Baltagul

Este inspirit din realitatea socială, viaţa săteanului, a munteanului, a păstorului.

George Călinescu îl numeşte un roman al transhumanţei, al mişcării turmelor de oi de la munte la câmpie după anotimpuri.

Muntenii au întârziat în faţa Domnului Dumnzeu care în cele din urmă i-a lăsat numai cu o inimă uşoară dar să trăiască la locuri strâmpte între stânci de piatră. Stânele întemeiate în munte sunt părăsite iarna când oierii îşi duc oile la iernat: „munteanu are rădăcini la locul lui, ca şi bradul.”

Romancierul foloseşte ca motto două versuri populare care amintesc de Mioriţa : „Stapâna, Stapâne / Mai cheamă şi-un câne.”

Nechifor Lipan plecase să cumpere oi dar nu se mai întoarce Victoria Lipan pune la cale toate pregătirile necesare unui drum lung pe urmele soţului său. Un vis îi aduce primul semn: se făcea că îl vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape. În ciuda previziunii vrăjitoarei Victoria Lipan îi vine greu să creadă că Nechifor Lipan ar fi părăsit-o.

Lăsând treburile gospodăriei Victoria Lipan se îndreaptă pe drumul dezvăluirii adevărului. Natura îi devine tovarăş de drum; într-un sat vântul rece şi norii negri, îi dau poruncă ei şi lui Ghiorghiţă să facă popas.

Oamenii pe care îi întâlneşte în drumul său îi vorbesc despre omul cu căciulă brumărie căruia îi plăcea să umble noaptea pe lună, fără frică de duşmani, dar munteaca păstrătoare a datinilor străbune „ lepădă o picătură din paharuţ înainte de a bea rachiu”, într-un sat, Victoria Lipan află că lui Nechifor Lipan iau fost vândute 300 de oi. Află apoi că acest tip împreună cu alţi doi ciobani şi încă un părinte ia sfinţit oile.

Oprindu-se vântu, Victoria Lipan pare a înţălege că drumul spre adevăr ia fost deschis că drumul între Sabaşa şi Suha se află locul întâmplărilor; în satul de peste munte Nechifor n-a mai ajuns „sa înălţat în soare, ori a curs pe apă”.

Înţâlmirea cu câinele lui Nechifor, Lupu îi dă Victoriei speranţa şi bucuria pentru că în animal găsea o parte din fiinţa celui prăpădit.

Într-o vale, Ghiorghiţă şi Victoria descoperă la semnul câinelui rămăşiţele mortului. În râpă cei doi au desluşit că aici „căpăţâna era spartă de baltag”. Acum cei doi trebuiau să ia mortul, să-l ducă în sat între creştini şi să împlinească cele de cuvinţă.

La praznic, Victoria Lipan dezvăluie mesenilor întreaga întâmplare de parcă „ ar fi fost de faţă sau mortul din râpă iar fi povestit.”

Cei trei ciobani se îndreptau spre culmea dealului; unul înaintează spre a supraveghea împrejurimile, celelalt îl loveşte pe Nechifor cu baltagu prăvălindu-l alături de cal în râpă. Cei doi şi-au continuat drumul, nimeni n-a văzut, nimeni n-a stiut.

Dezvăluirea muntencei tulbură întreaga adunare şi mai ales pe cei doi ucigaşi aflaţi de faţă. Smulgând baltagul unuia dintre ei Victoria înţălege că pe el „ e scris sânge”. Sfâşiat de câinele năvalnic Bogza îşi mărturiseşte fapta cerând iertare înaintea morţi.

Ultimele pagini compun o scrisoare de profundă analiză psihologică, pe drumul justiţiar al dezvăluiri adevărului. Cu înţelepciune şi pricepere munteanca va conduce întregul dialog încât cei doi: Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza, sunt nevoiţi să mărturisească.

Romanul are un pronunţat caracter monografic. Este aici viaţa întreagă a munteanului păstor, cu toate datinile şi obiceiurile. Victoria se supune în existenţa sa, unor legi nescrise de tip arhaic. Împlineşte credinţa omului din popor luându-l pe Nechifor dintre lupi şi ducându-l „între creştini”. Mai avea de împlinit apoi slujba de înmormântare, praznicul, parastasul de 9 şi 41 de zile ca apoi să se întoarcă în sat şi să le ia de la capăt pe toate cât le lăsase.

Pe copii săi, Minodora şi Ghiorghiţă îi creşte în acelaş spirit al credinţei creştine, al obiceiurilor muntenilor, împotrivindu-se cu tărie noului, considerând a fi păcătuit ea însă-şi atunci când a vorbit „sârmă departe, cu oameni statului iar pentru Minodora nu va accepta coc, bluză şi vals”.

Drumul Victoriei este simbolul bogăţiei spiritoale, al înţelepciunii, iscusinţei, perseverenţei spre adevăr şi dreptate, spre împlinirea unui „judeţ”, în spiritul unor legi nescrise de tip arhaic.

Drumul lui Ghiorghiţă alături de Victoria marchează evoluţia spre maturitate, este un scenariu al formări muntenească după un ritual cunoscut şi în concordanţă cu toate tradiţiile existenţei în timp străvechi.

Baltagul este o epope romanţată în care sufletul aprig de munteancă al Victoriei Lipan, nu precedă nici o oboseală până nu dă de firul întâmplărilor. Măiestria lui Sadoveanu stă în faptul că a conturat în trăsăturile omeneşti aceste aspru caracter de o voinţă aproape neomenească . George Călinescu spunea că „ Vitoria este un Hamlet feminin”, care cercetează în amănunt şi când dovada sa făcut dă drumul răzbunării. Criticul o asemănă şi cu Anca din Napasta lui Carageale. Însă în romanul Baltagul „ răzbunarea nu e sentimentul răzbunător... femeia vrea să-şi înmormânteze creştineşte bărbatul şi e de părere ca stăpânirea să facă dreptate... iertarea este simţământul ei final”.

Baltagul o expresie artistică a bogăţiei sufleteşti a omului din popor, devine o monografie despre existenţa noastră pastorală, antropologică, punând în firul întâmplărilor o imagine de lumină de factură justiţiară, într-o profundă analiză psihologică, raportată la trăirile umane, la sentimentul mărturisirii, ca singură formă a purificării sufleteşti.