CURS 13

AMENAJAREA TURISTICĂ – COMPONENTĂ A AMENAJĂRII TERITORIULUI

Generalităţi

Amenajarea turistică reprezintă o componentă a amenajării teritoriului, şi se desfăşoară simultan

cu aceasta. Între amenajarea teritoriului şi amenajarea turistică se stabilesc permanent conexiuni şi

relaţii de susţinere. În multe cazuri o zonă turistică se suprapune peste una economică astfel că,

procesul de amenajare se derulează simultan şi are un caracter integrator.

Această poziţie se datorează integrării activităţii turistice în ansamblul activităţii economice la

nivel naţional şi regional.

Amenajarea turistică are un caracter permanent de desfăşurare şi se bazează pe cunoaşterea

următoarelor aspecte cantitative şi calitative ale unui teritoriu:

localizarea obiectivelor turistice şi tipologia acestora în cadrul unui teritoriu;

perioadele optime de valorificare a obiectivelor turistice şi capacitatea de toleranţă a

acestora la impactul antropic;

tipologia şi variaţia spaţio-temporală a factorilor de mediului ambiant în care sunt amplasate

obiectivele turistice şi de care depinde momentul optim de vizitare a acestora. Unii factori

de mediu pot completa, susţine sau amplifica valoarea obiectivelor turistice, după cum alţi

factori de mediu pot îngreuna accesul (ex. elemente meteorologice extreme). De asemenea,

unii factori de mediu pot deveni ei însăşi elemente de atractivitate turistică;

tipologia şi variaţia spaţio-temporală a cererii turistice. Aceasta se impune a fi analizată din

perspectiva numărului de persoane interesate să practice activităţi turistice, categoriile

sociale din care fac parte, veniturile disponibile, modificările şi tendinţele de transformare a

cererii turistice;

tipologia şi amplasarea spaţială a infrastructurii şi dotărilor turistice existente;

capacitatea actuală a infrastructurii turistice de a susţine şi derularea activităţilor turistice;

extinderea zonei de polarizare a obiectivelor (rangul acestora), dotărilor şi infrastructurilor

turistice;

tipologia relaţiilor de subordonare şi susţinere ce există la nivelul infrastructurii turistice

actuale în vederea susţinerii cererii de consum aflate în creştere;

rentabilitatea economică şi gradul de ocupare a infrastructurii turistice existente;

tendinţele noi în diversificarea cererii şi ofertei turistice la nivel intern şi internaţional;

impactul activităţilor turistice actuale şi de perspectivă asupra economiei şi dezvoltării.

I. Caracterul economico-spaţial al turismului:

Fenomenul turistic este influenţat de particularităţile teritoriului, legătură care se manifestă în

dublu sens:

- natura specifică teritoriului influenţează dimensiunea şi intensitatea circulaţiei turistice ca şi

formele de turism;

- prezenţa turismului într-o anumit-o zonă stimularea dezvoltarea economică a zonei

respective.

Rezultă că amenajarea turistică are ca obiectiv armonizarea intereselor turismului cu cele ale

celorlalte activităţi economice şi sociale din teritoriul respectiv, pornind de la o serie de fenomene ca:

- industrializarea şi urbanismul;

- creşterea duratei timpului liber;

- ridicarea nivelului de instruire şi civilizaţie.

Ca scopuri ale amenajării ar putea fi enumerate:

- crearea cadrului necesar dezvoltării turismului şi valorificării optime a teritoriului din punct

de vedere turistic;

- găsirea unor soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei globale a

zonei;

- integrarea programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economico-sociale a

teritoriului.

II. Conceptul de amenajare turistică

Istoricul amenajării turistice:

- amplasarea sau localizarea unui obiectiv, cu referire la activitatea turistică este frecvent

folosită abia din anii 60;

- este împrumutată din amenajarea urbană, fiind stimulată de dezvoltarea activităţii turistice

în general şi mai ales a turismului de masă care a dus la creşterea preocupării pentru

organizarea spaţiului turistic sub forma amenajării turistice;

- de menţionat faptul că până la perioada menţionată, turismul nu era o activitate economică

clar conturată ca atare, ci mai degrabă o preocupare a unor grupuri

- restrânse, mai ales a celor cu posibilităţi materiale mai mari.

Definiţia conceptului de amenajare turistică a teritoriului:

- un efort de dezvoltare planificată aplicată diferitelor sectoare ale economiei în vederea

realizării unei soluţii optime pentru dezvoltarea concordantă a unei zone într-un ansamblu

complet;

- amenajarea turistică reprezintă o formă particulară a amenajării teritoriului, a planificării

fizice, economice şi sociale, adaptată unui areal turistic.

- proces dinamic şi complex de organizare ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare

relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, respectiv ansamblul factorilor care

influenţează aceste relaţii;

- amenajarea turistică cuprinde ansamblul elementelor care alcătuiesc activitatea turistică.

- din punct de vedere economic, amenajarea turistică are în vedere o serie de variabile cum ar

fi:

aptitudinile naturale ale zonei;

distanţa dintre zona de emisie (de origine) a turiştilor şi zona de recepţie;

potenţialul pieţei (emisia turistică);

condiţiile economice şi sociale ale zonei care urmează să fie amenajate;

dimensiunea actuală şi/sau proiectată a implantărilor;

competenţe decizionale etc.

- privite ca acţiuni complexe de organizare a teritoriului, amenajările turistice:

asigură o exploatare raţională a resurselor;

stimulează dezvoltarea celorlalte ramuri şi activităţi economice într-un perimetru dat;

contribuie la protejarea mediului.

III. Principii de amenajare turistică

În amenajarea turistică a unor zone sau staţiuni turistice este necesar să se aibă în vedere

transpunerea în practică a următoarelor principii strategice (după I. Berbecaru, M. Botez, 1977):

Principiul integrării armonioase a elementelor naturale cu suprafeţele construite, structura

serviciilor şi infrastructura turistică. Dezvoltarea unei zone turistice se impune a se realiza

printr-o integrare armonioasă a elementelor cadrului natural în cadrul structurilor amenajate.

Aceasta duce la sporirea atractivităţii turistice şi totodată la crearea unui mediu de locuire

reconfortabil, în opozanţă de cele mai multe ori cu cel de la locul de domiciliu. Construcţiile

turistice se vor realiza în modalităţile arhitecturale pe care le impun caracteristicile şi

condiţiile zonei (formele de relief, stilul arhitectonic etc.);

Principiul flexibilităţii sau al structurilor evolutive precizează că, în amenajarea turistică

structurile şi infrastructurile turistice noi implementate trebuie să permită integrarea în viitor

a unor noi dotări ca urmare a modificărilor survenite în cerea turistică. Amenajările turistice

„rigite” care nu prezervează teritorii pentru noi infrastructuri şi dotări, nu ia în calcul

creşterea fluxului turistic şi nu corelează cu acesta necesarul spaţiilor de cazare, numărul,

tipologia şi dimensiunea infrastructurilor edilitare şi de transport în cadrul zonei sau staţiunii

turistice, va întâmpina mari probleme de dezvoltare. Flexibilitatea deciziilor şi structurile

evolutive adaptate la dinamica cererii reprezintă o alternativă viabilă la dezvoltarea pe baza

soluţiilor de moment.

Principiul activităţii principale şi al recepţiei secundare, pune accentul pe elementul

recreativ, dinamic al unei staţiuni, ca urmare a apariţiei unui tip de turist activ. Până nu de

mult era adoptată concepţia potrivit căreia în organizarea activităţii unei staţiuni structura

capacităţilor de primire (casă şi masă) era considerată fundamentală faţă de serviciile

complementare. Potrivit concepţiei moderne, un obiectiv principal al amenajării unei

staţiuni este diversificarea serviciilor turistice, pentru a permite turistului să-şi folosească cât

mai plăcut timpul. În acest sens se va urmări ierarhizarea genurilor de servicii turistice,

potrivit cu specificul şi dimensiunea zonei, acordându-se importanţă serviciilor care sunt

accesibile turiştilor şi corespund preferinţelor acestora. Aplicarea acestui principiu în

amenajarea turistică are implicaţii multiple, deoarece întâietatea acordată activităţilor

complementare are ca efect o diversificare la maxim a serviciilor, pentru ca turistul să aibă

nenumărate alternative de petrecere a timpului liber. Organizarea activităţilor

complementare implică inevitabil o anumită rigiditate, care trebuie însă atenuată prin

asigurarea unui înalt grad de spontaneitate a serviciilor. Un program de activităţi încontinuu

repetat şi cu caracter de rutină, fără elemente de noutate, surpriză şi fantezie, compromite,

desigur, atracţia unei staţiuni. În organizarea activităţilor complementare, la cheltuieli egale,

calitatea are prioritate faţă de cantitate, ceea ce presupune o implementarea unei palete largi

de servicii, susţiut de un personal calificat şi motivat.

Principiul reţelelor interdependente precizează că, în amenajarea zonelor turistice şi

organizarea fluxurilor de turişti în cadrul acestora se impune statuarea unor relaţii de

interdependenţă în ceea ce priveşte oferta de servicii, capacitatea de absorbţie a fluxului

turistic, comportamentul populaţiei autohtone faţă de turişti. Astfel, în perioada de sezon

pentru ca întreaga zonă turistică să capteze (recepţioneze) la maxim fluxul turistic, între

unităţile turistice trebuie să existe un schimb permanent de informaţie cu privire la

capacitatea de cazare disponibilă. Fluxul nerecepţionat, pentru a nu pierdut din circuitul

turistic urmează a fi dirijat spre unităţile de cazare învecinat. O altă aplicare a acestui

principiu constă în amenajarea comună de către agenţii de turism a spaţiilor de distracţie şi

divertisment în vederea reţinerii cât mai îndelungate a turiştilor în cadrul propriilor unităţi

turistice. Un rol important în crearea unei atmosferi de destindere şi recreere îl are şi

populaţia autohtonă, cu domiciliul stabil în cadrul staţiunii şi împrejurimi, care prin

atitudine şi comportament agreabil şi primitor pot conduce la eliminarea sentimentului de

„străin” pe care îl resimt unii turişti care nu sunt famialirizaţi cu deplasarea la distanţe mari

faţă de localitatea de domiciliu.

Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele. Structurarea optimă a unei

zone turistice se poate realiza prin delimitarea în cadrul acesteia a următoarelor reţele:

reţeaua de resurse turistice naturale şi antropice, de care sunt legate noile forme ale

suprastructurii şi infrastructurii turistice, reţeaua de cazare şi recepţie a turiştilor.

Structurarea optimă a zonei turistice va asigura o bună funcţionare a ofertei turistice.

Aceasta se realizează dacă componentele reţelei turistice sunt uşor acesibile vizitatorului.

Accesibilitatea în cadrul unei zone sau staţiuni turistice este direct legată de ierarhizarea

elementelor ofertei. În prima etapă, ierarhizarea constă în separarea traficului auto de cel

pietonal în ariile de mare concentraţie a circulaţiei turistice, după care urmează ierarhizarea

traficului auto (de tranzit, interzonal şi de acces la punctele de circulaţie intensă). O

repartizare judicioasă a spaţiilor de parcare şi odihnă conduce la fluidizarea traficului pe

arterele intens circulate. Ierarhizarea se aplică şi la reţeaua de activităţi şi servicii oferite

turiştilor. Această acţiune are ca scop o dinamizare a reţelelor menţionate şi asugurarea unui

echilibru între elementele ofertei turistice. Ca urmare a funcţionalităţii optime a întregului

sistem de reţele se realizează creşterea calităţii sejurului turistic prin asigurarea principalelor

funcţii a unei vacanţe: destindere şi odihnă, divertisment şi distracţie, dezvoltarea

personalităţii umane. Aceasta determină mai departe ca vacanţa să fie plăcută şi interesantă,

pe fondul unei ambianţe atrăgătoare, facilităţi de contact, expresie şi amplificare laturilor

afectiv-emoţionale ale fiinţei umane. Activităţile de agrement sunt concepute ca parte

integrantă a oricărui proiect de amenajare a unei noi staţiuni. Staţiunea este concepută astfel

ca un sistem integrat, în interiorul căreia sunt repartizate raţional zonele de locuit, spaţiile

verzi, locurile de promenadă, construcţiile destinate divertismentului, restaurante, centre

comerciale.

Principiul rentabilităţii directe şi indirecte. Eficienţa unei activităţi turistice poate fi

apreciată mai ales în funcţie de efectul multiplicator pe care-l generează dezvoltarea unei

activităţi turistice asupra altor ramuri ale economiei (ex. comerţul, agricultura, construcţiile,

artizanatul, transporturile etc.). Rentabilitatea directă în amenajarea turistică reprezintă un

principiu de bază care fundamentează tipurile de investiţii ce se impun a fi realizate.

Această viziune implică o continuă ajustare a ofertei în funcţie de cererea turistică

(reprezintă o strategie dinamică care va promova serviciile turistice promovate de clientelă).

IV. Delimitarea zonelor turistice şi localizarea infrastructurilor

Delimitarea zonelor turistice în cadrul unui teritoriu reprezintă primul pas în vederea amenajării

turistice a acestora.

Zonele turistice sunt segmente ale teritoriului naţional în care se observă o concentrare mare a

obiectivelor turistice de factură naturală şi antropică, care este încă slab valorificat economic sub o altă

formă (industrie, agricultură) şi dispune de premise favorabile pentru conectarea la infrastructurile de

transport şi comunicaţie.

Delimitarea zonelor turistice reprezintă atributul studiilor de amenajare a teritoriului de rang

superior (P.A.T.R., P.A.T.J. P.A.T.Z.), care trasează liniile directoare de amenajare şi dezvoltare a

acestora, prescripţii ce urmează a fi preluate ulterior în studiile de urbanism (P.U.G.).

Amenajarea turistică a unei zone turistice se eferă la:

găsirea locaţiilor optime a infrastructurii turistice (unităţi de cazare, alimentaţie, de

practicare a sporturilor şi divertisment, comerţ, căi de acces etc.);

dimensionarea optimă a infrastructurilor turistice în vederea rentabilizării economice a

acestora şi acoperirea integrală a fluxului turistic pe întreaga perioadă a anului;

diversificarea ofertei turistice prin valorificarea integrală a potenţialului natural şi antropic

existent sau implementarea unor oferte auxiliare (festivaluri, reabilitarea unor nedei şi

sărbători tradiţionale etc.) pentru toate categoriile de consumatori;

evaluarea riscului şi mamagementul acestuia cu impact direct şi indirect asupra

amenajărilor şi infrastructurii turistice;

prezervarea mediului ambiant şi protecţia obiectivelor turistice naturale şi antropice.

Stabilirea locaţiilor optime pentru infrastructurile turistice în cadrul unei zone turistice sau

staţiuni reprezintă prima etapă a demersului de amenajare turistică. Rezolvarea acestei probleme se

poate realiza prin efectuarea în prealabil a unor studii de fundamentare cu privire la:

dimensiunea pieţii turistice şi tipologia acesteia;

distanţa dintre piaţa turistică şi viitorul amplasament, de care depinde durata de acces,

costul transportului, oboseala acumulată;

nivelul accesibilităţii, bazat pe infrastructurile de transport existente sau în execuţie;

tipologia ofertei turistice, dedus din potenţialul turistic existent (natural şi antropic),

valoarea acestuia şi intervalele calendaristice optime pentru valorificarea turistică.

valenţele curative, educaţionale şi recreative ale ofertei turistice;

tipologia cererii turistice a consumatorilor;

distanţele faţă de alte zone turistice şi nivelul concurenţei generat, de diversitatea ofertei,

cost final produs sau sejur, facilităţile de acces existente, nivelul marketing-ului;

nivelul riscului financiar şi geografic de dezvoltare a infrastructurii turistice în zonă;

valoarea investiţiilor necesare pentru managementul riscului şi implementarea

infrastructurii turistice;

calitatea factorilor de mediu natural, economic, politic, social şi cultural;

preţul terenului în cadrul viitorului amplasament şi statutul juridic al acestuia;

resursele umane şi pregătirea acestora;

dimensiunea actuală sau proiectată a staţiunii, evaluată în număr de locuri de cazare

(supradimensionarea unei staţiuni conduce la fenomene de aglomeraţie, care reprezintă un

factor de degradare a calităţii actului turistic).

Localizarea şi amenajarea turistică are următoarele caracteristici:

Unicitatea prestaţiei – fiecare localizare reprezintă un caz singular, chiar şi în cadrul marilor

arii turistice. Pentru că resursele turistice au o mare varietate de forme, o intreprindere turistică este cu

atât mai eficientă, cu cât reuşeşte să prezinte clientelei o varietate mare de combinaţii, mărind astfel

câmpul de vânzare a produsului turistic. Însă, fiecare produs oferit turistului trebuie să reprezinte o

unicitate de servicii (ex. „satul de vacanţă” va reprezenta întoarcerea la natură a citadinulu şi un

ansamblu de jocuri şi ocupaţii tradiţionale; o croazieră va oferi turistului mirajul unei călătorii pe

mare).

Localizarea turistică – aceasta reprezintă în primul rând o localizare la „sursă”, deoarece

staţiunea se amenajează în vecinătatea unor resurse. Produsul turistic nu este transportabil iar

„consumul” său implică deplasarea vizitatorilor.

Localizarea îndepărtată de piaţa consumatorului – necesită o amenajare complexă, cu o

infrastructură dezvoltată şi o mare diversitate de unităţi turistice. La proximitatea pieţei, turistului i se

poate oferi servicii mai puţin complexe şi amenajări strict necesare, pentru ai oferi acestuia posibilitatea

de a se bucura de valenţele cadrului natural. Această caracteristică a localizării a condus la enunţarea

principiului gradului de finisare a localizării turistice, în funcţie de îndepărtarea sau apropierea pieţei.

Cu cât localizarea este mai îndepărtată, cu atât paleta de servicii trebuie să fie mai cuprinzătoare.

Polivalenţa unei staţiuni sau zone turistice – gradul de diversitate şi de complexitate a

serviciilor oferite turiştilor determină amploarea segmentului de piaţă, pe care se va desface produsul.

Dacă o staţiune prezintă o gamă mai largă de servicii, atunci vor fi mai numeroase categoriile de turişti

care o vor vizita.

Localizarea turistică – sunt favorizate în zonele geografice care au atins un nivel mai ridicat de

dezvoltare economică, pentru că există deja o infrastructură de transport şi comunicaţii pusă la punct,

un urbanism dezvoltat, o industrie şi o agricultură mecanizată, element care stimulează dezvoltarea

turismului. De aceea, se consideră în acest context că maturitatea dezvoltării economice a unui teritoriu

este dată de dezvoltarea sectorului terţiar, şi cu precădere a turismului.

Pierre Defert (1966, citat I. Berbecaru, M. Botez, 1977, pp. 23-25), cu intenţia de a formula

matematic localizarea unei staţiuni turistice, propune următoarele teoreme:

fiind dată o zonă unică a pieţii turistice, situată într-un spaţiu izotrop, importanţa localizării

periferice este invers proporţională cu îndepărtarea iar punctele de cristalizare se vor situa în

cercuri concentrice, potrivit diversităţii resurselor;

existând mai multe zone ale pieţii turistice, cu ponderi egale ca mărime, situate la aceeaşi

distanţă de resurse R1, R2, R3 ... Rn, importanţa localizărilor viitoare este în funcţie de

valoarea originală a resurselor R1, R2, R3 ... Rn;

în raport cu mai multe resurse virtuale de aceeaşi valoare, situate la distanţă egală de mai

multe zone de piaţă de mărime diferită, importanţa localizării care se va realiza pentru

fiecare din resurse depinde de numărul potenţial al vizitatorilor disponibili pentru fiecare

zonă a pieţei;

în cazul zonelor cu piaţă egală ca mărime şi egal distanţate într-un spaţiu izotrop,

localizările care se realizează depinde de calitatea ofertei turistice;

dacă ceilalţi factori (zona de piaţă, zona localizării) au o valoare egală, dezvoltarea

localizărilor este corelată cu importanţa anterioară a staţiunii deja realizată.

Pentru rezolvarea dezideratelor cu privire la amenajarea turistică a unei zone se impune

utilizarea alături de principii şi teoreme, şi a unor modele conceptuale cu privire la acest demers.

Astfel, pentru alegerea amplasamentului optim în teritoriu a unei staţiuni turistice se pot utiliza atât

modele clasice (gravitaţionale) cât şi cele moderne.

V. Metodologia amenajării turistice

Presupune trei activităţi fundamentale:

- stabilirea tipologiei şi a caracteristicilor amenajărilor turistice;

- selecţia şi delimitarea teritoriului destinat amenajării;

- alocarea spaţiilor şi zonarea turistică a teritoriului destinat amenajării turistice.

Aceste activităţi au un caracter pregătitor. Amenajarea turistică propriu-zisă a teritoriului selectat şi

delimitat presupune la rândul său luarea în considerare a trei aspecte fundamentale:

- elementele de tehnologie ale amenajării turistice a teritoriului;

- tehnici de amenajare turistică a teritoriului;

- aplicarea unor principii de amenajare turistică a teritoriului.

Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice

În funcţie de răspândirea în teritoriu a resurselor (elemente naturale şi culturale), amenajările

turistice pot fi:

- univoce:

implantările sunt legate de un singur obiectiv sau element de atracţie turistică care poate

atrage cererea;

amenajările sunt sumare, relativ izolate şi în strânsă corelaţie cu indicele de atractivitate

al obiectivului;

exemple: cascada Niagara, Piramidele, în general monumente istorice izolate (ruine) sau

amplasate în regiuni relativ izolate, monumente ale naturii.

- plurivoce:

localizarea se integrează într-un ansamblu de condiţii care conferă o anumită

specificitate;

dotările sunt mai complexe şi pot lua forma unor staţiuni sau centre turistice;

exemple: ariile geografice cu caracter deosebit (zone cu monumente de artă sau de

arhitectură, zone cu izvoare termale sau ape minerale, ţărm cu nisip sau munţi cu zăpadă

etc.);

- echivoce:

zona turistică este relativ omogenă, în general întinsă, fără o anumită particularitate

specifică;

dotările sunt mai numeroase, atât simple cât şi complexe şi pot fi localizate oriunde;

relaţiile dintre elementele ofertei sunt sumare;

decizia de amenajare este dominată de existenţa cererii şi caracteristicile acesteia (timp

de deplasare, oboseala, cheltuielile generate);

caracteristice ariilor turistice din apropierea marilor aglomerări urbane.

În funcţie de natura spaţiului geografic, amenajările turistice pot fi:

- amenajarea siturilor (balneare) de litoral;

- amenajarea siturilor montane;

- amenajarea parcurilor şi rezervaţiilor naturale;

- amenajarea siturilor istorice şi arheologice;

- amenajarea zonelor termale;

- amenajarea zonelor rurale;

- amenajarea zonelor periurbane;

- amenajarea zonelor urbane.

În funcţie de relaţiile amenajării cu elementele definitorii ale teritoriului şi cu distribuţia cererii:

- amenajări punctiforme: unităţi turistice izolate care oferă doar servicii şi prestaţii specifice

(cazare, masă, un minim de agrement);

- amenajări (localizări) complexe (staţiuni, urbanizări) integrate regiunilor în care se

- găsesc.

Selecţia şi delimitarea teritoriului

A. Selecţia teritoriului destinat amenajării turistice utilizează o serie de criterii specifice care au în

vedere:

a. condiţiile naturale ale teritoriului;

b. bogăţia cultural istorică;

c. condiţiile socio-economice;

d. infrastructura;

e. dotările existente pentru cultură şi odihnă;

f. legislaţia şi reglementările în vigoare.

a. condiţiile naturale ale teritoriului:

- geologia şi morfologia teritoriului, clima, flora, fauna, hidrografia (elemente de atracţie

turistică);

- calitatea şi caracteristicile acestora permit determinarea valorii, forţei de atracţie şi

respectiv a tipologiei amenajărilor.

b. bogăţia cultural istorică:

- vestigii arheologice, monumente istorice şi contemporane, elemente de folclor, tradiţii şi

arhitectură locală, atracţii culturale (serbări, festivaluri), valori artistice etc.

- în selecţia teritoriului se are în vedere prezenţa elementelor de cultură, originalitatea şi

valoarea lor, starea de conservare, posibilităţile şi riscurile atragerii acestora în circuitul

turistice.

c. condiţiile socio-economice:

- element favorizant al amenajărilor turistice;

- au în vedere elementele demografice (dinamică, structură, ocupare) şi disponibilităţile de

forţă de muncă, dezvoltarea diferitelor ramuri economice (industrie, servicii, agricultură

comerţ), nivelul de trai şi de locuire, receptivitatea faţă de turism şi turişti.

d. infrastructura:

- căi şi mijloace de acces;

- echipamente de telecomunicaţii şi transmitere a informaţiilor;

- reţeaua de instituţii sanitare;

- reţeaua de canalizare, de alimentare cu apă, energie, gaze etc.

e. dotările existente pentru cultură şi odihnă:

- unităţile de cazare (hoteluri, moteluri, reşedinţe secundare, camere la particulari);

- unităţile de alimentaţie;

- instalaţiile şi echipamentele de agrement;

- instalaţiile şi echipamentele de tratament;

- unităţi ofertante de servicii specifice (agenţii de voiaj).

f. legislaţia şi reglementările în vigoare:

- au rol stimulator sau restrictiv, în funcţie de regimul juridic al fiecărui teritoriu;

- orice amenajare trebuie să aibă în vedere reglementările privind protecţia mediului, regimul

construcţiilor, orientările şi concepţia generală privind sistematizarea.

B. Delimitarea unităţilor teritoriale se face în funcţie de natura teritoriului (munte, mare, zonă

balneară etc.), de specificul şi de caracteristicile resurselor (naturale sau cultural istorice, omogene sau

mixte etc.), densitatea şi valoarea acestora.

Delimitarea unităţilor teritoriale are ca obiectiv definirea tipologiei şi structurii optime a

implantărilor.

Unităţile teritoriale se clasifică în:

- Obiectivul turistic: un element suficient de atractiv pentru a motiva deplasarea turiştilor

(monument al naturii, obiectiv istoric şi arheologic, manifestare culturală sau sportivă);

- Punctul turistic: unitatea de bază a activităţii turistice în jurul căreia se amplasează un

minim de servicii turistice;

- Localitatea sau centrul turistic: aşezare urbană sau rurală cu un nivel de dezvoltare

economică mai ridicat care conţine în interior sau în apropiere obiective care prin natura lor

pot motiva activitatea turistică. Din punct de vedere al profilului şi funcţiilor pot fi:

cu funcţie exclusiv sau predominant turistică;

cu profil economic complex, turismul având un rol mai mult sau mai puţin predominant,

complementară activităţilor economice principale.

- Complexul turistic: teritoriu cu suprafaţă nu foarte mare care grupează mai multe obiective

şi localităţi turistice cu o relativă omogenitate (ex. un element de relief comun);

- Zona (arealul) turistic:

un teritoriu întins cu o diversitate de forme de relief;

alcătuită din mai multe puncte, localităţi şi complexe turistice;

fiecare subunitate teritorială are o funcţionalitate independentă şi relaţii cu celelalte –

caracter unitar.

- Regiunea turistică:

arie teritorială cu o suprafaţă foarte întinsă;

activităţile economice sunt marcate de cea turistică;

resurse multiple şi cu atractivitate foarte ridicată.

Alocarea spaţiilor şi zonarea turistică a teritoriului:

Procesul de alocare a spaţiilor (acceptarea lor ca destinaţii turistice) presupune acţiuni de

identificare, individualizare şi evaluare a resurselor.

Structurarea resurselor turistice se realizează în raport cu ideea de amenajare, pe baza

următoarelor criterii:

- originalitatea şi unicitatea resurselor:

unice - rare şi originale la nivel mondial: Piramidele, Acropole, Machu Pichu,

mânăstirile din nordul Bucovinei, cascada Niagara;

de creaţie – originale dar nu unice în lume: oraşe ca Roma. Paris, Florenţa, staţiuni sau

zone turistice ca Florida sau Coasta de Azur etc;

atractive – cu structură diversă, existente în multe regiuni ale lumii: forme de relief

deosebite, plaje, zone cu climat reconfortant, izvoare termale, peisaje deosebite, parcuri

şi rezervaţii etc

- natura elementelor constitutive ale ofertei turistice. Se disting categoriile:

cadrul natural – relief, floră, faună, hidrografie, climă, peisaje;

valorile culturale – monumente istorice şi arheologice, construcţii moderne, manifestări

culturale şi festivaluri;

structura socială a zonei – eterogenitatea şi originalitate etnică, tradiţii;

condiţiile economice – căi de acces, structura economică a zonei, dezvoltarea

comerţului, nivel de trai.

- gradul de polarizare a elementelor ofertei:

concentrarea valorilor turistice pe areale restrânse;

dispersarea resurselor pe teritorii relativ întinse.

Elementele de tehnologie ale amenajării turistice:

Au în vedere elaborarea concepţiei de organizare a spaţiului şi a programului noilor localizări.

Concepţia de organizare a spaţiului variază în funcţie de:

- datele tehnice ale teritoriului;

- modul de abordare a proiectului.

Abordarea proiectului se poate face prin prisma următoarelor criterii:

- nivelul de abordare:

interregională;

naţională;

regională;

locală;

sectorială.

- modul de angajare şi soluţionare a problemelor:

abordarea tradiţională – elaborarea unor proiecte independente pentru fiecare

obiectiv;

abordarea sistemică – acţiunea se desfăşoară unitar, în mai multe faze care se

concretizează în elaborarea unor documente: anteproiectul, proiectul iniţial, final,

programul operaţional.

Conţinutul programului de amenajare se referă la:

- organizarea funcţională a teritoriului;

- organizarea relaţiilor cu zonele exterioare celei amenajate;

„Înzestrarea turistică a teritoriului” cuprinde elemente:

a. funcţionale - reşedinţa, restaurantul, serviciile şi infrastructura generală;

b. recreative – spaţiile deschise, monumentele muzeele etc.

a. Elemente funcţionale:

reşedinţa:

punctul fix în funcţie de care se orientează turistul ca şi celelalte componente ale

echipamentului staţiunii;

alcătuită din mijloace de cazare;

caracterizată prin mărime, confort, servicii oferite.

-restaurantul:

unităţile de alimentaţie publică;

caracterizată prin mărime, amplasament, varietate tipologică, grad de confort;

mărimea şi localizarea sunt corelate cu dimensiunile reşedinţei.

- serviciile şi infrastructura generală: reţeaua de transport, reţeaua unităţilor

comerciale, serviciile de reparare şi întreţinere, serviciile poştale, telecomunicaţii, serviciile

sanitare.

b. Elemente recreative:

- spaţii deschise: plaje, locuri de plimbare, păduri, parcuri, lacuri etc;

- amenajări sportive;

- monumente, vestigii cultural istorice;

- echipamente de cultură (muzee, săli de spectacol, biblioteci, cluburi etc.);

- manifestări cultural-artistice şi sportive

Toate aceste elemente se regăsesc în alcătuirea modelelor de amenajare.

Tehnici de amenajare turistică:

Pot avea în vedere:

- distribuirea în spaţiu a obiectivelor - cea mai folosită metodă este cartografia;

- rezultatele economico-financiare posibile ale amenajării: modele matematice şi statistice

(analiza input-output, multiplicatorul turistic, previziunea cererii, rentabilitatea probabilă

etc.);

- elaborarea unor norme şi standarde privind dimensiunile optime ale amenajării şi

elementelor componente.

Stabilirea dimensiunilor optime ale amenajării este criteriul esenţial în amenajarea teritoriului. Se

operează cu norme de utilare care permit:

- determinarea capacităţii optime a zonelor turistice ca nr. de persoane;

- determinarea necesităţilor de cazare raportat la tipul de turism care va fi practicat;

- evaluarea şi determinarea capacităţii mijloacelor de transport şi a terminalelor (gări,

aeroporturi, autogări etc.);

- evaluarea şi determinarea capacităţii zonei destinate recreeri şi odihnei (plaje, pârtii de schi,

parcuri etc.);

- evaluarea şi determinarea capacităţii teritoriului raportat la urbanizarea generală a ţării.

Aceste evaluări sunt cunoscute sub denumirea generică de „determinarea capacităţii resurselor”.

Elaborarea normelor şi standardelor se realizează cu respectarea a trei cerinţe limită

fundamentale:

- pragul de toleranţă – caracteristic mediului;

- pragul de confort – limita de densitate a turiştilor şi a construcţiilor pentru a evita

supraaglomerarea şi diminuarea calităţii resurselor;

- pragul fizic – limita expansiunii turismului (cota de exploatare a unei zone).

În localizarea, dimensionarea şi stabilirea tipologiei amenajărilor turistice se au în vedere şi

relaţiile dintre cerere şi ofertă care pot fi exprimate cu ajutorul unor scheme logice şi modelate

matematic:

- oferta turistică şi cererea sunt concentrate în două puncte sau arii teritoriale restrânse situate

la o anumită distanţă;

- oferta turistică dispersată într-o arie relativ largă şi cererea concentrată;

- oferta turistică concentrată şi cererea dispersată (la dimensiunile unei ţări sau chiar regiuni

mai largi în cazul turismului internaţional).

Aceste relaţii surprind şi influenţa costurilor şi duratei deplasării asupra fluxurilor turistice şi

indirect asupra dimensionării localizărilor, luându-se în calcul şi zonele emitente de turişti.

VI. Amenajarea turistică a teritoriului şi calitatea mediului

Mediul poate fi definit ca totalitatea factorilor naturali şi antropici care în strânsă interacţiune

influenţează echilibrul ecologic.

În contextul dezvoltării societăţii umane din punct de vedere economic şi modificarea implicită a

raportului dintre calitatea vieţii şi mediu în sensul considerării şi a efectelor asupra naturii şi nu numai

a utilităţii ei, o semnificaţie deosebită o are cunoaşterea cauzelor care produc deteriorarea mediului şi

gravitatea acţiunii lor ca şi identificarea soluţiilor de protejare a mediului.

Protecţia mediului are în vedere o serie de acţiuni cum ar fi:

- cunoaşterea mediului şi a interacţiunilor dintre sistemul economic şi sistemele naturale;

- prevederea consecinţelor acestor interacţiuni;

- utilizarea raţională şi economicoasă a resurselor naturale, indiferent de originea lor;

- prevenirea şi eliminarea degradării mediului provocată de om, sau de fenomenele naturale;

- armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale societăţii şi respectiv ale agenţilor

economici privind utilizarea factorilor naturali de mediu (aer, apă, sol, subsol, floră, faună,

rezervaţii şi monumente ale naturii, peisaj).

Realizarea acestor acţiuni presupune rezolvarea a trei categorii de probleme:

- crearea unui sistem legislativ şi instituţional adecvat şi eficient;

- evaluarea costurilor acţiunilor de protejare şi stabilirea modalităţilor de finanţare (publică

sau particulară);

- stabilirea unor responsabilităţi şi elaborarea unor programe specifice pentru fiecare obiectiv

şi acţiune.

Turismul şi problemele mediului

Mediul şi calitatea acestuia reprezintă condiţia fundamentală a activităţii turistice. Resursele

turistice naturale îşi vor menţine gradul de atractivitate atâta timp cât mediul înconjurător va continua

să reprezinte un argument al călătoriei turistice. Din acest motiv, turismul joacă un rol important în

protejarea mediului şi menţinerea calităţii lui, atât în cadrul staţiunilor turistice cât şi în afara acestora.

Aceste preocupări trebuie corelate şi cu faptul că atât spaţiul turistic cât şi resursele naturale pe

care turismul le utilizează sunt limitate.

Impactul turismului asupra mediului

Factori de influenţă

- deplasarea persoanelor pe distanţe din ce în ce mai mari, spaţiul destinat activităţilor umane

fiind din ce în ce mai vast;

- creşterea timpului liber care oferă posibilitatea unei explorări mai intense a mediului

natural;

- utilizarea automobilului şi posibilitatea parcurgerii unor distanţe din ce în ce mai mari în

timp tot mai scurt;

- creşterea frecvenţei turismului de weekend petrecut în natură.

Componente ale mediului afectate

- peisajul: suferă o urâţire datorită construcţiilor, a designul acestora, culorii, materialelor,

amplasării; rezultă o monotonie a peisajului; înmulţirea elementelor de infrastructură duce

la urâţirea peisajului;

- solul: este afectat de exploatarea excesivă; litoralul – este cea mai fragilă zonă deoarece este

o zonă în formare, spaţiul vizat este limitat la câteva sute de metrii, densitatea instalaţiilor şi

a vizitatorilor sunt foarte mari – aceste neajunsuri se întâlnesc şi la nivelul celorlalte zone

dar la un nivel mai restrâns;

- flora: este afectată negativ de exodul masiv al turiştilor, în special către zonele forestiere;

efectele negative sunt rezultatul prezenţei masive a turiştilor, comportamentul acestora,

sporirea dotărilor şi implantărilor turistice ca şi a infrastructurii;

- fauna: modificarea habitatului animalelor datorită construcţiilor şi infrastructurii necesare

turismului; practicarea unor forme de turism ca vânătoarea;

- râurile şi lacurile: suportă o supra exploatare turistică atât în sensul numărului foarte mare

de turişti care sunt atraşi de ele cât şi datorită numărului mare de amenajări destinate

acestora; sporturile nautice;

- oraşele şi monumentele: sunt afectate prin creşterea densităţii urbane, apariţia construcţiilor

foarte mari, sistematizarea defectuoasă, poluarea atmosferică, zgomotul etc.

Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului:

Amenajarea turistică:

- favorizează includerea sau excluderea în/din circuitul turistic a unor zone cu dezechilibre

ecologice grave sau zone cu un statut deosebit;

- permite controlul circulaţiei turistice în perimetrele amenajate;

- se poate implica în protejarea mediului prin dimensionarea riguroasă a implantărilor în

funcţie de caracteristicile zonei amenajate;

- contribuie la amenajarea de parcuri sau la promovarea unor forme de turism specific (foto-

safari, bird-watching);

- mai pot fi menţionate implementarea unor soluţii arhitectonice şi constructive, unor

programe legislative, educative şi de informare.