Bătrânii şi stadiul terminal - analeteologie-iasi.ro lazareanu1 batranii.pdf · vârstnice. Unii...

Bătrânii şi stadiul terminal

Lect.dr. Carmen-Gabriela Lăzăreanu1

Adulţii ştiu foarte bine că moartea este un proces ireversibil de stopare a vieţii. Neliniştea morţii se constituie de fapt într-un complex de preocupări asupra acestui eveniment, perceput diferenţiat de persoanele vârstnice. Unii indivizi privesc cu detaşare iminenţa morţii, în timp ce alţii sunt îngrijoraţi şi evită acest subiect, care le provoacă depresie şi îi face să se gândească că viaţa este prea scurtă.

1. Îngrijirea bolnavului în faza terminală Contactul cu moartea ne poate face conştienţi de propria

vulnerabilitate, trezind instinctul de supravieţuire. Preocuparea fiecărui individ pentru propriile sentimente poate fi copleşitoare, astfel încât împiedică perceperea nevoilor bolnavului şi înţelegerea sentimentelor acestuia. Sentimentele sunt subconştiente, dincolo de nivelul recunoaşterii conştiente, fapt ilustrat bine prin următoarea afirmaţie a unui pacient: „Nu am ştiut ce înseamnă frica până când nu am văzut-o în ochii celor care mă îngrijeau.”

Speranţa de viaţă a crescut mult în ultimul timp ceea ce face ca multe persoane să nu fi văzut un mort în familia lor. Medicii şi personalul medical au o reacţie de recul faţă de perspectiva implicării lor în tratamentul unui bolnav, când este diagnosticat incurabil sau în momentul în care boala cronică atinge stadiul final, situaţie ce se poate observa în secţiile anumitor spitale. Cu toate că pacientul mai are câteva zile sau câteva ore de trăit, personalul se străduieşte să se comporte de parcă situaţia ar fi cu totul alta.

Un rol important al celor ce îngrijesc persoanele aflate în stadiul terminal este în a acorda o îngrijire de calitate semenilor, în realizarea unei empatii cu aceştia, cu alte cuvinte de a-i ajuta pe pacienţi să moară aşa cum se cuvine, într-o stare de confort fizic, psihic şi mental.

1 În colaborare cu Fundaţia “Solidaritate şi Speranţă” Iaşi – coordonator proiect

Pr. Bogdan Butuc.

Lec.dr. Carmen-Gabriela Lăzăreanu 402

Stadiul terminal începe cu diagnosticarea unei boli terminale, dar procesul morţii se instalează doar când individul se deteriorează biologic.

Îngrijirea unui muribund necesită un amestec de sensibilitate, introspecţie şi cunoaştere.

Elisabeth Kubler-Ross (1969) a observat în faza terminală următoarele stadii:

Negarea şi izolarea Vestea unei boli terminale poate fi şocantă. Ea este privită cu

neîncredere. Negarea este benefică pe termen scurt, servind drept soluţie tampon, până când persoana îşi ordonează reacţiile de apărare şi de răspuns. Ea oferă o scurtă pauză înainte de confruntarea cu moartea.

Furia Reprezintă reacţia la pierderea vieţii, vitalităţii şi libertăţii. Ea poate

fi benefică în faţa realizării morţii. Furia poate rezulta din frustrarea legată de incapacitatea fizică sau din imposibilitatea temporizării diagnosticului, ceea ce echivalează cu o înşelăciune.

Negocierea Constituie încercarea muribundului de a amâna inevitabilul prin

negocierea cu Dumnezeu, cu familia, cu prietenii şi cu îngrijitorii. Este o perioadă scurtă, care dă speranţă, control şi posibilitatea de a alege a unei persoane, ce ştie instinctiv că timpul este scurt.

Depresia Muribunzii sunt apatici, nu se pot concentra şi nu discută despre

viitor. Aceasta se întâmplă când negarea nu mai este posibilă şi furia s-a epuizat. Pierderea vieţii este fundamentală. În depresie, lumea este fără sens, iar slăbiciunile şi defectele persoanei sunt augumentate.

Acceptarea Nu este întotdeauna fericită, dar persoana atinge serenitatea în faţa

morţii. Speranţa este sentimentul care persistă mai ales în primele trei stadii menţionate. Unii au pus la îndoială universalitatea şi inevitabilitatea acestor etape ale morţii, dintre aceştia, Schneidman (1973) a afirmat

BĂTRÂNII ŞI STADIUL TERMINAL 403

„propria mea muncă, limitată, nu m-a dus la concluzii identice cu cele ale lui Kubler-Ross. Într-adevăr, cu toate că am observat, la persoane muribunde, izolare, invidie, depresie, intenţia de a negocia şi acceptare, nu cred că acestea sunt în mod necesar «etape» ale procesului morţii, şi nu sunt de loc convins că sunt trăite în această ordine sau în altă ordine universală. Ceea ce văd eu, este un ansamblu complicat de stări intelectuale şi afective, unele trecătoare, care durează pentru un moment, o zi, o săptămână, pe fundalul neaşteptat al întregului, care este personalitatea individului, filosofia lui/ei de viaţă” (Schneidmar, 1973).

Altă abordare este a lui Weisman (1972), psihiatru la Harvard. El a studiat miturile care-i împiedică, în special pe doctori să realizeze interacţiuni eficiente cu cei muribunzi. Unele dintre miturile legate de procesul morţii sunt:

- numai indivizii suicidari şi psihopaţi vor să moară. Chiar şi atunci când moartea este inevitabilă, nimeni nu vrea să moară;

- teama de moarte este cel mai de bază şi mai natural sentiment, al oamenilor. Cu cât se apropie mai tare de moarte, cu atât este mai mare frica;

- împăcarea cu moartea şi pregătirea pentru acest evenimant sunt imposibile. Din acest motiv, spuneţi cât mai puţine lucruri celor aflaţi pe moarte, evitaţi întrebările lor şi folosiţi orice mijloc pentru a nega sau a disimula confruntarea directă.

- muribunzii nu vor să ştie ce le rezervă viitorul, altfel ar pune mai multe întrebări. Este riscant a forţa o discuţie ori a insista asupra unor informaţii nedorite. Pacientul poate să-şi piardă toate speranţele, poate încerca să se sinucidă, poate deveni foarte deprimat şi uneori poate muri mai repede;

- după ce a vorbit cu membrii familiei, doctorul ar trebui să trateze pacientul căt mai mult timp posibil. Apoi când nu mai par posibile alte beneficii, pacientul trebuie lăsat în pace, cu excepţia ameliorării durerii. Atunci el se va retrage şi va muri fără alte tulburări;

- este o neglijenţă, poate chiar o adevărată cruzime, să provoci suferinţe inutile pacientului ori familiei sale. Pacientul este pierdut, nimic nu mai poate schimba acest lucru. Supravieţuitorii trebuie să accepte inutilitatea oricărui gest, dar să-şi dea seama că vor trece peste pierderea suferită;


- aceste mituri îi ajută pe doctori să se simtă mai bine în ce priveşte propria lor retragere din faţa pacienţilor aflaţi pe moarte.

O boală prelungită şi procesul amânat al morţii duc la fenomenul numit „moarte socială”. De exemplu, în cazurile în care un individ cade în comă şi rămâne astfel o perioadă de timp îndelungată prezentând numai semnele clinice ale vieţii, supravieţuitorii vor manifesta, adeseori, semnele/simptomele obişnuite ale pierderii/doliului, ale durerii, de parcă, persoana aflată în stadiul terminal a decedat. Este ceva obişnuit pentru surorile medicale, pentru doctori şi pentru alţi însoţitori, prinşi în angrenajul acestui proces, să dea mai puţină atenţie ori chiar să-i ignore pe indivizii aflaţi pe moarte, cărora li se răspunde de parcă ar fi deja morţi. Moartea reprezintă pentru mulţi dintre ei un eşec profesional şi o înfrângere personală. Ei se simt frustraţi şi furioşi, în ceea ce priveşte condiţia persoanelor aflate pe moarte, în ciuda eforturilor lor susţinute, ajungând uneori să trăiască ei înşişi simptomele fizice (Benoliel, 1971).

La fel de intensă este reacţia membrilor familiei faţă de rudele în vârstă, care suferă de multiple handicapuri grave, şi sunt privite ca indivizi care au pierdut deja contactul cu realitatea. O asemenea persoană în vârstă nu mai participă, nu se mai implică în relaţiile cu familia ori în afacerile familiei, a pierdut contactul subtil cu viaţa de zi cu zi, aspect care îi deosebeşte, din acest punct de vedere pe cei activi social de cei inactivi, morţi în acest sens. Deoarece relaţiile de rudenie, instrumentale, culturale, sociale sunt terminate, comunicarea socială a încetat de mult. Familia îl priveşte pe individul în vârstă, izolat şi retras, deja ca pe un mort; iar durerea pierderii acestuia poate fi la fel de reală şi de tulburătoare ca în cazul apariţiei morţii fizice, ca fapt real (Fulton şi Fulton, 1971).

Momentul în care are loc moartea este dincolo de controlul individului, fragilitatea umană fiind evidentă. Unele persoane vor să trăiască până la adânci bătrâneţe, alţii nu se aşteaptă să trăiască prea mult, dar ajung la o vârstă înaintată (Snyder şi Schwartz, 1981).

Un factor care complică problemele legate de momentul morţii este supravieţuirea unor indivizi pentru perioade mai lungi ori mai scurte, în ciuda dovezilor contrare, a semnelor evidente ori a stării lor de sănătate. Există multe relatări despre persoane aflate în stadiul terminal, în cazul cărora medicii au renunţat la orice speranţă şi pentru care moartea pare


iminentă, dar care reuşesc să reziste zile de-a rândul, săptămâni chiar, până ce un fiu iubit sau o fiică ajunge, în cele din urmă, la patul lor de moarte. Unele dovezi similare sugerează că indivizii aflaţi pe moarte reuşesc să supravieţuiască până la un eveniment anticipat - o zi de naştere, o aniversare - şi aproape imediat după aceea survine moartea. Un caz similar este cel prezentat de Duiliu Zamfirescu în Viaţa la ţară (1956), în persoana coanei Diamandula care nu moare până ce fiul ei Matei, plecat în străinătate nu se întoarce „Bătrâna, bolnavă, surdă, … trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorinţe: aceea de a mai vedea, înainte de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce dorea, era pentru el, se ducea către el.”.

Unii cercetători (Phillips, 1972) au efectuat un studiu statistic asupra modului în care reacţioneză muribunzii la un eveniment special, la zilele lor de naştere, pentru a se observa dacă unii nu-şi amână moartea până după evenimantul special anticipat, iar rezultatele studiului au susţinut această ipoteză.

Al doilea factor care complică problemele legate de momentul morţii este cel al tehnologiei medicale moderne, care poate menţine semnele clinice ale vieţii din punct de vedere mecanic, la individul aflat în comă pentru un timp nelimitat.

Se poate concluziona că, în prezent deşi sunt cunoscute multe aspecte ale morţii, cercetările sunt la început, existând numeroase elemente nedescifrate.

Mergând mai departe, de la întrebarea ce este procesul morţii la analiza formelor de sprijin care sunt disponibile persoanelor aflate pe moarte, există câteva exemple concrete de ajutor, iar în acest sens unele studii oferă date specifice. Pe eşantioanele studiate s-a constatat că numai 1/3 din cei întrebaţi susţin că depind de religie când se gândesc la moarte. Amintirile vieţii trecute (revizuirea vieţii -bilanţul) se pare că are multă importanţă în acordarea sprijinului şi a mângâierii. Toate sursele de cercetare susţin importanţa lăsării persoanei aflate în stadiul terminal să vorbească despre propria ei traiectorie spre moarte şi subliniază nevoia unei reacţii sensibile din partea sprijinitorilor (Weisman, 1972). Nu numai sensibilitatea, dar şi deschiderea, sinceritatea, solicitudinea pot avea un efect pozitiv. Accesibilitatea pentru împărtăşirea celor mai intime sentimente este evident opusul tendinţelor de retragere, care corespund


unor reacţii false, după cum menţionează Weisman (1972) şi sunt tipice tuturor medicilor şi sprijinitorilor.

„La Ciulniţei, bătrâna mergea din ce în ce mai rău. Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai mare.

Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era într-o stare de plâns; pe de o parte osteneala, pe de alta durerea de a pierde pe mamă-sa, îl doborau. Coana Diamandula numai când şi când deschidea ochii spre a se uita lung la el, şi iar îi închidea. Câteodată întindea mâna cu anevoinţă până la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolea, s-o întrebe ce doreşte, ea îl chema încet: „Matei, Matei!”

Câteva zile după sosirea lui, pe când el sta cu toţi ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumând – mătuşe-sa, coana Sofiţa, care rămăsese să-l înlocuiască veni repede şi cam speriată la el, spunându-i că-l cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picioare tăcuţi.

Bătrâna sta cu anevoinţă pe un cot, aşteptându-l. După ce Matei se aşeză lângă pat, ea spuse coanei Sofiţa că doreşte să rămână singură cu el.

Când ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din nou pe perne şi luă binişor mâna tânărului într-ale ei. Pe când el credea că doarme, dânsa deschise ochii, se uită lung la el, apoi în podele şi oftă adânc.

- Doreşti ceva, mamă? Ea făcu semn că da. Apoi cu faţa udată de lacrimi se întoarse spre el

şi-i zise: - Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut bine… - Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi, şi-o să trăim

amândoi… Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei pungită reveni

pentru o clipă un zâmbet fin de neîncredere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult, mai bine decât din tot restul persoanei ei de astăzi.

- Mă duc, dragu mamei…Deseară, mâine, când mi-o suna ceasul… Voiam să te rog să nu mă uiţi de tot, să-ţi aduci aminte de mama-ta, că tare mi-ai fost drag…Aş fi vrut să mai trăiesc două-trei zile…Nu se poate să mai chemi vreun doctor?

El era înecat în plâns. Îi zise cum putu că se duce să telegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea însă îl opri.

- Îmi vine dor de viaţă, aşa, copilăreşte… Aş vrea să te mai văd, dar nu se poate…De acuma, numai pe cea lume… în voia Domnului…….”


După care coana Diamandula dă ultimile indicaţii testamentare fiului ei, cu privire la banii rămaşi, la hârtiile rămase de la „tată-său”, îi precizează obligaţia de a ajuta pe Conu Dinu, fratele ei, s-o mărite pe Tincuţa şi să o înzestreze, pentru că şi el l-a ajutat trimiţându-i bani. Apoi îi dete câteva sfaturi personale:

„Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blândeţe şi de milă.

- Tare îmi pare rău că mor. Un val de durere se urca din piept în gâtul lui, şi-i veni să plângă cu

hohot. Ea îl privea lung şi limpede, parcă ar fi redobândit într-o clipă vederea tinereţei.

- Doresc să rămâi aici, pe pământul ăsta…să nu te duci departe de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie de sprijin sufletesc, iar viaţa să ţi-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moşie. Îngroapă-mă lângă tată-tău…şi apoi însoară-te.

El, neputând vorbi, făcu semn cu mâna, ca şi cum ar fi zis că nu se gândeşte la asta. Dânsa stărui.

- Nu băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul vieţii… Caută împrejurul tău fericirea. Aş dori să mă asculţi.

- Da, mamă. - Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te. ………………………………………………………………………

…………………….. - Acuma Dumnezeu să te binecuvânteze… Şi încet, prelung, ochii i se închiseră. Până seara nu mai dete semne

de viaţă. Noaptea trecu, lungă cât un veac pentru toţi. Matei nu se putea dezlipi de lângă pat, fiindcă bătrâna, care nu mai înţelegea nimic, părea că avea o vedere sufletească pentru fiul său şi îl simţea când era lângă dânsa sau când se depărta.

Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru a se întinde sub aşternut, îşi răsturnă capul pe spate şi oftă adânc- Matei se sculă de lângă pat şi deşteptă pe unchiu-său, care dormea într-un colţ de canapea”.

[Duiliu Zamfirescu – Viaţa la ţară, 1956] În acest sens, în unele spitale din occident s-a încercat o nouă formă

de instituţionalizare, unde ultimele săptămâni de viaţă pot fi umanizate şi


relativ lipsite de durere. Analgezicele sunt date gratuit şi nu sunt folosite metode tehnologice pentru a prelungi viaţa. Tot personalul şi membrii de familie sunt antrenaţi pentru o nouă atitudine faţă de moarte, astfel încât persoanele aflate în stadiul terminal să fie înconjurate de sprijinitori cu atât mai mult, pe timpul bolii incurabile. Astfel, compasiunea, o bună pregătire şi contactul continuu cu familia, prietenii, pot să ajute pacientul să aibă o moarte decentă.

Ceremonia funerară, ritualurile de la cimitir, hainele negre, panglicile aplicate pe braţ, priveghiul, discursul elogiator, procesiunile funerare sunt doar câteva dintre ceremoniile şi ritualurile care simbolizează trecerea morţilor „peste hotar” şi servesc pentru descărcarea durerii celor vii. Dacă persoana a decedat într-un cămin/sanatoriu de bătrâni ori într-un spital, doctorul rămâne eroul principal. Deşi, el acţionează ca simbol al vieţii, nu al morţii, este nevoit de multe ori să comunice familiei decesul individului în cauză, circumstanţele în care a survenit acesta şi să ofere o mîngâiere (Kalish, 1976).

Efectele pierderii asupra celor rămaşi în viaţă sunt multiple, motiv pentru care Parkes (1972) a dezvoltat aşa numita „teorie biologică a durerii”. Teoria consideră durerea un element stresant, care determină reacţii de alarmă foarte asemănătoare cu teama. Crizele de durere sunt exprimate, după cum susţine Parkes, printr-o serie de comportamente, care includ:

- căutarea („Nu pot înceta să-l caut oriunde”, „Merg pretutindeni şi-o caut”);

- iluziile („Tot mi se pare că-l văd prin mulţime”, „Mi se pare că o aud cum merge prin cameră”);

- retragerea (evitarea prietenilor apropiaţi ori a lucrurilor familiare, refuzul de a crede că pierderea s-a întâmplat într-adevăr; dezvoltarea unei amorţeli/apatii afective; încercări de a justifica pierderea ori de a o „înţelege”);

- furia ori vinovăţia (auto-reproşurile legate de vreo faptă ori amintire a unui lucru, care ar fi putut să-l ajute pe cel muribund; furie ori protest la durerea produsă de „dezertarea” celui decedat);

- încercările de a dobândi o nouă identitate (dezvoltarea unor noi expectanţe, legate de propria viaţă şi noi roluri).


Lindemann (1944) a studiat reacţiile la durere pe 101 persoane, care şi-au pierdut rudele apropiate într-un incendiu dintr-un club de noapte din Boston. În acest sens, el face o serie de observaţii diferite de ale lui Parkes:

- sindromul depresiei fizice - supravieţuitorul trăieşte sentimentul de înăbuşire, suspină, i se taie respiraţia, are probleme digestive şi poate să apară o stare de epuizare;

- preocuparea faţă de imaginea celui decedat - supravieţuitorul este preocupat de amintirea imaginii persoanei pierdute;

- sentimente de vinovăţie - cei rămaşi în urmă se simt responsabili de moartea celui dispărut;

- reacţii ostile - supravieţuitorul simte furie, iritabilitate şi preocupare legată de situaţia de instabilitate existentă care, în unele cazuri, poate duce la nebunie;

- pierderea structurii/modelului - în această situaţie vechile roluri sunt tulburate, întrerupte, ”viaţa şi-a sărit din matcă”.

Un al treilea studiu a fost efectuat de Schoenberg şi colab. (1970), care au rugat 133 de consultanţi (asistenţi sociali, asistenţi medicali, preoţi, psihologi, psihiatri etc.) să prezinte aspectele semnificative ale durerii. Cercetările lor indică:

- 99% din pe cei care au răspuns credeau că moartea unui partener va duce la depresie, pierderea greutăţii, insomnie şi disperare;

- 90% credeau că văduvul are vise cu decedatul; - 74% se aşteptau ca cel rămas în viaţă să viseze sau să-şi imagineze

ceva legat de prezenţa persoanei decedate (comparativ cu observaţiile lui Lindemann despre „imagini”);

- 73% credeau că văduvul va căuta sfaturi sau ajutor. Cei care au iniţiat studiul au propus să se menţioneze şi

comportamentele de adaptare, care sunt prezente în aceste situaţii. - 91% credeau că este benefic să discute cu cineva care a avut o

experienţă asemănătoare; - 90% credeau că munca joacă un rol important în situaţia dată; - 85% considerau că o recăsătorie este benefică pentru viitor. Ideea de a împărtăşi sentimentele cu cei cu o experienţă similară a

determinat reactualizarea grupurilor care au suferit pierderi.


Încercând să faciliteze procesul durerii, Barrett (1974) a organizat trei tipuri de grupuri de văduve. Primul grup a fost numit „Grupul de auto-ajutorare”, deoarece conducătorul era o persoană care facilita procesul de ajutorare, nu un profesor. El susţinea membrii grupului să se ajute reciproc. Acest tip a fot cunoscut ca un grup de „văduvă-pentru-văduvă” în Anglia şi în S.U.A.

Al doilea grup a fost numit „Grupul de confidenţe”. Barrett a folosit tehnici de discuţii interpersonale şi activităţi de grup, unde indivizii erau grupaţi pe perechi şi participau în calitate de cupluri. Conducătorul încerca să faciliteze dezvoltarea unor relaţii de ajutorare pentru fiecare pereche.

Al treilea grup a fost numit „Grupul de dezvoltare a conştiinţei unei femei”. În discuţiile purtate, accentul era pus pe modul în care erau percepute rolurile de sex, de către văduvele din grup, incluzând subiecte ca „sexualitatea la văduve sau mai sunteţi soţie?”. Fiecare dintre grupuri se adunau câte două ore, timp de opt săptămâni.

Aceste trei grupuri au fost corelate cu un grup de control. Au fost efectuate câteva măsurători pentru a determina dacă activitatea din aceste grupuri a avut vreun impact asupra atitudinilor şi valorilor participanţilor. În acest sens s-au efectuat măsurători asupra bunăstării, a sănătăţii şi a optimismului, pentru a se face previziuni asupra evoluţiei sănătăţii. Subiecţii din toate grupurile indicau nivele crescute de auto–respect. Persoanele care au participat la activitatea grupurilor experimentale prezentau speranţă mai mare pentru sănătatea lor pe viitor, spre deosebire de grupurile de control. Toate grupurile erau mai puţin deprimate, ca urmare a participării la aceste acţiuni, dar în grupul de control, problemele de sănătate şi de singurătate erau mai multe decât în celelalte grupuri. Grupul de confidente a devenit mai activ în rolurile sociale şi prezenta o creştere a respectului de sine faţă de celelalte grupuri. Semnificativ este faptul că, toate cele trei grupuri de tratament au decis să continue să se întâlnească chiar şi după terminarea experimentului. Barrett (1974) a concluzionat că oricare dintre aceste grupuri avea multe de oferit pentru adaptarea şi optimismul văduvelor. În Anglia aproape orice comunitate are acum un program CRUSE în care văduvele le ajută pe văduve.


2. Rolul asistentului social în îngrijirea bolnavului terminal În interacţiunea asistentului social cu persoanele în vârstă, aflate în

faza terminală, un rol important îl deţine comunicarea, dificilă în acest caz. Dificultăţile sunt determinate, pe de-o parte, de sentimentele de milă, de suferinţă morală, de repulsie, de neajutorare sau teama resimţită de asistentul social (persoana sănătoasă), iar pe de altă parte de muribund (persoana bolnavă), care este înspăimântat de boală şi perspectiva sa.

Teama de moarte poate fi un sentiment natural prezent la fiecare individ, nu numai la asistentul social care relaţionează cu pacientul aflat în stadiul terminal, în realitate atitudinea faţă de moarte este în mare măsură culturală.

Eliade menţionează în studiile sale de istoria religiilor că „frica de moarte” începe prin a fi o frică de morţi. În mentalitatea popoarelor primitive mortul nu este complet lipsit de „viaţă” şi ca urmare este capabil „să facă un rău celor vii”. Prin metamorfozare, după cum menţionează Athanasiu (1983), acestă stare de spirit poate fi aşezată la originea unor forme de cult al morţilor, dar şi la originea sentimentului de teamă faţă de moarte. De-a lungul evoluţiei civilizaţiei, „credinţa, în viaţa de apoi” a generat sentimente de simpatie faţă de moarte (Rugăciunea unui dac de Mihai Eminescu: Astfel numai, Părinte eu nu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc/ Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec/ Spre ură şi blăstămuri aş vre să te înduplec/ Să simt că de suflare-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!), fiind condiţionată de semnificaţie (martirii creştini care nu se lepădau de credinţă) şi de condiţia omului în momentul morţii (vikingii considerau că ajung în Walhala dacă mor luptând cu sabia în mână).

Freud (1924, după Athanasiu, 1983) emite ipoteza existenţei a două instincte fundamentale care dinamizează, simultan, viaţa psihică, inconştientul, anume-instinctul vieţii (libidoul) şi instinctul morţii (mortido). Se mai poate vorbi de Eros, aflat în opoziţie cu Thanatos, acea pulsiune a vieţii şi a morţii. Autorul menţionat subliniază că există o tendinţă inerentă în orice viaţă organică de a se întoarce în starea anorganică a existenţei. (Athanasiu, 1983).

Psihologii au comparat moartea cu „traumatismul naşterii”. Un clinician celebru, sir William Osler (după Athanasiu, 1983), a prezentat o varietate de atitudini în faţa morţii, folosind un eşantion format din 500 de


persoane aflate în stadiul terminal, pe care le-a asistat. Psihologul menţionat subliniază că 90 dintre pacienţii asistaţi în stadiul terminal, au suferit dureri fizice; 11 au arătat teamă (sau „presimţiri”), numai doi groază; câte unul a prezentat exaltare spirituală sau remuşcări amare. Pentru marea majoritate, moartea a fost asemănătoare cu somnul şi uitarea. William Humber (după Athanasiu, 1983), în ceasul morţii, regreta că nu mai are forţa de a descrie „ cât de uşoară şi de plăcută” este această ultimă experienţă a vieţii.

Pornind de la manifestările pacienţilor în momentul morţii, Athanasiu, (1983) îl menţionează pe Salivas din Bordeaux (1883) care care subliniază existenţa, în funcţie de manifestările psihologice din apropierea morţii, a trei categorii de boli:

-bolile în care nu apare delirul, pacienţii rămân lucizi cu inteligenţa intactă până în ultima clipă-moartea survenind prin cord sau plămâni. La aceşti pacienţi se poate remarca o stare de vioiciune premortală, fiind menţionată, în acest sens starea de excitaţie euforică înainte de moarte a împăratului Hadrian, a poetului Ronsard, al scriitorului Alfieri;

- altă categorie de boli afectează secundar creerul; şi pot fi însoţite de delir;

- boli care afectează direct creierul şi care sunt însoţite de tulburări de conştiinţă.

Un exemplu în acest sens ar putea constitui fragmentul literar care prezintă stadiul terminal al lui Moş Goriot:

„….Bătrânul nu mai are nici două zile de trăit, ba poate nici şase ceasuri,- spuse medicinistul, -şi totuşi trebuie să luptăm mai departe cu boala. Trebuie să-i dăm unele îngrijiri, care vor fi costisitoare. Sântem infirmieri……………………………………….

……dacă cere de băut, să-i dai din asta,-spuse internul, arătând lui Rastignac o oală mare, albă. Dacă se vaită că simte fierbinţeli şi o înţepenire a pântecului, îl chemi pe Cristophe să te ajute şi-i administrezi….ştii ce. Dacă vezi cumva că se agită, că vorbeşte mult, în sfârşit dacă are un mic grăunte de demenţă, lasă-l în pace. Asta nu-i un semn rău………………………dacă presiunea serului s-ar exercita asupra unui anume organ mai mult decât asupra celorlalte, s-ar putea ivi fenomene cu totul deosebite. În cazul când bătrânul va începe să vorbească, ascultă-l deci cu luare-aminte, ca să-ţi poţi da seama la ce serie


de idei se referă spusele lui: dacă sânt efecte de memorie, de pătrundere, de judecată, dacă se ocupă de lucruri materiale sau de sentimente, dacă face socoteli, dacă se întoarce la trecut, pe scurt caută să ne poţi face o relatare exactă. De asemenea e cu putinţă ca invaziunea să se producă în bloc; în cazul acesta va muri în starea de imbecilitate, în care se află în clipa de faţă. În maladiile acestea, se petrec tot felul de ciudăţenii! Dacă bomba explodează prin partea aceasta,-zise Bianchon, arătând occipitalul bolnavului,-se produc fenomene bizare, care sunt cunoscute: creierul îşi redobândeşte unele facultăţi şi moartea vine încetul cu încetul. Serozităţile pot să şi ocolească creierul, luând un alt drum, care nu va putea fi stabilit decât la autopsie. La Incurabili este un bătrân tâmpit, la care serozităţile s-au revărsat asupra coloanei vertebrale; suferă cumplit dar trăieşte.”

[H. Balzac-Moş Goriot, 1954] Unii cercetători, printre care menţionăm pe Marti-Ibanez, 1963

după Athanasiu (1983) au susţinut ipoteza că moartea nu este însoţită de durere fizică şi că este suportată cu seninătate, determinând o stare de exaltare spirituală, de euforie premortală, care nu are origine religioasă sau filozofică, fiind determinată de acţiunea anestezică a dioxidului de carbon asupra sistemului nervos central de efectul substanţelor toxice. Acest punct de vedere nu diminuiază însă importanţa atitudinii spirituale faţă de viaţă şi de moarte ca profilaxie a stărilor psihice nedorite din momentul exitus-ului (Athanasiu, 1983).

3. Bariere care crează dificultăţi în îngrijirea bolnavului în

stadiul terminal În stadiile terminale, intervenţia asistentului social, bazată pe

comunicare cu persoana muribundă, este în general destul de lipsită de eficienţă dacă nu se au în vedere barierele care pot să apară atât din partea celui care intervine cât şi a pacientului.

Pentru ca îngrijirea bolnavului terminal să-şi atingă scopul, miza fiind binele pacientului, este important ca asistentul social să cunoască potenţialele obstacole în comunicarea cu pacientul şi să le înlăture (Romania/N. Ireland Training Exchange,1996).

Aceste bariere, de natură diferită, implică pacientul şi asistentul social incluzând următoarele aspecte: bariere de comunicare, bariere


determinate de stereotipii, bariere determinate de ascunderea adevărului şi bariere determinate de munca în echipa interdisciplinară

Bariere de comunicare În general, în comunicarea cu bolnavul terminal, prevaleză teama de

a spune „ceea ce nu trebuie”. Persoana muribundă pare atât de vulnerabilă, încât toţi sunt marcaţi de teama să nu o rănească sau să o supere, încât aleg păstrarea distanţei faţă de bolnav.

Teama manifestată de asistentul social în relaţionarea cu pacientul bolnav este nefondată şi limitează comunicarea. Pentru evitarea unor astfel de situaţii sunt recomandate, ca tehnici de lucru, jocurile de rol, în care sunt create situaţii similare, iar colegii participanţi sunt rugaţi să observe şi să critice punctele slabe şi să sublinieze punctele tari ale interpretării rolurilor. Discutarea în plen, a sentimentelor resimţite de cei care au reprodus scena, este de asemenea o metodă importantă, în îndepărtarea barierelor de comunicare.

Un alt factor important în dobândirea încrederii în capacitatea de comunicare, îl constituie accesul la informaţii. Este necesar ca asistentul social să cunoască starea pacientului, atât din punct de vedere medical şi social, cât şi modul în care pacientul percepe situaţia în care se află, ceea ce presupune o bună colaborare şi conlucrare cu echipa interdisciplinară.

Bariere ridicate de ineficienţa tratamentului Scopul principal al îngrijirii unui bolnav este dobândirea vindecării,

însănătoşirea. În acest sens, în prezent se pune mare accent pe prevenirea şi tratarea bolilor. Atunci când acest lucru nu este posibil şi boala evoluează spre stadiul terminal, toţi cei care se ocupă de îngrijirea bolnavului au un puternic sentiment al eşecului. În această situaţie tratamentul şi îngrijirea îşi pierdu scopul, iar cei care îl îngrijesc pe bolnav încearcă să minimalizeze sentimentul de jenă şi neputinţă, reducând timpul petrecut cu pacientul.

Îndepărtarea acestei bariere se realizază prin redescoperirea scopului îngrijirii, deci redescoperirea unor obiective noi, adecvate situaţiei, cum ar fi cel de confort a pacientului şi a familiei sale. Atingerea acestor scopuri, de către cei implicaţi în îngrijirea bolnavului diagnosticat


ca incurabil, nu vor duce la inhibiţii, la senzaţii de debusolare şi de inutilitate.

Bariere determinate de stereotipii Etichetarea ca ”muribund” a pacientului în stadiul terminal

determină deprecierea persoanei în ochii celor care o îngrijesc. Aceste etichetări duc la o lipsă de înţelegere faţă de existenţa pacientului ca individ şi sunt decodificate adesea „drept cazuri în care nu mai este nimic de făcut”, transferând adevărate inhibiţii comportamentale celor care îi îngrijesc.

Bariere de comportament Activităţile de îngrijire fizică a bolnavului, cum ar fi cele de

aranjare a patului, a pernei, a perfuziei sau alte activităţi destinate îngrijirii fizice, pot fi considerate prioritare. Toţi cei care se ocupă de bolnav se simt utili dacă au sarcini precise şi se simt vinovaţi atunci când nu fac „altceva” decât să stea lîngă pacient şi să facă conversaţie cu acesta. O îngrijire de calitate este posibilă numai în condiţiile în care pacientul este perceput şi înţeles ca o persoană reală, care trăieşte într-un anumit context social. Informaţiile legate de pacient şi de mediul său de viaţă pot fi obţinute printr-o bună comunicare cu acesta şi cu familia sa, precum şi cu alte persoane care sunt sau au fost implicate în îngrijirea pacientului respectiv. Uneori este necesară doar ascultarea pasivă a pacientului, care se luptă cu teama sau neliniştea şi cu o serie de simptome de ordin fizic. Convingerea asistentului social trebuie să fie că reducerea sentimentele de teamă ale pacientului şi contribuie la diminuarea tensiunii psihologice care îl macină şi implicit la calmarea durerii.

Bariere determinate de ascunderea adevărului Existenţa acestor bariere de ascundere a adevărului în legătură cu

diagnosticul şi prognosticul bolii va conduce la apariţia, de ambele părţi, a unui sentiment de teamă, ceea ce va îngreuia comunicarea, făcând-o nenaturală.

Comportamentul asistentului social în acest caz este evaziv şi urmăreşte descurajerea tendinţelor pacientului de a pune întrebări la care


acesta nu doreşte să răspundă. Încercarea de a răspunde adecvat unor întrebări, fără a le evita, ar avea mai puţine şanse de a transmite pacientului teama şi anxietatea resimţite de asistentul social. În cazul în care informaţiile transmise sunt adecvate, se va reduce tensiunea psihică a pacientului şi va creşte încrederea în asistentul social.

Bariere determinate de munca în echipa interdisciplinară Existenţa ierarhiei din spital şi a celei din echipa interdisciplinară,

poate îngreuia desfăşurarea activităţile asistentului social. Buna comunicare între medici, asistenţi sociali, psihologi, presupune respect reciproc, înţelegerea sarcinilor fiecăruia, fapt ce va spori eficenţa îngrijirilor, iar atmosfera de solidaritate profesională va fi resimţită de pacient.

Pentru depăşirea barierelor psihologice care afectează activitatea asistentului social au fost formulate o serie de sugestii care pot contribui la îmbunătăţirea comunicării asistent social-pacient şi pot conştientiza aceste obstacole.

Pentru a fi capabil să lucreze eficient cu pacienţii în stadiul terminal este necesar un timp îndelungat, luni sau chiar ani, după cum menţionează cei care au o experienţă îndelungată în acest domeniu. Dificultăţile pot să dispară treptat sau brusc, în funcţie de experienţele personale ale asistentului social cu pacientul;

Clarificarea şi înţelegerea sentimentelor cu care se confruntă asistentul social este o etapă importantă în lucrul cu pacientu. În acest sens împărtăşirea sentimentelor între colegi sau cu supervizorul (persoană cu experienţă în acest domeniu) poate fi utilă. Înţelegerea şi acceptarea situaţiei pacienţilor cu care interacţionează presupune examinarea cu obiectivitate propriilor sentimente şi clarificarea acestora.

Necesitatea de a învăţa cât mai mult despre procesele asociate morţii şi înţelegerea acestor procese constituie cea mai bună modalitate de a face faţă problemelor de natură fizică sau emoţională ale pacientului. Nu există scheme comportamentale în ce priveşte relaţia asistentului social cu pacientul, fiecare individ fiind unic. Un nou caz constituie o experienţă personală care contribuie la îmbunătăţirea modului de relaţionare cu aceşti pacienţi. Succesul unei bune comunicări contribuie la instaurarea unei atmosfere de încredere, în care se realizează planificarea


etapelor şi a obiectivelor care trebuie atinse. Comunicarea cu pacientul are o natură circulară şi îl ajută pe asistentul social să-l înţeleagă. În vederea unei bune relaţionări şi în scopul asigurării unui cât mai mare confort al pcientului, se fixează o serie de obiective în îngrijire, bazate pe valorile personale ale acestuia, repartizate pe etape de intervenţie.

Comunicarea nuanţată cu asistentul social contribuie la îndeplinirea nevoilor pacienţilor, începând cu nevoia de acţiune şi până la aceea de a medita în linişte. Îndeplinirea obiectivelor propuse determină reluarea activităţii sociale, în sensul primirii vizitelor, a informaţiilor, precum şi abandonarea sentimentelor de teamă şi de amărăciune, respectiv înlocuirea lor cu o încredere liniştitoare (Romania/N.Ireland Training Exchange, 1996).

În afara barierelor în comunicare, determinate de sentimentele şi de modul de interacţiune cu pacientul, ale asistentului social, mai există bariere de comunicare ridicate de pacientul aflat în stadiu terminal. Factorii care intervin în perturbarea comunicării pacient-asistent social sunt adesea asumarea rolului de bolnav, condiţia fizică şi emoţia pacientului, la care se adaugă mediul creat în jurul acestuia.

Asumarea rolului de bolnav Observând modul în care răspund familia şi ceilalţi îngrijitori ai

bolnavilor, Parsons (1951) descrie caracteristicile „rolului de bolnav”, susţinând obligaţiile şi scutirile care însoţesc acest rol. Scutirile pot fi clasificate astfel: scutirile rolului de bolnav cu disfuncţionalităţi fizice şi scutirile rolului de bolnav cu disfuncţionalităţi psihice. Obligaţiile rolului de bolnav se referă la acelaşi tip de disfuncţionalităţi. În disfuncţiona-lităţile fizice, scutirea rolului de bolnav se referă la scutirea de responsabilitatea de a fi bolnav şi scutirea de obligaţiile obişnuite ale rolului. Obligaţiile includ acceptarea ajutorului competent, cooperarea la procesul de recuperare, manifestarea dependenţei, a toleranţei şi a îngăduinţei.

Atunci când conceptele lui Parsons (1951) în legătură cu rolul de bolnav sunt aplicate bolii mentale, sunt evidente alte discrepanţe. Adoptarea rolului de bolnav fizic şi psihic este contradictorie în scutiri şi obligaţii. Ori de câte ori este prezentă disfuncţionalitatea pur somatică, pacientul nu este responsabil că este bolnav. În cazul în care


disfuncţionalitatea are tonuri evident psihologice sau este considerată rezultatul unui comporatment social deviant, cum ar fi alcoolismul, ocupantul rolului de bolnav poate fi răspunzător pentru provocarea disfuncţiei.

Scutirile rolului de bolnav, în disfuncţionalităţile psihice, sunt responsabilitatea parţială de a fi bolnav şi scutirea parţială de la ocupaţiile rolului obişnuit. Obligaţiile, în acelaşi caz, sunt:

- obligaţia de a accepta ajutorul competent; - obligaţia de a coopera în procesul de însănătoşire; - obligaţia de a se adapta, de a fi interactiv şi autodirecţionat; - obligaţia de a accepta stigmatul etichetei psihiatrice. Natura unei boli, identificarea membrilor familiei şi contextul în

care se desfăşoară boala sunt factorii care determină modul în care rolul de bolnav este adoptat şi stilul în care ceilalţi membri ai familiei se asociază abordării acestui rol.

Comportamentul bolnavului în special al celui internat în spital, este unul pasiv. Bolnavii lasă la latitudinea celorlalţi aproape toate deciziile. În cazul bolnavilor terminali, situaţia este oarecum alta, pacienţii nu au la dispoziţie decât prezentul pentru a lua nenumărate decizii referitoare la persoana lor şi a altora. În acest sens, trebuie să li se ofere contextul necesar pentru a-şi comunica gândurile şi dorinţele, celor din jur. Asistenţii sociali trebuie să-i ajute pe pacienţi să se simtă liberi în a-şi exprima sentimentele şi dorinţele, astfel ca nevoile lor să fie satisfăcute.

Condiţia fizică Dorinţa de comunicare a pacienţilor cu cei din jur poate fi limitată

de condiţia fizică deteriorată. Pierderea unuia dintre simţuri sau tulburări ale funcţiei cereberale pot complica transmiterea şi recepţionarea mesajelor.

La aceste deficienţe fizice, stare de oboseală extremă, întâlnită la muribunzi, îngreunează percepţia mesajului şi limitează timpul acordat comunicării. Este necesar ca asistentul social şi cei care-l îngrijesc pe bolnav să comunice familiei că pacientul poate să reacţioneze la cuvinte şi la sunete, mult timp după ce şi-a pierdut capacitatea de a comunica. În această situaţie, familia poate transmite pacientului cuvinte de alinare.


Pacientul poate fi ajutat în multe feluri să comunice: i se pun la îndemână hârtie de scris şi creioane. În perioada finală, în care pcientul pare a fi inconştient, atingerile uşoare şi adresarea de cuvinte de încurajare îi pot fi de ajutor şi pot contribui la alinarea suferinţelor.

Stările emoţionale Oricare ar fi circumstanţele anterioare, boala cronică sau terminală

plasează stresul în toate dimensiunile vieţii de familie, pacientul şi familia în aceste circumstanţe încercând să se împace cu situaţia.

În cazul bolilor terminale, familia se alătură membrului bolnav, devenind astfel „o unitate care suferă” (McLennan şi Greenwood, 1987). Criza devine iminentă când boala este suspectată şi ajunge în familie o dată cu diagnosticul. Fiecare membru al familiei se teme de ceea ce se află „dincolo de viaţă” şi îşi pune, la rândul său în funcţiune, abilitatea de a anticipa viitorul. La aceasta se adaugă stresul şi oboseala de a face faţă situaţiei, de a vizita continuu bolnavul, de a-l veghea, care pot fi distrugătoare, fizic şi emoţional. În asemenea situaţii de stres, se dezvoltă diferite mecanisme şi reacţii de apărare care pot afecta comunicarea cu pacientul. Membrii familiei pot fi receptaţi, în aceste cazuri, ca indiferenţi şi lipsiţi de orice emoţie. Pacientul se teme la rândul său de durere, de moarte şi de pierderea controlului, în timp ce membrii familiei se tem de participarea la aceste chinuri. Viaţa nu va mai fi niciodată la fel ca înainte, deorece membrii familiei vor avea de întâmpinat provocări de intensitate mare, având un membru care se confruntă cu o boală cu diagnostic sever. O provocare este necesitatea de adaptare la boală, la simptomele ei, precum şi la condiţiile schimbate ale vieţii de zi cu zi. Diagnosticul acestei boli va testa toate resursele emoţionale şi comporatamentale ale familiei.

Mediul social Nevoia de comunicare interumană nu poate fi acoperită, de multe

ori, de personal şi de vizitatori. Uneori pacienţii pot găsi o sursă de comunicare şi de confort în conversaţiile cu ceilalţi pacienţi din salon. În aceste situaţii, intuiţia psihologică a asistentului social şi a personalului poate contribui, deşi în spital este uneori foarte greu, la plasarea unor persoane compatibile în vecinătate.


Este necesar ca asistenţii sociali să comunice pacienţilor şi familiei acestora unele mesaje încurajatoare. Personalul şi asistentul social care se ocupă de îngrijirea bolnavului doresc ca acesta şi familia sa să simtă „securitate” şi „siguranţă”, chiar dacă vindecarea nu este posibilă. Cei aflaţi în această situaţie trebuie să fie convinşi că vor fi trataţi cu tot respectul cuvenit unei fiinţe. Pacienţii conştienţi de deteriorarea lor progresivă vor fi pradă unor temeri legate de viitor şi de pierderea rolurilor sociale. În aceste situaţii, ei sunt frământaţi de tot felul de întrebări de forma:

„Poate că voi muri în curând, ce voi simţi, oare, în acel moment? Voi fi, oare, în stare să suport durerea? Dar dacă mă voi sufoca, sau nu voi putea înghiţi? Mă va ajuta cineva atunci când voi avea nevoie?”

sau „Cum se va descurca familia mea dacă voi muri? Voi ajunge

incontinent? Voi mirosi sau voi arăta, oare, atât de îngrozitor încât oamenii să nu mai vrea să stea în preajma mea? Voi fi, oare, complet singur în momentul morţii? Care a fost scopul vieţii mele?”

[Romania/N Ireland Training Exchange, 1996] „Mă tem de moarte, probabil pentru că am păcate… am înţeles că

dacă n-ai păcate nu te temi. Oare voi murii greu? O să am dureri? Cred că asta mă sperie, că am să cad în grija cuiva care o să mă îngrijească fără să mă iubească. Sper să mă întâlnesc cu cei dragi..şi aşa îi simt tot mai des pe lângă mine. Curios mă tem de Iad, dar nu am obsesia iadului. Nu ştiu ce mă aşteaptă dincolo dar cred că nu va fi nimic ca aici.”

[sex. fem., n. 1948, contabilă] Spitalizarea pentru bolnavul terminal poate însemna acceptarea

ideii că starea sănătăţii sale nu se poate ameliora şi, că probabil viaţa se apropie de sfârşit. Pentru familie, poate semnifica recunoaşterea incapacităţii de a face faţă complexităţii situaţiei, ceea ce determină un sentiment de vinovăţie. Din aceste motive, momentul internării este unul traumetizant care necesită sensibilitate şi atenţie din partea personalului şi a asistentului social. Transmiterea mesajelor încurajatoare, şi liniştitoare de către asistentul social se poate realiza pe căi diferite: mediul ambiant atractiv, primire călduroasă, siguranţă (prin implicarea în luarea


deciziilor: În ce doriţi să vă îmbrăcaţi astăzi? Câte perne doriţi?), disponibilitate, manifestarea interesului pentru pacient prin acordarea de atenţii „speciale” (ceva deosebit de mâncare, sărbătorirea zilei de naştere, diferite surprize etc) şi sentimentul de apartenenţă la viaţa colectivului (prezentarea colegilor de cameră, a rutinei zilnice, a aranjamentului secţiei etc.).

4. Activitatea de consiliere în stadiul terminal Asistentul social care relizează consilierea bolnavilor în stadiul

terminal trebuie să-şi dezvolte abilităţile necesare acestei tehnici pentru a oferi ajutor competent pacientului şi familiei sale.

Scopul consilierii în aceste situaţii este de a ajuta pacientul să-şi exploreze şi să-şi clarifice propriile gânduri şi sentimente pentru a se simţi împăcat su sine şi cu cei din jur, de care se desparte pentru totdeauna.

Pentru a se stabili o relaţie bună consilier-pacient este necesar ca asistentul social care îndeplineşte acest rol să transmită interlocutorului: respect, empatie şi acceptarea stării de fapt (atitudine necondiţionat pozitivă). În aceste condiţii, asistentul social va face faţă mai bine sentimentelor de pierdere, de furie, de frustrare sau disperare prin care trece pacientul. Analiza sentimentelor se face prin discutarea şi identificarea experienţelor anterioare care au contribuit la apariţia reacţiilor manifestate sau prin recurgerea la descărcări emoţionale, catharsis, prin lacrimi, accese de furie etc. Rolul consilierului este de a asculta cu atenţie, de a-l încuraja şi de a-l ajuta pe pacient să-şi clarifice gândurile şi sentimentele şi să tragă singur concluziile, eventual să ia deciziile corespunzătoare cu privire la diferite situaţii. Interlocutorul are nevoie, în această stare de criză, să fie încurajat să-şi manifeste sentimentele, nu să fie calmat, iar criza minimalizată. Situaţia este posibilă, dacă asistentul social este suficient de echilibrat pentru a nu fi afectat de cele auzite şi a nu se arăta şocat sau întristat, trebuind să accepte toate sentimentele interlocutorului, fără a emite vreo judecată. Contactul fizic poate avea efecte diferite, uneori poate spori senzaţia de siguranţă, de care interlocutorul are nevoie, sau poate inhiba sentimentele de furie şi lacrimile.

Comportamentul verbal şi non-verbal este important pentru asistentul social care trebuie să-şi controleze în relaţionarea cu pacientul:


tonul vocii, poziţia adoptată, mişcările mâinilor, expresia feţei şi atitudinea generală. De asemenea, comportamentul non-verbal al pacientului poate fi o sursă de informaţie pentru consilier, referitor la situaţia reală. Este foarte important ca pacientul să nu fie întrerupt sau perturbat, iar momentele sale de tăcere să fie respectate, deoarece sunt importante pentru meditaţii. O observaţie atentă poate sesiza subiectele omise cu discreţie de interlocutor, pentru a nu insista asupra lor. Din când în când, consilierul rezumă sau sumarizează informaţiile aflate de la pacient, pentru a verifica corectitudinea interpretării. Este indicată verbalizarea sentimentelor pe care interlocutorul le-a exprimat non-verbal şi de care poate nu este conştient pentru a verifica corectitudinea lor. Nu se folosesc exemplificări similare, ce provin din viaţa personală a consilierului, deoarece pot determina inhibarea capacităţii bolnavului de a-şi exprima sentimentele.

Foarte important este ca asistentul social să rămână alături de interlocutor chiar în condiţiile în care experienţa bolnavului se dovedeşte a fi dureroasă şi greu de suportat, chiar şi pentru acesta. Sentimentele consilierului nu trebuie să transpară, deoarece ar putea inhiba confesarea pacientului sau a rudelor acestuia. El trebuie să se concentreze asupra pacientului şi a rudelor şi nu asupra sentimentelor propriei persoane. Comportamentul empatic, manifestat combinat cu detaşarea şi autocontrolul necesar, presupune solicitare din partea consilierului, dar asigură o atitudine corectă, profesională şi eficientă în relaţia cu bolnavul.

Atitudinea consilierului poate fi tulburată, şi în această situaţie lipsită de eficienţă, dacă acesta resimte dureros cele povestite de interlocutor în condiţiile în care există similitudini cu evenimente din viaţa personală. Se impune în acest caz, analizarea sentimentelor consilierului de către un alt consilier (supervizor), cu experieţă. Pentru evitarea unor astfel de situaţii selectarea consilierilor se realizează pe baza unui test, care are scopul de a evidenţia eventualele evenimente traumatice pe care persoana le-a trăit. Apoi persoana este, la rândul ei, consiliată şi pregătită pentru a interacţiona cu bolnavii aflaţi în stadiul terminal.


Exemplu de test (prelucrare după Cynthia Phikill, Suzane Walsh, 1996) :

Fiecare dintre noi, am trăit cândva, o situaţie dramatică. Gândeşte-te

la ultima dată când ai experimentat o astfel de situaţie. Poate că au fost implicaţi soţul tău, copiii, părinţii sau este vorba de o situaţie care a apărut la locul de muncă. Poate nu a fost nimeni implicat, cu excepţia ta. Aminteşte-ţi de situaţia ta şi descrie acele momente în care ai pierdut o persoană semnificativă pentru tine.

______________________________________________________ Acum, că te-ai gândit la momentele prin care ai trecut, aminteşte-ţi,

cum te-ai simţit atunci. În dreptul fiecărui sentiment menţionat, scrie cum te-ai manifestat. De exemplu, unii oameni sunt deprimaţi şi se manifestă stând în pat toată ziua, mâncând totul din frigider, consumând băuturi alcoolice sau izolându-se sau izolându-se de restul lumii.

Sentimentele mele Forme de manifestare ______________________________________________________

___________________________________________________________ Cum ai rezolvat această situaţie de criză? ______________________________________________________ Te-a ajutat cineva? ______________________________________________________ Cum te-a ajutat? ______________________________________________________

Ce impact a avut acest evenimet asupra ta şi asupra vieţii tale? Cum

te-ai schimbat în urma acestei situaţii? Cum ţi s-a schimbat viaţa, rutina zilnică în etapa imediat următoare?

______________________________________________________ Asistent social,


Bolnavii aflaţi în stadiul terminal pot avea nevoie de consiliere în mod regulat pe termen lung. Consilierii sunt de mare ajutor în situaţiile de tulburare a pacienţilor. Activitatea consilierului este, în majoritatea situaţiilor, completată de activitatea preotului, deoarece pacienţii au nevoi spirituale de o natură sau alta, cu atât mai mult cei aflaţi pe patul de moarte. Aceste nevoi pot fi legate de o religie sau de alta sau pot fi exprimate în alţi termeni decât cei religioşi. Chiar în condiţiile în care pacientul nu aparţine unei religii, el poate fi preocupat de problemele filozofice ale posibilei existenţe a vieţii de dincolo.

Pentru a respecta nevoile pacientului este necesar ca asistentul social să se familiarizeze cu conceptele de bază ale sistemului religios al acestuia, astfel ca procesul de comunicare să nu fie inhibat. Chestionarea bolnavului în legătură cu convingerile sale religiose îl poate, de asemenea, convinge de faptul că latura spirituală a fiinţei sale nu este numai tolerată, ci respectată.

Convocarea preotului (predicatorului, rabinului etc.) nu se face doar în condiţiile unei morţi iminente, pentru că poate avea efecte dezastruoase, gestul devenind sinistru şi terifiant şi pentru ceilalţi pacienţi.

Prezenţa preotului în cazul lui Hagi Tudose aflat pe patul de moarte, este sinonimă cu acceptarea morţii, or în percepţia hagiului nu venise încă momentul. Modul în care alungă preotul şi refuză împărtăşania dovedeşte o neîmpăcare a muribundului cu ideea morţii. Singura lui grijă în aceste momente este nu împăcarea cu Dumnezeu ci grija ca averea lui să nu fie furată:

„Popa Roşca: Hagiule! Hagiule! Hagi Tudose (se deşteaptă speriat): Cine mă strigă? Popa Roşca: Eu sunt, tată… Hagi Tudose (privind cercetător): Mai departe…Popa Roşca? Popa Roşca: Eu, taică… Hagi Tudose: Şi ce vrei? Popa Roşca: De, tată, poate să te mai uşurez… Hagi Tudose (ridicându-şi capul): Şi cu ce să mă mai uşurezi? Popa Roşca: Suntem singuri, nu ne-aude nimeni, n-ai vrea să-mi

spui… Hagi Tudose: Să mă spovedesc?


Popa Roşca: Vr-un păcat, vr-o greşală, ca omul… Hagi Tudose (ţăcănit): Nici un păcat, nici o greşală… N-am furat,

nu m-am îmbătat, n-am înşelat, n-am preacurvit şi n-am să mor! (Tuşeşte. Răsuflarea scurtă, repede şi grea.) Popa Roşca (cu blândeţe şi cu sfială): Bine, taică, bine… (Se duce la ladă şi începe să-şi desfacă lucrurile.) Hagi Tudose: Da’ ce sunt alea? Popa Roşca (întorcându-se spre el) : Sfântul potir…Creştin eşti…Să

primeşti sfânta cumenicătură… Hagi Tudose: Ia-le, părinte, şi du-te! Viu eu la sfinţia ta, n-are ce

căuta sfinţia ta la mine! Popa Roşca: Să nu fie prea târziu… Hagi Tudose (izbuteşte să se scoale pe jumătate şi-i arată uşa): O! Popa Roşca (speriat de mişcarea şi de înfăţişarea lui Hagi Tudose):

Plec, taică, plec…(Iese.) Hagi Tudose: Şi să vii când te-oi chema eu! [Barbu Şt. Delavrancea- Hagi Tudose, 1990] Pentru ca intervenţia preotului să fie normală, este necesar ca

acesta să fie implicat în vizitarea bolnavilor şi în confesarea lor, chiar de la internare pentru ca pacienţii să fie obişnuiţi cu prezenţa lui.

Bibliografie:

Athanasiu, A., 1983, Elemente de psihologie medicală, Editura Medicală, Bucureşti.

Barrett, C. J., 1974, The development and evaluation of three grooup therapeutic intervention for windows. Doctoral dissertation, University of Southern California.

Benoliel, J. Q., 1971, The practitioner’s dilemma: Problems and priorities. In R. Davis (ed.). Confrontation with dying. Los Angeles: University of Southern California, Andrus Gerontology Center.

Fulton, R., Fulton, J., 1971, A psycho-social aspect of terminal care: Anticipatory grief. Omega, 2.


Kalish, R., 1976, Death and dying in a social context. În R. Binstok şi E. Shanas (eds.) Handbook of aging and the social sciences. New Zork: Van Nostrand Reinhold.

Kubler-Ross, E., 1969, On death and dying. New York: Macmillan Company.

McLennan, J.J., 1987, Greenwood, Informal Counseling in the Community: A Study of Members of Five Natural Helping Occupations, Australian Social Work, 40.

Lindemann, E., 1944, Symptomatology and management of acute grief. American Journal of Psychiatry,101.

Parkes, C. M., 1972, Bereavement: Studies of grief in adult life. New York: International Universities Press.

Parsons, T., 1951, The Social System, New York, Free Press. Phikill, C., Walsh, M.S., 1996, Echipat pentru a sluji, Frontlines Publishing.

Phillips, D., 1972, Deathday and birthday: An unexpected connection. In I.Tamer, F. Mosteller, et al. (Eds.), Statistics: A guide to the unknown. San Francisco: Holden-Day.

Romania/N. Ireland Training Exchange, 1996, Îngrijirea bolnavului terminal, Manual de curs,Timişoara.

Schneidman, E., 1973, Deats of man. New York: Quadrangle. Schoenberg, B.; Carp, A., Peretz, D., Kutscher, A., 1970, Loss and grief:

Psychological management of medical practice. New York: Columbia University Press.

Snyder, C. L., Schwartz; A. N., 1981, Physiological, psychological, and social characteristics of 101 Caribbean centenarians. Paper presented at the 12th International Congress of Gerontology, Hamburg, Germany.

Weisman, A., 1972, On death and dying: A psychiatric study of terminality. New York: Behavioral Publications.

Old people ages and terminal stages Abstract: The imminence of death is able to make us to be aware of our own

vulnerability, but also of the need to give qualified assistance to the patients in the final stages of this disease. The role of the relationship with other people, in order to make him reconciled with himself and other people he is to leave forever.

Bătrânii şi stadiul terminal - analeteologie-iasi.ro lazareanu1 batranii.pdf · vârstnice. Unii...

Documents

Transcript of Bătrânii şi stadiul terminal - analeteologie-iasi.ro lazareanu1 batranii.pdf · vârstnice. Unii...