AVIZUL CURŢII

24 martie 1995

Aviz emis în temeiul articolului 228 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul CEE

„Competenţa Comunităţii sau a uneia dintre instituţiile sale de a participa la A treia Decizie revizuită a Consiliului OCDE privind tratamentul naţional”

Avizul 2/92

1 Făcând referire la un „acord”, articolul 228 alineatul (6) din tratat utilizează acest termen în sens general, pentru a desemna orice angajament asumat de subiecte de drept internaţional, angajament care are caracter obligatoriu, indiferent de categoria sa formală. 2 Articolul 91 din regulamentul de procedură nu poate fi aplicat în legătură cu funcţia consultativă, încredinţată Curţii prin articolul 228 din tratat. Scopul articolului 91 este de a permite Curţii să se pronunţe asupra anumitor excepţii şi incidente procedurale, înainte ca părţile să se angajeze în dezbaterea fondului cauzei. În mod evident, un astfel de obiectiv lipseşte din cadrul procedurii de emitere a unui aviz. Cu toate acestea, atunci când un stat membru sau o instituţie autorizată să prezinte observaţii formulează obiecţii împotriva admisibilităţii cererii, este de competenţa Curţii să examineze dacă cererea este admisibilă. 3 Avizul Curţii poate fi solicitat în temeiul articolului 228 alineatul (6) din tratat, în special, în privinţa unor chestiuni care privesc repartizarea între Comunitate şi statele membre a competenţelor de a încheia un anumit acord cu ţări terţe. Faptul că anumite probleme ridicate într-o cerere de emitere a unui aviz pot să fie soluţionate prin introducerea altor căi de atac şi, în special, prin introducerea unei acţiuni în anulare, în temeiul articolului 173 din tratat, nu poate avea ca efect excluderea posibilităţii sesizării Curţii în prealabil, în temeiul articolului 228. Astfel, se impune ca această procedură să fie admisă pentru toate chestiunile care pot fi supuse aprecierii judiciare, în măsura în care acestea sunt de natură a ridica îndoieli privind validitatea materială sau formală a acordului prin raportare la tratat. 4. Norma privind tratamentul naţional, consacrată în Declaraţia ţărilor membre OCDE privind investiţiile internaţionale şi întreprinderile multinaţionale, la care face trimitere A treia Decizie a Consiliului OCDE privind tratamentul naţional, se referă la situaţia întreprinderilor, indiferent de sectorul lor de activitate, care funcţionează, în special prin intermediul filialelor şi sucursalelor, pe teritoriul statelor membre ale Comunităţii şi care sunt deţinute sau controlate de resortisanţi ai altor ţări membre OCDE. Având în vedere domeniul său de aplicare, această normă priveşte, în principal, condiţiile de participare a întreprinderilor, aflate sub control străin, la viaţa economică internă a statelor membre în care acestea funcţionează, condiţii care sunt reglementate prin normele pieţei interne a Comunităţii, dar se aplică totuşi şi condiţiilor pentru participarea acestora la schimburile comerciale între statele membre şi ţări terţe, condiţii care fac obiectul politicii comerciale comune a Comunităţii. Prin urmare, articolul 113 din tratat nu poate să confere Comunităţii competenţa exclusivă de a participa la A treia Decizie.

5. Acordurile internaţionale în domeniul transporturilor intră sub incidenţa politicii comune în domeniul transporturilor şi nu a politicii comerciale comune. Astfel, în măsura în care aceasta priveşte condiţiile în care întreprinderile aflate sub control străin sunt implicate în transporturile internaţionale către şi din ţările terţe, norma privind tratamentul naţional, consacrată prin Declaraţia ţărilor membre OCDE privind investiţiile internaţionale şi întreprinderile multinaţionale, la care face trimitere A treia Decizie a Consiliului OCDE privind tratamentul naţional, se află în afara sferei de aplicare a articolului 113 din tratat. 6 Competenţa externă exclusivă a Comunităţii nu decurge ipso facto din puterea sa de a stabili norme pe plan intern. Statele membre, indiferent dacă acţionează individual sau colectiv, îşi pierd dreptul de a contracta cu ţările terţe numai pe măsură ce şi atunci când există norme comune care ar putea fi afectate de aceste obligaţii. Deşi, în anumite domenii de activitate, vizate de A treia Decizie a Consiliului OCDE privind tratamentul naţional, Comunitatea a adoptat, în special în temeiul articolului 57 alineatul (2) şi al articolelor 75, 84 şi 100 din Tratatul CE, măsuri care pot servi drept temei competenţei externe exclusive, aceste măsuri nu reglementează toate activităţile pe care le vizează decizia menţionată. În concluzie, Comunitatea este competentă să participe la a treia decizie, însă această competenţă nu acoperă toate domeniile vizate de decizia respectivă, rezultatul fiind că o competenţă partajată este împărţită cu statele membre. 7. Deşi articolul 235 din tratat îi permite Comunităţii să acopere orice insuficienţă în cadrul puterilor care îi sunt conferite, explicit sau implicit, în scopul îndeplinirii obiectivelor sale, acest articol nu poate, în sine, să confere o competenţă exclusivă Comunităţii pe plan internaţional. Cu excepţia cazului în care puteri interne, şi a fortiori puterea care decurge din articolul 235, pot să fie exercitate în mod efectiv numai în acelaşi timp cu competenţe externe în scopul îndeplinirii obiectivelor tratatului care nu pot fi atinse doar prin stabilirea unor norme autonome, competenţa internă poate să dea naştere unei competenţe externe exclusive doar dacă este exercitată.

AVIZUL 2/92 AL CURŢII DE JUSTIŢIE

24 martie 1995

Curtea de Justiţie a fost sesizată cu o cerere de emitere a unui aviz, care a fost depusă la grefa Curţii la 4 septembrie 1992, cerere formulată de Regatul Belgiei, în temeiul articolului 228 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul CEE [încorporat, în esenţă, în articolul 228 alineatul (6) din Tratatul CE], conform căruia: „Consiliul, Comisia sau un stat membru pot solicita în prealabil avizul Curţii de Justiţie cu privire la compatibilitatea acordului preconizat cu dispoziţiile prezentului tratat. Acordul, care a făcut obiectul unui aviz negativ din partea Curţii de Justiţie, poate intra în vigoare numai în condiţiile stabilite, după caz, la articolul 236.”

I – Prezentarea cererii de emitere a unui aviz Prin această cerere, guvernul belgian, reprezentat de domnul J. Devadder, director administrativ în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Comerţului exterior şi Cooperării pentru Dezvoltare, în calitate de agent, asistat de domnul J. V. Louis, consilier al directorului, şef al Serviciului juridic al Băncii Naţionale din Belgia, a solicitat avizul Curţii privind competenţa Comunităţii sau a uneia din instituţiile sale de a participa la A treia Decizie revizuită a Consiliului Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică privind tratamentul naţional (denumite în continuare „a treia decizie” şi respectiv „OCDE”). Curţii i s-a solicitat, în special, să emită avizul asupra cu privire la următoarele întrebări: „– Este justificat dublul temei juridic (articolele 57 şi 113) propus de Comisie pentru decizia Consiliului referitoare la participarea Comunităţii la a treia decizie? – În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, care este temeiul juridic corect? – Competenţa Comunităţii de a participa la a treia decizie exclude participarea statelor membre sau este justificată o participare «mixtă»?” A treia decizie se înscrie în cadrul activităţilor OCDE, care vizează să faciliteze investiţiile internaţionale şi, în special, să asigure tratamentul naţional întreprinderilor controlate de resortisanţi ai unei ţări membre OCDE, în cazul în care acestea îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei alte ţări membre OCDE. Această decizie a fost adoptată de Consiliul OCDE în cursul lunii decembrie 1991. Textul său a fost anexat la cererea de emitere a avizului.

II – Procedură În conformitate cu articolul 107 alineatul (1) din regulamentul de procedură al Curţii, cererea de emitere a unui aviz a fost comunicată Consiliului şi statelor membre. Au fost prezentate observaţii scrise de către guvernul elen, reprezentat de domnii N. Mavrikas şi V. Kontolaimos, consilieri juridici adjuncţi în cadrul Consiliului Juridic de Stat, de către guvernul spaniol, reprezentat de domnul A. Navarro González, director general pentru coordonarea juridică şi instituţională comunitară şi de doamna R. Silva de Lapuerta, abogado del Estado, din cadrul Serviciului de contencios comunitar, de către guvernul francez, reprezentat de domnul J.-P. Puissochet, director al Direcţiei juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, şi de doamna C. de Salins, director adjunct în Direcţia juridică din cadrul aceluiaşi minister, de către guvernul olandez, reprezentat de domnul A. Bos, consilier juridic în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, de către guvernul Regatului Unit, reprezentat de domnişoara S. Cochrane, de la Treasury Solicitor's Department, asistată de domnul D. Wyatt, barrister, de către Consiliu, reprezentat de domnii J.-C. Piris, jurisconsult, şi de R. Torrent, membru al Serviciului juridic, şi de către Comisie, reprezentată de domnii J.-L. Dewost, director general al Serviciului juridic, şi J. Sack, consilier juridic. La cererea sa, Parlamentului, reprezentat de domnii J. Campinos, jurisconsult, J. Schoo şi J. Pantalis, membri ai Serviciului juridic, i s-a permis să prezinte observaţii. Guvernul belgian, reprezentat de domnii J. Devadder şi J. V. Louis, guvernul danez, reprezentat de domnul P. Biering, consilier juridic în Ministerul Afacerilor Externe, guvernul german, reprezentat de domnul E. Röder, Ministerialrat în Ministerul Federal al Economiei, guvernul elen, reprezentat de domnii V. Kontolaimos şi P. Stangos, profesor universitar, guvernul spaniol, guvernul francez, reprezentate de doamnele E. Belliard, director adjunct în cadrul Direcţiei juridice din Ministerul Afacerilor Externe, şi C. de Salins, şi de domnul H. Renié, secretar adjunct principal în acelaşi minister, în calitate de agenţi, guvernul olandez, reprezentat de domnul A. Bos, guvernul portughez, reprezentat de domnul L. Fernandes, director al Direcţiei juridice de pe lângă Direcţia Generală Afaceri Comunitare, şi de doamna L. Duarte, consilier în cadrul direcţiei respective, Guvernul Regatului Unit, reprezentat de J. E. Collins, de la Treasury Solicitor's Department, asistat de M. Wyatt, Consiliul, reprezentat de domnii J. C. Piris şi R. Torrent, Comisia, reprezentată de domnii J.-L. Dewost şi J. Sack, şi de domnii P. J. Kuyper şi T. Christoforou, membri ai Serviciului juridic, şi Parlamentul, reprezentat de domnii G. Garzon Clariana, jurisconsult, şi J. Schoo, au prezentat observaţii orale în şedinţa publică comună în cadrul prezentei proceduri şi procedurii de aviz 1/94, care a avut loc la 11 octombrie 1994. La 2 decembrie 1994, avocaţii generali au fost ascultaţi de Curte în camera de consiliu, în conformitate cu articolul 108 alineatul (2) din regulamentul de procedură.

III – Examinarea deciziei 1. Faptele premergătoare OCDE este succesoarea Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (denumită în continuare „OECE”). În temeiul articolului 231 din Tratatul CEE, Comunitatea trebuia să stabilească o strânsă colaborare cu OECE. Prin urmare, aceasta a participat la crearea OCDE în 1960. În temeiul Protocolului adiţional nr. 1, prevăzut la articolul 13 din Convenţia de instituire a OCDE, reprezentarea Comunităţilor în cadrul acestei organizaţii este stabilită în conformitate cu dispoziţiile tratatelor comunitare; Comisia CEE, Comisia Euratom, precum şi Comisia Înaltei Autorităţi CECO, participă la lucrările OCDE. Prin urmare, Comunitatea, fără a fi membru al OCDE, a participat la lucrările acestei organizaţii încă de la început. În ceea ce priveşte adoptarea deciziilor care sunt obligatorii pentru membri, Consiliul şi Comisia, în acord cu OCDE, au stabilit, în 1988, o procedură ad-hoc. S-a convenit că, în cazul în care măsura propusă priveşte chestiuni care intră în competenţa Comunităţii, statul membru care deţine preşedinţia Consiliului trebuie să facă o declaraţie, prin care să atragă atenţia celorlalţi membri ai OCDE cu privire la această situaţie şi la necesitatea acceptării deciziei de către Comunitate. Comisia trebuie să facă o declaraţie suplimentară de acceptare a măsurii respective, în numele Comunităţii, şi să consilieze membrii OCDE cu privire la cerinţa de a îndeplini procedurile comunitare necesare, dacă acestea nu au fost încă îndeplinite. După îndeplinirea procedurilor respective, Comisia trebuie să informeze OCDE cu privire la aceasta. Activităţile OCDE privind investiţiile internaţionale au condus, pe de o parte, la adoptarea, în 1961, a Codului privind liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi a Codului privind liberalizarea operaţiunilor curente invizibile, care, începând de atunci, au fost îmbunătăţite periodic. Este vorba despre măsuri cu caracter obligatoriu, care privesc investiţiile străine iniţiale directe, dreptul de stabilire şi restricţiile impuse investitorilor nerezidenţi. Pe de altă parte, aceste măsuri au condus la adoptarea „Instrumentului consolidat privind tratamentul naţional” (denumit în continuare, „instrumentul consolidat”), privind tratamentul întreprinderilor stabilite sub control străin. Acesta este compus din două părţi, şi anume, pe de o parte, Secţiunea revizuită referitoare la tratamentul naţional, care este prevăzut în Declaraţia din 21 iunie 1976 privind investiţiile internaţionale şi întreprinderile multinaţionale (denumită în continuare „declaraţia revizuită”), şi, pe de altă parte, deciziile anexate la aceasta, inclusiv a treia decizie, care face obiectul prezentei cereri de emitere a unui aviz. Prin declaraţia revizuită, care are un caracter politic, ţările membre OCDE îşi manifestă intenţia de a acorda întreprinderilor deja stabilite pe teritoriul lor şi controlate de resortisanţi ai altei ţări membre un tratament care să nu fie mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază, în aceleaşi condiţii, întreprinderile naţionale, sub rezerva anumitor excepţii sau derogări. Deciziile anexate la declaraţia revizuită, inclusiv a treia decizie, sunt obligatorii pentru ţările membre, care nu s-au abţinut atunci când respectivele decizii au fost adoptate. A treia decizie abrogă şi înlocuieşte A doua Decizie revizuită a Consiliului OCDE privind tratamentul naţional din 17 mai 1984.

2. Conţinutul deciziei Articolul 1 din a treia decizie instituie o procedură de notificare a OCDE cu privire la toate măsurile adoptate de membri şi care constituie excepţii de la tratamentul naţional, precum şi orice altă măsură care are repercusiuni asupra tratamentului naţional. Într-o notă de subsol se precizează că termenul „membri” se referă la toate părţile la decizie. În temeiul articolului 2, OCDE examinează periodic şi, în principiu, de cel puţin trei ori pe an excepţiile şi celelalte măsuri care îi sunt notificate. Examinările au ca scop să ajute membrii să îşi retragă excepţiile şi, de regulă, acestea au loc pentru fiecare ţară în parte. Articolul 3 autorizează orice membru să sesizeze OCDE în cazul în care consideră că alt membru a menţinut, introdus sau reintrodus măsuri contrare angajamentelor în materie de tratament naţional. În temeiul articolelor 4 şi 5, Comitetul privind investiţiile internaţionale şi întreprinderile multinaţionale studiază toate chestiunile referitoare la interpretarea sau aplicarea celei de a treia decizii sau a altor acte ale Consiliului OCDE referitoare la tratamentul naţional. Acesta este responsabil, în special, cu procedurile de examinare, instituite la articolele 1, 2 şi 3. Articolul 6 prevede că decizia trebuie să fie revizuită în termen de trei ani. În temeiul articolului 7, decizia în cauză, precum şi orice decizie ulterioară de modificare a acesteia, este deschisă pentru aderarea Comunităţii Economice Europene. În cele din urmă, anexa A la decizie enumeră excepţiile la tratamentul naţional, notificate de membri în temeiul articolului 1. 3. Procedura de aprobare în numele Comunităţii La recomandarea Comisiei, la data de 28 mai 1990, Consiliul a autorizat-o să negocieze în cadrul OCDE o decizie referitoare la tratamentul naţional. La 27 noiembrie 1991, Comisia a transmis Consiliului o comunicare referitoare la rezultatele negocierilor pe care le desfăşurase în cadrul OCDE cu privire la instrumentul tratamentului naţional, precum şi o propunere de decizie întemeiată pe articolele 57 şi 113 din Tratatul CEE, referitoare la participarea Comunităţii la a treia decizie. Consiliul a fost invitat: „i) să autorizeze Comisia să declare, în numele Comunităţii, că, la principiile Declaraţiei guvernelor statelor membre OCDE din 21 iunie 1976 privind investiţiile internaţionale şi întreprinderile multinaţionale, aderă Comunitatea; ii) să declare, în conformitate cu procedura convenită cu OCDE, că, după îndeplinirea procedurilor interne, Comunitatea intenţionează să participe la a treia decizie revizuită a Consiliului OCDE; iii) să adopte [propunerea de decizie].” Atunci când cea de-a treia decizie a fost adoptată de către Consiliul OCDE, reprezentantul Regatului Ţărilor de Jos, stat membru care exercita la vremea respectivă preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, a atras atenţia asupra faptului că, în măsura în care decizia privea aspecte care intrau în competenţa Comunităţii, aceasta urma să aibă caracter

obligatoriu pentru statele membre, după aderarea Comunităţii. Reprezentantul Comisiei a declarat că, după îndeplinirea procedurilor comunitare necesare, Comunitatea intenţiona să adere la cea de-a treia decizie şi că aceasta se asocia, în privinţa aspectelor care intrau în competenţa sa, la secţiunea referitoare la tratamentul naţional din declaraţia revizuită. La 13 ianuarie 1992, Consiliul a consultat Parlamentul în cadrul procedurii de cooperare, în conformitate cu articolele 57 şi 113 din tratat. La 13 noiembrie 1992, Parlamentul a adoptat, după prima lectură din cadrul procedurii de cooperare, o rezoluţie legislativă, prin care exprima avizul său favorabil şi propunea adăugarea unui considerent.

IV – Expunerea sumară a observaţiilor scrise, prezentate de către guverne şi instituţii 1. Cu privire la admisibilitatea anumitor documente şi a anumitor informaţii Consiliul susţine că cererea de aviz utilizează fără autorizaţia Consiliului anumite documente interne ale acestuia şi informaţii confidenţiale privind discuţiile din cadrul grupurilor sale de lucru. Acest lucru reprezintă o încălcare a articolului 18 din Regulamentul de procedură al Consiliului. Prin urmare, Curtea este invitată să nu ţină seama de aceste elemente. 2. Cu privire la admisibilitatea cererii de emitere a unui aviz Guvernul belgian, bazându-se pe Avizul 1/75 din 11 noiembrie 1975 („Standard pentru costurile locale” Rec. p. 1355) şi pe Avizul 1/78 din 4 octombrie 1979 („Acord internaţional privind cauciucul natural” Rec. p. 2871), susţine că procedura consultativă, care are un caracter excepţional, prevăzută la articolul 228 din tratat, trebuie să îi permită Curţii să soluţioneze toate problemele legate de compatibilitatea materială sau formală a acordului avut în vedere, cu scopul de a evita orice contestaţie ulterioară, de natură să aducă atingere prestigiului internaţional al Comunităţii. Anularea sau declararea nulităţii deciziei de încheiere a unui acord internaţional ar putea să paralizeze aplicarea acestuia în ordinea juridică a Comunităţii, ceea ce ar avea, fără îndoială, repercusiuni pe plan internaţional. Mai exact, problemele referitoare la baza juridică a actului de participare a Comunităţii la un acord internaţional ar putea să influenţeze repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre. În orice caz, Avizele 1/75 şi 1/78, citate anterior, demonstrează că intenţia Curţii nu este de a interpreta restrictiv obiectul cererii în temeiul articolului 228 din tratat. Guvernul elen formulează rezerve privind competenţa Curţii de a se pronunţa cu privire la baza juridică a actului de încheiere a unui acord internaţional de către Comunitate. Este necesar să se facă o distincţie între încheierea unui acord pe plan internaţional şi procedura comunitară internă, care conduce la decizia de încheiere a acordului. Examinarea de către Curte a compatibilităţii cu tratatul ar trebui să privească doar primul element, având în vedere că cel de al doilea ţine exclusiv de sfera de acţiune internă a Comunităţii. Procedura de aviz de la articolul 228 din tratat are un caracter excepţional. Scopul acesteia este de a permite exclusiv soluţionarea problemei compatibilităţii cu tratatul a clauzelor din

acordul examinat şi nu poate să fie extinsă la alegerea bazei juridice, care trebuie vizată în actul de încheiere a acordului. În avizele 1/75 şi 1/78, citate anterior, Curtea nu a abordat direct această problemă: a insistat mai degrabă asupra chestiunii competenţei respective a Comunităţii şi a statelor membre de a participa la un acord internaţional. Conform guvernului spaniol, din articolul 228 din tratat reiese că se limitează din două puncte de vedere competenţa de aviz a Curţii. În primul rând, aceasta poate să se pronunţe doar cu privire la acordul internaţional avut în vedere şi nu referitor la orice altă dispoziţie a dreptului comunitar. În al doilea rând, avizul poate să facă referire numai la compatibilitatea acordului cu tratatul, cu excluderea oricărui alt element. Actul intern, care priveşte încheierea unui acord internaţional, ar putea să facă obiectul unei acţiuni în anulare, în temeiul articolului 173 din tratat. În schimb, unicul scop al procedurii de aviz, prevăzută la articolul 228 din tratat, este verificarea prealabilă a compatibilităţii cu tratatul a unui acord avut în vedere, pentru a evita asumarea, de către Comunitate, a unor obligaţii internaţionale contrare propriilor norme constituţionale. Prevăzând faptul că acordul, care a făcut obiectul unui aviz negativ din partea Curţii, nu poate să intre în vigoare decât în condiţiile stabilite la articolul 236 din tratat, articolul 228 implică faptul că avizul Curţii nu poate să fie decât negativ sau pozitiv cu privire la compatibilitatea acordului cu tratatul şi, în niciun caz, nu trebuie să facă referire la baza juridică ce trebuie să fie reţinută pentru încheierea acordului. Pe de altă parte, această interpretare este confirmată de lectura articolului 107 din regulamentul de procedură. În plus, anularea de către Curte a actului de încheiere a unui acord internaţional, din cauza alegerii greşite a bazei juridice, nu presupune niciunul din riscurile evocate de Curte în Avizul 1/75 al acesteia, citat anterior, având în vedere că angajamentul internaţional al Comunităţii nu este contestat. În conformitate cu articolul 176 din tratat, este de competenţa Consiliului să adopte o nouă decizie, întemeiată pe baza juridică precizată în hotărâre. În cele din urmă, analizarea avizelor deja emise, în temeiul articolului 228 din tratat, scoate în evidenţă faptul că, adoptând o noţiune, în sens larg, a termenului „acord internaţional” şi extinzând analiza compatibilităţii la toate normele tratatului şi la toate chestiunile care ar putea să dea naştere la îndoieli cu privire la validitatea acordului în lumina tratatului, Curtea nu a intenţionat niciodată să se pronunţe cu privire la o normă de drept intern comunitar sau la temeiul juridic al deciziei de încheiere a acordului. Guvernele francez şi olandez se bazează pe judecata Curţii pentru a soluţiona problema admisibilităţii cererii de aviz. Guvernul Regatului Unit are îndoieli privind competenţa Curţii de a se pronunţa cu privire la problemele care vizează să stabilească o bază juridică adecvată pentru participarea Comunităţii la acord. Pe de altă parte, acesta consideră că, în speţă, nu este vorba despre competenţa comunitară şi că competenţa paralelă a statelor membre poate să fie demonstrată cu uşurinţă, fără să se facă referire la chestiunea bazei juridice. Avizele 1/75 şi 1/78, citate anterior, conţin anumite elemente de natură să sprijine admisibilitatea prezentei cereri. Cu toate acestea, în niciunul din avizele emise până în prezent, Curţii nu i s-a cerut să se pronunţe cu privire la baza adecvată pentru încheierea unui acord internaţional avut în vedere. Aceasta a abordat chestiunea respectivă numai în măsura în

care soluţionarea acesteia era necesară pentru a înlătura orice incertitudine cu privire la competenţa Comunităţii sau a statelor membre de a participa la acordul în cauză. Procedura excepţională, prevăzută la articolul 228 din tratat, vizează să evite situaţia în care Curtea este nevoită să anuleze sau să considere lipsit de validitate un acord internaţional, sau, cel puţin, actul comunitar de încheiere sau de punere în aplicare a acordului respectiv după încheierea sa. Or, o incertitudine în ceea ce priveşte baza juridică adecvată pentru un astfel de act comunitar nu ar putea da naştere unor astfel de dificultăţi, deoarece aceasta nu ar putea cauza conflicte nerezolvabile între relaţiile externe ale Comunităţii şi ordinea sa juridică internă. Acest lucru reiese, în special, din hotărârea din 27 septembrie 1988, Comisia/Consiliul (165/87, Rec. p. 5545), privind baza juridică reţinută pentru decizia Consiliului referitoare la încheierea Convenţiei internaţionale privind sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, precum şi a protocolului său de modificare a acesteia, şi din hotărârea din 26 martie 1987, Comisia/Consiliul (45/86, Rec. p. 1493), în care Curtea a anulat două regulamente ale Consiliului privind aplicarea unor preferinţe tarifare generalizate, din motive întemeiate pe absenţa unei baze juridice corecte şi a unei motivaţii, dar a hotărât că efectele regulamentelor anulate trebuie să fie declarate definitive, în temeiul articolului 174 al doilea paragraf din tratat. În cele din urmă, guvernul Regatului Unit consideră că, în cazul în care cererea este admisibilă în măsura în care aceasta are ca scop să pună capăt unei veritabile stări de incertitudine în ceea ce priveşte competenţa respectivă a Comunităţii şi a statelor membre de a participa la acordul avut în vedere, acest lucru nu ar trebui să afecteze admisibilitatea întrebărilor referitoare la baza juridică. Consiliul îşi exprimă opinia numai cu privire la admisibilitatea cererii de aviz. Acesta invită Curtea să aplice, prin analogie, articolele 91, 92 şi 38 din regulamentul de procedură şi să declare că cererea nu este admisibilă. Aplicarea, în cazul procedurilor necontencioase, a acestor dispoziţii, care, prin însuşi textul lor, vizează proceduri contencioase, este necesară pentru a le asigura un efect util şi are la bază un precedent, şi anume ordonanţa din 21 octombrie 1982, K./Germania şi Parlamentul (233/82, Rec. p. 3637). O astfel de soluţie se impune în speţă, având în vedere că întrebările adresate Curţii nu au obiect şi că cererea de aviz deturnează de la scopul său procedura instituită prin articolul 228 din tratat. Consiliul acordă atenţie analizei obiectului cererii şi descrierii procedurii comunitare de adoptare a actului de încheiere a deciziei. Acesta afirmă că conţinutul cererii şi primele două întrebări adresate Curţii nu privesc probleme legate de competenţa Comunităţii sau a instituţiilor sale, ci problema, foarte diferită, a alegerii bazei juridice a actului intern, în temeiul căruia Comunitatea decide să îşi asume angajamente pe plan internaţional. A treia întrebare adresată Curţii priveşte, în conformitate cu textul acesteia, probleme referitoare la competenţa dintre Comunitate şi statele sale membre, dar formularea acestei întrebări nu este justificată de nici un argument din textul cererii de aviz. Consiliul subliniază că propunerea prezentată de Comisie nu are în vedere o participare în comun a Comunităţii şi a statelor membre la a treia decizie şi că aceasta presupune şi alt aspect, şi anume participarea Comunităţii la declaraţia revizuită a guvernelor statelor membre OCDE, care priveşte mai multe domenii, inclusiv tratamentul naţional. În noiembrie 1991, Consiliul a acceptat să se declare în cadrul OCDE dorinţa Comunităţii de a se asocia la instrumentul privind tratamentul naţional, dar această decizie priveşte doar secţiunea din declaraţia revizuită consacrată tratamentului naţional. Pe de altă parte, declaraţiile adresate OCDE de către reprezentanţii Regatului Ţărilor de Jos şi ai Comisiei nu

implică, în acest stadiu, niciun angajament juridic şi pot fi asimilate, cel mult, cu semnarea unui acord internaţional sub rezerva ratificării. În cele din urmă, faptul că o declaraţie OCDE nu are forţă juridică obligatorie nu implică faptul că asocierea Comunităţii cu o astfel de declaraţie nu necesită o bază juridică sau o verificare a competenţelor comunitare. Prin urmare, procedurile comunitare în curs ar trebui să permită nu doar adoptarea unor decizii cu privire la asumarea unor angajamente juridice pe plan internaţional, dar şi definirea şi formalizarea angajamentelor politice anunţate în cadrul OCDE. De asemenea, Consiliul subliniază că cererea de aviz a fost formulată înainte ca avizul Parlamentului să fie emis în prima etapă a procedurii de cooperare şi într-un moment în care discuţiile în vederea adoptării unei poziţii comune a Consiliului nici nu începuseră provizoriu, în aşteptarea avizului Parlamentului. După aceste remarci introductive, Consiliul aminteşte distincţia între acordul internaţional, care conţine angajamente pe care Comunitatea le poate asuma sau nu, pe de o parte, şi decizia internă de încheiere a acordului, pe de altă parte. Doar primul dintre aceste acte reglementează relaţiile între Comunitate şi celelalte părţi contractante şi conţine angajamente internaţionale care pot fi incompatibile cu tratatul. Din acest motiv, articolul 228 din tratat vizează numai acordul internaţional şi nu decizia de încheiere a acordului, astfel cum reiese clar din redactarea acestuia. Avizul Curţii nu poate să fie decât negativ sau pozitiv şi, în primul caz, acordul poate să intre în vigoare numai după renegocierea sa, pentru ca acesta să devină compatibil cu tratatul, sau după modificarea tratatului. Alegerea bazei juridice reflectă o logică diferită şi nu are nicio legătură cu revizia tratatului, deoarece, indiferent de baza juridică reţinută, s-a admis deja faptul că Comunitatea dispune de competenţele necesare pentru a încheia acordul. Din acest motiv, compatibilitatea acordului cu tratatul intră sub incidenţa acţiunii în anulare, în temeiul articolului 173, cât şi sub incidenţa procedurii de aviz de la articolul 228 din tratat, în vreme ce alegerea bazei juridice a deciziei interne de încheiere a acordului nu poate să facă decât obiectul unei acţiuni în anulare. În cazul în care Curtea ar permite o astfel de acţiune, decizia sa nu ar avea repercusiunile grave în planul relaţiilor internaţionale, evocate în avizul 1/75, citat anterior, deoarece instituţiile ar putea şi ar trebui, în conformitate cu articolul 176 din tratat, să aprobe din nou decizia de încheiere a acordului, în temeiul bazei juridice pe care Curtea o consideră adecvată. Între timp, Curtea ar putea să aplice, prin analogie, articolul 174 al doilea paragraf din tratat, care, conform textului său, nu se aplică decât regulamentelor, pentru a conserva efectele deciziei anulate. Trimiterile la avizele 1/75 şi 1/78, citate anterior, conţinute în cererea de aviz, nu sunt pertinente. Deşi, în aceste cauze, Curtea a examinat temeiul specific al competenţelor comunitare, în temeiul diverselor articole din tratat, a procedat astfel deoarece a fost sesizată cu privire la problemele referitoare la împărţirea competenţelor comunitare şi a competenţelor naţionale. Aceste probleme intră sub incidenţa procedurii de aviz şi, conform Consiliului, nu pot să fie soluţionate decât prin analizarea dispoziţiilor din tratat pe care se bazează competenţele comunitare, ceea ce nu este cazul în speţă. Problema alegerii bazei juridice pentru încheierea unui acord se ridică numai în cazul în care natura acţiunii Comunităţii pe plan internaţional poate să varieze şi să presupună exercitarea unor competenţe comunitare diferite, în funcţie de domeniile acoperite. Cu toate acestea, cu condiţia ca acordul să fie compatibil cu tratatul, alegerea bazei juridice ţine, într-un astfel de caz, de competenţa organului legislativ, sub rezerva unui control a posteriori al Curţii.

În cazul celei de a treia decizii, care acoperă toate domeniile care afectează poziţia juridică a întreprinderilor, organului legislativ i se oferă o varietate de opţiuni, în vederea stabilirii sferei de aplicare a participării Comunităţii. Este necesar să se stabilească, în special, dacă această participare trebuie să fie globală sau la fiecare caz în parte, dacă aceasta trebuie să fie asociată cu rezerve şi, după caz, dacă trebuie să fie legată numai de domeniile în care Comunitatea şi-a exercitat deja competenţa pe plan intern, sau să fie extinsă la domeniile competenţelor sale virtuale. În acest ultim caz, ar trebui să se stabilească limite între angajamentele comunitare şi angajamentele statelor membre. Aceste dificultăţi ar creşte dacă s-ar lua în calcul şi participarea Comunităţii la declaraţia revizuită, care, datorită legăturii cu a treia decizie, ar trebui să facă, de asemenea, obiectul unei luări de poziţie din partea organului legislativ al Comunităţii. Consiliul consideră că, în toate cazurile posibile, nu poate fi contestată posibilitatea unei participări comune a Comunităţii şi a statelor membre la a treia decizie, având în vedere faptul că esenţa sa, şi anume regimul aplicabil întreprinderilor, nu ţine de competenţa exclusivă a Comunităţii sau a statelor membre. Nici propunerea Comisiei, nici cererea de aviz a Regatului Belgiei nu contestă această participare comună. În concluzie, primele două întrebări, adresate de Regatul Belgiei, nu au obiect, având în vedere că organul legislativ comunitar nu a definit încă scopul şi conţinutul acţiunii comunitare. O luare de poziţie a Curţii, cu privire la baza juridică ce trebuie reţinută, ar aduce atingere acestor alegeri politice. Răspunsul la a treia întrebare depinde de răspunsul care trebuie dat la primele două şi, prin urmare, nici acesta nu poate fi admis. Chiar şi luată în considerare izolat, întrebarea privind caracterul exclusiv sau mixt al participării comunitare nu are obiect, deoarece competenţa statelor membre nu fost niciodată contestată. Nici măcar din cererea de aviz nu reiese nicio îndoială cu privire la această chestiune. Prin urmare, singurul motiv pentru includerea celei de-a treia întrebări este de a justifica cererea de aviz în temeiul articolului 228 din tratat şi al jurisprudenţei Curţii, ceea ce ar constitui un abuz de procedură. Comisia observă, în primul rând, că a treia decizie, în calitate de act cu caracter obligatoriu, destinat să producă efecte în afara OCDE, constituie un acord între Comunitate şi ţările terţe sau o organizaţie internaţională, fără să fie necesar să se stabilească identitatea exactă a celeilalte părţi contractante. În al doilea rând, aceasta susţine că alegerea bazei juridice adecvate poate, ca atare, să fie supusă Curţii, în vederea emiterii unui aviz prealabil în temeiul articolului 228 din tratat, astfel cum se indică în avizele 1/75 şi 1/78, citate anterior. O astfel de soluţie este necesară cu scopul de a evita complicaţiile pe plan internaţional care ar putea rezulta fie din anularea de către Curte a actului de încheiere a acordului, datorită alegerii greşite a bazei juridice, fie din imposibilitatea de a aplana divergenţele cu privire la această alegere. În speţă, Comunitatea s-a angajat faţă de OCDE să aplice a treia decizie, dar conflictul privind baza juridică o împiedică să respecte acest angajament, dat fiind că Consiliul nu este în măsură, din lipsa unanimităţii cerute pentru a modifica propunerea Comisiei, să adopte actul necesar în acest scop. În cele din urmă, în cazul prezentei cereri, întrebările privind baza juridică sunt strâns legate de a treia întrebare adresată de Regatul Belgiei. În special, dacă baza juridică, ce trebuie reţinută, presupune o competenţă exclusivă a Comunităţii, aceasta ar trebui să adopte singură decizia şi nu împreună cu statele membre. Pe baza avizului 1/78, citat anterior, o astfel de întrebare este, în orice caz, admisibilă.

Parlamentul precizează că participarea sa la prezenta procedură de aviz are scopul exclusiv de a-şi proteja prerogativele în cadrul procesului decizional comunitar. În aceste condiţii, Parlamentul se bazează pe judecata Curţii în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de aviz. 3. Cu privire la temeiul juridic care trebuie reţinut pentru participarea Comunităţii la a treia decizie Guvernul belgian remarcă faptul că instrumentul consolidat acoperă o gamă largă de situaţii care intră sub incidenţa unor domenii foarte diferite, inclusiv transporturile, pescuitul, fiscalitatea şi achiziţiile publice. Din acest motiv, Comisia a ales articolul 57 din tratat ca bază orizontală, care se află în amonte faţă de diversele domenii specifice vizate, precum şi articolul 113 din tratat, invocat, de asemenea, datorită legăturilor strânse şi influenţelor reciproce dintre investiţiile străine şi schimburile comerciale. Conform guvernului belgian, jurisprudenţa Curţii a permis identificarea unor criterii care trebuie aplicate în vederea alegerii unei baze juridice corecte. Curtea a precizat, în special, că recurgerea la articolul 235 din tratat nu este justificată decât în măsura în care nicio altă dispoziţie din tratat nu conferă instituţiilor competenţa necesară pentru adoptarea actului în cauză (Hotărârea din 26 martie 1987, Comisia/Consiliul, citată anterior; Hotărârea din 30 mai 1989, Comisia/Consiliul, 242/87, Rec. p. 1425, şi Hotărârea din 29 martie 1990, Grecia/Consiliul, C-62/88, Rec. p. 1-1527). Articolul 235 nu poate să fie considerat drept o dispoziţie „prinde tot”, care ar permite să se renunţe la baze juridice multiple, care presupun alte cerinţe procedurale. Într-adevăr, Curtea ţine seama de faptul că aplicarea diverselor norme procedurale poate să aibă consecinţe asupra conţinutului actului (Hotărârea din 26 martie 1987, Comisia/Consiliul, citată anterior; Hotărârea din 2 februarie 1989, Comisia/Consiliul, 275/87, Rec. p. 259 – publicaţie sumară – şi Hotărârea din 29 martie 1990, Grecia/Consiliul, citată anterior). În ceea ce priveşte articolul 113 din tratat, guvernul belgian aminteşte, în primul rând, că, în conformitate cu avizul 1/75, citat anterior, noţiunea de politică comercială are acelaşi conţinut, indiferent dacă se aplică în sfera de acţiune internaţională a unui stat sau în cea a Comunităţii. Această noţiune-cheie exclude orice tentaţie de a adopta o interpretare restrictivă. De asemenea, pentru a ajunge la includerea acordurilor privind produsele de bază din cadrul politicii comerciale comune, raţionamentul dezvoltat de Curte în avizul 1/78, citat anterior, ar putea să fie transpus, cu uşurinţă, în domeniul serviciilor, ţinând seama de importanţa acestuia în schimburile comerciale internaţionale. În cele din urmă, pentru a stabili regimul aplicabil unui acord internaţional, este necesar să se ia în considerare obiectul său esenţial; prin urmare, faptul că acesta poate acoperi domenii specifice nu trebuie să conducă la adoptarea unor norme specifice pentru încheierea acestuia, care diferă de cele din acord în ansamblul său. Guvernul elen remarcă faptul că subiectele vizate de instrumentul consolidat intră sub incidenţa unor domenii diverse, precum fiscalitatea, ocuparea forţei de muncă, protecţia mediului, activitatea industrială, achiziţiile publice sau transporturile. Prin urmare, dispoziţia de la articolul 57 din tratat nu poate să fie considerată ca fiind o bază „orizontală”, care include domenii variate şi independente, care, în anumite cazuri, intră sub incidenţa unor dispoziţii specifice din tratat, sau, în alte cazuri, se situează în afara unei politici comunitare bine stabilite. Fiind vorba despre articolul 113 din tratat, se ştie că enumerarea de la alineatul (1), a unei serii de măsuri de politică comercială, are un caracter indicativ şi că dispoziţiile tratatului referitoare la politica comercială trebuie să fie interpretate în sens larg, astfel încât să includă

măsurile legate indirect de schimburile comerciale (Hotărârea din 12 iulie 1973, Massey-Ferguson, 8/73, Rec. p. 897; Avizele 1/75 şi 1/78, citate anterior). Cu toate acestea, nu se poate susţine că tratamentul naţional din domeniul investiţiilor se înscrie în cadrul relaţiilor strânse şi al unui regim de interacţiune cu schimburile comerciale. Într-adevăr, investiţiile care intră sub incidenţa sectorului terţiar al producţiei nu pot să fie incluse în noţiunea de politică comercială. În plus, schimburile de mărfuri cu ţările terţe nu sunt, în mod necesar, rezultatul unei investiţii anterioare. În cele din urmă, a treia decizie priveşte un ansamblu de obligaţii atât de specifice, încât nu există nicio legătură, chiar şi indirectă, cu politica comercială comună. Conform guvernului elen, este necesar, prin urmare, să se reţină ca bază juridică articolul 235 din tratat, fără ca acest lucru să contravină caracterului subsidiar al acestei dispoziţii. Obiectivul celei de-a treia decizii diferă de scopul urmărit de fiecare din bazele juridice speciale, care pot fi găsite în tratat. Guvernul spaniol nu se pronunţă cu privire la fondul întrebărilor legate de baza juridică. Guvernul francez consideră că instrumentul consolidat nu intră sub incidenţa domeniului politicii comerciale şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa articolului 113 din tratat. Fără să definească în termeni abstracţi noţiunea de politică comercială comună, Jurisprudenţa Curţii i-a conferit acesteia un conţinut larg şi variabil. Acest lucru reflectă faptul că sfera de aplicare a negocierilor internaţionale s-a extins progresiv, atât în privinţa sectoarelor, cât şi a instrumentelor, pe măsură ce s-au obţinut progrese în cadrul acestor negocieri. Astfel cum reiese din avizul 1/78 şi din hotărârea din 26 martie 1987, Comisia/Consiliul, citate anterior, o măsură intră în sfera politicii comerciale numai în cazul în care, dacă este adoptată separat de statele membre, aceasta riscă să compromită posibilitatea Comunităţii de a realiza o politică comercială comună şi ar putea să antreneze direct devierea traficului comercial între statele membre cu bunuri care provin din ţările terţe sau sunt destinate ţărilor terţe. Or, Scopul instrumentului consolidat nu este să influenţeze schimburile comerciale transfrontaliere, ci să favorizeze exercitarea, într-o anumită ţară, a activităţilor economice de către neresortisanţi. Chiar dacă tratamentul naţional ar putea să afecteze indirect curentele de schimburi comerciale, aceste măsuri nu pot să fie considerate instrumente ale politicii comerciale; în caz contrar, această noţiune ar fi extinsă pentru a include toate competenţele, de exemplu, în materie monetară. În plus, instrumentul consolidat nu priveşte direct investiţiile străine, ci discriminarea între agenţii economici stabiliţi într-o ţară, în funcţie de cetăţenia lor sau de originea capitalului, ceea ce nu ţine de politica comercială a unui stat şi, prin urmare, nici de politica comercială comună. Comisia nu a reuşit să demonstreze că tratamentul egal va avea consecinţe importante în domeniul schimburilor comerciale cu ţările terţe. Dimpotrivă, măsurile comunitare, care pot să fie afectate de instrumentul consolidat, sunt cele care au drept bază juridică articolele 57 (acces la credit local), 84 (transporturi aeriene), 98 (armonizare fiscală), 100 şi 100 A (armonizare, în special, în domeniul contractelor de achiziţii publice) şi nu măsurile adoptate în temeiul articolului 113 din tratat. Având în vedere că tratamentul naţional nu este de natură să afecteze schimburile comerciale şi nici să compromită posibilitatea Comunităţii de a duce o politică comercială coerentă, articolul 113 din tratat nu constituie, prin urmare, o bază juridică adecvată.

Astfel, guvernul francez a luat în considerare recurgerea la o bază juridică unică, articolul 235 din tratat. Acesta nu a intenţionat să nu ţină seama de jurisprudenţa Curţii, care îi conferă dispoziţiei în cauză un caracter total subsidiar, ci, dimpotrivă, să o aplice, deoarece, dacă raţionamentul Curţii din Hotărârea din 11 iunie 1991, „dioxid de titan” Comisia/Consiliul (C-300/89, Rec. p. 1-2867), ar trebui să se aplice actelor convenţionale, articolul 235 pare a fi singura bază juridică adecvată. În conformitate cu jurisprudenţa „AETR” (Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, 22/70, Rec. p. 263) şi cu Avizul 1/76, din 26 aprilie 1977, („Fondul european pentru dezafectarea navelor de navigaţie interioară”, Rec. p. 741), în absenţa unor dispoziţii exprese ale tratatului, competenţa externă a Comunităţii ar putea să fie dedusă din competenţele sale interne de a acţiona. A treia decizie ar afecta actele comunitare întemeiate pe dispoziţii diferite, şi anume articolul 57 alineatul (2), articolele 99, 100, 100 A şi 130 S din tratat. Or, niciunul din domeniile acoperite nu poate să fie identificat ca o componentă principală şi preponderentă în raport cu celelalte. Pe de altă parte, articolele aplicabile din tratat conţin norme diferite, atât în ceea ce priveşte votarea în cadrul Consiliului, cât şi în ceea ce priveşte modalităţile de participare a Parlamentului. Din hotărârea „dioxid de titan”, citată anterior, reiese că respectivele baze juridice combinate sunt de natură să videze de substanţa sa procedura de cooperare şi că, prin urmare, este necesar să se aleagă, din rândul bazelor juridice avute în vedere, cea mai adecvată. Dar, în speţă, nu există nicio dispoziţie sau grup de dispoziţii care să permită includerea eficientă a sferei de aplicare a celorlalte dispoziţii. O astfel de situaţie este echivalentă cu cea în care se dovedeşte necesară realizarea unei acţiuni a Comunităţii, în contextul funcţionării pieţei comune, care reprezintă unul din obiectivele Comunităţii, deşi tratatul nu a prevăzut competenţele necesare în acest scop. Prin urmare, participarea Comunităţii la a treia decizie poate să se întemeieze exclusiv pe articolul 235 din tratat, cu scopul de a furniza un răspuns empiric la ceea ce ar fi putut să pară drept un impas juridic. Cu toate acestea, guvernul francez are îndoieli cu privire la pertinenţa uneia dintre ipotezele esenţiale ale acestui raţionament, şi anume transpunerea jurisprudenţei „dioxid de titan” la încheierea acordurilor internaţionale. Pe de o parte, noua versiune a articolului 228 din Tratatul CE, astfel cum rezultă din Tratatul privind Uniunea Europeană, permite să se facă distincţia clară între două categorii de acorduri: cele care sunt încheiate cu avizul conform al Parlamentului şi cele care sunt încheiate după consultarea Parlamentului. Pe de altă parte, în anumite cazuri, precum cel în speţă, transpunerea jurisprudenţei „dioxid de titan” s-ar putea confrunta cu imposibilitatea de a găsi, din rândul diverselor baze juridice, una sau mai multe baze, care pot să acopere integral acordul. Guvernul francez consideră că această problemă nu s-ar rezolva dacă s-ar aplica jurisprudenţa „AETR”, astfel încât competenţa Comunităţii să fie întemeiată nu pe dispoziţiile care constituie bazele juridice ale actelor comunitare afectate de instrumentul consolidat, ci pe articolele care îi conferă Comunităţii competenţe în ceea ce priveşte resortisanţii statelor membre în materie de tratament naţional. Articolul 54 alineatul (2) şi articolul 57 alineatul (2) din tratat sunt luate în considerare, dar nu acoperă toate măsurile vizate, în special în materie fiscală. Prin urmare, este necesar să se adauge articolele 99 (pentru fiscalitatea indirectă) şi 100 (pentru fiscalitatea directă) din tratat. În măsura în care aceste dispoziţii au în vedere aplicarea procedurii de cooperare, în cazul articolului 54 alineatul (2), şi a regulii unanimităţii, în cazul articolelor 99 şi 100, aplicarea lor cumulată ar fi, de asemenea, contrară jurisprudenţei „dioxid de titan”.

În concluzie, guvernul francez consideră că, în cazul în care jurisprudenţa „dioxid de titan” ar fi aplicată în speţă, participarea Comunităţii la a treia decizie ar trebui să se întemeieze pe articolul 235 din tratat. În caz contrar, baza juridică adecvată ar fi reprezentată de articolele 54, 99 şi 100 din tratat. Conform guvernului olandez, există o serie de factori de legătură între a treia decizie şi diverse politici comunitare, având în vedere natura procedurală a deciziei în cauză şi efectul orizontal al principiului tratamentului naţional. Printre aceste politici se numără, în special, articolele 75 şi 84 (transporturi), 92 şi 93 (ajutoare), 98 şi 99 (impozite directe şi indirecte) şi 100 A (piaţa internă, inclusiv contractele de achiziţii publice) din tratat. Articolul 57 din tratat este mai puţin pertinent, având în vedere că dispoziţiile din tratat privind stabilirea nu vizează întreprinderile din ţări terţe, care fac obiectul celei de-a treia decizii. În plus, declaraţia revizuită exclude din sfera de aplicare a principiului tratamentului naţional admiterea investiţiilor străine sau condiţiile de stabilire a întreprinderilor. În mod similar, articolul 113 din tratat nu poate să fie luat în considerare. Evident că a treia decizie ar putea să aibă implicaţii în privinţa relaţiilor comerciale ale Comunităţii cu ţările terţe, dar aceasta nu vizează, în mod expres, să reglementeze aceste relaţii. Pe de altă parte, aceasta acoperă nu numai circulaţia mărfurilor, ci şi prestarea de servicii. Având în vedere că diferitele elemente de legătură, care au fost deja precizate, considerate separat sau combinate, nu îi conferă Comunităţii competenţa necesară pentru a participa la a treia decizie şi că elementul referitor la politica comercială are, cel mult, un caracter accesoriu, guvernul olandez concluzionează că numai articolul 235 din tratat poate să constituie baza juridică a deciziei care trebuie să fie adoptată. Guvernul Regatului Unit consideră că baza juridică adecvată pentru participarea Comunităţii la a treia decizie se găseşte la articolul 57 alineatul (2), articolul 75 şi articolul 84 alineatul (2) din tratat. Articolele 52 şi 57 din tratat au ca obiect, în special, să garanteze că societăţile vizate la articolul 58 din tratat pot să îşi exercite activitatea pe teritoriul statelor membre, fără discriminare pe motiv de cetăţenie. Egalitatea de tratament, prevăzută la aceste articole, are o sferă de aplicare amplă, astfel cum reiese din Programul general pentru eliminarea restricţiilor privind libertatea de stabilire din 18 decembrie 1961 ((JO 1962, 2, p. 36) şi din jurisprudenţa Curţii (Hotărârile din 18 iunie 1985, Steinhauser, 197/84, Rec. p. 1819; din 28 ianuarie 1986, Comisia/Franţa, 270/83, Rec. p. 273; din 10 iulie 1986, Segers, 79/85, Rec. p. 2375). Sectorul transporturilor este singurul care nu intră sub incidenţa articolului 52 şi următoarele, deoarece titlul „transporturi” constituie un lex specialis în materie. Prin urmare, competenţa externă de a participa la a treia decizie decurge din bazele juridice interne ale articolului 57 alineatul (2) şi ale articolelor 75 şi 84, în conformitate cu jurisprudenţa „AETR”, citată anterior. În schimb, nici articolul 235 şi nici articolul 113 din tratat nu constituie baze adecvate pentru participarea la decizia în cauză. Articolul 235 ar putea să fie exclus, deoarece, deşi decizia reglementează numeroase aspecte, toate sunt reglementate de articolele 52-58 din tratat şi nu este necesar să se recurgă la dispoziţiile tratatului, care privesc, de exemplu, fiscalitatea sau ajutoarele de stat. Articolul 113 poate să fie exclus din aceleaşi motive, în ciuda legăturilor

dintre investiţiile străine şi comerţ, sau în ciuda faptului că anumite aspecte ale tratamentului naţional (de exemplu, accesul la cotele de import) privesc politica comercială. În cele din urmă, hotărârea „AETR”, citată anterior, confirmă faptul că competenţa externă a Comunităţii poate să decurgă din normele interne ale tratatului, chiar dacă acordul care trebuie încheiat priveşte activităţile unor întreprinderi din ţări terţe din interiorul Comunităţii. Comisia subliniază, cu titlu preliminar, că baza juridică ce trebuie reţinută pentru participarea Comunităţii la a treia decizie este cea care ar fi trebuit să fie reţinută pentru adoptarea instrumentului consolidat în ansamblul său, dacă acesta ar fi avut forma unui act cu caracter obligatoriu. Într-adevăr, aspectele privind procedura, care fac obiectul celei de-a treia decizii, ar trebui să fie definite în raport cu norma fundamentală care se află la baza tuturor dispoziţiilor. Prin urmare, este necesar să se analizeze toate obligaţiile impuse Comunităţii de către instrumentul consolidat. Comisia prezintă apoi trăsăturile marcante ale evoluţiei negocierilor comerciale internaţionale. În perioada postbelică, acestea s-au concentrat pe probleme care privesc accesul la piaţa de export, astfel cum reiese, în special, din acordul de bază al GATT şi din rezultatele primelor „runde” de negocieri din acest cadru. Cu toate acestea, începând cu sfârşitul anilor 70, problemele accesorii şi conexe au căpătat o importanţă mai mare, deoarece, între timp, a fost recunoscut rolul acestora în legătură cu schimburile efectuate în cadrul a ceea ce se numeşte generic „terms of trade”. Condiţiile şi posibilităţile de schimburi comerciale nu depind numai de instrumentele clasice tarifare şi cantitative privind mărfurile, ci şi serviciile şi oportunităţile de investiţii legate de schimburile comerciale (transporturi, asigurări, bănci, comercializare, marketing, publicitate, servicii post-vânzare, transferuri de capital), care încep să ocupe un loc primordial, într-o perioadă în care instrumentele tarifare şi cantitative tradiţionale pierd teren, ca rezultat al eforturilor de liberalizare. Practica comunitară confirmă faptul că expresia „comerţ internaţional” este utilizată, de acum înainte, într-un sens larg, care include serviciile [a se vedea articolul 185 din A patra Convenţie ACP-CEE, încheiată prin Decizia 91/400/CECO, CEE a Consiliului şi a Comisiei, din 25 februarie 1991 (JO L 229, p. 1)]. Acest lucru reflectă realitatea vieţii economice, care dezvăluie o permeabilitate crescândă între furnizarea de bunuri şi prestarea de servicii. În anumite cazuri, utilizatorii pot avea acces la un echipament, fie prin intermediul serviciilor pe care le cumpără, fie prin achiziţionarea echipamentului respectiv. În alte cazuri, livrările de mărfuri sunt însoţite de cumpărarea unor servicii noi, conexe (consultare, post-vânzare, întreţinere, software). În cazul prelucrării datelor, programele de calculator pot fi livrate împreună cu aparatul, sau sub forma unui serviciu (transmisiuni prin cablu sau transmiterea de programe prin semnale). În cazul anumitor forme de achiziţionare, precum leasingul, partea de „bunuri” şi partea de „servicii” sunt atât de strâns legate încât este aproape imposibil să se facă o distincţie între ele. În mod logic, centrul de gravitate al negocierilor din cadrul GATT s-a deplasat considerabil şi, în Runda Uruguay, aspectele legate de normele referitoare la accesul la piaţă au devenit preponderente. Un alt exemplu este furnizat de codul de conduită pentru conferinţele maritime, elaborat în cadrul UNCTAD (Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare), care împarte piaţa unui anumit serviciu (transportul maritim), în funcţie de schimburile de mărfuri. Datorită acestei interconexiuni, a devenit aproape imposibilă negocierea unui acord comercial numai pentru schimburile de mărfuri. De fiecare dată, ar trebui să se ţină seama de concesiile reciproce din cele două sectoare ale bunurilor şi serviciilor, având în vedere că avantajele dintr-un sector ar putea să compenseze sacrificiile consimţite în celălalt.

Pe baza acestor considerente, Comisia consideră că refuzul de a recunoaşte, în cazul în speţă, pertinenţa articolului 113 din tratat drept bază juridică este întemeiat pe o concepţie depăşită a politicii comerciale comune, care urmăreşte să limiteze acest articol la instrumente care reglementează direct importurile şi exporturile. Or, încă din avizul 1/78, citat anterior, Curtea a respins această concepţie îngustă, întemeiată pe date care predominau încă în anii 50. În aceste condiţii, faptul că instrumentul consolidat are un impact destul de scăzut asupra normelor care reglementează schimburile de mărfuri nu este hotărâtor. În continuare, Comisia analizează efectele acordării unui tratament naţional întreprinderilor stabilite în Comunitate, dar controlate de cetăţeni sau întreprinderi din ţări terţe. Aceste întreprinderi pot avea o activitate de producţie de mărfuri sau de prestare de servicii, sau ambele în acelaşi timp, şi pot avea forma unei societăţi autonome, unei filiale cu personalitate juridică proprie sau unei sucursale. Pentru primele două categorii, tratamentul naţional, acordat de Comunitate întreprinderilor din ţările membre OCDE, a fost deja realizat, în mare măsură, prin intermediul articolului 58 din tratat. Instrumentul consolidat are, cu siguranţă, un impact asupra instrumentelor clasice, care reglementează schimburile de mărfuri, în ceea ce priveşte, în special, accesul întreprinderilor din ţările terţe la licenţele de import sau de export, prevăzute de legislaţia comunitară, în calitate de instrumente ale politicii comerciale. În măsura în care aceste întreprinderi participă, în condiţii egale, la operaţiunile de import şi export, întreprinderile respective, datorită relaţiilor privilegiate pe care le menţin cu ţările lor de origine, cresc volumul schimburilor comerciale cu acestea. Acest efect asupra schimburilor comerciale este chiar obiectivul esenţial al acordării tratamentului naţional. În aceste condiţii, articolul 113 din tratat reprezintă, cu siguranţă, o bază juridică adecvată şi chiar necesară pentru adoptarea actului propus, care constituie unul din „instrumentele mai elaborate”, în conformitate cu avizul 1/78, citat anterior, de care Comunitatea ar trebui să dispună pentru a-şi conduce politica comercială. Pe de altă parte, această abordare nu este recentă, având în vedere că reflectă o practică bine stabilită a statelor de a reglementa, în acordurile lor comerciale, aspecte care privesc atât schimburile comerciale cu mărfuri, cât şi schimburile comerciale de servicii. Aceeaşi abordare a fost urmată de Comunitate în anii 70, cu ocazia încheierii a numeroase acorduri de reglementare a celor două sectoare, fără a face distincţie între ele. Deşi articolul 113 din tratat reprezintă, prin urmare, conform Comisiei, o bază adecvată pentru adoptarea deciziei propuse, ar fi necesari factori suplimentari pentru a stabili dacă această dispoziţie constituie singura bază valabilă. Iniţial, Comisia a susţinut această poziţie, dar ulterior a acceptat baza dublă, reprezentată de articolele 57 şi 113, într-un spirit de conciliere în ceea ce priveşte Consiliul şi pentru a ţine seama de interesele Parlamentului. În aceste condiţii, sub rezerva propunerii sale, Comisia prezintă Curţii, în primul rând, argumentele care pledează în favoarea recurgerii exclusive la baza juridică de la articolul 113, ceea ce corespunde convingerii sale esenţiale. Această teză implică faptul că politica comercială comună reglementează nu doar aspecte care privesc schimburile de mărfuri, precum şi investiţiile şi serviciile legate de acestea, ci şi schimburile de servicii în sens larg. Cazul în speţă nu obligă Curtea să examineze dacă toate formele de schimburi de servicii intră în sfera de aplicare a articolului 113. Instrumentul consolidat, care nu priveşte decât activităţile întreprinderilor deja stabilite, se aplică numai

prestărilor de servicii efectuate prin intermediul unei unităţi (sau asistate de o unitate), excluzând prestările care nu sunt oferite astfel şi serviciile furnizate clienţilor care se deplasează spre o altă ţară, pentru a beneficia de serviciile respective. Cu toate acestea, ar fi practic imposibil să fie disociată categoria care priveşte direct serviciile de ansamblul aspectelor legate de schimburile internaţionale de servicii. Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă viziunea dinamică asupra politicii comerciale comune, schiţată de Curte în Avizul 1/78, citat anterior, poate să includă, în general, un întreg sector de activităţi, pentru care nu există o practică stabilită până în prezent. În această privinţă, doctrina se împarte în trei mari curente de opinie. O primă poziţie extremă, care este pe cale de dispariţie, limitează articolul 113 la schimburile de mărfuri şi, cel mult, la aspectele accesorii şi conexe. Curentul de mijloc permite depăşirea cadrului strict al schimburilor de mărfuri, dar adoptă o abordare selectivă în privinţa sectoarelor reglementate, care includ, în special, serviciile. O a treia teză consideră că articolul 113 reglementează toate relaţiile economice externe ale Comunităţii. Prima tendinţă este întemeiată pe o abordare pur istorică şi sistematică a problemei. Politica comercială comună apare în cadrul general al tratatului ca fiind componenta externă a uniunii vamale, fapt confirmat, la prima vedere, de articolele 3, 9, 10 şi 110 din tratat. Totuşi, acestei teze i se opune considerentul că tratatul nu conţine nicio definiţie a politicii comerciale, că dispoziţiile referitoare la uniunea vamală şi la politica comercială comună se află la o distanţă considerabilă unele faţă de celelalte în cadrul tratatului şi că acesta, încheiat pentru o perioadă nedeterminată, urmăreşte obiective care depăşesc cu mult realizarea unei simple uniuni vamale între statele membre. Toate aceste considerente au determinat marea majoritate a autorilor să respingă teza minimalistă în favoarea abordării dinamice, aleasă de Curte. Unii dintre autorii celei de-a doua tendinţe fac distincţie între schimburile de servicii, care sunt incluse în sfera de aplicare a politicii comerciale comune, şi libertatea de stabilire, care este exclusă din aceasta. Totuşi, această distincţie este artificială: ar conduce la divizarea artificială a sectorului serviciilor, într-un moment în care, pe plan internaţional şi, în special, în cadrul GATT, câştigă teren o abordare globală, şi ar determina tratarea situaţiilor egale în mod discriminatoriu. În cauza de faţă, Comunitatea ar putea, în cadrul politicii comerciale, să acorde un tratament naţional comercianţilor din ţări terţe, care îşi exercită activitatea în Comunitate, fără să aibă o unitate proprie, dar nu ar putea să acorde un astfel de tratament comercianţilor care dispun deja de o unitate în Comunitate. Un astfel de rezultat nu poate decât să deconcerteze. În schimb, argumente foarte convingătoare pledează în favoarea includerii oricărei forme de prestare de servicii în politica comercială comună. Pe de o parte, acest lucru răspunde evoluţiei noţiunii de politică comercială pe plan internaţional. Pe de altă parte, o astfel de soluţie ia în considerare faptul că, pe plan intern, toate aspectele care privesc schimburile de servicii ţin de competenţa comunitară. Prin urmare, situaţia este similară cu cea a uniunii vamale, în cadrul căreia realizarea pieţei comune în privinţa circulaţiei mărfurilor a necesitat, de la bun început, un regim comercial comun faţă de statele nemembre. Deşi tratatul nu a prevăzut, în mod expres, o componentă externă integrală în privinţa schimburilor de servicii, acest lucru se datorează faptului că sectorul în cauză avea o importanţă relativ secundară la vremea respectivă, ceea ce nu mai este cazul în prezent. Atunci când nevoia de a reglementa, în termeni mai globali, componenta externă a sectorului serviciilor devine mai acută, ar fi total neadecvată reţinerea unei baze juridice, ale cărei mecanisme decizionale variază considerabil în raport cu cele aplicabile în materie de mărfuri, având în vedere că o astfel de soluţie ar aduce atingere capacităţii Comunităţii de a acţiona

rapid, eficient şi coerent în cele două sectoare. În consecinţă, ar trebui să fie aleasă aceeaşi bază juridică, şi anume articolul 113, pentru cele două sectoare, cu excepţia cazului în care tratatul prevede o bază juridică foarte specifică, precum articolul 28 sau articolul 103 alineatul (4), pentru mărfuri, şi articolul 59 alineatul (2), pentru prestatorii de servicii care provin dintr-o ţară terţă, stabiliţi deja în Comunitate. În subsidiar, Comisia consideră că, în cazul în care Curtea nu ar reţine articolul 113 drept singura bază juridică pentru participarea Comunităţii la a treia decizie, adăugarea articolului 57 ar fi suficientă pentru reglementarea tuturor aspectelor referitoare la normele privind stabilirea şi schimburile de servicii, care nu sunt reglementate de articolul 113. În speţă, aplicarea simultană a criteriilor care rezultă din jurisprudenţa „AETR” şi din Avizul 1/76, citate anterior, permite reglementarea, ţinând seama de o bază unică din tratat, tuturor aspectelor orizontale şi generale din relaţiile externe, care privesc libertatea de stabilire şi schimburile de servicii. Jurisprudenţa „AETR” ar putea să fie aplicată în cazul de faţă, chiar dacă aceasta a fost elaborată de Curte în domeniile politicilor comune. Singurul lucru care contează este existenţa unei competenţe pe plan intern, în vederea realizării unui anumit obiectiv, astfel cum reiese şi din practica instituţiilor. Nici faptul că articolul 57 prevede, în principiu, doar adoptarea unor norme aplicabile în cadrul Comunităţii nu este relevant, având în vedere că această situaţie este tocmai cea în care se aplică jurisprudenţa „AETR”. În cele din urmă, deşi articolul 58 din tratat nu extinde la sucursale tratamentul comunitar acordat întreprinderilor din ţările terţe, constituite sub forma unei societăţi, în conformitate cu dreptul unui stat membru, acest lucru nu înseamnă că este interzisă acordarea unui astfel de tratament, prin intermediul unui act întemeiat pe articolul 57. Cu titlu mai secundar, Comisia susţine că articolul 100 A alineatul (1) din tratat ar putea să fie adăugat la articolul 113, drept bază juridică a deciziei propuse. Conform principiilor jurisprudenţei „AETR”, articolul 100 A ar trebui să permită introducerea şi în relaţiile externe a diverselor aspecte ale pieţei interne. O acţiune comunitară consecventă în materie de tratament naţional este esenţială, în cadrul pieţei interne, pentru a evita demersurile izolate din partea statelor membre, care pot să denatureze condiţiile concurenţei şi să conducă la o situaţie în care să li se ofere condiţii şi mai favorabile întreprinderilor din ţările terţe, cu scopul de a atrage investiţiile acestora. În orice caz, este exclusă recurgerea la articolul 235 din tratat. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, această dispoziţie nu poate să fie reţinută ca bază juridică decât în cazul în care nu există nicio altă bază specifică. Curtea a precizat, în hotărârea din 27 septembrie 1988, Comisia/Consiliul, citată anterior, că recurgerea la acest articol nu este justificată în cazul în care un act întemeiat în mod adecvat pe o altă dispoziţie din tratat poate să afecteze alt act întemeiat pe articolul 235 din tratat. Parlamentul aminteşte opiniile deja exprimate în avizul său emis după prima lectură, în cadrul procedurii de cooperare care trebuia să conducă la adoptarea deciziei propuse. Dubla bază juridică, reprezentată de articolele 57 şi 113 din tratat, este necesară deoarece punerea în aplicare a politicii comunitare în materie de acces la activităţile independente şi la exercitarea acestora implică încheierea unor acorduri externe, care asigură o dezvoltare echilibrată a acestei politici. Articolul 52 teza a treia şi articolul 57 alineatul (2) din tratat îi atribuie Comunităţii competenţe clare, cu scopul de a elimina progresiv restricţiile privind libertatea de stabilire, în special, a întreprinderilor din ţările terţe, prevăzute la articolul 58, în conformitate cu

jurisprudenţa „AETR”, completată de Hotărârea din 14 iulie 1976, Kramer şi alţii (3/76, 4/76 şi 6/76, Rec. p. 1279), şi de Avizul 1/76, citat anterior. Acest lucru implică faptul că Comunitatea are competenţa de a adopta angajamentele internaţionale necesare pentru realizarea acestui obiectiv. Pe de altă parte, este necesar să se observe că participarea Comunităţii la a treia decizie are ca scop liberalizarea politicilor în privinţa investiţiilor străine directe, în special, în ceea ce priveşte intrarea, stabilirea şi tratamentul întreprinderilor aflate sub control străin şi că libertatea de stabilire acordată acestor întreprinderi contribuie, în special, la dezvoltarea schimburilor intracomunitare. Rezultă că articolul 113 nu poate constitui singura bază juridică pentru participarea la a treia decizie. Adăugarea articolului 57 alineatul (2) din tratat este, în orice caz, necesară şi dispoziţiile tratatului referitoare la transporturi ar putea, eventual, să fie luate în considerare în cazul măsurilor comunitare care constituie excepţii de la tratamentul naţional în acest domeniu. În plus, declaraţia revizuită nu interzice statelor membre să adopte măsurile pe care acestea le consideră necesare pentru menţinerea ordinii publice şi pentru protejarea intereselor lor esenţiale de securitate. Având în vedere că, în temeiul Tratatului CEE, aceste aspecte ţin de competenţa statelor membre, acestea se pot angaja în această privinţă, în cadrul celei de-a treia decizii, ceea ce este incompatibil cu alegerea articolului 113 ca bază juridică pentru participarea Comunităţii la decizia respectivă. Parlamentul susţine, de asemenea, că recurgerea exclusivă la articolul 113, întemeiată pe o interpretare extinsă a acestei dispoziţii, riscă să genereze un prejudiciu grav pentru echilibrul instituţional, în special, în ceea ce priveşte intervenţia parlamentară în cadrul încheierii acordurilor internaţionale. Excluderea totală a participării Parlamentului ar fi contrară voinţei, exprimată în Actul Unic, de a dezvolta Comunitatea într-un sens tot mai democratic, precum şi abordării adoptate de Curte în hotărârea „dioxid de titan”, citată anterior. În cele din urmă, este exclusă recurgerea la articolul 235 din tratat, datorită caracterului subsidiar al acestei dispoziţii. 4. Cu privire la caracterul exclusiv sau mixt al participării Comunităţii la a treia decizie Guvernul belgian subliniază că statele membre ale Comunităţii sunt, de asemenea, membre ale OCDE, în vreme ce Comunitatea nu are acest statut. Astfel, cooperarea strânsă, prevăzută între Comunitate şi OCDE, la articolul 231 din tratat, nu a condus la aderarea Comunităţii la OCDE. Guvernul belgian ridică întrebarea dacă acest lucru justifică o participare mixtă la a treia decizie. Guvernul elen observă că a treia decizie produce efecte în cadrul declaraţiei revizuite, la care Comunitatea nu pare să fi aderat. În plus, anumite aspecte, reglementate de dispoziţiile referitoare la tratamentul naţional, nu intră sub incidenţa politicilor comunitare existente, ci ţin de dreptul naţional. Din acest punct de vedere, pot fi introduse excepţii de la principiul tratamentului naţional, atât la nivel comunitar, câr şi la nivel naţional. În consecinţă, participarea mixtă la a treia decizie este justificată. Guvernul spaniol susţine că, în cursul negocierilor prealabile, cele douăsprezece state membre şi Comisia au convenit să considere că participarea Comunităţii la cea de-a treia decizie nu ridică nicio problemă de compatibilitate cu tratatul, că Comisia dispune de competenţe suficiente în acest scop şi că participarea sa nu o exclude pe cea a statelor membre.

A treia decizie, care priveşte regimul aplicabil întreprinderilor, ţine de competenţa Comunităţii sau a statelor membre, în funcţie de natura comunitară sau naţională a domeniului care trebuie să fie reglementat. Prin urmare, competenţele cu privire la adoptarea acesteia sunt împărţite între Comunitate şi statele membre. Conform guvernului francez, participarea Comunităţii la a treia decizie poate să fie analizată din trei puncte de vedere. În primul rând, articolele 54 şi 57 din tratat îi conferă Comunităţii elemente de competenţă în materie de tratament naţional. În al doilea rând, competenţa Comunităţii rezultă din faptul că există excepţii comunitare de la aplicarea tratamentului naţional, pe care Comunitatea trebuie să le notifice OCDE. În al treilea rând, instrumentul consolidat poate să afecteze, în viitor, posibilitatea Comunităţii de a introduce diferenţe de tratament între societăţile aflate sub control străin şi societăţile controlate de resortisanţi comunitari. Această competenţă comunitară nu exclude, cu toate acestea, competenţa statelor membre. Acestea din urmă îşi păstrează capacitatea de a stabili tipul de tratament care trebuie să fie acordat sucursalelor şi filialelor directe ale societăţilor stabilite în ţări terţe. Pe de altă parte, faptul că articolul 52 din tratat se aplică numai exercitării libertăţii de stabilire în interiorul Comunităţii de către resortisanţii statelor membre nu împiedică statele membre să menţină sau să renegocieze acordurile lor de stabilire cu ţările terţe. Prin urmare, guvernul francez consideră că statele membre şi Comunitatea trebuie să participe împreună la a treia decizie. Guvernul olandez consideră că, având în vedere competenţele statelor membre în materie, participarea lor independentă la a treia decizie este justificată. Guvernul Regatului Unit consideră că nu poate să fie contestată competenţa statelor membre de a participa la a treia decizie, independent de problema bazei juridice care trebuie să fie reţinută pentru participarea Comunităţii. Tratamentul întreprinderilor controlate de resortisanţii din ţările terţe şi care îşi exercită activitatea pe teritoriul statelor membre este reglementat, pe de o parte, de dispoziţiile naţionale şi, pe de altă parte, de dispoziţiile comunitare. Având în vedere că a treia decizie impune anumite obligaţii privind notificarea acestor măsuri, atât statele membre, cât şi Comunitatea au competenţa de a participa la decizie. În plus, obligaţiile respective privind notificarea vizează, în special, măsurile adoptate din motive de ordine publică, de siguranţă publică şi de sănătate publică. Este evident că statele membre sunt competente în materie, în măsura în care tratatul şi, în special, articolele 55, 56, 66, 223 şi 224, le recunoaşte acestora dreptul de a adopta astfel de măsuri, în absenţa unei armonizări comunitare. Consiliul afirmă că posibilitatea unei participări în comun a Comunităţii şi a statelor membre la instrumentul consolidat nu poate să fie contestată şi decurge din însăşi natura acestui instrument. În funcţie de situaţia în care regimul aplicabil întreprinderilor ţine de competenţele comunitare sau de cele naţionale, angajamentele pe plan internaţional pot fi asumate de Comunitate sau, respectiv, de statele membre. Conform Comisiei, dacă articolul 113 din tratat ar fi considerat singura bază juridică pentru adoptarea actului propus, Comunitatea ar avea competenţa exclusivă de a participa la a treia decizie. Această consecinţă ar putea da naştere unei oarecare nesiguranţe, în măsura în care tratamentul naţional nu priveşte exclusiv dispoziţiile comunitare, ci şi dispoziţiile naţionale

referitoare la numeroase domenii, dintre care probabil că unele nu vor face niciodată obiectul unei armonizări. Cu toate acestea, se admite, în general, că un acord încheiat de Comunitate poate să aibă astfel de consecinţe pentru dreptul naţional. Astfel, acordarea de către Comunitate a clauzei naţiunii celei mai favorizate a avut consecinţe asupra aplicării legislaţiilor naţionale, în special, în domeniul vamal, înainte de armonizarea şi unificarea aproape totală a acestui drept. De asemenea, încheierea de către Comunitate a acordului referitor la obstacolele tehnice în calea comerţului [Decizia 80/271/CEE a Consiliului din 10 decembrie 1979 privind încheierea acordurilor multilaterale în urma negocierilor comerciale din 1973-1979 (JO 1980, L 71, p. 1)] a privit domenii care fac obiectul unor dispoziţii naţionale care nu au fost întotdeauna armonizate la nivel comunitar. În orice caz, faptul că statele membre păstrează anumite competenţe pe plan intern nu poate să fie invocat pentru a le conferi, în mod necesar, competenţe externe, ceea ce ar fi echivalent cu admiterea unui raţionament conform căruia Comisia califică AETR „ invers”. În cele din urmă, în măsura în care recurgerea la articolul 57 sau la articolul 100 A, alături de articolul 113, ar fi considerată ca fiind necesară, organul legislativ comunitar ar dispune, în speţă, de o marjă de apreciere, în conformitate cu Avizul 1/76, citat anterior, pentru a-şi asuma toate obligaţiile din cadrul OCDE sau pentru a lăsa loc, într-o oarecare măsură, statelor membre, în domenii nereglementate de legislaţia comunitară. Parlamentul consideră că statele membre au competenţa de a participa, alături de Comunitate, la a treia decizie, dar nu menţionează acest aspect decât în observaţiile privind problema bazei juridice.

Avizul Curţii

I

1 Cererea de emitere a unui aviz, formulată de Regatul Belgiei, în temeiul articolului 228 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul CEE [încorporat, în esenţă, în articolul 228 alineatul (6) din Tratatul CE], priveşte, în acelaşi timp, temeiul juridic care trebuie reţinut pentru decizia Consiliului referitoare la participarea Comunităţii la A treia Decizie revizuită privind tratamentul naţional a Consiliului Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (denumite în continuare „a treia decizie” şi, respectiv, „OCDE”) şi problema stabilirii competenţei exclusive sau partajate a Comunităţii de a participa la decizia în cauză. 2 A treia decizie a fost adoptată în contextul activităţilor OCDE privind tratamentul care trebuie acordat întreprinderilor aflate sub control străin, stabilite pe teritoriul ţărilor membre. Aceasta face parte din ceea ce este cunoscut drept „instrumentul consolidat privind tratamentul naţional”, care este alcătuit, pe de o parte, din secţiunea revizuită referitoare la tratamentul naţional, prevăzută în Declaraţia din 1976 privind investiţiile internaţionale şi întreprinderile multinaţionale (denumită în continuare „declaraţia revizuită”), şi, pe de altă parte, din deciziile anexate la aceasta, mai precis a treia decizie. 3 Prin declaraţia revizuită, ţările membre OCDE şi, în domeniile care intră în competenţa sa, Comunitatea îşi manifestă intenţia de a acorda întreprinderilor, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul lor şi care aparţin unor resortisanţi ai altei ţări membre sau sunt controlate direct sau indirect de aceştia, un tratament la fel de favorabil ca şi cel de care beneficiază, în aceleaşi condiţii, întreprinderile naţionale, sub rezerva anumitor excepţii sau derogări. 4 Prin cea de-a treia decizie, părţile contractante se angajează, în special, să respecte o procedură de notificare şi de examinare, în cadrul OCDE, a măsurilor care reprezintă excepţii de la tratamentul naţional, precum şi orice altă măsură care are repercusiuni asupra tratamentului naţional. 5 La recomandarea Comisiei, Consiliul a autorizat-o pe aceasta, la 28 mai 1990, să negocieze în cadrul OCDE o decizie referitoare la tratamentul naţional. La 27 noiembrie 1991, Comisia i-a adresat Consiliului o comunicare referitoare la rezultatele acestor negocieri, precum şi o propunere de decizie, întemeiată pe articolele 57 şi 113 din tratat, referitoare la participarea Comunităţii la a treia decizie. 6 În decembrie 1991, la adoptarea celei de-a treia decizii de către Consiliul OCDE, reprezentantul Regatului Ţărilor de Jos, stat membru care exercita la vremea respectivă preşedinţia Consiliului Comunităţilor, a indicat că, în măsura în care decizia respectivă privea aspecte care intrau în competenţa Comunităţii, aceasta ar fi avut un caracter obligatoriu pentru statele membre, după aderarea Comunităţii. Cu aceeaşi ocazie, reprezentantul Comisiei a declarat că, după îndeplinirea procedurilor comunitare necesare, Comunitatea intenţiona să adere la cea de-a treia decizie şi că aceasta se asocia, în privinţa aspectelor care intrau în competenţa sa, la secţiunea referitoare la tratamentul naţional din declaraţia revizuită. 7 La 4 septembrie 1992, Regatul Belgiei a prezentat cererea sa de emitere a unui aviz. Întrebările sale sunt formulate după cum urmează:

„– Este justificat dublul temei juridic (articolele 57 şi 113) propus de Comisie pentru decizia Consiliului referitoare la participarea Comunităţii la a treia decizie? – În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, care este temeiul juridic corect? – Competenţa Comunităţii de a participa la a treia decizie exclude participarea statelor membre sau este justificată o participare «mixtă»?”

II 8 Cu titlul introductiv, este necesar să se observe că declaraţia revizuită nu reprezintă un instrument cu forţă juridică obligatorie. În schimb, a treia decizie, care face obiectul prezentei cereri de emitere a unui aviz, are un caracter obligatoriu pentru ţările membre OCDE şi, după aderarea acesteia, pentru Comunitate. Prin urmare, în această etapă, trebuie să fie asimilată unui acord preconizat între Comunitate şi ţările terţe. În Avizul 1/75 din 11 noiembrie 1975 (Rec., p. 1355 şi, în special, p. 1360), Curtea a reţinut că, făcând referire la un „acord”, dispoziţia în cauză utilizează acest termen în sens general, pentru desemnarea oricărui angajament asumat de subiecte de drept internaţional, care are un caracter obligatoriu. Prin urmare, prezenta cerere de emitere a unui aviz vizează, în mod corect, numai a treia decizie. 9 Cu toate acestea, Consiliul a solicitat Curţii să aplice, prin analogie, în special, articolul 91 din regulamentul de procedură şi a ridicat o excepţie de inadmisibilitate a cererii de emitere a unui aviz. Acesta a susţinut, inter alia, că primele două întrebări adresate Curţii nu privesc compatibilitatea celei de-a treia decizii cu tratatul, nici competenţa Comunităţii şi a instituţiilor sale în această privinţă, ci problema temeiului juridic, total diferită şi fără legătură cu sfera de aplicare a procedurii de emitere a unui aviz în temeiul articolului 228 din tratat. Conform acesteia, a treia întrebare priveşte, într-adevăr, repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre. Pe de o parte, răspunsul la această întrebare depinde de răspunsul la primele două întrebări; pe de altă parte, chiar dacă este luat în considerare izolat, problema care priveşte caracterul exclusiv sau partajat al competenţei Comunităţii este lipsită de obiect, din moment ce competenţa statelor membre nu a fost contestată niciodată. Potrivit Consiliului, includerea celei de-a treia întrebări era menită doar să justifice cererea de emitere a unui aviz în temeiul articolului 228 şi, prin urmare, constituie un abuz de procedură. 10 Mai multe guverne care au prezentat observaţii şi-au exprimat, de asemenea, rezervele cu privire la admisibilitatea întrebărilor referitoare la alegerea temeiului juridic al actului de încheiere a unui acord. Guvernul spaniol şi Guvernul Regatului Unit au susţinut, în special, că relevanţa temeiului juridic al unui astfel de act ar putea să fie contestată în cadrul unei acţiuni în anulare, în temeiul articolului 173 din tratat, însă nu poate să fie soluţionată în cadrul procedurii pentru emiterea unui aviz preliminar în temeiul articolului 228. 11 Articolul 91 din regulamentul de procedură nu poate fi aplicat în legătură cu funcţia consultativă, încredinţată Curţii prin articolul 228 din tratat. Scopul articolului 91 este de a permite Curţii să se pronunţe asupra anumitor excepţii şi incidente procedurale, înainte ca părţile să se angajeze în dezbaterea fondului cauzei. În mod evident, un astfel de obiectiv lipseşte din cadrul procedurii de emitere a unui aviz. Prin urmare, Consiliul nu era îndreptăţit să invoce dispoziţiile articolului 91 pentru a ridica o excepţie de inadmisibilitate a cererii de

emitere a unui aviz. Cu toate acestea, având în vedere obiecţiile ridicate, este de competenţa Curţii să examineze dacă cererea de emitere a unui aviz este admisibilă. 12 Astfel cum guvernul belgian a confirmat în şedinţă, cererea de emitere a unui aviz priveşte întinderea, în lumina normelor dreptului comunitar, a competenţelor pe care Comunitatea şi statele membre le au în ceea ce priveşte aspectele care fac obiectul actelor OCDE referitoare la tratamentul naţional, astfel încât răspunsul care urmează a fi oferit la această întrebare depinde de sfera de aplicare a dispoziţiilor comunitare care pot împuternici instituţiile comunitare să participe la a treia decizie. 13 Astfel cum Curtea s-a pronunţat în mod constant, avizul său poate fi solicitat în temeiul articolului 228 din tratat, în special, în privinţa unor probleme care, precum în speţă, privesc repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre (a se vedea, cel mai recent, Avizul 1/94 din 15 noiembrie 1994, Rec., p. 1-5267, punctul 9, şi jurisprudenţa citată). 14 Ca răspuns la obiecţiile ridicate de guvernul spaniol şi de Regatul Unit, este necesar să se observe că faptul că anumite întrebări pot să fie abordate în cadrul altor căi de atac şi, în special, în cadrul unei acţiuni în anulare, în temeiul articolului 173 din tratat, nu constituie un argument care să excludă posibilitatea sesizării Curţii în prealabil, în temeiul articolului 228. Astfel cum Curtea a subliniat în Avizul 1/75, se impune ca această procedură să fie admisă pentru toate întrebările care pot să fie supuse aprecierii judiciare, în măsura în care aceste întrebări sunt de natură a da naştere unor îndoieli privind validitatea materială sau formală a acordului în ceea ce priveşte tratatul. 15 În aceste condiţii, Curtea trebuie să se pronunţe cu privire la prezenta cerere de emitere a unui aviz.

III 16 Consiliul a susţinut, de asemenea, că cererea de emitere a unui aviz utilizează, în mod neautorizat, şi prin încălcarea articolului 18 din regulamentul său de procedură, anumite documente şi informaţii confidenţiale privind activitatea diverselor sale organisme. Acesta i-a cerut Curţii să nu ia în considerare documentele şi informaţiile respective. 17 În această privinţă, Curtea consideră că documentele şi informaţiile respective nu sunt relevante şi, prin urmare, nu este necesar să fie luate în considerare.

IV 18 În cererea sa de emitere a unui aviz, guvernul belgian a susţinut că participarea Comunităţii la a treia decizie intră în competenţa exclusivă pe care Comunitatea o deţine în materie de politică comercială, în temeiul articolului 113 din tratat. Deşi Comisia îi propusese Consiliului să adopte decizia referitoare la participarea Comunităţii la a treia decizie, pe baza articolelor 57 şi 113 din tratat, aceasta a susţinut, de asemenea, în faţa Curţii, teza conform

căreia articolul 113 ar trebui să constituie singurul temei juridic pentru adoptarea actului propus, ceea ce i-ar conferi Comunităţii o competenţă exclusivă în materie. 19 Statele membre care au prezentat observaţii, precum şi Parlamentul European, au afirmat că articolul 113 nu poate să îi confere Comunităţii nicio competenţă în domeniul reglementat de a treia decizie. 20 Având în vedere aceste puncte de vedere contrare, este necesară stabilirea domeniului de aplicare a articolului 113 din Tratatul CE, care, în esenţă, reproduce dispoziţiile articolului 113 din Tratatul CEE, ţinând seama de domeniul care face obiectul celei de-a treia decizii. Prin prisma caracterului pur procedural al acestei decizii, analiza Curţii trebuie să se concentreze pe norma fundamentală la care face referire, şi anume norma privind tratamentul naţional, enunţată la articolul II. 1 din declaraţia revizuită. 21 Această normă priveşte situaţia întreprinderilor, indiferent de sectorul în care îşi desfăşoară activitatea, care funcţionează, în special, prin intermediul filialelor şi sucursalelor, pe teritoriul statelor membre ale Comunităţii, şi care aparţin unor resortisanţi ai altor ţări membre OCDE sau sunt controlate de aceştia. 22 Este necesar să se constate că, în conformitate cu articolul II.4, declaraţia revizuită nu priveşte dreptul ţărilor membre OCDE de a reglementa admiterea investiţiilor străine sau condiţiile de stabilire a întreprinderilor străine. 23 Raportul Comitetului pentru investiţii internaţionale şi întreprinderi multinaţionale [C/MIN(91) 7/ANN2], care a revizuit declaraţia menţionată, face referire, la paragraful 10, la cinci categorii de domenii cărora li se aplică norma privind tratamentul naţional, şi anume măsurile care privesc: 1) achiziţiile publice, 2) ajutoarele şi subvenţiile publice, 3) accesul la finanţarea locală, 4) obligaţiile fiscale şi 5) regimul aplicabil investiţiilor, cu excepţia investiţiilor directe şi a investiţiilor efectuate de sucursale directe, şi anume sucursalele a căror societate-mamă este nerezidentă. 24 Deşi din cele prezentate anterior reiese că norma privind tratamentul naţional vizează, în principal, condiţiile de participare a întreprinderilor, aflate sub control străin, la viaţa economică internă a statelor membre în care acestea funcţionează, este la fel de adevărat că aceasta se aplică, de asemenea, condiţiilor pentru participarea lor la schimburile comerciale între statele membre şi ţările terţe, condiţii care fac obiectul politicii comerciale comune a Comunităţii. 25 În ceea ce priveşte participarea întreprinderilor aflate sub control străin la schimburile intracomunitare, este suficient să se observe că acestea sunt reglementate de normele pieţei interne a Comunităţii şi nu de politica sa comercială comună. 26 Prin urmare, norma privind tratamentul naţional se referă doar parţial la schimburile internaţionale cu ţările terţe: aceasta afectează comerţul intern în aceeaşi măsură ca şi comerţul internaţional sau chiar mai mult. 27 Pe de altă parte, astfel cum Curtea a reţinut la punctele 48-52 din Avizul 1/94, citat anterior, acordurile internaţionale în materie de transporturi intră sub incidenţa politicii comune a transporturilor şi nu a politicii comerciale comune. În măsura în care aceasta priveşte condiţiile în care întreprinderile aflate sub control străin participă la transporturile internaţionale spre sau dinspre ţările terţe, norma privind tratamentul naţional nu intră în sfera de aplicare a articolului 113.

28 Din cele prezentate anterior, reiese că articolul 113 nu îi conferă Comunităţii competenţa exclusivă de a participa la a treia decizie. 29 În subsidiar, Comisia a susţinut că participarea Comunităţii la a treia decizie ar putea avea la bază, în afara articolului 113, articolul 57, şi, în plan mai secundar, articolul 100 A. În ambele cazuri, este necesară aplicarea principiilor care decurg din jurisprudenţa „AETR” (Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, 22/70, Rec., p. 263) şi din Avizul 1/76 din 26 aprilie 1977 (Rec., p. 741), conform cărora, în absenţa unor dispoziţii exprese ale tratatului, competenţa externă a Comunităţii ar putea să fie dedusă din competenţele sale interne de a acţiona. Comisia consideră că, dacă această teză ar fi acceptată, organul legislativ comunitar ar dispune, în speţă, de o marjă de apreciere, pentru a-şi asuma toate obligaţiile din cadrul OCDE sau pentru a oferi o oarecare libertate de acţiune statelor membre, în domenii nereglementate de legislaţia comunitară. 30 Mai multe guverne care au prezentat observaţii, precum şi Parlamentul European, au susţinut că domeniile care fac obiectul celei de-a treia decizii intră sub incidenţa dispoziţiilor din tratat, altele decât articolul 113. Au fost menţionate, în special, articolul 54 alineatul (2), articolul 57 alineatul (2) şi articolele 75, 84, 92, 93, 98, 99, 100 şi 100 A. Guvernele elen, francez şi olandez au susţinut, prin argumente diferite, că este necesar, de asemenea, să se recurgă la articolul 235 din tratat. Guvernele care au prezentat observaţii şi Parlamentul European au convenit să considere că, în orice caz, competenţa de a participa la a treia decizie este împărţită între Comunitate şi statele membre. 31 În această privinţă, din jurisprudenţa Curţii, menţionată ultima dată în Avizul 1/94, citat anterior (punctul 77), rezultă că această competenţă externă exclusivă a Comunităţii nu decurge ipso facto din puterea sa de a stabili norme pe plan intern. Astfel cum a subliniat Curtea în hotărârea „AETR”, citată anterior (punctele 17 şi 18), statele membre, indiferent dacă acţionează individual sau colectiv, îşi pierd dreptul de a contracta obligaţii cu privire la ţările terţe doar pe măsură ce sunt introduse norme comune care ar putea să fie afectate de aceste obligaţii. 32 Este adevărat că, astfel cum Curtea s-a pronunţat în Avizul 1/76, citat anterior, competenţa externă, întemeiată pe competenţele interne ale Comunităţii, poate să fie exercitată fără să fi fost adoptat, în prealabil, vreun act legislativ intern, şi să devină astfel exclusivă. Totuşi, această jurisprudenţă vizează cazul în care încheierea unui acord internaţional este necesară pentru realizarea obiectivelor tratatului, care nu pot fi atinse decât prin stabilirea unor norme autonome (a se vedea Avizul 1/94, citat anterior, punctul 85). Or, nu se contestă că această situaţie nu este valabilă în prezenta cauză. 33 Prin urmare, este necesar să se verifice dacă aspectele reglementate de a treia decizie fac deja obiectul unor acte legislative interne, care presupun clauze referitoare la tratamentul care trebuie acordat întreprinderilor aflate sub control străin, sau care conferă instituţiilor competenţa de a negocia cu ţări terţe, sau care efectuează o armonizare completă a regimului de acces la o activitate independentă. Din jurisprudenţa Curţii (a se vedea, în special, Avizul 2/91, din 19 martie 1993, Rec., p. 1-1061, şi Avizul 1/94, citat anterior) rezultă că, în aceste cazuri, Comunitatea dispune de o competenţă exclusivă pentru a contracta angajamente internaţionale. 34 Este necesar să se sublinieze, pe de o parte, că, deşi Comunitatea a adoptat măsuri care pot servi drept temei pentru o competenţă externă exclusivă, în conformitate cu jurisprudenţa citată anterior, şi care sunt reglementate, în special, de articolul 57 alineatul (2) şi articolele

75, 84 şi 100 A din Tratatul CE, nu se contestă că aceste acte nu reglementează toate domeniile de activitate vizate de a treia decizie. 35 Rezultă că, pentru a participa la a treia decizie, Comunitatea are competenţă, dar că această competenţă nu acoperă toate domeniile vizate de decizia respectivă. 36 Articolul 235, care îi permite Comunităţii să remedieze insuficienţa competenţelor care îi sunt conferite, explicit sau implicit, în scopul realizării obiectivelor sale, nu poate să-i confere, în sine, o competenţă exclusivă Comunităţii pe plan internaţional. Astfel, cu excepţia cazului în care aceasta nu poate să fie exercitată, în mod util, decât în acelaşi timp cu competenţa externă, o competenţă internă nu poate să dea naştere unei competenţe externe exclusive decât dacă aceasta este exercitată. Acest lucru este valabil, a fortiori, şi pentru articolul 235 (a se vedea Avizul 1/94, citat anterior, punctul 89). Pe de altă parte, este necesar să se amintească faptul că, în temeiul unei jurisprudenţe constante, (a se vedea, cel mai recent, Hotărârea din 11 iunie 1991, Regatul Unit şi alţii/Consiliul C-51/89, C-90/89 şi C-94/89, Rec., p. 1-2757, punctul 6), recurgerea la articolul 235 nu este justificată decât în cazul în care nicio altă dispoziţie din tratat nu conferă instituţiilor competenţa necesară pentru adoptarea actului în cauză. În consecinţă,

CURTEA compusă din domnii G. C. Rodríguez Iglesias, preşedinte, F. A. Schockweiler, P. J. G. Kapteyn şi C. Gulmann, preşedinţi de cameră, G. F. Mancini (raportor), C. N. Kakouris, J. C. Moitinho de Almeida, J. L. Murray şi D. A. O. Edward, judecători, după ascultarea domnilor F. G. Jacobs, prim avocat general, C. O. Lenz, G. Tesauro, G. Cosmas, P. Léger şi M. B. Elmer, avocaţi generali, emite următorul aviz: 1) Comunitatea are competenţa de a participa la A treia Decizie revizuită a OCDE. 2) Competenţa de a participa la decizia respectivă este partajată între Comunitate şi statele membre. Rodriguez Iglesias Schockweiler Kapteyn Gulmann Mancini Kakouris Moitinho de Almeida Murray Edward Adoptat la Luxemburg, 24 martie 1995. Grefier Preşedinte R. Grass G. C. Rodríguez Iglesias