Augustin Buzura

Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berința, Maramureș) este un psihiatru, prozator și eseist român contemporan, autorul unor scenarii cinematografice.

În perioada 1958-1964 studiază la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, specializându-se în psihiatrie (lucrarea de diplomă are titlul Shakespeare în psihiatrie).Renunță la profesia de medic psihiatru și se dedică literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se vor regăsi în romanele sale. Debutează cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe în 1963.A fost redactor la revista Tribuna din Cluj. Din 1990 devine președintele Fundației Culturale Române, iar între 2003-2004 al Institutului Cultural Român. În prezent este directorul revistei Cultura. Din 1992 este membru al Academiei Romane.

Romane publicate

Absenții (1970) Orgolii (1974) Fețele tăcerii (1974) Vocile nopții (1980) Refugii (1984) Drumul cenușii (1988) Recviem pentru nebuni și bestii (1999) Raport asupra singurătății (2009)

Scenarii de film

Orgolii (1981, r. Manole Marcus, după romanul omonim) Pădureanca (1987, r. Nicolae Mărgineanu, după o nuvelă de Ioan Slavici) Undeva în Est (1991, r. Nicolae Mărgineanu, după romanul "Fețele tăcerii")

Tematica abordată

Augustin Buzura se oprește în romanele sale din tinerețe asupra dramei intelectualului care intră în conflict cu sistemul comunist din lumea academică (Orgolii, Refugii) și în aceste romane experimentează din punct de vedere narativ procedeul fluxului conștiinței.Următoarele romane sunt mai simple din punctul de vedere narativ, scrise la persoana a treia, eroii sunt hermeneuți care doresc să reconstituie evenimente din trecut, întotdeauna controversate, cum ar fi cooperativizarea forțată și fenomenul partizanilor și a rezistenței armate din munți, revolta minerilor din Valea Jiului și represiunea care a urmat după aceasta.Buzura a continuat tematica romancierilor din "obsedantul deceniu" având la dispoziție informații mai variate, pe care le culegea uneori intervievând pe cei implicați în evenimente, ca un veritabil sociolog. Poate și din această cauză romancierul a fost unul dintre cei mai cenzurați în acea epocă, luptându-se cu cenzorii pentru fiecare frază.

1

Tănase Doris, L131, Română-Engleză, Anul III

Formula epică

Prozatorul optează pentru o echilibrare a celor două tendinţe: “observaţia socială se împacă foarte bine cu analiza” (dupa cum recunoaşte scriitorul).

Nicolae Manolescu merge pe ideea pendulării prozei lui Augustin Buzura între doric şi ionic, între perspectiva obiectivă şi subiectivitatea psihologică.

Oricare dintre romanele lui Augustin Buzura este disputat de cele două tendinţe: este, pe de o parte, seismograful unei crize individuale de conştiinţă şi este, în acelaşi timp, un roman de moravuri sau etalarea unei felii din realitatea crudă a perioadei comuniste.

Prozatorul respinge prejudecăţile dogmatice: schematismul şi idilismul; completează, la modul rebrenian, că “viaţa nu încape în nicio formulă”. Crede că “literatura poate ameliora starea psihică a semenilor, poate atârna greu in balanţa unei hotărâri”. E convingerea care va sta la baza a ceea ce exegeţii vor numi meliorism, ca o tendinţă specifică celor mai bune romane politice.

Absenţii (1970)

Eugen Simion despre Absenţii: “Prin neliniştile personajului central, Absenţii se apropie mai mult de tipul romanului existenţialist, deşi Buzura nu cultivă interogaţia metafizică şi nici parabola enigmatică. Suspicios, îngreţoşat de conformism, Mihai Bogdan este un requentin care caută o soluţie de salvare în ironie”.

Daca am avea de discutat ceva, în această caracterizare e numai “Soluţia de salvare în ironie”. Sarcasmul lui Mihai Bogdan nu capată o asemenea coloratură decât incidental. Revolta medicului psihiatru vizează o reformă morală şi e adevarat că, aşa cum se întâmplă cu eroii lui Camus şi Sartre, “odată cu revolta faţă de inerţie şi injustitie se naşte conştiinţa valorii”.

Cornel Ungureanu despre Absenţii: “”Buzura repune în discuţie, într-un cerc de parabole, problema raportului intelectualului cu lumea, a omului de ştiinţă cu epoca, cu semenii sai. Personajul din Absenţii împinge mai departe generică drama a străinului camusian. Eroul lui Augustin Buzura nu e numai un străin, un indiferent faţa de lume, un nepărtaş, ci o prezenţă cu semnul minus. Drama lui e aceea a revoltei sale împotriva lumii intregi, dramă a absenţei sale ori a constrângerii la absenţă”.

Lucian Raicu despre Absenţii: “Scriitorul nu se “analizează”, ci, sub presiunea unor senzaţii esenţiale, realizează o descripţie a universului interior ce se revelează treptat. […] Cartea e, astfel, un lung monolog al exasperării inregistrat cu o rară luciditate, din care (straniu) iradiază un aer de puritate şi forţă, elevaţie şi speranţă.”

2

Scenă de autoanaliză din roman

“Un strigăt sfâşietor, prelung, de animal rănit, îmi întrerupse acel fals vis stupid, petrecut cumva dincolo de mine, însă cu participarea mea; clovnul adunase încet, metodic, pe neobservate, ca un magnet, toate obsesiile şi iată că, fără să-mi dau seama, atras de duritatea strigătului, mă desprinsei parţial de ele, de strania figură roz şi, dezbrăcat, oboist, sprijinit pe nişte picioare străine, aproape neputincioase, mă pomenii în faţa geamului. În primele momente nu văzui decât apele murdare ce, părăsind canalele, se răspândiseră peste întreaga stradă: apele curgeau egal, cu valuri mărunte, lăsând la marginea trotuarelor hârtii galbene, staniol, cutii de conserve, crengi verzi aduse din deal. Dar tocmai când voiam să mă retrag, în mijlocul străzii, cu ceva mai sus de colţul casei, un om se târa în patru labe împotriva curentului. […] Aşadar, la geam, ar fi trebuit să mă simt proaspăt sau, în cel mai nefericit caz, ceva mai uşor, mai degajat. Ciudat însă, membrele îmi erau exagerat de grele, iar simţurile refuzau să se adapteze împrejurării, înregistrau doar detaliile exterioare, pe când eu trăiam cumva pe o altă coordonată, eram un braţ uriaş care sonda neîntrerupt un gol imens, trainic..”

Absenţii debutează narativ şi analitic cu efortul de trezire a lui Mihai Bogdan, echivalent cu dobândirea necesarei lucidităţi. Tânărul medic se desprinde greu dintr-un coşmar (un “vis stupid” cu clovnul care îi accentuează sentimentul ridicolului), pentru a asista, uitandu-se pe geam în dimineaţa ploioasă la sbaterile unui bătrân de a ieşi din apele murdare care inundaseră strada. Este, în mod evident, o scenă simbolică (exteriorizarea peisajului interior al conştiinţei de sine) traducând greaţa existenţială, de sorginte satriană, şi strigătul de disperare în lupta cu eşecul, angoasa, reificarea şi depersonalizarea sau anonimizarea.

Bibliografie Ion Simuţ, Augustin Buzura - Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula,

Bucuresti, 2001

Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1985

Lucian Raicu, Critica – formă de viaţă, Editura Cartea Românească, capitolul II “Augustin Buzura – Memorie şi conştiinţă.

Eugen Simion, Scriitori români de azi, Vol. I, capitolul Evoluţia prozei/Proza de analiză: Augustin Buzura.

3