Dacă la începutul sec. al XIX-lea introspecţia era folosită ca metodă experimentală, în 1898 doar

2,3% dintre articolele de cercetare mai menţionau introspecţia. În 1905, William McDougall a

scris o carte în care a definit psihologia ca "studiu al comportamentului".

Până în 1910 atât structuralismul (descendent al metodei lui Wundt), cât şi funcţionalismul

(metoda lui James) erau privite ca metode învechite de investigaţie în domeniul psihologiei.

Psihologii simţeau că domeniul lor şi-a pierdut identitatea originală de "ştiinţă a conştiinţei".

 Era timpul pentru o nouă concepţie a psihologiei, iar John B. Watson, care a inventat termenul

"behaviorism", i-a asigurat o nouă identitate. Watson era de acord cu McDougall - şi anume că

psihologia ar trebui definită ca "studiul comportamentului", dar a avut o abordare diferită.

McDougall... nu avea nicio problemă cu vechea abordare (mintea şi conştiinţa), dar a crezut că şi

comportamentul merită atenţie. În 1913 Watson a făcut un pas înainte. Psihologia ar trebui să

studieze comportamentul, iar mintea, credea acesta, este acum interzisă. (Epstein, 1987, pg.333)

În 1913 Watson a declarat că el este un tip nou de psiholog: un behaviorist. A mai afirmat că

behaviorismul va elimina complet introspecţia din psihologie. Psihologii ar putea să adere la

metoda ştiinţifică, studiind numai lucruri ce pot fi observate şi măsurate. Astfel, cercetătorii ar

putea să controleze comportamentul uman ca niciodată înainte. Watson a făcut o faimoasă

declaraţie despre potenţialul behaviorismului: "Daţi-mi o duzină de copii sănătoşi, bine-informaţi

şi mediul necesar pentru a-i creşte şi vă voi garanta că îl voi alege pe oricare dintre ei şi-l voi

educa pentru a deveni orice tip de specialist: doctor, avocat, artist, comerciant ori - da - cerşetor

ori hoţ" (Watson, 1913)

Watson a fost un pic rebel încă din copilărie. El se bătea frecvent pe când era adolescent. Se

referea la baptismul din biserica localităţii natale, cu care a luat contact pe timpul adolescenţei,

ca "inocularea care nu a funcţionat".  Căutând să scape de limitările educaţiei într-un oraş mic,

Watson şi-a continuat educaţia la Universitatea Furman din Greenville, Carolina de Sud.

La această universitate Watson şi-a perpetuat stilul războinic de a fi. Unul dintre profesorii săi

(Meyer) a ameninţat la un moment dat că-l va pica pe primul student care predă foaia de examen

cu faţa în jos. Watson a îndrăznit să facă astfel... Meyer l-a picat, întârziindu-i absolvirea cu un

an.

Cu toate acestea, Meyer l-a ajutat pe Watson, spunându-i acestuia despre noi şi incitante

descoperiri în domeniul psihologiei realizate la Universitatea din Chicago, unde Meyer petrecuse

un an de zile. Watson a decis că era vorba despre ceea ce el avea nevoie. I-a scris preşedintelui

Universităţii din Chicago, afirmând că nu se va lăsa până nu va primi sprijin financiar pentru

educaţia sa ulterioară. Se pare că tactica sa a funcţionat, întrucât a primit o bursă la Chicago.

Aici, Watson a studiat psihologia, devenind apoi interesat de cercetarea animalelor.

Funcţionalismul era în floare la Universitatea din Chicago. Dar Watson nu s-a simţit confortabil

cu cercetarea introspectivă. Aşa cum Watson şi-a amintit la un moment dat: "Nu am vrut

niciodată să folosesc subiecţi umani. Am urât să servesc în calitate de subiect. Nu mi-au plăcut

instrucţiunile artificiale date subiecţilor. Nu m-am simţit niciodată confortabil şi am acţionat

nenatural".

Un profesor la Universitatea din Chicago şi-a amintit că Watson "obişnuia să aibă probleme la

întocmirea unor rapoarte introspective consistente". Aşa că Watson s-a îndreptat către cercetarea

animală. Dar şi acolo a descoperit introspecţia. Descrierea conştiinţei era folosită în cercetarea

animală la acea vreme. Pentru Watson părea nenecesar şi absurd. Cum putea un om şti ce se

petrece în capul unui animal? Însăşi ideea de "conştiinţă animală" era dubioasă. În plus, un

observator putea specula despre conştiinţa unui animal numai după ce observa comportamentul

animalului. Atunci de ce să nu se limiteze cercetarea la descrierea comportamentului animalului?

Curând Watson a pus în discuţie necesitatea implicării conştiinţei, a omului ori a animalului, în

cercetările psihologice. El a sugerat mentorului său, James Rowland Angell, că ar putea exista o

psihologie fără conştiinţă şi introspecţie. Angell l-a avertizat asupra riscurilor implicate de

urmarea unei atare idei controversate. Cu toate acestea şi alţi psihologi au ajuns la această

concluzie. În fapt, psihologii de astăzi afirmă că Watson nu a inventat realmente behaviorismul,

ci doar i-a dat un nume şi i-a făcut publicitate. Studii behavioriste, ca acelea în care şobolani sunt

alergaţi prin labirinturi, fuseseră efectuate cu 20 de ani înainte de publicarea cărţii lui Watson,

"Psihologia, aşa cum o vede un behaviorist", din 1913. Atunci când J.M.Baldwin l-a angajat la

Universitatea John Hopkins, Watson a avut oportunitatea de a-şi promova ideile. Baldwin doar

ce fondase prestigioasa revistă "Psychological Review". La doar 2 săptămâni după sosirea lui

Watson, Baldwin a fost prins într-o situaţie scandaloasă, care l-a determinat pe acesta să

părăsească oraşul şi să se refugieze în Mexic. Watson a primit sarcina de a conduce revista,

având astfel mijlocul necesar pentru a-şi face publice ideile.

Ca un cercetător al animalelor, Watson era conştient de un avantaj important al

behaviorismului:deschidea drumul psihologiei către organisme care nu dispuneau de un limbaj

pentru a-şi descrie gândurile. Hilgard (1980) afirma că este greşit să credem că Watson încerca

să limiteze întinderea domeniului psihologiei. "Watson nu încerca să limiteze psihologia; în

schimb, încerca să-i lărgească orizonturile". Cu ajutorul metodelor behavioriste, psihologia putea

fi folosită în cazul animalelor, al pacienţilor cu probleme psihice, al retardaţilor ori al copiilor -

adică putea fi aplicată tuturor grupurilor care nu putea furniza rapoarte introspective credibile

privind propria activitate mentală.

Cel mai puternic lider al behaviorismului a fost Burrhus Frederic Skinner, un psiholog american

care a început studiul învățării la animale în anii 1930. Skinner a împămîntenit termenul de

"întărire" și a inventat un nou instrument de cercetare denumit "cutia lui Skinner" folosită pentru

testarea animalelor. Avînd la bază experimente realizate pe cobai și porumbei, el a identificat alte

principii de bază ale învățării. Skinner susținea că principiile învățării explică nu doar

comportamentul animalelor de laborator, ci și pe cel al oamenilor care asimilează sau își modică

comportamentul. O altă concluzie era că aproape toate comportamentele sunt modelate de

patternuri complexe de întăriri venite din partea mediului, un proces ce poartă numele de

condiționare operantă. Această perspectivă l-a făcut pe Skinner cel mai controversat psiholog al

secolului XX, dar în același timp și cel mai influent și mai marcant psiholog al secolului XX,

conform anchetelor publicate în American Psychologist.

 Conditionarea operanta este cea de-a doua forma de invatare, descrisa initial de Edward

Thorndike (1874-1949) si dezvoltata in timp de Thorndike si Skinner. De data aceasta, accentul

nu este pus pe simpla asociere a doi stimuli, ci pe semnificatia efectelor, a consecintelor

comportamentale. De aceea, conditionarea operanta poarta si numele de ,,Lege a efectului", law

of effect. 

Legea efectului: comportamentele ale caror consecinte sunt satisfacatoare, benefice pentru

organism, vor fi repetate; comportamentele care nu satisfac nevoile organismului sau care au

efecte neplacute, nocive, vor scadea in frecventa.

Reactiile sau stilurile comportamentale care au consecinte pozitive, servesc ca mijloc sau

instrument pentru a intari organismul in sensul unui anume comportament. De aceea, invatarea

prin consecinte a fost numita invatare instrumentala, o invatare instrumentalizata prin

consecintele actelor noastre. 

→ legatura dintre stimul si reactie (S-R)

In experimentul lui Thorndike, pisicile inchise in cusca se zbateau pana cand, din intamplare,

reuseau sa apese veriga care deschidea usa. In timp, in urma repetarii experiinentului, pisica

invata sa apese veriga aducatoare de libertate. 

In 1938, Burrhus Frederick Skinner (1904-1990) reia modelul de intarire prin consecinte, legea

efectului devenind legea intaririi. 

Legea intaririi permite explicarea comportamentului operant, realizat in sensul obtinerii unor

consecinte placute pentru organism. Focus-ul este comutat de pe legatura dintre stimul si reactie

(S-R), asupra relatiilor dintre reactii si consecinte, uneori contingente. 

→ focusul pica asupra relatiilor dintre reactii si consecinte, uneori contingente

→ accentul revine acum consecintelor

Skinner dezvolta ideea ca stimulii nu ar fi legati in mod specific de o anume reactie. Un anume

stimul constituie pentru organism (adeseori) contingenta in declansarea unei anume reactii, daca

aceasta reactie a fost intarita anterior. 

Skinner apare drept teoreticianul unei noi scheme: reactie-intarire, si aceasta schema este

esentiala pentru abordariie terapeutice.

→ reactie - intarire

ex: dramatizarea in cazul copiilor

Daca un copil a fost mangaiat, recompensat emotional sau in alta forma la o reactie anterioara de

plans, copilul va plange si in situatii mai putin semnificative pentru el, asteptand sa fie

mangaiat/recompensat. Cu alte cuvinte, el va dramatiza. 

Exista doua tipuri de intarire: cea pozitiva si cea negativa. Cea pozitiva se refera la intarirea unei

alternative comportamentale prin aparitia unui anumit eveniment, care va incuraja deci repetarea

comportamentului. 

Intarirea negativa sustine si ea o anume reactie, dar in alta maniera, si anume prin intreruperea

stimulului, de exemplu, reactia de evitare. Daca fug, scap de o consecinta, evit confruntarea cu

stimulul nedorit. Deci, reusita acestei evitari va fi intaritorul pentru reactia de evitare. Intarirea

pozitiva si dezintarirea sunt ilustrate prin recompensa si pedeapsa. Recompensa si pedeapsa vin

sa marcheze cognitiile (gandurile, credintele) privind consecintele comportamentului nostru.

ex. intarire pozitiva: 

Cainele vagabond care va da tarcoale locului unde a gasit (intamplator sau nu) mancare.

Mancarea gasita constituie intaritorul pentru tarcoale repetate in zona respectiva.

ex. intarire negativa:

Chiulul de la ore va scapa copilul de confruntarea cu o nota proasta. Daca in ziua aceea se da un

test (eveniment neplacut!), acest fapt va intari comportamentul de chiul, copilul va chiuli cu si

mai multa convingere.

Semnificatia consecintei unui comportament este sustinuta de experimentul operant clasic,

descris sub numele de Skinner Box.

Skinner Box (intarirea pozitiva): 

pas 1. Sobolanul se afla intr-o cusca, la capatul careia se afla o vergea. Mai intai sobolanul va

explora noul mediu si apoi, intamplator, va veni in apropierea vergelei care deschide cusca. In

acest moment, pe un canal aflat langa vergea, experimentatorul va lasa sa alunece hrana; 

pas 2. dupa cateva asemenea recompense, sobolanul se va afla tot mai des in apropierea vergelei;

dar in aceasta faza, hrana va veni numai daca sobolanul a atins intamplator vergeaua! Dupa

atingeri gratificate, sobolanul va repeta aceste atingeri! 

pas 3. Cand reactia este bine formata, experimentatorul trece la faza urmatoare, cu gratificari mai

stricte: animalul trebuie sa apese in mod tintit vergeaua. Astfel, prin gratificarea unei serii de

reactii, obtinem formarea {shaping) unui comportament operant (apasarea vergelei). Practic,

ceea ce se realizeaza este o apropiere succesiva de comportamentul expectat initial. 

Skinner Box (intarirea negativa):

Sobolanul este pedepsit cu electrosocuri de fiecare data cand atinge vergeaua sau cand se

deplaseaza intr-o anumita zona a custii.

Cutia neagra, Skinner box, se deschide in favoarea unei abordari de tip social-cognitiv.

In viziunea behaviorismului clasic, individul este supus unor constelatii controlate de stimuli, o

marioneta de invatare, produs al unei serii de manipulari tintite. Daca unui anume stimul ii

urmeaza o anume reactie, totul va fi redus la formula S-R: mediul apare drept variabila

independenta, careia organismele ii sunt supuse si care poate conditiona comportamentul uman

intr-o maniera absoluta. Daca reusim sa construim un mediu determinat, inseamna ca putem avea

un CONTROL TOTAL! 

O data cu demonstrarea unor predispozitii genetice in raport cu invatarea anumitor continuturi,

legile invatarii nu mai apareau drept universale, ci drept variabila de personalitate. 

John Watson şi Rosalie Rayner erau doi cercetători de la Universitatea John Hopkins care se

întrebau inocent ce cauzează fobiile. Următoarea lor mutare n-a mai fost chiar atât de inocentă.

Ei au făcut rost de un bebeluş de aproximativ nouă luni şi au făcut experimente legate de modul

în care poţi induce frica în mintea unui copil. L-au numit pe copil Albert B. Mama lui Albert era

o angajată de-a spitalului, iar Albert stătea în spital dintr-un motiv neprecizat.

Cercetătorii i-au arătat lui Albert B., numit Micul Albert în menţionările ulterioare ale studiului,

mai multe lucruri, printre care un şobolan, un iepure, mai multe feluri de măşti, hârtii care ardeau

şi o maimuţă. Până aici, pare că Micului Albert îi mergea destul de bine. El nu s-a speriat de

niciuna din aceste creaturi. Apoi i-au arătat bebeluşului un şobolan de laborator alb şi îmblânzit

şi l-au lăsat pe acesta să umble liber până când copilul a întins mâna după el. Toate bune şi

frumoase.

Data viitoare când copilului i-a fost arătat şobolanul, psihologii au lovit o bară de metal în

spatele lui, făcând-o să zăngăne puternic. Albert s-a speriat şi a început să plângă. Din acel

moment încolo, de fiecare dată când i se arăta şobolanul, el începea să plângă şi încerca să se

îndepărteze. Acesta a plâns şi când i s-au arătat un iepure, un câine şi Watson cu o mască de Moş

Crăciun cu o barbă albă şi zburlită. Orice avea blană, albă sau nu, îl speria. Psihologii s-au

felicitat reciproc pentru că descoperiseră cum să sperie în mod repetat şi ”de succes” un copil.

Mama lui Albert B. a primit un dolar şi a putut să-şi ia fiul înapoi acasă (de preferat fără animale

de companie).

Experimentul Micul Albert a fost controversat nu pentru că a fost, fără îndoială, creat pentru a

răni un copil, ci pentru că experimentatorii nu au apucat să desensibilizeze copilul. De obicei,

pentru a depăşi o frică, tot ce trebuie să se întâmple este ca cel mic să realizeze că stimulul

neplăcut nu este, de fapt, asociat cu lucrul pe care a rămas el fixat. Şobolanii, câinii şi maimuţele

nu zăngăne. Watson şi Rayner au vrut să încerce, dar nu au mai avut timp.

O nouă controversă a apărut atunci când identitatea lui Albert a fost stabilită. Mulţi oameni

încercaseră să-l găsească pe Albert după anii 1920, când a fost realizat acest experiment. În

2009, investigatorii care cercetau arhivele au concluzionat că Micul Albert era Douglas Merritte.

Nu s-a putut da de el, deoarece acesta murise la vârsta de şase ani de hidrocefalie. Hidrocefalia,

sau ”apa la creier”, poate fi rezultatul meningitei, dar se pare că hidrocefalia lui Douglas a

început la naştere. Conform membrilor familiei, el nu vedea bine şi nu a învăţat niciodată să

meargă sau să vorbească. Drept rezultat, se prea poate ca studiul să fi fost şi inexact, pe lângă

faptul că a fost inuman. 

Cum astăzi oamenii nu mai scapă nepedepsiţi pentru astfel de studii, probabil nu vor mai exista

teste ca cel realizat asupra Micului Albert. Asta probabil că nu e un lucru rău.

Thorndike a fost un pionier nu numai în behaviorism și în studiul de învățare, dar ,

de asemenea , în utilizarea animalelor în experimente de psihologie.  Thorndike a fost capabil

de a crea o teorie a învățării bazată pe cercetările sale cu animale.  teza de doctorat, "Animal

inteligenţa. Un studiu experimental al proceselor asociative in animale ", a fost prima în

psihologie în care subiecții au fost nonhumans  . Thorndike a fost interesat dacă animalele ar

putea învăța sarcini prin imitație sau observație  Pentru a testa acest lucru, Thorndike a creat cutii

de puzzle. Cutiile de puzzle au fost de aproximativ 20 de centimetri în lungime, 15 inch lățime și

12 inch inaltime.  Fiecare cutie avea o ușă ,care a fost tras deschis de o greutate atașată la un șir

de caractere care a trecut peste un scripete și a fost atașat la ușă.  şirul atașat la ușă a condus la o

pârghie sau unbuton din interiorul cutiei.  în cazul în care animalul a apăsat bara sau tras maneta,

șirul atașat la ușă ar determina greutatea să ridice și să se deschidă ușa.  cutii de puzzle

Thorndike folsite au fost aranjate astfel încât animalul să fie obligat să efectueze un anumit

răspuns (trăgând - o pârghie sau să apese un buton), în timp ce el a măsurat cantitatea de timp le -

a luat pentru a scăpa.  După ce animalul a avut a efectuat răspunsul dorit li sa permis să scape și ,

de asemenea , s - au dat o recompensă, de obicei mâncare.  Thorndike folsite utilizate în primul

rând pisici în cutiile puzzle. In cazul in care pisicile au fost puse în cuști în care s- ar rătăci

neliniștite și miau, dar ei nu au știut cum să scape.  În cele din urmă, pisicile ar pas pe comutator

pe podea din întâmplare, iar ușa ar deschide.  pentru a vedea daca pisicile ar putea învăța prin

observare, el a avut să le respecte alte animale care ies din cutie. el ar compara apoi timpurile

celor care trebuie să respecte pe alții care scapă cu cei care nu au, și a constatat că acolo a

existat nici o diferență în rata lor de învățare.  Thorndike a văzut aceleași rezultate cu alte

animale, și a observat că nu a existat nici o îmbunătățire chiar și atunci când a pus labele

animalelor pe corectă pârghii, butoane, sau bara. aceste eșecuri l -au dus să cadă din nou pe o

explicație încercare și eroare de învățare.  El a constatat că , după accidental pas cu pas pe

comutator o dată, ei vor apăsa butonul mai rapid în fiecare studiu succesive în interiorul casetei

de puzzle.  prin observarea și înregistrarea scapă animalelor și de evacuare ori, Thorndike a fost

capabil de a realiza un grafic de ori le -a luat pentru animale în fiecare studiu pentru a scăpa,

rezultând într - o curbă de învățare.  animalele au avut dificultăți în a scăpa de la început, dar

în cele din urmă "prins "și a scăpat mai repede și mai repede cu fiecare proces cutie de puzzle

succesive, până când în cele din urmă stabilizat.  rata trezită a rezultatelor de evacuare în forma

literei s a curbei de învățare. Curba de învățare a sugerat , de asemenea , că diferite specii

învățate în același mod , dar cu viteze diferite.  Din cercetările sale cu cutii de puzzle, Thorndike

a fost capabil să creeze propria teorie a învățării. Experimentele cu cutia puzzle au fost motivate

parțial de repulsia Thorndike pentru declarațiile pe care animalele au folosit facultățile

extraordinare , cum ar fi o perspectivă în rezolvarea problemelor lor: "În primul rând, cele mai

multe cărți nu ne dau o psihologie, ci mai degrabă un elogiu al animale. Ei au fost tot despre

inteligența animalelor, niciodată despre prostie animalelor.

Thorndike a vrut să distingă clar dacă sunt sau nu pisicile care ies din cutiile puzzle folosind

înțelegere. Instrumentele lui Thorndike față în a răspunde la această întrebare au fost de învățare

curbe revelate prin reprezentarea grafică momentul în care a luat un animal pentru a scăpa de

cutia de fiecare dată când a fost în cutie. El a motivat că , în cazul în care animalele

își manifestau înțelegere, atunci timpul lor pentru a scăpa va scădea subit la o perioadă

neglijabilă, care ar fi de asemenea prezentată în curba învățării ca o cădere bruscă; în timp ce

animalele utilizând o metodă mai obișnuită de încercare și eroare vor prezenta curbe

graduale. Rezultatele sale au arătat că pisicile au în mod constant de învățare treptată.

Psihologia este o stiinta relativ noua a carei popularitate a crescut la inceputul secolului XX. In

ciuda faptului ca este o stiinta (relativ) recenta, experimentele efectuate i-au ajutat pe oameni sa-

si inteleaga actiunile si motivatiile. Totusi, in incercarea de a intelege cat mai bine si cat mai

exhaustiv psihicul uman, psihologii au efectuat experimente care, fie au scapat de sub constrol,

fie plecau de la niste premise care, desi bine intentionate, nu putea conduce decat la rezultate

grotesti.In continuare, va prezentam cele mai terifiante sapte experimente psihologice si

consecintele dramatice ale acestora.

1. Cazul David ReimerIn 1965, Janet Reimer a nascut doi baietei gemeni, Bruce si Brian. Opt

luni mai tarziu, unul din cei doi copii devine fetita. Iata ce s-a intamplat.In 1966, pe cand avea

doar opt luni, David Reimera (botezat initial Brian) a fost supus unei operatii de circumcizie care

s-a terminat rau. Din cauza unei infectii, David si-a pierdut penisul. Atunci, psihologul John

Money le-a sugerat parintilor ca baiatul ar putea duce o viata normala daca i s-ar face o operatie

de schimbare de sex. Nestiind ce altceva sa faca, parintii au acceptat solutia lui Money.

Bineinteles, nu erau instiintati de faptul ca Money conducea un experiment prin care incerca sa

demonstreze ca identitatea sexuala a copilului nu este prestabilita din uter, ci este conditionata

social. Faptul ca David avea un frate geaman cu care impartea acelasi profil genetic si

posibilitatea de a crea doua identitati sexuale diferite reprezenta, bineinteles un plus enorm.In

urma unei operatii de castrare si a unui tratament hormonal, David a devenit Brenda. Pantalonii

scurti au fost inlocuite cu rochite, iar fotbalul cu jocul cu mingea. Desi avea vagin si parintii au

incercat sa il creasca asemeni unei fetite, Brenda se purta ca un baiat.La varsta de 13 ani a aflat

adevarul si a cerut sa fie supus unei operatii care sa ii redea masculinitatea. Cu ajutorul chirurgiei

reconstructive i-a fost reconstruit penisul. In ciuda faptului ca s-a intors la starea naturala, David

nu a reusit sa se integreze. Cand a implinit 38 de ani, s-a sinucis.

2. Experimentul MilgramLa inceputul anilor 60, amintirea celui de-al doilea razboi mondial si

a Holocaustului era inca proaspata. In acea perioada, se defasura procesul lui Adolph Eichmann,

organizator si conducator al planului nazist de exterminare a 6 milioane de everei, cunoscut si ca

„Solutia Finala”. In apararea sa, Eichmann a spus ca nu a facut decat sa urmeze ordine.

Raspunsul l-a intrigat pe Stanley Milgram, un renumit psiholog, care si-a ridicat urmatoarea

intrebare: „Este posibil ca, daca cineva superior tie iti ordona sa faci ceva, oricat de atroce ar fi

comanda, sa te supui?”. Si, pentru a afla raspunsul, a condus un experiment care a devenit

celebru.Cu ajutorul unor anunturi in ziare, Milgram a ales 40 de barbati care, in schimbul

participarii lor in cadrul experimentului au fost rasplatiti cu 5 dolari.Milgram a cerut

participantilor la experiment sa puna intrebari unei persoane conectate la un aparat de

electrosocuri. Atunci cand persoana, „studentul” cum a fost denumita in cadrul experimentului,

oferea un raspuns incoresct, era electrocutat la comanda conducatorului studiului. Generatorul de

soc varia intre 30 si 450 de volti. O data ce nivelul de 300 de volti era atins, „studentul” urla de

durere si implora sa fie eliberat. Evident, persoana electrocutat era un actor, iar socul era unul

fals. Participantii nu stiau asta, insa.Miligram a cerut participantilor sa nu se opreasca pana nu

este atins pragul maxim. Din cei 40, doar 14 s-au oprit inaintea atingerii pragului maxim.Desi

considerat ca fiind lipsit de etica, experimentul lui Milgram a demonstrat ca legatura dintre

supunere si autoritate este cu mult mai complexa decat se credea. Stiindu-se condusi de o

autoritate "suprema", subiectii nu s-au considerat vinovati de faptele lor si nici nu si-au asumat

reponsabilitatea, argumentat ca nu au facut decat ceea ce li s-a cerut.

3. Micul Albert„Micul Albert” reprezinta un experiment efectuat de psihologul behaviorist John

B. Watson. Spre deosebire de majoritatea psihologilor care credeau ca instinctele sunt inascute,

Watson era de parere ca acestea sunt sau pot fi conditionate. Si, pentru a demonstra ca reactiile

emotionale la oameni pot fi conditionate a intreprins acest experiment. Iata in ce a constat

el.Pentru a demonstra ca reactiile emotionale la oameni pot fi conditionate, Watson a intreprins

un experiment. Subiectul experimentului a fost un copil, in varsta de unsprezece luni, pe care

Watson l-a numit Albert. Micul Albert a fost introdus intr-o camera unde i-a fost aratat un

soarece alb. Cand baiatul s-a intins spre el pentru a-l atinge, a fost declansat un sunet puternic.

Initial, baiatul s-a dezechilibrat, insa nu s-a speriat atat de tare. La a doua incercare, procedeul a

fost repeat, iar copilul a inceput sa planga. O saptamana mai tarziu, micul Albert a avut o noua

intalnire cu soarecele. Desi a ezitat atunci cand l-a vazut si a refuzat sa il atinga, nu a plans. Abia

in cadrul urmatoare intrevederi, Albert a inceput sa planga din clipa in care a vazut

soarecele.Experimentul a continuat, Watson aducand in aceeasi camera cu Albert, pe langa

soarece si alte obiecte, cum ar fi un iepure, vata, o blana. Fata de toate, baiatul a aratat aceeasi

ezitare, frica sa transformandu-se rapid in fobie fata de orice obiect alb si moale/pufos.Watson a

intentionat sa elimine teama conditionata, dar a fost concediat inainte sa reuseasca. Despre micul

Albert se crede ca a murit la varsta de sase ani din cauza hidrocefaliei.

4. Experimentul monstruIn anii 30, balbaitul esta considerata o afectiune genetica. Adica, fiind

cauzata de factori genetici, oamenii de stiinta credeau ca nu exista un remediu si ca, de

asemenea, cautarea unuia era un proces inutil. Wendell Johnson credea ca teoriile curente sunt

gresite si, pentru a demonstra asta, a efectuat un experiment care a fost denumit ulterior

„Experimentul monstru”.In cadrul acestui experiment, douazeci si doi de copiii orfani, zece

dintre ei balbaiti, au fost impartiti in doua grupuri. Ambele grupuri lucrau cu cate un logoped,

diferenta constand in faptul ca, unul dintre logopezi lauda orice progres al copiilor, indiferent de

cat de nesemnificativ era, in timp ce al doilea era necrutator si nu ierta nicio greseala. Rezultatele

au fost dramatice si, in mod evident, sanatatea psihica a grupului condus de logopedul „negativ”

a fost afectata. Starea celor care prezentau probleme de vorbire si inainte de experiment s-a

inrautatit, iar cei care nu prezentau vreo patologie in vorbire au inceput sa aiba probleme dupa

studiu. Cand si-au dat seama de efectele experimentului, cercetatorii implicati in efectuarea lui

au incercat sa repare daunele facute, insa fara niciun succes.Rezultatele experimentului nu au

fost niciodata publicate, iar cei douazeci si doi de copii au aflat ca au fost implicati intr-un

experiment abia saizeci de ani mai tarziu, cand un ziar a dezvaluit intreaga operatiune.

5. Experimentul Stanford PrisonIn 1971, psihologul Phillip Zimbardo a efectuat un experiment

prin care urmarea sa afle influenta mediului social asupra comportamentului uman. Cu alte

cuvinte, Zimbardo a vrut sa vada cum se poarta oamenii si cum se conformeaza atunci cand le

este oferit un rol social diferit de cel pe care il avea/detineau pana atunci. Experimentul a avut

loc in cadrul Universitatii Stanford, iar Zimbardo a folosit studenti voluntari care au fost inchisi

in subsolurile universitatii, jucand rolul gardienilor si al detinutilor. Studentii si-au intrat atat de

bine in rol, dand dovada de un sadism iesit din comun. Din studenti obisnuiti, s-au transformat in

gardieni sadici sau in detinuti umili, in functie de rolul social distribuit.Rezultatele

experimentului au fost atat de monstruoase, incat, la doar sase zile de la inceperea lui, Zimbardo

a fost nevoit/s-a vazut nevoit sa il inchida/incheie. Multi dintre studenti au suferit traume

emotionale puternice.

6. Proiectul MK-ULTRAProiectul MK-ULTRA a fost un experiment secret desfasurat de CIA

prin care se urmarea intelegrea modurilor in care creierul uman poate fi controlat. Foarte multe

lucruri despre aceste experiment nu se cunosc, in 1973, Richard Helm, directorul CIA-ului,

dispunand arderea tuturor dosarelor MK-ULTRA. Se crede, insa, ca, in timpul experimentului au

fost folosite o serie de droguri ilegale pentru a manipula mental angajatii CIA si pentru a le altera

functiile creierului.Rezultatele au fost dramatice. Theodore Kaczynski, unul din subiectii

experimentului, a devenit ulterior ucigas in serie, iar seful cercetarilor s-a sinucis aruncandu-se

de la etajul 13 al unui hotel.

7. Proiectul Aversion„Proiectul Aversion” a facut parte dintr-un program secret al armatei

Africii de Sud de exterminare a homosexualitatii in randul soldatilor. Astfel ca, toti cei care erau

„suspecti” de homosexualitate, erau trimisi la sectiile de psihiatrie pentru vindecare. Daca

acesta solutie nu functiona, soldatii erau castrati sau obligati sa isi faca operatii de schimbare de

sex. Se crede ca, intre 1971 si 1989, aproximativ 900 de femei si barbati au fost obligati sa isi

faca operatie de schimbare de sex.