Baltagul

de Mihail Sadoveanu

Roman tradiţional, realist-obiectiv

Introducere: Argumente – text tradiţionalist

Creaţia literară sadoveniană stă sub semnul direcţiei impuse de tradiţionalismul ideologic promovat de revista „Viata românească”, însumand principiile poporaniste si sămănătoriste. Într-o epocă în care culturii româneşti i se cerea sincronizarea cu valorile culturii europene (Eugen Lovinescu), Mihail Sadoveanu se simte agresat de progresul civilizaţiei, de tehnilogizare si urbanism, astfel încat opera sa devine o expresie a defensivei sufleteşti care încearca să conserve „fondul” autohton despre care vorbea şi Titu Maiorescu. Refugiindu-se în istorie (Creanga de aur), în natura (Valea Frumoasei) sau în universul patriarhal al satului (Baltagul), M. Sadoveanu se ipostaziază în scriitorul care apară o moştenire spirituală ancestrală: tradiţii, religie, rituri, superstiţii, întreaga structură interioară a românului sunt relevate in proza sa. Una dintre creaţiile reprezentative din perspectiva cultivarii tradiţionalismului este romanul Baltagul, publicat în 1930, inconsistent valoric prin caracterul de „nuvelă poliţienească” (G. Călinescu); în schimb, adevarata calitate a scrierii se identifică în arta deosebită prin care autorul reînvie legile nescrise ale lumii moldovenilor de la munte: „scrierea nu produce emoţii estetice veritabile decât aceluia care o reduce la noţiunea unei civilizaţii arhaice” (G. Călinescu).

Cuprins : 1. Roman realist-obiectiv

Tema romanului inscrie creatia in aria larga a operelor de factura realista: este realizata o ampla monografie (intr-un spatiu tipografic limitat) a satului moldovenesc la inceputul secolului al XX-lea, personajele intruchipand existente obisnuite, surprinse in mediul tipic de viata: tarani-pastori, carciumari, preoti, jandarmi s.a. Este respectat principiul verosimilitatii; mai mult, cu exceptia denumirii fictive a satului Măgura-Tarcăului, abundenta toponimelor si hidronimelor amplifica veridicitatea textului prin existenta lor in realitate (Cruci, Borca, Dorna, Piatra, Bistriţa etc.). Potrivit principiilor realiste generale, naratorul devine o instanta demiurgica, omniscienta si omniprezenta, autorul optand pentru naratiunea extradiegetica. Pe de alta parte, insa, in pofida trasaturilor realiste, viziunea artistica asupra universului evocat este romantica: Vitoria Lipan, personajul principal, se transforma intr-un simbol al unei lumi idealizate, utopic re-create, un tărâm mitic in care fiinta taranului traieste in deplina comuniune cu natura, cu divinitatea, iesind astfel de sub incidenta timpului real si integrandu-se intr-o durata mitica.

2. Structură compoziţională. Tipuri de roman

Conform regulilor genului romanesc, textul este strucurat in XVI capitole, precedate de motto-u „Stăpane, stăpane/ Mai chiamă ş-un câne…” care situeaza creatia in evidenta descendenta baladesc-mioritica. De altminteri, desi intinderea narativa este redusa, impresioneaza alternanta planurilor narative, iar filiatia tematica in sensul dezvoltarii mitului mortii si al nasterii, dar si cel al transhumantei ii confera statut de roman mitic. Totodata, datorita frescei rurale a societatii surprinse in manifestarile caracteristice, scrierea dobandeste valentele de roman social. Din persepctiva initierii in viata si obiceiuri a tanarului Gheorghita, creatia are caracter de Bildungs roman. Cu toate ca sentimentul de dragoste nu este in prim-plan, iubirea matrimoniala exista in acea ipostaza neverbalizata, ci doar simtita, specifica firii taranilor, astfel incat textul poate fi interpretat si ca roman de dragoste.

1

3. Momentele subiectului. Incipit şi final. Caracterizare

In sensul unui anumit cod de lectura stau atat motto-ul cat si incipitul romanului. Ca atare, expozitiunea propriu-zisa este precedata de o secventa constituita de o poveste, rostita de Nechifor Lipan in momentele festive ale comunitatii, concretizata intr-o legenda sociogonica. Acest prolog are rolul de a avertiza cititorul ca, de fapt, romanul este povestea alegorica a unui “modus vivendi” al romanului care se distinge intre celelalte etnii prin placerea de a trai, intruchipand astfel acel spirit dionisiac dacic, “caci Dumnezeu le-a randuit inima usoara”, “sa va para toate bune”, “sa vie la voi cel cu cetera”, “si cel cu bautura”, “s-aveti muieri frumoase si iubete”. De altminteri, cateva pagini mai tarziu, profilul psihologic al romanului este dezvoltat, cu referire directa la muntenii moldoveni – “fapturi de mirare”, “rabdatori in suferinti ca si in ierni cumplite”, “mai cu seama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta”. Acest tip uman, dionisiac, pastrator inversunat al datinilor, este intrupat prin eroina romanului, Vitoria Lipan, care “nu e o individualitate, ci un expert al speţei” (G. Călinescu).

Expozitiunea creatiei surprinde, printr-un filtru analeptic relatiile din familia Lipanilor, mai ales cele dintre soti, portretul moral al lui Nechifor Lipan reconstituindu-se pe baza amintirilor femeii si ale celor care l-au cunoscut, barbatul functionand literar ca personaj „in absentia”. Intriga se dezvolta din ingrijorarea Vitoriei, generata de absenta prelungita a sotului care ii aduce, treptat si monologic, certitudinea mortii lui: „Viata muntenilor e grea, mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca dansa.” Iubirea devotata dintre cei doi soti, legatura pastrata dincolo de orice bariere ale spatiului sau timpului se vadesc in sentimentele negre ale femeii care „aude glasul” barbatului. Este o chemare dinspre taramul mortii, iar visurile funeste (il viseaza trecand catre o apa neagra, cu fata intoarsa), semnele naturii („cucosul da semn de plecare”) devin imboldul plecarii in cautarea sotului.

In aceste secvente, Vitoria Lipan se dovedeste a fi un spirit superstitios, dar nu irational (pe vrajitoarea Maranda nu o crede cand i-l descrie pe Lipan in bratele unei femei), ghidandu-se dupa legi nescrise si dupa intuitie. Fundamentala ramane motivatia drumului facut de Vitoria: convinsa launtric de moartea sotului, femeia stie ca trebuie sa se supuna unor comandamente exprese care vin dintr-un trecut incarcat de „traditii” (Perpessicius). Datoria sotiei este aceea de a-si inmormanta, potrivit datinei, barbatul, iar constiinta ritualica este catalizatorul calatoriei: pentru a se putea odihni pe „lumea cealalta” este obligatoriu a i se oficia ritul funerar, iar Vitoria intelege sa nu se abata de la aceasta norma moral-crestina. Prin consecventa si devotamentul care ii inspira cautarile si scopul, personajul este asemanat eroinei antice Antigona, dar si zeitei egiptene Isis; sora care isi inmormanteaza fratele, in pofida pedepsei ce o asteapta, zeita care isi cauta sotul ucis (mitul lui Osiris) sunt simboluri ale loialitatii si respectarii codurilor etico-religioase la care se raporteaza si Vitoria Lipan.

De altfel, drmurile la parintele Daniil Milieş, la manastirea Bistriţa, unde se inchina la icoana Sfintei Ana, postul negru timp de 12 vineri la rand se convertesc intr-un veritabil ritual de purificare menit sa invoce forta divina spre a-i fi alaturi in demersul dificil de a-si gasi sotul si de a-l inmormanta. Pe de alta parte, nu doar credinta stramoseasca este unicul imbold al femeii care cunoaste cutuma arhaica. Vitoria Lipan apartine unei lumi in care „abaterile, rare, sunt sanctionate sever” (G. Gană), iar nevasta banuieste ca sotul i-a fost ucis. Prin urmare, o alta norma, precrestina, pagana, se cere a fi respectata: legea talionului – criminalii trebuie pedepsiti. Doar astfel cercul datoriei ritualice se poate inchide, iar viata Vitoriei si a copiilor isi continua mersul firesc.

In relatia cu ambii copii, eroina romanului este aceeasi femeie, personificare a cultivarii datinilor strabune: pe fiica Minodora o acuza ca este rebela, intr-o autentica disputa a vechiului cu noul: „şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu (...). Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt şi ce-i bun (...)”. Adaptarea fetei la progres („coc, valţ şi bluză”) o determina pe Vitoria sa o lase in paza maicilor de la manastirea Agapia inainte de a pleca impreuna cu Gheorghiţă la drum. Intelegand

2

ca Gheorghiţă e inca un copil, Vitoria renunta a-l trimite singur in cautarea lui Lipan, dar scopul calatoriei pentru baiat este subliniat raspicat de mama care isi retine emotia: „Înţelege că jucăriile au stat. De acum trebuie să te arăţi bărbat.”.

Intreaga peregrinare a Vitoriei pe urmele sotului, care o ipostaziaza intr-o transfigurare culta a imaginii „măcuţei bătrâne” din Mioriţa, arata o femeie puternica, inteligenta, fiind psiholog si tenace. Stie sa investigheze astfel incat sa obtina raspunsurile dorite referitoare la trecerea lui Lipan prin acele locuri si se apropie tot mai mult de tinta. Apare, uneori si o Vitorie sfioasa in fata „lumii necunoscute”; atacata insa, femeia reactioneaza ironic (crasmarita care ii vorbeste „sec”) sau chiar fizic (necunoscutul necuviincios este lovit de Gheorghiţă cu baltagul), astfel incat barbatii o privesc admirativ (David carciumarul s-ar insura intr-o saptamana cu ea) sau nedumeriti („femeia asta trebuie să fie de pe altă lume; cele de la noi sunt mai prietenoase”).

Gasirea osemintelor lui Lipan la Crucea Talienilor cu ajutorul cainelui Lupu se constituie intr-o prima scena a punctului culminant. Strigatul disperat, dureros „Georghiţă!” este defularea durerii retinute, tocmai prin legatura tainica a numelui stiut doar de cei doi soti. Pentru baiat este momentul unei bruste maturizari, intrucat tanarul trebuie sa faca fata unei nopti in care tenebrele spaimei sunt mai puternice. A doua scena cu rol de punct culminant se desfasoara in momentul ospatului de la praznic, cand perseverenta, intuitia si abilitatea psihologica ale Vitoriei conduc la descoperirea criminalilor, Calistrat Bogza si Ilie Cuţui, in mana lui Gheorghiţă arma crimei devine arma justitiara (baltagul), iar cainele duce razbunarea pana la capat, in ilustrarea mioriticei comuniuni om-animal.

Acest profil de „Hamlet feminin” care „bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare” actionand in „spirit de vendetta” (G. Călinescu) este latura cea mai putin rezistenta epic si simbolistic a personajului, „prea multă îndârjire din partea unei femei” ii reproseaza G. Călinescu lui Sadoveanu, negand astfel verosimilitatea personajului in aceasta directie. Ceea ce retine cititorul atent la cheia romanului este scopul mitic al drumului Vitoriei. Itinerariul urmat de eroina care reface etapele existentiale fundamentale: botez, nunta si inmormantare. De fiecare data, Sadoveanu descrie cu minutiozitate riturile, respectate cu fidelitate de femeie, care isi ascunde tristetea sau curiozitatea pentru ca ar necinsti petrecerea. Atentia cea mai mare este acordata de scriitor datinei inmormantarii, ca o dovada a implinirii datoriei constiintei femeii fata de memoria sotului raposat. Detaliile ritualice impresioneaza: bocitoare tocmite, preoti, poduri, „slujbă mare”, astfel incat Vitoria „se socotea destul de mulţumită”. Sintetizand, cuvintele preotilor subliniaza scopul calatoriei Vitoriei: „pace pentru sufletul robului Domnului Dumnezeu” intru „veşnica pomenire”.

Intr-un sens biblic se interpreteaza si finalul romanului: dictonul crestin „morţii cu morţii, vii cu vii” poate fi acum respectat, dat fiind ca datoria moral-crestina, dar si justitiara a fost indeplinita. Stabilind pomenile pentru fiecare parastas al sotului, respectiv vizita fetei la mormantul tatalui, viata poate sa isi reia cursul firesc: „ş-apoi după aceea ne-am întoarce iar la Măgura, ca să luam de coadă toate câte-am lăsat” (+ modalitati de caracterizare).

Numita de Nicolae Manolescu „o femeie în ţara bărbaţilor”, Vitoria Lipan ramane in memoria cititorului deschis substraturilor adevarate ale romanului o Antigona, unindu-le misiunea transcedentala si sacra, „izvorâtă din realitatea mitului” (Nicolae Manolescu). Antigona sau Isis, Vitoria Lipan intrupeaza idealul scriitorului care cauta, prin acest personaj, sa conserve lumea patriarhala, a datinilor ancestrale, a spiritului dionisiac latent sau manifest al romanului.

Caracterizare directă: - portretul fizic direct al naratorului: „ochii căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”;

- opinia personajelor: „mama asta trebuie să fie fărmăcătoare” (Gheorghiţă);

3

- autocaracterizare: „eu (...) am trăit pe lumea asta pentru omul acela al meu ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul.”

Caracterizare indirectă: - analiza psihologica (gradatia, monologul interior)

- mediul; relatiile cu celelalte personaje (exemple!).

4