AXE ŞI PLANURICorpul omenesc este alcătuit după principiul simetriei bilaterale, fiind un corp tridimensional, cu trei axe şi trei planuri de referință (convenționale).Axele corespund dimensiunilor spaţiului şi se întretaie în unghi drept și corespund celor trei dimensiuni spațiale. Axele corpului uman sunt axul longitudinal, axul sagital şi axul transversal Axul longitudinal, axul lungimii corpului - axul înălţimii corpului, este vertical la om şi are doi poli: superior (cranial) şi inferior (caudal). El pleacă din creştetul capului şi merge până la nivelul spaţiului delimitat de suprafaţa tălpilor, căzând în centrul poligonului de susţinere al corpului. Axul sagital sau anteroposterior este axul grosimii corpului. Are un pol anterior şi altul posterior. Axul transversal corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un pol stâng şi altul drept. Prin câte două din aceste axe se poate duce câte un plan. Planurile sunt suprafeţe imaginare care secţionează corpul uman. Un plan anatomic trece prin câte două axe de orientare. Planurile sunt următoarele: Planul sagital ( mediosagital ) trece prin axul longitudinal şi divide corpul omenesc în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă. Toate planurile paralele cu el se numesc parasagitale. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Împarte corpul în două porţiuni neasemănătoare: dorsală şi ventrală Planul orizontal ( transversal ) trece prin axul sagital si prin transversal. Împarte corpul în două porţiuni: superioară şi inferioară.

Clasificarea oaselor: Oasele lungi (Os longum). La aceste oase, lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un os lung este format dintr-un corp sau diafîză (Diaphysis) şi două extremităţi sau epifize (epiphysis). între diafiză şi cele două epifize se delimitează o zonă numită metafiză (metaphysis). Oasele lungi se găsesc mai ales la nivelul membrelor. Ele îndeplinesc rolul de pârghii de viteză în diferitele mişcări.Oasele scurte (Os breve). Sunt acele oase care au cele trei dimensiuni aproape egale. Forma lor se apropie de cea cubică. Oasele scurte se găsesc în acele regiuni unde este necesară o mare soliditate şi unde există mişcări foarte variate însă cu amplitudine mică (coloana vertebrală, carp, tars).Oasele pneumatice (Os pneumaticum). Sunt oase neregulate, care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu aer (de exemplu, maxila)Oasele sesamoide (Ossa sesamoidea). Sunt oase, de obicei lentiforme, mici, ce se dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii (sesamoide periarticulare) sau chiar în tendoanele unor muşchi (sesamoide intratendinoase).Oasele plane (Os planurri). La aceste oase, lungimea şi lăţimea sunt aproape egale între ele, dar depăşesc grosimea. Sunt turtite şi prezintă de studiat două feţe şi un număr variabil de margini şi unghiuri. Ele îndeplinesc două funcţii: servesc la edificarea cavităţilor de protecţie (de exemplu craniul); dau inserţie unui mare număr de muşchi (de exemplu scapula).Oasele suturale (Ossa suturalia). Se numesc şi oase wormiene. Sunt oase mici, plane şi inconstante. Se dezvoltă din puncte de osificare speciale independente de ale oaselor învecinate, fie la nivelul suturilor craniului, în special în sutura lambdoidă, fie la nivelul fontanelelor. S-a mai descris un grup de oase wormiene, numite insulare, care se dezvoltă în centrul oaselor bolţii craniene (în special în parietal şi frontal).Oasele neregulate (Os irregulare) care datorită formei şi arhitecturii lor complicate nu pot fi încadrate în nici unul din grupurile precedente (ex: palatinul, sfenoidul).

Exemple de termeni care desemnează mişcările membrelor şi a segmentelor lor: Flexia este mişcarea prin care două segmente ale unui membru se apropie (de ex. apropierea antebraţului de braţ, strângerea pumnului ). Extensia este mişcarea inversă flexiei, de îndepărtare a segmentelor. Adducţia este mişcarea prin care membrele se apropie de planul sagital, iar abducţia desemnează mişcarea opusă Pronaţia este mişcarea de rotaţie prin care degetul mare se dispune medial (spre axul sagital), iar faţa palmară priveşte posterior. Supinaţia este mişcarea de rotaţie inversă, cu deMuşchii sunt organe foarte variate ca mărime şi aspect exterior şi se pot clasifica după mai multe criterii. Muşchii lungi sunt de obicei fuziformi la ei predomină lungimea faţă de lăţime şi grosime; se găsesc în special la membre. Muşchii laţi la care predomină două dimensiuni, lăţimea şi lungimea faţă de grosime; ei se găsesc de obicei în pereţii marilor cavităţi (torace, abdomen, pelvis). Au de cele mai multe ori formă patrulateră sau triunghiulară Muşchii scurţi au dimensiuni mici. Ei sunt situaţi de cele mai multe ori mai profund, în jurul articulaţiilor, în special ale colonei vertebrale. Muşchii circulari sunt numiţi orbiculari sau sfinctere; ei au fascicule curbe care înconjoară diferite orificii sau canale, ca inele sau semi-inele; ei au funcţiunea de a închide unele orificii sau conducte (de ex. muşchiul orbicular al gurii, muşchiul sfmcter anal). Muşchii dilatatori sunt dispuşi radiar în jurul unui orificiu, cu rolul de a-i mări deschiderea (de ex. muşchiul dilatator al pupilei).Muşchii cruciformi au fibrele încrucişate. După numărul de capete pe care le are un muşchi la una din extremităţi, acesta poate fi cu un singur capăt (majoritatea muşchilor); cu două capete (biceps), cu trei capete (triceps) sau cu patru capete (cvadriceps). În funcţie de modul de grupare a fasciculelor musculare faţă de tendoane: La unii muşchi fasciculele musculare se continuă direct cu cele ale tendonului, aproximativ în aceeaşi directive (de ex. muşchii laţi ai abdomenului); La majoritatea muşchilor, fibrele musculare se prind oblic pe tendon: muşchii penaţi sau peniformi. Ei pot fi unipenaţi atunci când fasciculele musculare se fixează oblic pe o singură parte a tendonului (de ex. muşchiul tibial posterior); muşchi bipenaţi sunt aceia la care fasciculele musculare se insera oblic pe ambele părţi ale tendonului (de ex. muşchiul drept femural); muşchi multipenaţi au o penaţie complexă, fasciculele fiind oblic întinse între mai multe lame aponevrotiee, care sunt aşezate unele la suprafaţă şi altele în profunzimea muşchiului (de ex. muşchiul solear, muşchiul maseter); La unii muşchi, corpul muscular este întrerupt şi împărţit în două porţiuni (pântece) printr-un tendon intermediar: muşchiul astfel format ia numele de digastric (de ex. muşchiul omohioidian). Uneori există mai multe fâşii aponevrotiee transversale numite intersecţii tendinoase care împart muşchiul în mai multe segmente (de ex. Muşchiul drept abdominal). După situaţie există muşchi superficiali, cutanaţi sau pieloşi aşezaţi direct sub piele (de ex. muşchii mimicii); alţi muşchi sunt profunzi, subfasciali, aşezaţi sub fascia segmentului respectiv (cei mai mulţi). După numărul articulaţiilor peste care trec există: muşchi uniarticulari (în general, toţi muşchii scurţi); muşchii biarticulari (de ex. muşchiul croitor, muşchiul drept femural); muşchi poliarticulari (de cx. Muşchii flexori şi extensori lungi ai degetelor). În funcţie de mişcările realizate (mai ales la membre) muşchii pot fi flexori, extensori, pronatori, supinatori, adductori, abductori etc. La viscere întâlnim muşchi cu funcţii analoagc precedenţilor, în plus însă, găsim muşchi dilatatori, constrictori, compresori, tensori, ridicătorigetul I dispus ateral şi cu faţa palmară anterior.

Luându-se în consideraţie, în primul rând, acest factor, la care se mai adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare, articulaţiile au fost împărţite în trei grupe: articulaţii fibroase, articulaţii cartilaginoase şi articulaţii sinoviale. ARTICULAŢIILE FIBROASE Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns unite între ele prin ţesut fibros dens (membrane sau ligamente). Aceste articulaţii nu permit mişcări, sau chiar dacă acestea există sunt foarte reduse. Distingem trei varietăţi de articulaţii fibroase: 1.Sindesmozele (Syndesmoses) sunt articulaţii în care suprafeţele osoase articulare sunt unite prin ţesut fibros. Capetele osoase sunt conectate numai prin ligamente. Dăm ca exemplu: ligamentul stilohioidian în formă de şnur, ligamentul coracoacromial de forma unei benzi, ligamentele galbene dintre lamele vertebrale. Suturile Acestea sunt legate între ele și menţinute în contact printr-un strat subţire de ţesut fibros, care se continuă la exterior cu periostul exocranian, iar la interior cu stratul fibros al durei-mater. Sunt sinartroze.Se subdivide în: Sutura dinţată când marginile oaselor se angrenează ca dinţii unui ferăstrău, de exemplu sutura coronară, sutura sagitală; Sutura scuamoasă în care marginile oaselor sunt tăiate oblic şi se suprapun ca solzii de peşte, de aceea se mai numeşte şi sutură solzoasă. De exemplu sutura parieto-temporalâ; Sutura plană la care suprafeţele alăturate sunt netede. De exemplu sutura internazală sau cea etmoidolacrimală; Schindileza (Schindylesis) în care un os prezintă un şanţ iar celălalt o creastă. De exemplu creasta inferioară a corpului sfenoidului şi şanţul de pe marginea superioară a vomerului.Gomfoza sau articulaţia dento-alveoloră uneşte rădăcina dintelui cu alveola dentară. Osul are formă de con și este situat în cavitate osoasă.; ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE La aceste articulaţii, legătura dintre oase se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj, pericondrul se continuă nemijlocit cu periostul. Se disting două varietăţi în acest grup. Sincondrozele sunt articulaţii în care suprafeţele articulare sunt unite prin cartilaj hialin foarte aderent la ele. De ex. articulaţia dintre prima coastă şi stern. În alte cazuri cartilajul este tranzitoriu. De ex. sincondroza sfeno-occipitală. Simfizele (Symphyses) la care ţesutul de legătură este fibrocartilajul. El are, de obicei, formă de disc. De ex. articulaţiile dintre corpurile vertebrale sau dintre oasele pubiene. ARTICULAŢIILE SINOVIALE Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul sinovial. Acestea sunt articulaţii complexe, la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. în cele ce urmează vom enumera elementele componente ale unei articulaţii sinoviale, şi anume: suprafeţele articulare, cartilajul articular, formaţiunile de asigurare a concordanţei articulare la unele articulaţii (ca: fibrocartilaje de mărire, discuri, meniscuri) şi mijloace de unire, (de exemplu, capsula articulară, ligamentele). După numărul oaselor ce intră în alcătuirea lor, vorbim de articulaţii simple {Articulatio simplex), formate doar prin unirea a două oase, şi de articulaţii compuse {Articulatio composita), cele formate prin unirea mai multor oase. După forma suprafeţelor articularese deosebesc şapte grupe de articulaţii sinoviale. Articulaţiile plane {Articulatio plana) au suprafeţe articulare plane; permit numai mişcări de alunecare. Exemple: articulaţiile dintre oasele carpului sau ale tarsului. Ginglimul {Ginglymus) sau articulaţia trohleană. Suprafeţele articulare sunt formate la unul din oase de un scripete sau trohlee, iar la osul opus de o creastă ce corespunde şanţului scripetelui, şi două povârnişuri laterale care corespund părţilor laterale ale scripetelui. Ele permit mişcări de flexiune - extensiune; au şi mişcări foarte reduse de lateralitate. Exemple: articulaţia humeroulnară, articulaţiile interfalangiene.) Articulaţiile trohoide {Articulatio trochoidea) au suprafeţele formate dintr-un cilindru osos conţinut întrun inel osteofibros. Posedă doar mişcări de rotaţie; cilindrul osos se răsuceşte în jurul axului său în interiorul inelului osteofibros. Exemple: articulaţiile radioulnare proximală şi distală, atlanto-axoidiană mediană. Articulaţiile bicondiliene {Articulatio bicondylaris). La acestea se observă pe un os două suprafeţe articulare rotunjite (segmente de cilindru plin), care sunt primite în două depresiuni corespunzătoare ale celuilalt os. Deoarece această varietate de articulaţii prezintă două perechi de suprafeţe articulare, ale căror axe sunt paralele între ele, mişcările pe care le vor permite se vor petrece într-un singur plan. în mod secundar sunt posibile şi mişcări limitate în alte planuri. Exemplu: articulaţia genunchiului. Articulaţia în şa (Articulatio sellaris) sau prin îmbucătură reciprocă are suprafeţele articulare opozite concave într-un sens şi convexe în celălalt sens, astfel că pentru concavitatea uneia corespunde convexitatea celeilalte. Posedă mişcări de flexiune-extensiune, abducţieadducţie şi circumducţie. De exemplu, articulaţia carpo metacarpiană a policelui (trapezo-metacarpiană). Aritculaţii elipsoidale {Articulatio ellipsoideă) sau articulaţii condiliene (Articulatio condylaris). Cele două suprafeţe articulare sunt astfel conformate: una este de forma unui segment de elipsoid mai mult sau mai puţin alungit, iar cealaltă de forma unei depresiuni corespunzătoare, puţin adâncită. Exemple: articulaţia radiocarpiană, articulaţia metacarpofalangiană. Au mişcări de flexiune-extensiune, abducţie-adducţie şi circumducţie. Articulaţiile sferoidale sau cotilice (Articulatio spheroidea sau cotylica). în nomenclatura franceză şi română sunt denumite enartroze. Au suprafeţele opozite formate dintr-un cap (segment de sferă) ce pătrunde întro cavitate în formă de cupă. Prezintă o mare mobilitate, permiţând: flexiunea-extensiunea, abducţia şi adducţia, circumducţia şi rotaţia. Exemple: articulaţiile umărului şi şoldului După numărul axelor în jurul cărora se execută mişcările în diferitele articulaţii, deosebim:. Articulaţii uniaxiale. Acestea permit mişcări opuse, într-un singur plan, ca: flexiunea-extensiunea (de exemplu, ginglimul), rotaţia (de exemplu, trohoidele). înrudite cu ele sunt articulaţiile bicondiliene ale căror mişcări principale se efectuează în jurul unui singur ax.. Articulaţii cu două axe (biaxiale), perpendicular unul pe altul: exemple, articulaţiile elipsoidale şi articulaţiile în şa. Articulaţii cu trei axe (triaxiale), care permit mişcări în toate planurile spaţiului. De exemplu, articulaţiile sferoidale.