I. CONCEPŢIA LUI ADAM SMITH DESPRE AVUŢIA NAŢIONALĂ ŞI FACTORII DE CREŞTERE A EI

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple

preocupări ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa

ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor

francezi. Dintre lucrările publicate de Adam Smith cele mai importante de

menţionat sunt: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare

fundamentală pentru ştiinţa economică.

Adam Smith este considerat mentorul şcolii clasice engleze datorită faptului

că în “Avuţia naţiunilor” denumită şi “Biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să

sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul

economic, marcând naşterea economiei politice clasice şi fundamentarea

teoretică a sistemului economic liberal. Adam Smith este considerat “părintele”

economiei politice clasice mai ales datorită acestei lucrări.1

Adam Smith a acordat o mare atenţie în „Avuţia naţiunilor" bogăţiei şi căilor

de sporire a acesteia. Pornind de la constatarea că naţiunile moderne sunt mult

mai bogate decât popoarele primitive şi de la opiniile diferite, uneori chiar opuse,

ale predecesorilor săi despre bogăţie, Smith şi-a propus să definească noţiunea

de avuţie sau bogăţie, să precizeze izvorul ei şi sfera de activitate în care poate fi

creată şi mai ales să identifice forţele sau factorii care permit sporirea ei. În carte

există opinii care marchează o detaşare faţă de doctrina mercantilistă.

Adam Smith critică viziunea mercanitilistă şi fiziocrată despre bogăţie,

considerând că prima este total greşită iar a doua este unilaterală. El a sesizat că

puterea economică a statului depinde de puterea economică a naţiunii. De aceea

el şi-a îndreptat atenţia spre îmbogăţirea naţiunii în timp ce mercantilişti şi

fiziocraţii au încercat să îmbogăţească statul.

Conceptul de bogăţie este mai larg la Smith decât la predecesorii săi,

respectiv mercantiliştii care identificau bogăţia cu banii şi fiziocraţii, care

1 Dodescu Anca, Cohut Pop Ioana, “Doctrine economice”, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, pagina 105

considerau creatoare de bogăţie doar agricultura. Pe lângă pământ, el considera

munca şi capitalul drept factori creatori de bogăţie. Adam Smith a fost preocupat

de definirea avuţiei, mai ales sub aspectul naturii şi cauzelor ei. El susţine că

bogăţia constă în bunurile necesare pentru traiul oamenilor, iar izvorul ei este

munca anuală a oricărei naţiuni, că bogăţia se compune atât din produsul imediat

al acestei munci, cât şi din ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni.

Sfera în care se crea bogăţia nu se limita la comerţul exterior, cum credeau

mercantiliştii, sau agricultură, cum susţinea fiziocraţii, ci cuprindea toate ramurile

de activitate economică folositoare oamenilor, mai exact toate ramurile producţiei de bunuri.

În concepţia lui Smith, sporirea sau creşterea bogăţiei depinde, după

părerea lui Smith de „perfecţionarea forţelor productive ale muncii”, respectiv de

doi factori mai importanţi:

priceperea, indemânarea şi chibzuinţa cu care este înfăptuită munca;

raportul dintre numărul celor întrebuinţaţi într-o muncă folositoare

(productivă) şi cei care sunt întrebuinţaţi munci neproductive.

În legătură cu aceşti factori de sporire a bogăţiei, Smith analizează

diviziunea muncii şi caracteristicile muncii productive spre deosebire de munca neproductivă. „Avuţia naţiunilor” începe chiar cu o prelegere în favoarea

diviziunii muncii determinată de tendinţa naturală a oamenilor de a face schimb

pentru satisfacerea interesului personal. Pentru facilitarea schimburilor, dintr-un

instinct colectiv s-a născut moneda.

Diviziunea muncii în cadrul atelierului sau specializarea lucrătorilor în

anumite operaţiuni este cauza creşterii îndemânării lor şi deci, a sporirii volumului

de produse obţinute de ei. Pentru a ilustra acest adevăr, Smith dă ca exemplu

manufactura pentru producerea acelor cu gămălie în care întregul proces

tehnologic era divizat în 18 operaţiuni distincte, executate de tot atâţia lucrători

sau fiecare lucrător executa cel mult 2-3 operaţiuni, având drept rezultat sporirea

productivităţii fiecăruia dintre ei de câteva zeci de ori. Astfel, Smith constată că

productivitatea muncii este mult mai mare în industrie decât agricultură.

La creşterea productivităţii muncii contribuie pe lângă sporirea

îndemânării muncitorilor şi alţi doi factori: Economisirea timpului – timpul se pierde prin trecerea unui lucrător de

la o operaţiune la alta;

Inventarea de maşini şi răspândirea progresului tehnic.

De asemenea, Smith subliniază importanţa specializării şi în domeniul

gândirii teoretice respectiv al ştiinţei şi cercetării ştiinţifice. În concepţia lui Smith,

„fiecare individ capătă mai multă experienţă în ramura sa specială, realizează mai

multă muncă în total şi, prin acestea cantitatea de cunoştinţe îi este considerabil

sporită”2.

Ca urmare a diviziunii muncii şi avantajelor care decurg din specializarea în

muncă, A. Smith a evidenţiat faptul că oricât de grosolane ar fi produsele, ele sunt

rezultatul „muncii comune a unui număr mare de muncitori”, că „fără ajutorul şi

colaborarea multor mii de oameni, nici cea mai neînsemnată fiinţă dintr-o ţară

civilizată nu ar putea fi aprovizionată nici măcar în modul cel mai simplu şi

modest, în care greşit ne închipuim că este”.3

După părerea lui Smith, munca productivă are, trei caracteristici principale: este plătită din capital, se fixează în obiecte materiale (indiferent de

ramura econonomică în care este prestată) şi creează profit sau aduce un spor de

valoare peste cheltuielile de producţie. Pe baza acestor criterii, Smith susţine că

munca muncitorului din industrie sau agricultură este productivă, în timp ce munca

funcţionarului de stat, a preotului, a servitorului casnic este neproductivă. În

consecinţă, un om se îmbogăţeşte întrebuinţând mulţi muncitori, sărăceşte însă

întrebuinţând mulţi servitori casnici.4

Importanţa acestor adevăruri decurge din faptul că toţi locuitorii unei ţări

(productivi, neproductivi şi cei care nu muncesc deloc) sunt întreţinuţi din

producţia totală anuală care, cu excepţia produselor spontane ale pământului,

este rodul muncii productive. Astfel, cu cât este mai mare ponderea muncitorilor

2 Smith, Adam, „Avuţia naţiunilor”, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti , 1962, pagina 113 Smith, Adam, „Avuţia naţiunilor”, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti , 1962, pagina 11, 124 Sută-Stelejan Sultana, „Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană”, editura ALL, Bucureşti, 1994, pagina 86

productivi, cu atât mai mari sunt şansele de creştere a avuţiei naţionale şi deci a

gradului de îmbelşugare a populaţiei.

Sursă a bogăţiei naţionale este, în concepţia lui Smith şi creşterea capitalului. Cu cât capitalul este mai puternic, cu atât se pot produce noi mijloace

de producţie care vor mări productivitatea muncitorilor, vor dezvolta diviziunea

muncii şi deci, avuţia naţională. Dimensiunea capitalului determină producţia şi

proporţiile muncii.Într-o economie bazată pe diviziunea muncii, unde fiecare producător

produce pentru piaţă fără înţelegere prealabilă cu concurenţii săi, problema

esenţială la nivelul întregii economii devine adaptarea ofertei la cerere. După

părerea lui Smith, piaţa se reglează automat fără a fi nevoie de o intervenţie

exterioară, doar prin manifestarea liberă a interesului personal. Când oferta va fi

mai mare decât cererea, producătorii vor reduce oferta, iar când oferta este mai

mică decât cererea, vor spori automat oferta.