TACTICA AUDIERII DE CĂTRE PROCUROR A MARTORULUI sI AUTORULUI FAPTEI

I. TACTICA AUDIERII MARTORILOR

Declaratiile martorilor constituie mijlocul de proba cel mai frecvent folosit în procesul penal si reprezinta relatarile facute în fata organelor judiciare de catre persoanele care au cunostinte de natura saserveasca la aflarea adevarului.

Probleme referitoare la psihologia martorilor

O chestiune deosebita în ascultarea martorilor si în special în aprecierea declaratiilor acestora o constituie stabilirea masurii în care informatiile obtinute reflecta cele petrecute si pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauza.

Practica organelor judiciare a demonstrat ca uneori declaratiile martorilor nu reflecta realitatea, datorita unor cauzesi conditii multiple si complexe ce tin de persoana martorilor si de împrejurarile în care au fost percepute faptele si fenomenele. Cercetarile stiintifice întreprinse în domeniul psihologiei martorilor au aratat ca mecanismul de percepere, de fixare, de memorizare si de redare variaza de la persoana la persoana, în raport cu dezvoltarea psihica, cu gradul de cultura, cu profesia, mediul si conditiile în care a perceput faptele si împrejurarile, cu o infinitate de alte elemente ce actioneaza initial sau care se suprapun între momentul perceptiei si acela al redarii, asa încât în orice declaratie apare ca inevitabil un coeficient de alterare initiala ori deformare subsecventa. La cele aratate se adauga uneori si alte elemente, cum ar fi: reaua-crednta a martorilor, erorile celor care fac ascultarea sau a celor care trebuie sa evalueze declaratiile etc.

Sub aspect psihologic marturia consta în perceperea si memorarea - de regula involuntara - a unor fapte siîmprejurari si în reproducerea acestora în fata organului judiciar. Asadar, marturia se formeaza trecând prin trei etape, stadii succesive, si anume: perceperea, memorarea si reproducerea.

Pregatirea în vederea ascultarii martorilor

Obtinerea unor declaratii veridice si complete, menite sa duca la aflarea adevarului, este influentata în mod hotarâtor si de modul în care se face pregatirea ascultarii.

Principalele activitati pregatitoare în vederea ascultarii martorilor sunt:

□ studierea dosarului cauzei;

□ cunoasterea persoanelor ce vor fi ascultate;

□ întocmirea planului de ascultare;

□ asigurarea prezentei martorilor;

□ asigurarea conditiilor în care se va desfasura ascultarea.

1. Studierea dosarului cauzei

Ca prima faza a activitatilor pregatitoare - studierea dosarului cauzei - se impune cu necesitate si are un rol de prim ordin în asigurarea cadrului propice desfasurarii în bune conditii a acestei activitati.

Examinarea minutioasa a materialelor cauzei are drept scop stabilirea, în primul rând, a faptelor si împrejurarilor ce se impun a fi clarificate prin ascultare, persoanele care pot contribui la lamurirea lor, precum si modul în care trebuie sa se desfasoare ascultarea pentru realizarea scopului urmarit.

2. Cunoasterea persoanelor ce vor fi ascultate

Alegerea momentului când urmeaza a se realiza cunoasterea difera de la o cauza la alta, în raport cu natura infractiunii savârsite, conditiile comiterii ei, numarul persoanelor care au perceput faptele sau împrejurarile, precumsi aspectele ce pot fi lamurite cu fiecare martor ori categorie de martori. Astfel, în cazul infractiunilor de omor, tâlharie etc, când, datorita conditiilor în care a fost savârsita fapta, împrejurarile acesteia au fost percepute de un numar foarte restrâns de persoane, regula trebuie s-o constituie cunoasterea martorilor anterior prezentarii lor pentru ascultare.

Aceasta activitate este necesara pentru stabilirea tacticii adecvate care va fi folosita pe parcursul ascultarii si, în afara datelor de identificare, trebuie sa fie obtinute cât mai multe informatii legate de trasaturile psihice ale persoanelor care urmeaza sa depuna ca martori (gradul de dezvoltare al gândirii, interesele predominante, starea sanatatii, mediul în care traiesc, profesia si ocupatia, trasaturile de caracter etc).

3. întocmirea planului de ascultare

Unul dintre cele mai importante momente ale pregatirii îl constituie întocmirea planului de ascultare când, în urma studierii dosarului cauzei, se stabilesc problemele care urmeaza sa fie lamurite cu fiecare martor sau categorie de martori, identificati în cauza.

Planul contine, de asemenea, întrebarile care urmeaza a fi adresate martorilor si poate fi întocmit pentru fiecare persoana în parte sau pentru categorii de martori daca problemele ce urmeaza a fi clarificate sunt aceleasi.

4. Asigurarea prezentei martorilor la data si ora fixate pentru ascultare revine procurorului care dispune chemarea acestora si asigura prezenta la activitatea procesuala ce se va desfasura.

7

.I            5. Asigurarea conditiilor în care se va desfasura ascultarea

Pentru buna desfasurare a ascultarii si realizarea scopului pe care-l urmareste, în raport cu natura cauzei în care se efectueaza, cu problematica ce trebuie lamurita si cu situatia fiecarui martor în parte, trebuie sa fie luate si alte masuri pregatitoare, cum ar fi invitarea parintelui, tutorelui sau curatorului, a unui interpret, selectarea si pregatirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultarii si determinarea modului, a momentului si a ordinii în care vor fi folosite etc.

Una din cele mai importante probleme ale tacticii ascultarii o constituie atitudinea procurorului în timpul desfasurarii acestei activitati, succesul ascultarii depinzând în mare masura de modul în care reuseste apropierea martorilor, Astfel, cel ce conduce ascultarea trebuie sa înteleaga personalitatea fiecarui martor, sa gaseasca stiinta de a "citi" psihologia martorului si a realiza contactul psihologic. Tactica ascultarii se stabileste în fiecare cauza concreta, chiarsi în cazul fiecarui martor luat separat; la adoptarea ei trebuie sa fie avute în vedere o serie de consideratii de ordin general, cum ar fi:

□ natura cauzei în care se efectueaza ascultarea;

□ personalitatea si psihologia martorilor;

□ faptele si împrejurarile care prezinta importanta pentru cauza, cunoscute de catre martori;

□ conditiile în care martorii au perceput faptele ori împrejurarile cu privire la care vor fi ascultati;

□ pozitia martorilor fata de partile implicate în cauza, interesul lor de a depune într-un anumit fel;

□ natura si valoarea probelor ce urmeaza a fi folosite pe parcursul ascultarii, pentru a determina martorii sa facadeclaratii veridice si complete;

□ masura în care procurorul stapâneste problemele privind psihologia marturiei, cunoaste particularitatile cauzei, poseda cunostinte temeinice despre specificul activitatii din zona unde a fost savârsita infractiunea.

Ascultarea martorilor

De regula, ascultarea martorilor parcurge trei etape, si anume:

a) verificarea identitatii;

b) relatarea libera sau spontana ori ascultarea povestirii martorilor;

c) adresarea de întrebari si ascultarea raspunsurilor sau ascultarea dirijata.

a) Verificarea identitatii si ascultarea cu privire ia datele personale

în cadrul acestei etape martorul este solicitat sa raspunda la întrebarile ce i se adreseaza cu privire la datele de identificare (nume, prenume, vârsta, adresa si ocupatie), verificând raspunsurile cu mentiunile din actele de identitate. Apoi procurorul este obligat sa întrebe pe martor daca este sot sau ruda apropiata eu vreuna din parti si,în caz afirmativ, sa-i aduca la cunostinta ca nu este obligat sa depuna.

Momentul urmator priveste procedura depunerii juramântului, ce este anterioara depozitiei si precedata de avertismentul pe care organul de urmarire penala îl da martorilor cu privire la consecintele ce decurg din nerespectarea obligatiilor care le revin.

Martorului i se aduce la cunostinta obiectul cauzei si i se arata apoi care sunt faptele si împrejurarile pentru lamurirea carora a fost propus ca martor.

Parcurgând aceasta etapa, procurorul are posibilitatea sa studieze pe martori, sa observe modul cum reactioneazafata de situatia în care se afla, sa desprinda concluzii pretioase pentru adoptarea tacticii de ascultare.

b) Relatarea libera sau spontana ori ascultarea povestirii martorilor

Aceasta etapa începe prin adresarea unei întrebari generale, denumita întrebare-tema, de natura a da posibilitatea martorilor sa declare tot ceea ce stiu în legatura cu faptele sau împrejurarile pentru a caror lamurire au fost solicitati sa depuna.

Pe parcursul povestirii procurorul are posibilitatea sa studieze pe martori, sa observe modul în care îsi formuleazaexpunerile, siguranta cu care prezinta faptele sau împrejurarile, ezitarile sau omisiunile ce apar, încercarile de a completa anumite lacune din succesiunea faptelor, interesul acestora de a depune într-un anumit mod. Studierea martorilor în aceasta etapa, observatiile facute pe parcursul povestirii trebuie sa constituie pentru procuror temeiul adoptarii tacticii de urmat în cealalta etapa, a adresarii de întrebari si a ascultarii raspunsurilor.

Un rol deosebit pentru clarificarea problemelor prin relatarea libera îl are atmosfera propice povestirii martorilor, realizata de catre cel care conduce ascultarea. S-a constatat ca solicitarea martorilor de a povesti tot ceea ce stiu în legatura cu cauza si cu persoana faptuitorului sporeste încrederea atât în organul judiciar, cât si în ei însisi. Acest sentiment se reflecta, de regula, pozitiv în declaratiile martorilor care cauta sa justifice atitudinea procurorului fatade ei.

Ascultarea poate lua sfârsit dupa parcurgerea acestei etape, atunci când, în cadrul relatarii libere, martorii au lamurit complet toate faptele sau împrejurarile pentru care au fost solicitati sa depuna. Astfel de situatii se întâlnesc în cazul martorilor de buna-credinta ce

au perceput si memorat complet si fidel împrejurarile la care au asistat si reusesc saredea cu usurinta, în timpul ascultarii, cele percepute si retinute.

Pentru martorii care nu au perceput si memorat corect ori nu reusesc sa redea în timpul ascultarii faptele cunoscute, precum si pentru cei de rea-credinta, în mod obligatoriu, se parcurge si cea de-a treia etapa a ascultarii.

c) Adresarea de întrebari si ascultarea raspunsurilor sau ascultarea dirijata

Tactica ascultarii în aceasta etapa se stabileste avându-se în vedere, în principal, pozitia martorilor ascultati.

întrebarile care pot fi folosite la ascultarea martorilor se stabilesc în concret pentru fiecare persoana în parte, în raport cu

8

particularitatile cauzei, cu pozitia martorilor, continutul relatarii libere, cu problemele sau aspectele care trebuie safie clarificate, precizate, verificate. întrebarile ce se folosesc la ascultarea persoanelor se clasifica în întrebari tema,întrebari problema si întrebari detaliu.

întrebari le-tema - specifice etapei relatarii libere ori spontane - sunt foarte generale si ofera posibilitatea martorilor sa declare tot ceea ce cunosc sau considera ca intereseaza organul de urmarire penala în legatura cu obiectul cauzeiîn legatura cu care sunt întrebati.

întrebariie-prohlema sunt destinate sa contribuie la lamurirea unui anumit aspect din multitudinea faptelor siîmprejurarilor cunoscute de catre martori.

întrebarile-detaliu sunt mult mai concrete, folosirea lor având menirea sa duca la obtinerea unor amanunte de natura sa asigure verificarea afirmatiilor martorilor.

Din categoria întrebarilor-detaliu fac parte întrebarile de completare, de referinta (de precizare) si de verificare.

întrebarile de completare se folosesc cu scopul de a stabili fapte si împrejurari la care martorii nu au facut referire.

întrebarile de referinta sunt folosite în cazul în care martorii, desi au relatat despre o fapta sau împrejurare perceputa anterior, nu reusesc sa precizeze împrejurarile în care a avut loc evenimentul si sa-t localizeze în timp. De regula, asemenea întrebari se bazeaza pe legea asociatiilor.

întrebarile de verificare sunt folosite pentru stabilirea sigurantei martorilor în declaratii. Acest gen de întrebari se formuleaza pe baza unor împrejurari stabilite precis prin alte mjloace.

Particularitati în ascultarea diferitelor categorii de martori

1. Ascultarea martorilor oculari

De la martorii prezenti la desfasurarea evenimentelor, faptelor, împrejurarilor despre care sunt chemati sa depunase pot obtine - sub rezerva influentei factorilor de natura psihologica - cele mai complete si veridice declaratii.

Pe parcursul ascultarii acestei categorii de martori este indicat sa se insiste pe evidentierea tuturor detaliilor legate de conditiile în care au avut loc faptele si s-a realizat perceperea lor. Cu ajutorul martorilor trebuie reconstituite episoadele din desfasurarea faptelor, evenimentelor sau împrejurarilor pe care acestia le-au perceput ori cred ca le-au perceput.

2. Ascultarea martorilor care au luat cunostinta indirect despre fapte sau împrejurari ce intereseaza cauza

Cei mai multi martori fac parte din rândul persoanelor ce iau indirect cunostinta despre faptele sau împrejurarile în legatura cu care urmeaza sa depuna.

Martorilor din aceasta categorie trebuie sa li se solicite sa indice persoanele de la care au aflat datele ce prezintaimportanta pentru cauza si, apoi, sa reproduca afirmatiile acestora cu privire la faptele si împrejurarile care fac obiectul marturiei. Verificarea declaratiilor obtinute în acest mod impune ascultarea persoanelor de la care martorii au aflat cele relatate si stabilirea bunei - credinte a lor, precum si daca au perceput, retinut sau difuzat fidel cele percepute în realitate.

3. Ascultarea martorilor propusi de catre parti

înainte de a se proceda la ascultarea martorilor propusi de catre parti, procurorul trebuie sa faca o temeinicacunoastere a lor: cine sunt, relatiile în care se afla cu partile, interesul ce-l au în cauza, daca s-a încercat sau nu influentarea lor precum si toate datele privind personalitatea acestora.

4. Ascultarea minorilor

Cu prilejul ascultarii minorilor, procurorul trebuie sa tina cont de vârsta si gradul de dezvoltare psihico-intelectualaale acestora, de ele depinzând posibilitatile si capacitatea de percepere si întelegere a faptelor si fenomenelor la care au asistat. Referitor la tactica propriu-zisa ce urmeaza a fi adoptata cu ocazia ascultarii, aceasta trebuie sa fie stabilita în raport cu particularitatile fiecarei cauze.

O problema deosebit de importanta ce se ridica cu ocazia ascultarii minorilor o constituie modul în care trebuie sa se poarte discutiile, în sensul ca vocabularul folosit trebuie sa se situeze la nivelul de întelegere al acestora.

II. TACTICA AUDIERII AUTORULUI FAPTEI

Tactica ascultarii autorului faptei (învinuitului sau inculpatului) este activitatea procesuala si de tactica criminalistica, efectuata de catre organul de urmarire penala în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie necesare pentru aflarea adevarului în cauza care face obiectul cercetarii penale.

Pregatirea în vederea ascultarii                                                                                            ■,..-■ .

Obtinerea unor declaratii complete si sincere de la învinuit sau inculpat depinde în mare masura de modul în care procurorul realizeaza pregatirea pentru efectuarea ascultarii. Aceasta activitate presupune stabilirea pr,ob,lemelor ce urmeaza a fi lamurite cu ocazia ascultarii, a tacticii de ascultare, a materialului probator care va fi folosit în timpul

audierii etc, tinându-se cont de împrejurarile comiterii, de personalitatea si psihologia învinuitului sau inculpatului.

Pregatirea în vederea ascultarii autorului faptei trebuie sa se desfasoare în mai multe directii:

1. Studierea materialelor cauzei

Ascultarea autorului faptei, asa cum rezulta din practica si experienta acumulata, nu poate fi realizata în conditii de exigenta stiintifica, fara cunoasterea temeinica, prin studiu aprofundat, a materialelor probatorii administrate în cauza ce face obiectul

9

cercetarii, pâna la data efectuarii activitatii respective.

Cu ocazia studiului procurorul trebuie sa retina datele, probele ce vor fi folosite în timpul ascultarii si sa stabileascamomentul, ordinea si modul în care vor fi folosite.

Cunoasterea temeinica a întregului material al cauzei confera organului de urmarire penala o pozitie superioara în timpul cercetarii, contribuind la elucidarea temeinica a tuturor problemelor cauzei.

2. Cunoasterea autorului faptei

Pe lânga cunoasterea concreta a faptelor comise de învinuit sau inculpat, procurorul trebuie sa manifeste o preocupare deosebita pentru cunoasterea personalitatii si a trasaturilor psihice specifice acestuia.

Cunoasterea componentelor psihologice ale personalitatii - temperamentul, caracterul, aptitudinile - este necesaraîntrucât activitatea de ascultare a învinuitului sau inculpatului constituie o lupta pe tarâm psihologic, pe parcursul careia organul de urmarire penala, beneficiind de prerogativele acordate de lege, actioneaza pentru a stabili realitatea faptelor, în timp ce învinuitul sau inculpatul încearca, de cele mai multe ori, sa ascunda ori cel putin sadiminueze participarea sa la savârsirea faptei.

Cunoasterea tipului de temperament - coleric, sanguin, flegmatic sau melancolic - caruia apartine autorul faptei, ofera posi-bilitaea alegerii procedeelor tactice adecvate de ascultare.

Dintre posibilitatile directe de cunoastere a personalitatii învinuitului sau inculpatului, cea mai importanta - datoritaduratei si conditiilor în care se desfasoara - este contactul dintre procuror si acesta în timpul ascultarii.

3. întocmirea planului de ascultare

Rezultatul pregatirii efectuate în vederea ascultarii autorului faptei se concretizeaza într-un plan de ascultare laîntocmirea caruia trebuie sa fie avute în vedere:

□ natura activitatii ilicite pe care a desfasurat-o sau la care a participat;

□ problemele ce urmeaza a fi lamurite cu el;

□ materialul probator care va fi folosit în timpul ascultarii;

□ forta probatorie a materialului existent;

□ momentul indicat pentru folosirea probelor;

□ personalitatea si psihologia celui ascultat.

4. Alte activitati pregatitoare

Organul de urmarire penala trebuie sa-l citeze pe autorul faptei sau sa dispuna aducerea lui, în situatia în care a fost luata fata de el o masura preventiva, trebuie sa aiba în vedere locul unde urmeaza sa fie efectuata ascultarea, saasigure prezenta aparatorului si, în situatiile în care se impune, a interpretului, tutorelui sau parintelui.

Procedee tactice folosite in ascultarea autorului faptei

1. Probleme privind psihologia autorului faptei

La savârsirea unei fapte penale infractorul participa cu întreaga sa fiinta, mobilizându-si pentru reusita întregul sau potential volitiv si cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotarârilor de a comite fapta prevazuta de legea penala este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza si de o lupta între motive, deliberare si actele executorii, antrenând profund întreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul ilicit sa nu ramâna ca o achizitieîntâmplatoare, periferica, a constiintei infractorului, ci sa se integreze în ea, sub forma unei structuri informationale stabile, cu continut si încarcatura afectiv-emotionala specifica, cu rol motivational bine diferentiat.

Pâna la luarea hotarârii de a comite infractiunea, procesele psihologice dominante ale personalitatii infractorului sunt caracterizate prin perceperea si preluaarea informatiilor declansatoare de trebuinte si motivatii al caror polaritate se structureaza dupa modelul unor siteze aferent evolutive, servind deliberarilor asupra mobilului comportamentului ilicit.

Luarea hotarârii de a savârsi infractiunea este rezultanta unor îndelungate si profunde procese psihice, ce se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, problematica psihologica fiind axata atât asupra coeficientului de risc, cât si, mai ales, asupra mizei puse în joc.

Odata definitivata hotarârea de a comite infractiunea, latura imaginativa a comiterii acesteia este sprijinita de actiuni concrete cu caracter hotarâtor.

Trecerea în act a hotarârii de a comite fapta presupune trairea unor stari de tensiune emotionala, deosebit de intense, actele si actiunile concrete desfasurate de infractor în câmpul infractiunii fiind tributare crizei de timp si neprevazutului care genereaza trairea unui acut sentiment de precipitare si teama.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului dupa savârsirea faptei este tendinta sa de a se apara, de a se sustrage identificarii, învinuirii si sanctiunii.

2. Etapele ascultarii autorului faptei a) Verificarea identitatii

Parcurgerea acestei etape este obligatorie si un moment important îl constituie introducerea în atmosfera aînvinuitului sau inculpatului, scop în care i se pot adresa întrebari ce nu au legatura cu cauza - în vederea stabilirii contactului psihologic.

Aceasta etapa care reprezinta primul contact dintre învinuit si procuror - este hotarâtoare pentru orientarea moduluiîn care se va desfasura activitatea ulterioara de ascultare.

10

b) Ascultarea relatarii libere

Aceasta etapa începe prin adresarea unei întrebari-tema cu caracter general, prin care învinuitului i se solicita sadeclare tot ce are de aratat în legatura cu învinuirea ce i se aduce. Acesta are posibilitatea sa prezinte faptele în succesiunea lor fireasca, fara a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor întrebari. în acelasi timp, procurorul are posibilitatea sa-l studieze pe învinuit; sa observe si sa noteze omisiunile, ezitarile, aspectele cu privire la care apar contraziceri, pentru ca, ulterior, pe marginea lor, sa-s"i stabileasca procedeele tactice ce le va adopta în ascultare.

c) Adresarea de întrebari si ascultarea raspunsurilor

Dupa ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusa, i se adreseaza întrebari cu privire la fapta ce formeazaobiectul cauzei si la învinuire.

Adresarea de întrebari în scopul lamuririi tuturor împrejurarilor cauzei reprezinta ultima etapa a ascultarii învinuitului sau inculpatului, etapa în care se oglindeste, în cel mai înalt grad, modul cum a fost pregatita aceasta activitate.

întrebarile trebuie sa fie clare, precise, sa fie formulate la nivelul de întelegere a celui ascultat, sa nu sugereze raspunsul, sa nu puna în încurcatura pe învinuit când acesta este interesat în aflarea adevarului.

Alegerea întrebarilor depinde, în primul rând, de pozitia învinuitului cu privire la învinuire, pozitie ce poate consta în recunoasterea faptei, negarea-respingerea învinuirii, diminuarea, atenuarea învinuirii prin recunoasterea partiala, de regula ale unor aspecte mai putin grave ale activitatii ilicite desfasurate, refuzul de a face declaratii.

3. Procedee tactice folosite în ascultare

a) Folosirea întrebarilor detaliu

întrebarile de aceasta natura se folosesc pentru a se obtine de la învinuit amanunte referitoare la diferite împrejurari ale faptei savârsite, amanunte care sa permita verificarea explicatiilor lui. Scopul folosirii acestor întrebari este de a demonstra învinuitului netemeinicia declaratiilor sale si de a-l determina sa renunte la negarea faptelor savârsite. Practica a atestat ca acest procedeu da rezultate bune în cazul infractorilor recidivisti care-si pregatesc declaratiile, scapând totusi o serie de aspecte.

b) Ascultarea repetata

Acest procedeu consta în ascultarea în mod repetat a învinuitului cu privire la aceleasi fapte, împrejurari, amanunte, la intervale diferite de timp, creând astfel posibilitatea

aparitiei unor contraziceri sau nepotriviri generate de multitudinea de detalii ce nu vor putea fi puse la punct si repetate.

c) Ascultarea sistematica

Ascultarea sistematica se foloseste atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta sa lamureasca complet toataproblematica cauzei, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât si în al celor nesinceri, refractari, pentru ca-i obliga sa dea explicatii logice, cronologice, succesive, la toate aspectele ce fac obiectulînvinuirii. învinuitului i se solicita sa clarifice sistematic cum a conceput si pregatit infractiunea, persoanele participante si modul în care a actionat fiecare.

d) Ascultarea încrucisata

Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de aparare al învinuitului nesincer, înrait, refractar, care se situeaza pe pozitia negarii totale a faptelor savârsite. Este un procedeu ofensiv si consta în ascultarea aceluiasiînvinuit de catre doi ori mai multi anchetatori ce s-au pregatit în mod special în acest scop si cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Procedeul prezinta avantajul ca învinuitului nu i se da posibilitatea sa-si pregateasca raspunsuri mincinoase, întrebarile fiind adresate într-un ritm sustinut, alert, dar si dezavantajul ca poate deruta persoanele cu structura psihica slaba sau încurca pe cel ascultat si chiar anchetatorii.

e) Tactica complexului de vinovatie

Acest procedeu consta în adresarea alternativa a unor întrebari care contin cuvinte afectogene (critice) privitoare la fapta si la rezultatele ei si a unor întrebari ce nu au legatura directa cu cauza. O astfel de tactica conduce la rezultate deosebite în cazul persoanelor mai sensibile.                                                    .

f) Folosirea probelor de vinovatie Procedeul se foloseste în ascultarea învinuitului nesincer care încearca sadenatureze adevarul, sa îngreuneze cercetarile,

mai ales daca este recidivist; aceasta de regula, recunoaste faptele numai în masura în care este convins despre existenta si temeinicia probelor administrate împotriva sa. Procedeul se utilizeaza numai dupa cunoasterea pozitieiînvinuitului, dupa consemnarea declaratiei sale.

în raport cu personalitatea si psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea frontala sau la prezentarea progresiva a probelor de vinovatie.

Prima metoda presupune prezentarea în mod neasteptat, de la început, a probelor care dovedesc vinovatia si adresarea de întrebari directe cu privire la fapta savârsita.

Prezentarea progresiva consta în ascultarea în mod treptat, plecându-se de la aspecte mai putin importante cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit savârsirea faptei si vinovatia, continuându-se cu cele ce au relevanta deosebita.

g) Ascultarea unui învinuit despre activitatea celorlalti participanti

Cunoasterea învinuitilor, în cazul în care sunt mai multi participanti, permite procurorului sa stabileasca pe cel dispus sa recunoasca mai usor faptele savârsite si sa înceapa ascultarea cu acesta. Se solicita celui ascultat sa declare tot ce cunoaste

11

B-1C

despre activitatea celorlalti participanti la infractiune, lasându-i-se impresia ca persoana sa intereseaza mai putin organul de <_ urmarire penal, în acest mod învinuitul poate prezenta date valoroase în legatura cu infractiunea savârsita, date pe care, ulterior, va trebui sa le explice si, implicit, sa declare despre propria activitate.

h) Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul a folosit timpul într-o anumita perioada

Acest procedeu se foloseste, de regula, atunci când învinuitul refuza sa faca declaratii. Fiind cunoscuta activitatea sa, i se va solicita sa declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legatura, ce a întreprins înainte, în timpul si dupasavârsirea infractiunii, explicatiile date urmând a fi verificate minutios.

De asemenea, procedeul se foloseste în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanti, carora li se va cere saarate ce au facut, pe zile si pe ore, sa prezinte locurile în care s-au aflat, persoanele cu care au luat legatura.

Verificarea datelor furnizate ofera posibilitatea evidentierii nesinceritatii celui ascultat, întrucât în declaratiile sale apar perioade, locuri, persoane, ce nu corespund realitatii.

Ascultarea autorului faptei prezinta un grad ridicat de dificultate si complexitate, situatiile cu care se confruntaprocurorul fiind infinit de diverse, astfel ca folosirea unui procedeu sau a altuia nu constituie reguli obligatorii, de multe ori fiind necesara utilizarea combinata a mai multor procedee.

Problematica psihologica a relatiei anchetator- anchetat

Relatia interpersonala anchetator - anchetat pune în evidenta, în primul rând, trairea emotionala creata de contactul cu o autoritate. Datorita acestui fapt, majoritatea cercetarilor se desfasoara într-o anumita tensiune emotiva sau nervoasa, cel interogat, de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte ale anchetatorului.

Anchetatorul trebuie sa fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, întelegând prin aceasta procesele functionale dinamice, mai mult sau mai putin deformate emotional, deghizate, simulate, în scopul de a masca adevaratele stari sufletesti resimtite în timpul ascultarii.

Trebuie însa sa se discearna între motivele care provoaca starea emotionala si care pot fi legate de labilitatea psihotem-peramentala a învinuitului, de trecutul sau infractional, de starea prezenta, de problemele personale sau izvorând exclusiv în raport cu problematica critica a cauzei pentru care este cercetat.

în cazul persoanelor sincere, dar labile emotional (minori, femei, batrâni), fara experienta în raport cu situatiile de acest gen, este necesara, ca o conditie a reusitei,

crearea unui climat de siguranta si încredere reciproca, a unui dialog deschis, degajat, în care ele sa-si înteleaga statutul în fata autoritatii si ce obligatii le revin.

Altfel stau lucrurile în situatia în care în persoana învinuitului se afla chiar autorul faptei. Se constata, de regula, cadiscutiile introductive, pe problematica colaterala, nu dau roadele scontate, ambianta ramâne rece, raspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajeaza sincer în dialog.

Nu acelasi lucru se întâmpla însa atunci când se ataca problemele critice, persoana care a comis fapta fiind mereu preocupata de aceste aspecte, în raport cu care si-a faurit alibiurile si despre care banuieste ca vor urma.

Cât priveste învinuitul care nu a savârsit fapta ce i se imputa, acesta se daruieste lesne tematicii abordate, participând cu naturalete la dezvoltarea ei. .Odata fiindu-i lamurite statutul si rolul în cazul ascultarii, el va alunga din plan psihic toata problematica ce-i provocase temere iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte cuvinte, nimic care sa-i inspire teama.

în fata acelorasi întrebari persoana ce a comis infractiunea este dominata de suspiciunea provocata de temeinicia datelor pe care le detine referitor la ce stie procurorul, cât stie, cum, de la cine.

Analiza declaratiilor autorului faptei si confruntarea datelor rezultate din verificarile efectuate cu problemele existente în cauza permit procurorului sa-si formeze convingerea intima asupra vinovatiei sau nevinovatiei acestuia.în aprecierea valorii probante a declaratiilor învinuitului, organul de urmarire penala nu trebuie sa plece de la idei preconcepute, presupuneri ori versiuni neverificate, fiind necesar sa dea dovada de maxima obiectivitate, saaprecieze declaratiile numai în contextul celorlalte probe verificate, existente în cauza.