digitala.ro/reviste/Litua/dl.asp?...COLEGIUL DE REDACŢIE: PETRE...