Atribuţiile şefului de stat în cadrul regimului ... · guvernare, iar Guvernul este obligat să...

1.Aspecte generale privindregimul parlamentar

Regimul parlamentar conferă un loc important

Parlamentului, considerat un adevărat for politic de

guvernare, iar Guvernul este obligat să dea socoteală

Parlamentului, care, dacă apreciază că acesta nu îşi

îndeplineşte mandatul, îi poate retrage încrederea

acordată

1

.

În cadrul unui regim parlamentar, apare, pe de

o parte, disocierea dintre funcţiile şefului statului şi

cele ale şefului Guvernului, care sunt atribuite unor

organe diferite, iar, pe de altă parte, transferul către

cel de-al doilea al unor importante competenţe şi

atribuţii care erau apanajul tradiţional al primului.

Şeful statului are menirea de a reprezenta

continuitatea statului dar, în principiu, el nu participă

sau participă foarte puţin la exerciţiul puterii,

exceptând desemnarea şefului Guvernului, pe care

trebuie, totuşi, să îl aleagă din rândul majorităţii

parlamentare. Regăsim, astfel, originea istorică a

regimului parlamentar: şeful statului – în acea epocă,

monarhul - care trebuie să fie ţinut la distanţă de

luptele politice, pentru a nu fi afectat de efectele lor

şi de eventualele înfrângeri. În schimb, se va abţine şi

nu va exercita un rol activ. Lipsit de responsabilitate

din punct de vedere politic şi, în consecinţă, sigur că

va rămâne în funcţie pe durata regenţei sau a

mandatului său, şeful statului/monarhul este lipsit,

însă, şi de orice autoritate reală. Aceasta este

exercitată de şeful Guvernului şi de miniştrii săi. Ei

sunt cei care îşi vor asuma responsabilitatea politicii

naţionale în faţa Camerelor, deci este normal ca ei să

fie şi cei care elaborează şi pun în practică această

politică. Un astfel de sistem prezintă dublul avantaj

de a-l pune pe şeful statului la adăpost de

vicisitudinile politicii şi de a stabili o legătură strânsă

între autoritatea reală şi responsabilitate, ceea ce este

logic.

Rezultă, de aici, că a fost nevoie de

transferarea către şeful Guvernului a puterilor care

aparţineau înainte monarhului. Acest transfer s-a

realizat prin procedura contrasemnării. În cazul

regimului parlamentar, orice act al şefului statului

trebuie să fie, în mod obligatoriu, contrasemnat de

şeful Guvernului, care îşi asumă, astfel, respon -

sabilitatea în faţa Camerelor

2

. Cele două semnături

nu mai au, de altfel, aceeaşi semnificaţie. La ora

actuală, şi de multă vreme, semnătura şefului statului

are caracterul unei autentificări a deciziei luate de

Guvern

3

.

În toate statele membre ale Uniunii Europene

care au preluat modelul parlamentar, executivul este

bicefal, implicând existenţa unui şef al statului,

monarh sau preşedinte şi un şef al Guvernului,

care-şi exercită efectiv puterea executivă şi răspunde

pentru aceasta în faţa forului legislativ.

Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Atribuţiile şefului de stat în cadrul regimuluiparlamentar din statele membre ale Uniunii Europene

Camelia TOMESCU

Şef serviciu proceduri legislative

Direcţia Proceduri parlamentare,

sinteză şi evidenţă legislativă – Senatul României

2

Ceea ce explică faptul că şefii de stat a părut că dispun – cum

s-a întâmplat în cea de-a III-a Republică franceză – de puteri

importante conferite de Constituţie şi care nu erau decât puteri

nominale, în timp ce puterea reală aparţinea guvernului.

3

Puterea reală de decizie revine celui care contrasemnează (şeful

Guvernului sau ministru de resort), iar nu celui care semnează

(şeful statului), deoarece Guvernul (şi fiecare membru al său)

răspunde politic în faţa Parlamentului.

1

D. Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2006, p. 61.

2. Atribuţiile monarhului în raport cu primul-ministru

În cadrul monarhiilor parlamentare, raporturile

dintre monarh şi primul-ministru nu au un potenţial

conflictual, întrucât rolurile lor diferă, iar Coroana

este o instituţie depolitizată, cu vocaţia reprezentării

generale a populaţiei, nu doar a unei majorităţi

formate într-un anumit moment, în funcţie de

opţiunile politice exprimate prin vot. Principalele

caracteristici ale raporturilor dintre monarh şi primul-

ministru în monarhiile constituţionale din Uniunea

Europeană vizează, în principal, câteva aspecte, pe

care le redăm, sintetic, în continuare.

Chiar dacă monarhul dispune de prerogative

aparent importante, de a numi şi demite primul-

ministru sau miniştrii Guvernului ori de a dizolva

Parlamentul, în realitate acestea nu sunt decât pur

reprezentative, întrucât sunt rezultatul negocierilor

politice din cadrul Parlamentului. Aşadar, şeful de

stat, în monarhiile parlamentare, nu are o implicare

activă în exercitarea puterii şi, deci, nu poartă

răspunderea politică.

Tocmai de aceea, actele sale sunt contra -

semnate de primul-ministru sau de miniştrii care

răspund politic pentru actul respectiv în faţa

Parlamentului; cum se arată în literatura de specia -

litate, semnătura şefului statului are doar caracterul

„autentificării deciziilor asumate de Guvern”

4

.

Aşadar, în monarhiile constituţionale primul-ministru

este cel care conduce Guvernul, determinând politica

executivului şi răspunzând numai în faţa Parla -

mentului, care îl poate destitui printr-un vot de

neîncredere.

Raporturile care se stabilesc între primul-

ministru şi monarh vizează desemnarea de către

acesta din urmă a primului-ministru. De la această

regulă, practica constituţională europeană evidenţiază

mai multe situaţii:

a) în general, în monarhiile constituţionale din

ţările Uniunii Europene, atributul desemnării

primului-ministru aparţine monarhului

5

. În trecut

au existat cazuri în care monarhii au exercitat un rol

decisiv în desemnarea persoanelor care urmau să

îndeplinească funcţia de prim-ministru. Astfel, în

1834, William al IV-lea l-a demis pe lordul

Melbourne şi l-a însărcinat pe Sir Robert Peel să

formeze Cabinetul, deşi acesta nu se bucura decât de

sprijinul unei pătrimi din numărul deputaţilor. În 1839,

regina Victoria l-a demis pe Peel, care se bu cura de

sprijinul unei jumătăţi din Cameră, numindu-l

din nou pe lordul Melbourne, aflat în minoritate. În

prezent, în Anglia, această prerogativă este limitată

prin faptul că dacă un partid câştigă majoritatea,

liderul său devine automat prim-ministru, iar dacă

Guvernul este înfrânt, monarhul deţine o putere de

natură morală, aceea de a desemna ca şef al

Guvernului, pe liderul opoziţiei.

Această opoziţie deţine un rol foarte important

în Parlament, aşa încât şeful partidului minoritar

poartă titlul oficial de „lider al opoziţiei Maiestăţii

sale” şi are o indemnizaţie oficială

6

. Aşadar, alegerile

sunt câştigate, obligatoriu, fie de Partidul Conser -

vator, fie de Partidul Laburist, astfel încât problema

unui vot de încredere este lipsită de sens

7

.

Monarhul poate demite primul-ministru şi,

respectând principiul responsabilităţii colective,

solicită ca toţi miniştrii să demisioneze în mod solidar

dar, în realitate, o asemenea situaţie nu a mai

intervenit din 1834, iar doctrina britanică nu este

unanimă în a aprecia dacă suveranul poate să demită

un Guvern care acţionează într-un mod necons ti -

tuţional;

b) caracteristica sistemului britanic nu se

regăseşte, însă, în toate constituţiile monarhice ale

statelor din Uniunea Europeană. Exemplu tipic în

această privinţă ni-l oferă Constituţia Belgiei, care

prevede în art.96 alin.(1) că „Regele numeşte şi

revocă pe miniştrii săi”.

Regele are un rol important, exercitat însă

cu discreţie, acela de a influenţa direct numirea

primului-ministru, desemnând un formator care, prin

consultarea conducătorilor partidelor, va căuta să

compună o echipă guvernamentală, respectând

echilibrul politic şi lingvistic al coaliţiei guver -

namentale. Chiar dacă nu există un acord clar între

partide, regele poate influenţa direct alegerea unui

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2011

4

P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Paris,

1983, p.146.

5

Alegerea monarhului constă, în acest caz, în ratificarea unui

dublu proces de selecţie, cel al partidului care îşi alege liderul şi

cel al electoratului care asigură partidului victoria în competiţia

electorală.

6

T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.32.

7

Evident, rolul Parlamentului este mult redus atunci când

nominalizarea şefului Guvernului de către şeful Statului nu lasă

loc niciunei intervenţii a Camerei inferioare. Încrederea

Parlamentului fiind presupusă, nu e necesar să se facă dovada

juridică a apartenenţei şefului guvernului la majoritatea

parlamentară deoarece constrângerea politică a apartenenţei

primului – ministru la această majoritate este subînţeleasă.

prim-ministru, şi poate, de asemenea, refuza demisia

acestuia.

8

Cu regularitate, primul-ministru este primit

în audienţă de către Rege, care este şeful puterii

executive, potrivit Constituţiei;

c) reguli distincte în ceea ce priveşte

desemnarea primului-ministru întâlnim în Spania şi

Suedia, unde alegerea candidatului la funcţia de

prim-ministru, nu revine monarhului. Astfel, potrivit

Constituţiei Spaniei, monarhul, în colaborare cu

Preşedintele Congresului Deputaţilor

9

, desemnează

un candidat la conducerea Guvernului, care va trebui

să obţină votul de încredere al Congresului cu o

majoritate absolută, înainte de a fi numit şi de a-şi

putea forma Guvernul

10

. Articolul 3 al Constituţiei

Suediei prevede că preşedintele Parlamentului

(Riksdag) este cel care desemnează primul-ministru,

după consultarea cu vicepreşedintele şi reprezentanţii

partidelor;

d) în alte state, deşi rolul politic al monarhului

este destul de redus, experienţa politică îi dă

posibilitatea ca, în caz de criză guvernamentală

gravă, alegerea şefului Guvernului să fie făcută de

monarh, fără votul de încredere al Parlamentului,

întemeindu-se pe o încredere prezumată. Aceste

situaţii le întâlnim frecvent în Danemarca,

Luxemburg şi, mai ales, în Regatul Ţărilor de

Jos

11

. Astfel, potrivit Constituţiei Danemarcei

12

,

funcţia fundamentală a Reginei este aceea de a arbitra

şi de a sancţiona conflictele apărute între Guvern şi

Parlament, exercitând „o magistratură de influenţă”

13

;

e) regimul constituţional luxemburghez

prezintă o particularitate cu totul interesantă. Potrivit

Constituţiei, „Marele Duce exercită singur puterea

executivă”. Ca şef al executivului într-un sistem

parlamentar, numeşte şi revocă miniştrii aşa cum

consideră necesar. Aceasta înseamnă că membrii

Guvernului nu sunt, din punct de vedere

constituţional, consideraţi ca făcând parte din puterea

executivă; statutul acestora este mai degrabă de

consilieri personali ai Marelui Duce, deşi toate actele

monarhului sunt contrasemnate de un membru al

Guvernului, care îşi asumă, astfel, responsabilitatea.

3. Atribuţiile preşedintelui în raport cuprimul-ministru

În Europa, regimul parlamentar a apărut în

cadrul monarhiilor constituţionale dar, după primul

război mondial, el s-a regăsit şi în numeroase

republici (Franţa, Germania, Cehoslovacia,

Polonia) ale căror constituţii prevedeau alegerea

şefului statului de către Parlament. După cel de-al

doilea război mondial, prevederile constituţionale ale

unor state – cum este cazul Italiei (1947) – descriu un

regim parlamentar prin modul în care reglementează

structura executivului şi raporturile lui cu adunările

reprezentative, dar cunoaşte un preşedinte de

republică ales prin vot universal şi direct.

De-a lungul evoluţiei sale istorice, regimul

parlamentar nu a fost înţeles ca un sistem politic

caracterizat printr-o anumită modalitate specifică de

desemnare a şefului statului, însă el presupune

existenţa unui executiv bicefal, format dintr-un şef de

stat (preşedinte în cazul republicilor), ales de către

legislativ şi a unui prim-ministru, şef al Guvernului,

numit de către preşedinte, dar responsabil în faţa

Parlamentului, care i-a acordat votul de învestitură.

În timp ce Parlamentul are legitimitatea populară,

numirea preşedintelui şi a prim-ministrului depind de

majoritatea politică rezultată din alegeri sau de

negocieri politice între partidele reprezentate. În



8

În urma alegerilor din 10 iunie 2007, Regele a întâmpinat

dificultăţi în a numi un prim-ministru; după 282 de zile de criză,

Yves Leterme va deveni şeful Guvernului pe 18 martie 2008,

pentru a demisiona pe 14 iulie 2008, deoarece Camera inferioară

a avut dificultăţi în a găsi un lider de necontestat. Nici rezultatul

alegerilor din iunie 2010 nu par a scoate Belgia din cea mai lungă

criza politică. Câştigătorul alegerilor , naţionalistul flamand Bart

De Wever, nu a reuşit nici la 6 luni după alegeri să finalizeze

negocierile pentru formarea unui nou guvern.

9

Parlamentul spaniol este compus din Congresul Deputaţilor şi

Senat (Camera reprezentării teritoriale).

10

În virtutea articolului 99 al Constituţiei din 13 octombrie 1978,

Regele numeşte preşedintele Guvernului, odată ce acesta a

obţinut încrederea deputaţilor cu majoritatea absolută a

membrilor. Dacă nu se ajunge la o asemenea majoritate, aceeaşi

propunere este supusă la vot din nou, după 48 de ore. Se

consideră că încrederea a fost acordată chiar dacă majoritatea

obţinută va fi simplă. Odată cu intrarea în vigoare a acestui

articol, această prerogativă a Regelui nu a mai fost exercitată.

11

În Constituţia Olandei se prevede, în art.43, că primul-ministru,

precum şi ceilalţi membri sunt numiţi şi revocaţi prin decret

regal, contrasemnat chiar de primul-ministru numit. Acesta din

urmă contrasemnează chiar decretul regal privind propria numire.

Deşi constituţional puterea executivă aparţine Reginei şi

miniştrilor, primul-ministru este cel care determină politica

generală a Guvernului şi prezidează Consiliul de miniştri.

Monarhul, membru formal al Guvernului, poate sancţiona actele

acestuia fără să se implice în elaborarea lor, ci doar trebuind să

fie informat.

12

În Danemarca, cea mai veche monarhie din Europa, monarhul

este şeful formal al statului, un rol mai mult ceremonial, deoarece

puterea executivă, exercitată de monarh, este exercitată prin

Cabinetul de miniştri, Primul-ministru fiind primul între egali

(primul inter pares). Regele numeşte şi revocă pe primul-

ministru şi pe ceilalţi miniştri; fixează numărul lor şi repartiţia

sarcinilor şi conduce Consiliul de Miniştri, care hotărăşte asupra

tuturor legilor şi măsurilor guvernamentale importante.

13

P.H. Salvidan, H.Trnka, Lés regimes politiques de l`Europe desDouze, Eyrolles Université, Collection Droit et Science

Humaines, Paris, 1990, p. 68.

republicile parlamentare, şeful statului nu deţine

puteri foarte mari, figura centrală a executivului fiind

primul-ministru, care conduce politica administrativă

generală

14

.

Ca şi în cazul monarhiilor constituţionale, în

cazul republicilor parlamentare raporturile dintre

preşedinte – de această dată – şi primul-ministru

privesc, în esenţă, tot aspectele legate de desemnarea

primului-ministru şi condiţiile ce trebuiesc înde -

plinite de actele preşedintelui, respectiv condiţia

contrasemnării acestora de către primul-ministru. În

continuare, prezentăm sintetic aceste caracteristici ale

raportului dintre preşedinte şi prim-ministru în state

ale Uniunii Europene.

3.1. Desemnarea primului-ministru

Raporturile care se stabilesc între primul-

ministru şi şeful statului vizează, în primul rând,

desemnarea de către acesta din urmă a primului-

ministru. De la această regulă, practica con stitu -

ţională europeană evidenţiază mai multe situaţii:

a) dintre constituţiile republicilor parlamentare

din vestul Europei, cea a Italiei conferă cele mai

multe posibilităţi de intervenţie din partea

preşedintelui în raporturile acestuia cu Guvernul.

Preşedintele Consiliului de Miniştri este numit

de Preşedintele Republicii, acest rol datorându-se

diviziunii interne a partidelor politice şi faptului că

negocierile în vederea stabilirii unei coaliţii

guvernamentale au loc după alegeri

15

. În absenţa unei

majorităţi clare în Camera Deputaţilor şi în faţa unor

partide divizate, şeful statului poate impune propria

alegere, chiar şi aceea de a numi un Guvern de

„tehnocraţi”

16

. Astfel, fără o înţelegere între partide,

Preşedintele îl poate numi pe şeful Guvernului

17

.

Preşedintele Republicii are la dispoziţie o paletă largă

de posibilităţi de desemnare a primului-ministru sau

de a refuza demisia acestuia, în funcţie de

configuraţia politică a Guvernului. Guvernul poate

demisiona oricând, demisia sa fiind prezentată de

primul-ministru Preşedintelui Republicii.

Într-o asemenea ipoteză, şeful statului va

recurge la procedura constituţională pentru formarea

noului Cabinet, procedură care prevede iniţierea de

consultări cu formaţiunile politice reprezentate în

Parlament, precum şi cu personalităţi marcante ale

vieţii politice (foşti preşedinţi ai Republicii, ai

Consiliului de Miniştri, preşedinţii Adunărilor, liderii

grupurilor parlamentare etc.).

În sistemul constituţional italian, primul-

ministru şi miniştrii prestează, înainte de preluarea

funcţiei, un jurământ în faţa Preşedintelui, conform

art.93 din Constituţie. Întrucât regimul politic italian

are caracter parlamentar, prestarea jurământului ar fi

trebuit făcută în faţa Parlamentului. De altfel,

Preşedintele Republicii prestează jurământul de

credinţă faţă de Republică în faţa celor două Camere,

reunite în şedinţă comună.

b) Constituţia Germaniei prevede o procedură

complexă de numire a primului-ministru, care nu lasă

nicio marjă de manevră şefului statului

18

. Astfel,

preşedintele Republicii alege, în principiu, candidatul

pentru postul de cancelar, dar se mulţumeşte să

transmită Bundestag-ului numele celui care i-a fost

propus de către partidul sau coaliţia majoritară. Odată

ales, Cancelarul îşi formează Guvernul, cu acordul

preşedintelui federaţiei, pe care îi poate şi schimba,

astfel că orice legătură dintre Parlament şi miniştri

este mediată de cancelar

19

;



14

În Uniunea Europeană sunt republici parlamentare ţările din

Europa de Vest (Italia, Germania şi Grecia), ţările ex-comuniste

(Letonia, Estonia, Cehia şi Ungaria) şi din Europa de Sud –

Malta.

15

L. Coman Kund, Sisteme administrative europene. Manualpentru specializarea universitară Administraţie publică, ed. a II-a

revăzută şi actualizată, Casa de Presă şi Editura „Tribuna”, Sibiu,

2003, p.61.

16

De exemplu, preşedintele Scalfaro îl numeşte, în 1993, ca

Preşedinte al Consiliului, pe fostul guvernator al băncii Italiei,

Carlo Azeglio Ciampi; pentru prima dată în istoria Republicii

italiene, nu este vorba de un parlamentar. În 1995 el alcătuieşte

un guvern de tehnocraţi, numit Gobierno del Presidente, care îl

are în frunte pe Lamberto Dini, fostul ministru de finanţe al

guvernului Silvio Berlusconi şi fost ministru al afacerilor externe

al guvernului Romano Prodi. Dar reforma sistemului electoral a

făcut ca Preşedintele Republicii să trebuiască a-l numi Preşedinte

al Consiliului pe liderul partidului dominant al coaliţiei aflate la

putere în urma alegerilor legislative.

17

Deşi în marea majoritate a regimurilor parlamentare europene

sistemele constituţionale oferă o preeminenţă juridică şi politică

Primului-ministru, în cazul Italiei aceasta poate fi totuşi atenuată

în practică, întrucât numirea sa, nefiind clar rezultatul alegerilor,

nu îi oferă o legitimitate politică deplină.

18

P.H. Salvidan, H.Trnka, Lés regimes politiques de l`Europe desDouze, Eyrolles Université, Collection Droit et Science

Humaines, Paris, 1990, p. 49.

19

Acesta a fost sistemul preconizat în Tezele pentru elaborarea

pro iectului de Constituţie a României, dar care s-a modificat

potrivit prevederilor actuale, întrucât condiţiile unui pluralism

politic accentuat nu au permis o ase menea soluţie. Stabilirea

compoziţiei guvernului fără acordul parlamentului prezintă riscul

ca încrederea acordată iniţial doar primului-ministru să fie ero -

dată, ca urmare a numirii unor personalităţi cu care majoritatea

parlamentară însăşi să nu fie de acord. Tocmai de aceea, în

practica parlamentară a procedurii de învestitură, candidaţii la

posturile ministeriale sunt audiaţi în comisiile parla mentare,

astfel încât candidatul la funcţia de prim-ministru să poată înlocui

un candidat care ar putea periclita acordarea votului de încredere.

c) Preşedintele Greciei este organul de vârf al

puterii executive

20

, dar prerogativele sale nu depăşesc

atribuţiile şefului de stat în regimurile politice

parlamentare. Cu toate acestea, Preşedintele

Republicii are un rol preponderent la nivelul puterii

executive. De fapt, atât Preşedintele Republicii cât şi

Primul-ministru sunt expresia voinţei suverane a

reprezentanţilor naţiunii. Diferenţe de roluri şi puteri

ce revin, pe de o parte, Preşedintelui Republicii şi

Guvernului, pe de altă parte, rezultă din procedurile

de desemnare a celor două autorităţi publice. Astfel,

Preşedintele Republicii este ales de Camera

Deputaţilor cu votul a cel puţin două treimi din

numărul deputaţilor, în timp ce, pentru acordarea

încrederii Guvernului, este suficient votul majorităţii

deputaţilor prezenţi, cu respectarea cvorumului de

lucru.

Primul-ministru numit de către Preşedintele

Republicii trebuie să facă parte în mod obligatoriu

din rândul partidului care dispune de majoritatea

absolută iar, în absenţa acesteia, trebuie numit şeful

partidului care deţine majoritatea relativă

21

.

Instabilitatea regimurilor politice din Grecia a generat

prevederi constituţionale prin care s-a conferit

posibilitatea Preşedintelui Republicii de a garanta

buna funcţionare a puterilor publice

22

.

Raportându-ne la ţările ex-comuniste din

Uniunea Europeană

23

, putem aprecia următoarele:

– în toate cele patru republici parlamentare,

Constituţia nu impune nicio constrângere expresă

asupra şefului statului în legătură cu modul în care

alege persoana care se va prezenta în faţa

Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

Spre exemplu, articolul 19 al Constituţiei Ungare

prevede că Primul-ministru este ales de Adunarea

Naţională; totodată, în măsura în care Preşedintele

Republicii este el însuşi ales de Adunarea Naţională,

în virtutea articolelor 19 şi 29 ale Constituţiei,

propune un Prim-ministru Adunării Naţionale, care

va trece la alegerea majorităţii în momentul

prezentării programului de guvernare. De altfel,

preşedintele ungar are ca singură atribuţie, în cadrul

raporturilor cu Guvernul, desemnarea primului-

ministru. Ţinând cont de toate aspectele, vorbim aici

de o putere foarte limitată, deoarece nu aduce cu sine

niciun fel de influenţă reală asupra activităţii

viitorului Guvern, ci se reduce la propunerea unui

candidat susceptibil să reunească în jurul lui

majoritatea necesară în Parlament;

– în majoritatea constituţiilor, procedura de

constituire a Guvernului rămâne nemodificată pe tot

parcursul ei, până la primirea votului de încredere.

Sunt şi cazuri în care unele constituţii prevăd soluţii

de simplificare a condiţiilor sau desemnarea altui

organism în procesul de desemnare a primului-

ministru. Astfel, potrivit art.68 alin.4 din Constituţia

Cehiei

24

, în cazul în care un Guvern nu reuşeşte să

obţină votul de încredere al Camerei Deputaţilor,

procedura se va repeta. Dacă nici acest Guvern nou

numit nu reuşeşte să câştige încrederea Camerei

Deputaţilor, Preşedintele Republicii desemnează un

prim-ministru

25

, la propunerea preşedintelui Camerei

Deputaţilor. O situaţie similară se regăseşte şi în

Estonia unde, conform art.89 din Constituţie,

Preşedintele Republicii are dreptul să prezinte un al

doilea candidat pentru funcţia de prim-ministru. În

cazul în care Preşedintele Republicii nu prezintă al

doilea candidat ca prim-ministru în termen de şapte

zile de la prima propunere sau refuză să facă acest

lucru, sau dacă al doilea candidat nu este în măsură să

obţină aprobarea Riigikogu-ului (Parlamentul estonian),

nu poate sau refuză să formeze un Guvern, dreptul de



20

C. Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia 2, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2006, p. 319.

21

În acest caz, întâlnit şi în Portugalia, nu se mai acordă un vot

de învestitură a guvernului.

22

P.-H. Salvidan, H.Trnka, op. cit., p. 93.

23

În Letonia, Estonia, Ungaria şi Cehia, Preşedintele este ales de

către Parlament. În cazul Cehiei şi Slovaciei, introducerea

alegerii unui preşedinte pentru Cehoslovacia a fost imposibilă

din cauza lipsei de încredere între cele două părţi, ulterior atât în

Constituţia Cehiei cât şi a Slovaciei renunţându-se la aceste

alegeri. În 1992, în Estonia a fost adoptat un sistem unic de

tranziţie către alegeri prezidenţiale. În legea electorală a fost

stipulat faptul că, dacă niciun candidat nu poate obţine

majoritatea, Parlamentul va alege preşedintele dintre primii doi

candidaţi din punct de vedere al numărului de voturi. Totuşi, noua

Constituţie din 28 iunie 1992 a stipulat faptul că preşedintele va

fi ales de către Parlament într-un proces în 3 runde. În cazul în

care, în urma acestui proces nu există un câştigător, se formează

un corp electoral care reuneşte membrii Parlamentului şi

reprezentanţii consiliilor locale. Majoritatea cerută pentru

alegerea preşedintelui era extrem de ridicată, 3/5 din

parlamentari, cifră cu atât mai greu de atins dacă ţinem cont de

numărul mare de partide reprezentate în Parlament – fenomen

comun mai multor state ex-comuniste – iar reducerea sa nu era

prevăzută în cazul următoarelor tururi de scrutin. Acest fapt a şi

dus, de altfel, la adoptarea modificării Constituţiei (1999),

introducând sufragiul direct pentru alegerea preşedintelui, după

ce desemnarea sa de către Parlament a fost blocată timp de

aproape un an de zile.

24

Constituţia Cehiei nu condiţionează formarea Guvernului într-un

termen anume.

25

Pe lângă această primă atribuţie în raporturile sale cu Guvernul,

Preşedintele are posibilitatea de a participa la sesiunile

Guvernului şi de a cere întocmirea unor rapoarte, ceea ce îi

permite să exercite o influenţă reală asupra activităţii şi a luărilor

de poziţie din Guvern.

a numi un candidat ca prim-ministru va reveni

Riigikogu-ului, care va desemna un alt candidat.

3.2. Validitatea actelor preşedintelui

a) În republicile parlamentare europene, regula

în materia actelor emise de preşedintele Republicii o

constituie obligativitatea contrasemnării acestora de

către primul-ministru. Contrasemnătura, ale cărei

origini se regăsesc la originile parlamentarismului

britanic, este acceptată în mod curent de teorie şi

preluată de parlamentarismul modern, chiar dacă

niciun preşedinte, inclusiv cei din regimurile semi-

prezidenţiale sau prezidenţiale, nu se bucură de puteri

atât de extrinseci, acelea – care au fost restrânse – ale

monarhilor absoluţi. Regula în această materie o

regăsim în Constituţia Italiei, unde nici un act al

Preşedintelui Republicii nu este valabil dacă nu este

contrasemnat de ministrul care l-a propus şi care,

bineînţeles, îşi asumă răspunderea. Actele cu putere

de lege, precum şi actele prevăzute de lege trebuie

contrasemnate şi de preşedintele Consiliului de

Miniştri.

b) Dar, de la această regulă există şi excepţii.

Astfel, în Germania, datorită procedurii de numire a

primului-ministru, de la regula exigenţei constitu ţio -

nale a contrasemnării actelor Preşedintelui fac

excepţie, în mod normal, actele care privesc chiar

numirea sau revocarea primului-ministru sau actul de

dizolvare a Bundestag-ului. Şi în Grecia există o serie

de excepţii de la regula privind obligativitatea contra -

semnării, în cazul unor acte care privesc: declanşarea

procedurii pentru numirea primului-ministru,

dizolvarea Camerei Deputaţilor în cazul în care, după

trei tururi de scrutin, nu reuşeşte să aleagă preşedintele,

retrimiterea unui proiect de lege sau a unei propuneri

legislative votate de Camera Deputaţilor, numirea

personalului Administraţiei Prezidenţiale. În cazul

decretului de revocare a Guvernului este suficientă

semnătura Preşedintelui Republicii, dacă Primul-

ministru nu îl contrasem nează

26

.

Această utilizare pe scară largă ţine atât de

eficienţa sa, cât şi de o perfectă instrumentare juridică

şi face ca acest concept să se regăsească în toate

constituţiile republicilor ex-comuniste cu regim

parlamentar, care prevăd însă şi excepţii

27

. Pentru o

justă apreciere, trebuie să luăm în calcul nu doar

numărul, ci şi importanţa funcţiilor a căror exercitare

este supusă procedurii în cauză. Astfel, în Cehia, unde

există un număr mare de acte condiţionate de

contrasemnătură, vom regăsi atât chestiuni cu

adevărat importante (militare, internaţionale, numirea

magistraţilor) cât şi altele, de o mai mică importanţă

(recompense, acordarea de merite şi distincţii). Ceea

ce este general valabil pentru cvasi-totalitatea

preşedinţilor menţionaţi aici, acest „grup de acte”

reuneşte ratificarea şi semnarea convenţiilor

internaţionale, puterea militară şi în caz de criză,

precum şi anumite puteri legate de nominalizările

pentru diverse funcţii.

Concluzii

În marea majoritate a regimurilor parlamentare

din Uniunea Europeană, sistemele constituţionale

oferă o preeminenţă juridică şefului Guvernului.

Totuşi, în practică, doar cei care au acces la această

funcţie în calitate de şef al majorităţii obţinute în

urma alegerilor beneficiază, astfel, de o veritabilă

preeminenţă politică, ce le permite din plin

exercitarea atribuţiilor constituţionale. Puterea de

conducere generală a politicii guvernamentale sau de

coordonare a activităţii diferitelor ministere şi, la

modul general, exercitarea unei importante puteri

ierarhice la nivelul Guvernului constituie principalele

elemente ale acestei importanţe a şefilor de Guvern.

Dacă această preeminenţă juridică şi politică asupra

ansamblului Guvernului este evidentă mai ales în

cazul Primului-ministru britanic, ea se regăseşte, de

asemenea, în diferite grade, în cazul celorlalte

republici europene. În cazul Italiei, situaţia de

preeminenţă a Primului-ministru poate fi totuşi

atenuată în practică, în măsura în care numirea sa,

pentru că nu rezultă întotdeauna în mod clar din



26

G. Vrabie (coordonator), Les régimes politiques des pays del’U.E. et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul

Oficial”, Bucureşti, 2002.

27

În Ungaria fac excepţie de la regula contrasemnării,

următoarele: anunţurile generale privind alegerile parlamentare şi

locale, precum şi datele de alegeri pentru Parlamentul European

şi referendumuri naţionale; solicitarea de a participa la şedinţele

Parlamentului şi ale comisiilor sale; petiţiile pe care le adresează

Parlamentului în vederea luării unor măsuri şi iniţierea

referendumurilor naţionale; în Letonia – actele care privesc

propunerea de dizolvare a Parlamentului (Saeima) şi de

organizare a unui referendum naţional în acest sens precum şi

constituirea Cabinetului compus din Prim-ministru şi miniştrii

aleşi de către acesta. În circumstanţe grave, Constituţia Estoniei

prevede că, atunci când Riigikogu nu se poate convoca,

Preşedintele Republicii poate, în situaţii de urgenţă a statului, să

emită decrete cu putere de lege care vor fi adoptate sau nu de

către autoritatea legiuitoare în momentul în care se poate

convoca; aceste decrete vor fi contrasemnate de preşedintele

Riigikogu-lui şi de prim-ministru.

rezultatul alegerilor, nu îi oferă o legitimitate politică

deplină.

În toate constituţiile, desemnarea prim-

ministrului aparţine Preşedintelui Republicii,

căruia i se pot substitui, după o primă tentativă

nereuşită, preşedintele Parlamentului sau un grup de

10 parlamentari. În mai toate cazurile, această calitate

a Preşedintelui rămâne formală, deoarece propunerea

sa este fondată pe consultările parlamentare în

vederea obţinerii unei majorităţi indispensabile

guvernării. Anumite constituţii prevăd explicit că

există obligativitate de a consulta Preşedintele, chiar

dacă aceasta, întotdeauna logică şi necesară, sau chiar

imanentă acestei instituţii, se subînţelege. Dacă

uneori nu sunt decât titularii unor funcţii pur formale

de nominalizare a şefului Guvernului sau a miniş -

trilor, de convocare sau dizolvare a Parlamentului,

rămân totuşi garanţii instituţiilor, oarecum

asemănător cu imaginea Preşedintelui francez, în

retragere pe perioadele de coabitare în Republica a

V-a. Neutralitatea de principiu a şefului de Stat, mai

ales în regimurile parlamentare, îi oferă acestuia o

importantă putere de intermediere. Protector al

unităţii naţionale şi al valorilor de bază ale

comunităţii, şeful statului poate apărea în perioade de

criză ca un arbitru care permite rezolvarea anumitor

conflicte. În cazul unor carenţe în funcţionarea

normală a organelor constituţionale de conducere,

poate ajunge să joace un rol mai activ. Se va folosi

atunci de eventuala prerogativă devenită efectivă în

acel moment, de a desemna şeful Guvernului sau de

a dizolva Parlamentul. În Marea Britanie, de

exemplu, Suveranul poate, în cazul lipsei unei

majorităţi suficiente în Camera Comunelor, să aleagă

cu adevărat un premier sau să caute, prin diverse

consultări, un candidat care ar întruni un consens.

Poate, de altfel, să se opună unei cereri de dizolvare

a Camerei venite de la primul-ministru, dacă

consideră că Guvernul rămâne viabil sau că poate

găsi un alt prim-ministru care ar putea fi susţinut de

o majoritate suficientă în Camera Comunelor.

Preşedintele federal german poate, de asemenea, în

virtutea Legii fundamentale, să pronunţe dizolvarea

Bundestagului în cazuri de criză instituţională

excepţionale. Şi Preşedintele italian oferă, de altfel, o

bună ilustrare a celor mai importante prerogative

constituţionale ale unui şef de stat în perioadă de

criză: poate favoriza apariţia unei noi majorităţi sau

a unor noi orientări politice prin intermediul puterii

de a numi şeful Guvernului. Dincolo de diversele

prerogative ale şefului statului, personalitatea titula -

rului funcţiei, interpretarea pe care o dă acesta şi

implicaţiile cadrului politic condiţionează, adesea, în

fapt, modul în care se transpune în realitate acest rol

al preşedintelui, de garant sau de arbitru între

instituţiile statului.



Orice persoană are dreptul de acces la datele care au fost colectate

de la el/ea şi dreptul de a obţine rectificarea lor.

(3) Respectarea acestor reguli este supusă controlului unei

autorităţi independente.”

1. Consideraţii introductive

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de laLisabona de modificare a Tratatului privind UniuneaEuropeană şi a Tratatului de instituire a ComunităţiiEuropene1

(denumit în continuare Tratatul de laLisabona), la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană

şi-a manifestat plenar, expressis verbis, ataşamentul

faţă de valorile esenţiale ale oricărei societăţi

democratice reprezentate de drepturile fundamentale,

prin recunoaşterea forţei juridice a Cartei DrepturilorFundamentale a Uniunii Europene2

(denumită în

continuare Carta). Astfel, drepturile incluse în Cartă

dispun, în prezent, de putere juridică obligatorie

pentru instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii

Europene, precum şi pentru statele membre, atunci

când implementează dreptul Uniunii.

În afară de importanţa istorică a consacrării la

nivelul Uniunii Europene a unui catalog veritabil de

drepturi (specific unui instrument juridic interna -

ţional din domeniul drepturilor omului şi oricărei

constituţii naţionale), merită subliniat faptul că o serie

de drepturi recunoscute prin intermediul Cartei nu au

existat (nu există încă) la nivelul multor constituţii

din statele membre ale Uniunii Europene. Acesta este

şi cazul dreptului la protecţia datelor personale,

reglementat în art. 8

3

din Cartă, a cărui natură

fundamen tală nu se regăseşte decât în puţine dintre

statele europene (e.g., Austria, Slovenia).

Includerea unui drept distinct de dreptul

tradiţional la viaţă privată, identificat în majoritatea

constituţiilor, cât şi în instrumente juridice inter -

naţionale (a se vedea art. 8 din Convenţia pentruapărarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale), s-a bazat pe experienţa acumulată de

instituţiile şi organele comunitare (anterior intrării în

vigoare a Tratatului de la Lisabona) în aplicarea

actelor comunitare derivate adoptate în special în

cadrul fostului pilon I („Piaţa Internă”), pentru

asigurarea libertăţii de circulaţie a datelor personale

în interiorul Uniunii Europene. Reaşezarea com -

petenţelor Uniunii prin dispariţia divizării artificiale

între piloni a permis, prin Tratatul de la Lisabona,

stabilirea standardelor de protecţie a drepturilor

fundamentale nu numai pentru sfera activităţilor

specifice pieţei interne, dar şi pentru celelalte

sectoare: politica externă şi de securitate comună,

justiţie şi afaceri interne (foştii piloni II şi III). În

plus, protejarea datelor personale în legătură cu

procesarea lor prin mijloace automate a făcut obiectul

unor reglementări şi la nivelul Consiliului Europei

încă de la începutul anilor ‘80, prin adoptarea

Convenţiei pentru protejarea persoanelor faţă deprelucrarea automatizată a datelor cu caracterpersonal (1981).

Astfel, principalele surse indicate pentru

recunoaşterea unui drept autonom la protecţia

datelor personale prin art. 8 din Cartă au fost, pe de

o parte, actele comunitare, în speţă, Directiva nr.95/46/EC a Parlamentului European şi a Consiliului



*) Prezentul articol este un studiu comparativ şi nu angajeazăresponsabilitatea Autorităţii �aţionale de Supraveghere aPrelucrării Datelor cu Caracter Personal, întrucât reflectăexclusiv opiniile autoarei1

Publicat în J. Of. C 306 din 17 decembrie 2007.

2

Publicată în J. Of. C 364 din 18 decembrie 2000.

3

Art. 8 – „(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu

caracter personal care îl/o privesc.

(2) Astfel de date trebuie să fie prelucrate cu bună-credinţă,

pentru scopuri determinate şi pe baza consimţământului

persoanei vizate sau a unui alt temei legitim prevăzut de lege.

Regimul juridic aplicabil unei noi instituţii în România:

responsabilul cu protecţia datelor personale

Drd. Simona ŞA�DRU

*)

Consilier, Autoritatea Naţională de Supraveghere

a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal

privind protecţia persoanelor fizice în ceea cepriveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şilibera circulaţie a acestor date4

(denumită în

continuare Directiva nr. 95/46/EC), art. 286 TCE, iar,

pe de altă parte, art. 8 din Convenţia pentru apă -rarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamen -tale şi Convenţia pentru protecţia persoanelor faţăde prelucrarea automatizată a datelor cu caracterpersonal, după cum se arată în documentul

explicativ

5

al drepturilor cuprinse în această Cartă.

Conform reglementării date de dispoziţiile

Cartei, în conţinutul dreptului generic la protecţia

datelor personale intră un ansamblu de trei drepturi:

dreptul specific al persoanelor de a le fi prelucrate

datele cu bună-credinţă, în scopuri determinate şi

numai în baza consimţământului ori a unui alt temei

legitim, dreptul subiectiv de a avea acces la datele

personale şi dreptul subiectiv de a obţine rectificarea

acestora. Aceste drepturi presupun obligaţii corelative

negative din partea celorlalte subiecte de drept

(instituţii, organe, agenţii ale Uniunii Europene,

statele membre, particulari), de a se abţine de la

actele de încălcare a acestui drept. Statelor le revin

însă şi obligaţii pozitive, de a adopta măsuri menite

să asigure garantarea protejării dreptului la protecţia

datelor personale. În rândul acestor garanţii intră şi

obligaţia desemnării unor autorităţi independente,

competente în a controla respectarea regulilor de

protejare a datelor personale.

Impunerea acestei din urmă obligaţii în sarcina

statelor membre este anterioară adoptării Cartei, ca

urmare a intrării în vigoare a Directivei nr. 95/46/EC,

act care trebuia transpus în legislaţia tuturor statelor

membre până la data de 24 octombrie 1998, şi

ulterior acestei date, pentru statele candidate la

aderare, ca parte componentă a acquis-ului comu -

nitar. Astfel, art. 28 din actul comunitar prevede ca

fiecare stat membru să stabilească una sau mai multe

autorităţi publice, care să fie responsabile de supra -

vegherea aplicării pe teritoriul său a dispoziţiilor

adoptate în temeiul directivei şi care să acţioneze în

condiţii de independenţă deplină în exercitarea

atribuţiilor cu care sunt învestite.

O autoritate similară este înfiinţată şi la nivelul

Uniunii Europene (Autoritatea europeană pentru

protecţia datelor), cu rol în monitorizarea respectării

reglementărilor privind protecţia datelor de către

instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii Europene, în

conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al

Parlamentului European şi al Consiliului privindprotecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrareadatelor cu caracter personal de către instituţiile şiorganele comunitare şi privind libera circulaţie aacestor date6

.

În procesul de transpunere a directivei în

legislaţia internă a statelor membre, s-au constatat

diferenţe, în special sub aspectul modalităţii de

desemnare a autorităţii de supraveghere sau a

întinderii atribuţiilor acestora. Trebuie menţionat că

unele dintre aceste autorităţi funcţionau dinainte de

adoptarea Directivei nr. 95/46/EC, autorităţile din

Franţa sau Germania constituind model pentru

instituţiile similare create după anul 1995.

Cu toate acestea, autorităţile naţionale de

supraveghere din statele Uniunii Europene întrunesc

principalele caracteristici şi atribuţii conferite prin

textul Directivei nr. 95/46/EC (nerespectarea acestor

dispoziţii poate atrage condamnarea statului membru

în cadrul unei acţiuni de infringement introduse de

Comisia Europeană în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene

7

):

– statutul de autoritate publică independentă;

– competenţa generală de monitorizare a

aplicării pe teritoriul naţional a prevederilor adoptate

în baza directivei;

– atribuţiile de consultare legislativă, în

materia protecţiei datelor personale;

– atribuţiile de investigare (drept de acces la

datele prelucrate şi colectarea informaţiilor necesare

pentru îndeplinirea atribuţiilor de supraveghere);

– atribuţiile de intervenţie efectivă (emiterea

de avize publice înainte de începerea prelucrărilor, în

cadrul controlului prealabil; dispunerea unor măsuri

precum: blocarea, ştergerea, distrugerea datelor,

interzicerea temporară ori definitivă a prelucrării;

sancţionarea contravenţională a operatorilor; susţi -

nerea de rapoarte în faţa parlamentelor naţionale sau

a altor instituţii politice);



4

Publicată în J. Of. L 281 din 23 noiembrie 1995.

5 Explicaţii privind Carta drepturilor fundamentale a UniuniiEuropene, publicate în J. Of. C 303 din 14 decembrie 2007.

6

Publicată în J. Of. L 8 din 12 ianuarie 2001.

7

În acest sens, cităm Hotărârea din 9 martie 2010, pronunţată în

cauza C-518/07, Comisia Europeană/Republica FederalăGermania, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a

declarat că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la

art. 28 alin. (1) din Directiva nr. 95/46, întrucât a transpus

incorect cerinţa ca autorităţile de protecţie a datelor personale să

îşi exercite atribuţiile „în independenţă totală”. Cauza a avut ca

obiect situaţia existentă cu privire la autorităţile din landuri, care

supraveghează prelucrarea datelor personale efectuată de către

organele care nu sunt publice şi de cele care, deşi guvernate de

dreptul public, concurează pe piaţă. Aceste autorităţi, potrivit

legii germane, sunt supuse controlului de stat („state scrutiny”),

ceea ce, în opinia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,

contravine prevederilor directivei.

– atribuţiile legate de sesizarea instanţelor de

judecată în cazul încălcării dispoziţiilor legale;

– atribuţiile de soluţionare a plângerilor şi

sesizărilor vizând încălcarea drepturilor şi libertăţilor

în cadrul prelucrărilor de date personale;

– controlul judiciar exercitat asupra deciziilor

autorităţilor de supraveghere;

– publicitatea activităţii autorităţilor de supra -

veghere prin rapoartele periodice;

– colaborarea şi asistenţa reciprocă în relaţia

cu autorităţile de supraveghere din celelalte state

membre;

– respectarea obligaţiei de secret profesional

impusă personalului şi reprezentanţilor autorităţilor

de supraveghere, cu privire la informaţiile confi den -

ţiale la care au avut acces, chiar şi după terminarea

raporturilor de muncă/serviciu.

Printre atribuţiile specifice reglementate de

actul comunitar în competenţa autorităţilor de

supraveghere din statele membre, se numără ţinerea

unui registru al notificărilor transmise de operatori,

privind prelucrările de date personale realizate, prin

intermediul căruia se asigură publicitatea acestor

operaţiuni de prelucrare faţă de orice persoană

interesată. O altă atribuţie importantă a acestor

autorităţi se referă la efectuarea unor controale

(verificări) prealabile începerii operaţiunilor de

prelucrare susceptibile de a prezenta riscuri specifice

pentru drepturile şi libertăţile persoanelor.

Aceste două atribuţii, în mod particular, pot fi

încredinţate unei alte instituţii reglementate de

Directiva nr. 95/46/EC – funcţionarul pentruprotecţia datelor personale (personal data protectionofficial), cu rol în a urmări respectarea legislaţiei

privind protecţia datelor personale în interiorul unei

entităţi ce îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi

considerat operator de date personale. Instituţia, de

inspiraţie germană, preia o parte dintre atribuţiile

administrative ale autorităţilor de supraveghere, în

special cele legate de ţinerea evidenţei exacte a

prelucrărilor efectuate la nivelul unui operator, fără

însă să o înlocuiască. Directiva nu instituie o obligaţie

în a fi desemnat un astfel de funcţionar în baza legilor

interne din statele membre, normele incidente având

un caracter supletiv, permiţând ca, prin numirea

acestuia, să devină aplicabilă exceptarea operatorilor

de date personale de la obligaţia de a depune

notificare pentru prelucrarea datelor personale, la

autorităţile de supraveghere.

Astfel, art. 18 alin. (2) din Directiva

nr. 95/46/EC prevede atribuţiile principale ce pot fi

exercitate de către funcţionarul pentru protecţia

datelor personale: asigurarea, în mod independent, a

aplicării interne a dispoziţiilor naţionale adoptate în

temeiul directivei; păstrarea registrului cu prelu -

crările efectuate de operator, conţinând informaţiile

care în mod obişnuit sunt declarate în cazul depunerii

unei notificări

8

.

La nivelul Uniunii Europene, Regulamentul nr.

45/2001 (art. 24), preluând această inovaţie introdusă

prin Directiva nr. 95/46/EC, a instituit, cu caracter

obligatoriu, desemnarea unui responsabil cu pro -tecţia datelor personale de către toate instituţiile şi

organele comunitare.

În prezent, sunt puţine statele membre

9

care au

decis să includă în legislaţia lor specifică o astfel de

instituţie, cu toate că atât Comisia Europeană, cât şi

autorităţile de protecţie a datelor personale din

Uniunea Europeană consideră benefică funcţionarea

sa şi încurajează statele să o adopte

10

. Alte state

prevăd în legile lor interne posibilitatea sau obligaţia

de a fi numit un responsabil pentru protecţia datelor

personale de către operatori (denumirile diferă), dar

fără a considera această instituţie ca substituind obli -

gaţia de a depune notificare la autoritatea naţională

de supraveghere

11

.

În lucrarea de faţă vom analiza regimul juridic

al responsabilului cu protecţia datelor personaleînfiinţat în cadrul Ministerului Administraţiei şi

Internelor în baza Instrucţiunilor nr. 27/2010 privindmăsurile de natură organizatorică şi tehnică pentruasigurarea securităţii prelucrărilor de date cucaracter personal efectuate de către struc tu -rile/unităţile Ministerului Administraţiei şi



8

Conform art. 21 alin. (2), coroborat cu art. 19 alin. (1) lit. a)-e)

din Directiva nr. 95/46/EC, registrul de notificări trebuie să

conţină cel puţin următoarele informaţii:

a) numele şi adresa operatorului şi a persoanei împuternicite,

dacă este cazul;

b) scopul sau scopurile prelucrării;

c) o descriere a categoriei sau categoriilor de persoane vizate şi

a datelor sau categoriilor de date privitoare la acestea;

d) destinatarii sau categoriile de destinatari cărora li se pot

comunica datele;

e) propunerile de transferuri de date către ţări terţe.

9

Statele în care funcţionează data protection official (sub diverse

denumiri) sunt: Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda, Suedia.

10 Raportul Grupului de lucru Articolul 29 privind obligaţia denotificare a autorităţilor de supraveghere, utilizareaexcepţiilor şi a cazurilor de simplificare, rolul funcţionarilorpentru protecţia datelor personale în Uniunea Europeană –

WP 106, din 18 ianuarie 2005, disponibil la:

http://ec.europa.eu/justice/policies/privacy/docs/wpdocs/2005/w

p106_en.pdf.

11

În Slovacia, desemnarea unui astfel de funcţionar/responsabil

nu scuteşte operatorul de obligaţia notificării la autoritatea de

supraveghere a prelucrărilor de date personale efectuate.

Internelor12şi a Ordinului nr. 50/2011 pentru apro -

barea Regulamentului de organizare şi funcţionare aOficiului responsabilului cu protecţia datelor per -sonale13

, pentru a putea decela în ce măsură această

nouă instituţie juridică îndeplineşte (sau nu)

condiţiile prevăzute pentru a fi asimilat unui funcţio -nar pentru protecţia datelor personale, în sensul

Directivei nr. 95/46/EC.

2. Cadrul legal privind protecţia datelor personale în România

Fără a intra într-o analiză detaliată a actelor

normative adoptate de România în domeniul

protecţiei datelor personale, trebuie menţionat în

primul rând faptul că transpunerea Directivei

nr. 95/46/EC s-a realizat prin intermediul Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privirela prelucrarea datelor cu caracter personal și liberacirculaţie a acestor date14

(denumită în continuare

Legea nr. 677/2001). În temeiul acestei legi, cât şi în

conformitate cu declaraţiile formulate de România la

depunerea instrumentelor de ratificare a Convenţieipentru protejarea persoanelor faţă de prelucrareaautomatizată a datelor cu caracter personal15

, auto -

ritate naţională de supraveghere a fost desemnat

iniţial Avocatul Poporului. Începând din anul 2005,

atribuţiile specifice de monitorizare şi control

asupra legalităţii prelucrărilor de date personale au

fost preluate de Autoritatea Naţională de Supra -

veghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal,

înfiinţată ca autoritate publică cu personalitate

juridică, autonomă şi independentă faţă de orice alte

autoritate a administraţiei publice, precum şi faţă de

orice persoană fizică sau juridică din domeniul privat,

în baza Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, or ganizarea şi funcţionarea Autorităţii �aţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Ca rac -ter Personal16

(denumită în continuare Legea nr. 102/2005).

Atribuţiile

17

cu care a fost învestită autoritatea

din România nu diferă faţă de cele consacrate deja

prin textul Directivei nr. 95/46/EC, dispunând, de

altfel, de mijloace legale de intervenţie pentru a-şi

exercita competenţa de control şi monitorizare a

prelucrărilor de date personale la un nivel chiar

superior faţă de alte state din Uniunea Europeană

care, spre exemplu, nu au posibilitatea de a aplica

sancţiuni pecuniare (contravenţionale) în cazul

încălcării legii. Printre atribuţiile de ordin admi nis -

trativ, menite să asigure publicitatea şi transparenţa

prelucrărilor de date personale efectuate de

operator, se numără ţinerea registrului de evidenţă a

prelucrărilor de date personale, organizat în baza

notificărilor depuse de operatori, anterior începerii



12

Publicată în M. Of., Partea I, nr. 98 din 12 februarie 2010.

13

Publicat în M. Of., Partea I, nr. 170 din 10 martie 2011.

14

Publicată în M. Of., Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001.

15 Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 682/2001 privindratificarea Convenţiei pentru protejarea persoanelor faţă deprelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal,adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, publicată în M. Of.,

Partea I, nr. 830 din data de 21 decembrie 2001.

16

Publicată în M. Of., Partea I, nr. 391 din 9 mai 2005.

17

Art. 21 alin. (3) din Legea nr. 677/2001: „Autoritatea de

supraveghere monitorizează şi controlează sub aspectul legalităţii

prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidenţa

prezentei legi. În acest scop autoritatea de supraveghere exercită

următoarele atribuţii:

a) elaborează formularele tipizate ale notificărilor şi ale

registrelor proprii;

b) primeşte şi analizează notificările privind prelucrarea datelor

cu caracter personal, anunţând operatorului rezultatele

controlului prealabil;

c) autorizează prelucrările de date în situaţiile prevăzute de lege;

d) poate dispune, în cazul în care constată încălcarea dispoziţiilor

prezentei legi, suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării

datelor, ştergerea parţială ori integrală a datelor prelucrate şi

poate să sesizeze organele de urmărire penală sau să intenteze

acţiuni în justiţie;

d

1

) informează persoanele fizice sau/şi juridice care activează în

aceste domenii, în mod direct sau prin intermediul structurilor

asociative ale acestora, asupra necesităţii respectării obligaţiilor

şi îndeplinirii procedurilor prevăzute de prezenta lege;

e) păstrează şi pune la dispoziţie publicului registrul de evidenţă

a prelucrărilor de date cu caracter personal;

f) primeşte şi soluţionează plângeri, sesizări sau cereri de la

persoanele fizice şi comunică soluţia dată ori, după caz,

diligenţele depuse;

g) efectuează investigaţii din oficiu sau la primirea unor plângeri

ori sesizări;

h) este consultată atunci când se elaborează proiecte de acte

normative referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor

persoanelor, în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal;

i) poate face propuneri privind iniţierea unor proiecte de acte

normative sau modificarea actelor normative în vigoare în

domenii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal;

j) cooperează cu autorităţile publice şi cu organele administraţiei

publice, centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate

ale acestora privind protecţia persoanelor în privinţa prelucrării

datelor cu caracter personal, formulează recomandări şi avize

asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi

libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter

personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor

publice şi a organelor administraţiei publice; aceste recomandări

şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe care se

sprijină şi se comunică în copie şi Ministerului Justiţiei; atunci

când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în

Monitorul Oficial al României, Partea I;

k) cooperează cu autorităţile similare de peste hotare în vederea

asistenţei mutuale, precum şi cu persoanele cu domiciliul sau cu

sediul în străinătate, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ce pot fi afectate prin prelucrarea datelor cu

caracter personal;

l) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.”

prelucrărilor. Tendinţa tot mai evident manifestată la

nivelul Uniunii Europene

18

, de a fi simplificate

procedurile de notificare şi de a fi utilizate pe scară

largă excepţiile de la această obligaţie, este reflectată

şi de cadrul legal relativ flexibil din România,

asigurat de Legea nr. 677/2001

19

şi de deciziile

20

emise de Autoritatea Naţională de Supraveghere a

Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (denumită în

continuare Autoritatea naţională de supraveghere).

Excepţiile reglementate vizează în special acele

prelucrări care prezintă riscuri reduse pentru

respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în

special, în cazul celor care nu implică operaţiuni de

colectare, utilizare, dezvăluire, etc., a datelor

sensibile

21

. Cu toate acestea, legiuitorul român nu a

preluat soluţia propusă de actul Uniunii Europene

vizând stabilirea excepţiei de la obligaţia de

notificare prin instituirea unui funcţionar responsabilcu protecţia datelor personale („data protection

official”) la nivelul operatorilor de date personale,

care ar fi preluat o parte dintre atribuţiile de ordin

administrativ încredinţate Autorităţii naţionale de

supraveghere.

În legislaţia românească, instituţia unui

funcţionar responsabil cu protecţia datelor personale,

în sensul prevăzut de Directiva nr. 95/46/EC, ar putea

fi asemănat cu cel al auditului intern, reglementat de

Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern22

care îşi îndeplineşte, de asemenea, sarcinile

23

în mod

independent (cu privire la formarea şi utilizarea

fondurilor publice, precum şi la administrarea

patrimoniului public), aflându-se în subordinea

directă a conducătorului entităţii publice unde îşi

desfăşoară activitatea.

Deşi legea-cadru în materia protecţiei datelor

personale în România (Legea nr. 677/2001) nu a

prevăzut o astfel de posibilitate, operatorii de date

personale din sectorul privat (în special la nivelul

companiilor multinaţionale) recurg la organizarea

internă a unui compartiment sau la desemnarea unei

persoane responsabile cu urmărirea respectării

legislaţiei privind protecţia datelor. În ceea ce

priveşte operatorii din sectorul public, în lipsa unei

obligaţii legale în acest sens, sunt puţini cei care au

adoptat un model similar cu cel folosit de operatorii

din domeniul privat. Merită însă remarcat faptul că,

pe fondul angajamentelor asumate de România în

cadrul procesului de aderare la spaţiul Schengen, la

nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, s-a

conştientizat necesitatea stabilirii prin acte aparţinând

legislaţiei secundare a obligaţiei de numire a unui

responsabil cu protecţia datelor personale pentru

fiecare structură cu rol de operator (dar şi de

împuternicit, după cum vom vedea) din acest

minister.

3. Responsabilul cu protecţia datelor personale din cadrul

Ministerului Administraţiei şi Internelor

Numirea unui responsabil cu protecţia datelor

personale la nivelul Ministerului Administraţiei şi

Internelor a apărut iniţial, aşa cum am menţionat

anterior, ca o necesitate impusă de aderarea României

la spaţiul Schengen, un astfel de obiectiv strategic,

de natură instituţională, fiind prevăzut în Strategia�aţională privind aderarea la spaţiul Schengenpentru perioada 2008-2011, aprobată prin Hotărârea

Guvernului nr. 1540/2008

24

.



18 Raportul Grupului de lucru Articolul 29 privind obligaţia denotificare a autorităţilor de supraveghere, utilizarea excepţiilorşi a cazurilor de simplificare, rolul funcţionarilor pentruprotecţia datelor personale în Uniunea Europeană, citat mai sus.

19

Excepţia prevăzută de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 677/2001

corespunde dispoziţiilor similare din Directiva nr. 95/46/EC (art.

18 alin. (3)).

Art. 22 alin. (2):

„Notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca

unic scop ţinerea unui registru destinat prin lege informării

publicului şi deschis spre consultare publicului în general sau

oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiţia ca

prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ţinerii

registrului menţionat.”

20Decizia nr. 90/2006 privind cazurile în care nu este necesarănotificarea prelucrării unor date cu caracter personal, publicată

în M. Of., Partea I, nr. 654 din 28 iulie 2006 şi Decizia nr.100/2007 privind cazurile în care nu este necesară notificareaprelucrării unor date cu caracter personal, publicată în M. Of.,

Partea I, nr. 823 din 3 decembrie 2007.

21

Sunt considerate „date sensibile” (sau „categorii speciale de

date”) datele personale legate de originea rasială sau etnică, de

convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară,

de apartenenţa sindicală, precum şi datele cu caracter personal

privind starea de sănătate.

22


23

Art. 2 lit. a) din Legea nr. 672/2002 defineşte astfel auditulpublic intern: „activitatea funcţional independentă şi obiectivă,

care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare

a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile

entităţii publice; ajută entitatea publică să îşi îndeplinească

obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care

evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de

conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a

proceselor de administrare”.

24


„SUBSECŢIUNEA 2: Obiectiv strategic II – Asigurarea cadrului

instituţional necesar aderării la spaţiul Schengen

Modul de organizare şi funcţionare a acestei

instituţii la nivelul fiecărei unităţi sau structuri din

cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a fost

însă reglementată abia în anul 2010 prin

Instrucţiunile nr. 27/2010 privind măsurile de naturăorganizatorică şi tehnică pentru asigurarea secu -rităţii prelucrărilor de date cu caracter personalefectuate de către structurile/unităţile MinisteruluiAdministraţiei şi Internelor25

, emise de ministrul

administraţiei şi internelor (denumite în continuare

Instrucţiuni). O parte dintre prevederile acestor

instrucţiuni au fost particularizate în anul 2011, la

nivelul instituţiei înfiinţate cu rol de coordonare în

cadrul aparatului central al acestui minister, prin

Ordinul nr. 50/2011 pentru aprobarea Regulamen -tului de organizare şi funcţionare a Oficiuluiresponsabilului cu protecţia datelor personale26

(denumit în continuare Ordinul nr. 50/2011). Potrivit

acestui din urmă act normativ, competenţa generală a

Oficiului responsabilului cu protecţia datelor per -

sonale

27

constă în urmărirea aplicării unitare (prin

activităţi de îndrumare, coordonare şi monitorizare) a

legislaţiei în domeniul protecţiei persoanelor cu

privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, în

cadrul structurilor/unităţilor Ministerului Adminis -

traţiei şi Internelor.

Din perspectiva Legii nr. 677/2001 şi a Legii nr.238/2009 privind reglementarea prelucrării datelor cucaracter personal de către struc tu rile/unităţileMinisterului Administraţiei şi Internelor în activităţilede prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice28

(denumită în continuare Legea nr. 238/2009), struc tu -

rile şi unităţile Ministerului Admi nis traţiei şi Internelor

pot întruni individual (sau alternativ) calitatea de

„operator de date cu caracter personal”

29

sau de

„persoană împuternicită”

30

care prelucrează date în

numele şi pe seama operatorului, în contextul unor

activităţi specifice (operaţiuni) de prelucrare a datelor

per so nale.

Legislaţia adoptată de Ministerul Ad mi -

nistraţiei şi Internelor (la care facem referire în

prezentul studiu) impune desemnarea unei structuri

specializate sau a unei persoane responsabile cu

protecţia datelor personale, la nivelul fiecărui

operator (şi împuternicit) care funcţionează în cadrul

ministerului, indiferent de stabilirea centrală sau

teritorială a acestuia. Criteriile de diferenţiere în baza

cărora operatorii (împuterniciţii) dispun de o singură

persoană sau de o structură organizată sunt legate de

cantitatea şi frecvenţa operaţiunilor de prelucrare a

datelor personale, precum şi de numărul utili za -

torilor implicaţi în aceste operaţiuni

31

. Aceste criterii

sunt inspirate din legislaţia germană care în mod

similar prevede obligaţia desemnării unui responsabil

cu protecţia datelor personale („Beauftragter für den

Datenschutz”

32

), în cazul în care operatorul foloseşte

cel puţin 20 de persoane pentru prelucrarea datelor

personale

33

(legea germană se referă la un astfel de

responsabil fără să facă distincţie între numirea unei

persoane sau înfiinţarea unei structuri interne

specializate în acest sens; cu toate acestea, în sectorul

privat, este obligatorie numirea responsabilului cu



(64) În vederea stabilirii unor mecanisme ferme, care să asigure

o platformă unică de coordonare la nivelul Ministerului Inter -

nelor şi Reformei Administrative în domeniul protecţiei datelor

personale şi care să răspundă, în acelaşi timp, exigenţelor impuse

de viitoarele misiuni de evaluare, a rezultat necesitatea numirii

unui responsabil cu protecţia datelor personale la nivelul

ministerului, în subordinea nemijlocită a ministrului internelor şi

reformei administrative, care în îndeplinirea atribuţiilor sale să

fie ajutat de un aparat de lucru.”

25

Publicată în M. Of., Partea I, nr. 98 din 12 februarie 2010.

26

Publicat în M. Of., Partea I, nr. 170 din 10 martie 2011.

27

Înfiinţarea Oficiului s-a realizat încă din anul 2008, în baza

Ordinului ministrului internelor şi reformei administrative

nr. S/II/2826/13.05.2008, aspect evidenţiat şi în cadrul

Planului de Acţiune Schengen 2008 (disponibil la

http://www.schengen.mai.gov.ro/Documente/pas%20romana

%202008.pdf – consultat la 27 aprilie 2011).

28

Publicată în M. Of., Partea I, nr. 405 din 15 iunie 2009.

29

Art. 3 lit. e) din Legea nr. 677/2001: „operator – orice persoană

fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv

autorităţile publice, instituţiile şi structurile teritoriale ale

acestora, care stabileşte scopul şi mijloacele de prelucrare a

datelor cu caracter personal; dacă scopul şi mijloacele de

prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate

printr-un act normativ sau în baza unui act normativ, operator

este persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept

privat, care este desemnată ca operator prin acel act normativ sau

în baza acelui act normativ”.

30

Art. 3 lit. f) din Legea nr. 677/2001: „persoană împuternicită de

către operator – o persoană fizică sau juridică, de drept privat ori

de drept public, inclusiv autorităţile publice, instituţiile şi

structurile teritoriale ale acestora, care prelucrează date cu

caracter personal pe seama operatorului”.

31

Art. 4 alin. (2) din Instrucţiuni: „Prin derogare de la prevederile

alin. (1), pentru structurile/unităţile MAI care au un număr de cel

mult 500 de înregistrări ori interogări pe zi sau care au un număr

de până la 30 de utilizatori ori gestionează numai în mod sporadic

date cu caracter personal, se desemnează o persoană ca responsabil

cu protecţia datelor cu caracter personal, în directa subordonare a

conducătorului operatorului. Personalul care urmează să ocupe o

astfel de funcţie trebuie să aibă cunoştinţe IT.”

32

În versiunea în limba engleză a legii federale, instituţia este

desemnată în mod identic cu terminologia Directivei nr.

95/46/EC: „data protection official”.

33

Art. 4f din Legea federală privind protecţia datelor din

Germania, disponibilă la

http://www.bfdi.bund.de/Vorschaltseite_DE_node.html.

protecţia datelor indiferent de numărul persoanelor

implicate în prelucrarea datelor, în cazul unor

prelucrări particulare, de genul celor care impun

efectuarea unui control prealabil ori au ca scop

efectuarea de activităţi de transfer ori de sondare a

pieţei prin mijloace automate).

Cu toate că art. 48

34

din Instrucţiuni prevede un

cadru de aplicare destul de larg a acestui act, potrivit

considerentelor din preambul, Instrucţiunile se referă

strict la activităţile ce intră sub incidenţa Legii nr.

238/2009, astfel că se aplică exclusiv în cazul

prelucrărilor de date personale efectuate în cursul

activităţilor de prevenire, cercetare şi combatere a

infracţiunilor, precum şi de menţinere şi asigurare a

ordinii publice

35

. În consecinţă, numirea unui

responsabil cu protecţia datelor personale nu este, în

prezent, obligatorie pentru alte structuri din subordinea

(sau coordonarea) Ministerului Administraţiei şi

Internelor, cum ar fi Agenţia Naţională de Cadastru şi

Publicitate Imobiliară sau Arhivele Naţionale

36

.

4. Statutul responsabilului cu protecţiadatelor personale

O caracteristică fundamentală care deosebeşte

responsabilul cu protecţia datelor personale din

cadrul operatorilor (împuterniciţilor) ce funcţionează

la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor de

orice altă instituţie cu denumire similară din statele

Uniunii Europene, este determinată de relaţiile de

subordonare existente într-o astfel de instituţie.

Astfel, şi ceilalţi responsabili cu protecţia datelor

personale din statele membre sunt direct subordonaţi

conducătorului operatorului de date personale

(indiferent că sunt angajaţi sau nu ai acestuia), în

scopul asigurării unui nivel corespunzător şi operativ

de implementare a regulilor de protecţie a datelor în

cadrul oricărei structuri componente a organizaţiei

respective, fără alte interferenţe de natură a afecta

capacitatea responsabilului de a sesiza şi interveni

eficient în corectarea unor eventuale deficienţe.

Cu toate acestea, statutul unui „data protection

official”

37

(indiferent de denumire) rămâne unul

independent, operatorul de date dispunând de puteri

limitate în a decide cu privire la încetarea funcţiei

sale, şi numai după obţinerea avizului autorităţii de

protecţie a datelor din statul membru în cauză. În

unele cazuri (Luxemburg, Slovacia), acest atribut al

autorităţii de supraveghere, de a dispune o astfel de

măsură, se manifestă sub forma unui aviz conform,

ce are ca scop tocmai prezervarea statutului inde -

pendent al „data protection official”, o garanţie a

exercitării plenare a competenţei sale (cu atât mai

mult cu cât în anumite cazuri se subrogă în unele

atribuţii delegate prin lege autorităţilor de supra -

veghere). De altfel, autorităţile de supraveghere au

un rol esenţial nu doar în procedura de încetare a

funcţiei, dar şi în numirea unui „data protection

official” şi ţinerea evidenţei publice a acestora.

Astfel, în Franţa, în cazul nerespectării dispoziţiilor

legale sau a cerinţelor impuse de autoritatea de

supraveghere, la solicitarea sau după consultarea

acesteia, operatorul de date personale este obligat să-l

elibereze din funcţie pe respectivul responsabil cu

protecţia datelor personale („correspondant infor -

matique et libertés”/”correspondant à la protection

des données personnelles”)

38

.

În România însă, responsabilul cu protecţia

datelor personale de la nivelul Ministerului

Administraţiei şi Internelor se subordonează direct



34

Art. 48 din Instrucţiuni: „Prezentele instrucţiuni sunt aplicabile

unităţilor aparatului central al MAI şi unităţilor, instituţiilor şi

structurilor aflate în subordinea ministerului, în conformitate cu

statutul şi relaţia acestora cu ministerul, stabilite prin dispoziţii

legale şi în măsura în care nu contravin acestora.”

35

Prelucrarea datelor personale în cadrul activităţilor de

prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor, precum şi de

menţinere şi asigurare a ordinii publice, în contextul divizării

acţiunilor Uniunii Europene în cei trei piloni, care guverna

dreptul unional anterior intrării în vigoare a Tratatului de la

Lisabona, a fost exclusă din câmpul de aplicare a Directivei nr.

95/46/EC. Cu toate acestea, statele membre, în procesul de

transpunere a directivei, aveau posibilitatea de a extinde

domeniul de aplicare internă şi la aceste categorii de activităţi,

aşa cum a procedat şi legiuitorul român la adoptarea Legii

nr. 677/2001, în art. 2 alin. (5): „În limitele prevăzute de prezenta

lege, aceasta se aplică şi prelucrărilor şi transferului de date cu

caracter personal, efectuate în cadrul activităţilor de prevenire,

cercetare şi reprimare a infracţiunilor şi de menţinere a ordinii

publice, precum şi al altor activităţi desfăşurate în domeniul

dreptului penal, în limitele şi cu restricţiile stabilite de lege.”

36

A se vedea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şiReformei Administrative, publicată în M. Of., Partea I, nr. 309

din 9 mai 2007, aprobată prin Legea nr. 15/2008 pentruaprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şiReformei Administrative, publicată în M. Of., Partea I, nr. 127

din 19 februarie 2008, precum şi Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele

Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în M. Of.,

Partea I, nr. 311 din 1 mai 2007. Ambele acte normative au suferit

succesive modificări şi completări ulterioare.

37

În prezentul studiu vom prefera să utilizăm denumirea „data

protection official”, chiar dacă instituţia poartă diverse denumiri

în statele membre, preluând în acest fel terminologia consacrată

de Directiva nr. 95/46/EC.

38

Art. 22 III din Legea nr. 78-17/1978 referitoare la informatică,

fişiere şi libertăţi, disponibilă la http://www.cnil.fr/.

conducătorului operatorului (împuternicitului) sau

ministrului (în cazul responsabilului desemnat în baza

Ordinului nr. 50/2011), relaţiile ierarhice de

subordonare, specifice funcţiei publice sau poliţis tului

cu statut special, nepermiţând acestuia exercitarea

atribuţiilor în condiţii de independenţă specifice unui

veritabil „data protection official”. În aceeaşi măsură,

la numirea sau încetarea funcţiei de responsabil,

Autorităţii naţionale de supraveghere nu îi revine

nicio atribuţie legală. O eventuală ţinere a evidenţei

responsabililor numiţi în cadrul structurilor cu rol de

operatori (împuterniciţi) din Ministerul Administraţiei

şi Internelor, de către această autoritate, este posibilă,

dar nu şi obligatorie potrivit legii, putând fi alcătuită

pe baza rapoartelor întocmite şi transmise anual de

aceşti operatori către autoritate (în temeiul art. 21 alin.

(3) lit. j)

39

din Legea nr. 677/2001). Şeful Oficiului

responsabilului cu protecţia datelor personale

(denumit în continuare Oficiul) din cadrul

Ministerului Administraţiei şi Internelor îndeplineşte

cumulativ, potrivit fişei postului aprobată prin Ordinulnr. 50/2011 (anexa nr. 3), atât funcţia de responsabil cu

protecţia datelor personale la nivelul ministerului, cât

şi pe cea de funcţionar de securitate, în privinţa

gestionării informaţiilor clasificate. În cazul celorlalţi

responsabili din structurile ministerului, Instrucţiunilenu prevăd o astfel de obligaţie.

5. Condiţii de numire a responsabilului cu protecţia datelor personale

Una dintre condiţiile prevăzute de Instrucţiunipentru numirea responsabilului cu protecţia datelor

personale de la nivelul operatorilor (împuterniciţilor)

din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor,

se referă la deţinerea cunoştinţelor de specialitate

informatică

40

. În cazul responsabilului desemnat în

aparatul central al ministerului, Ordinul nr. 50/2011nu prevede o condiţie specială în acest sens pentru

şeful Oficiului sau pentru angajaţii din cadrul

acestuia. Cu toate acestea, se poate prezuma

necesitatea de a-şi desfăşura activitatea în cadrul

Oficiului cel puţin o persoană specializată în

domeniul informaticii, pentru exercitarea eficientă a

unora dintre atribuţiile sale: efectuarea de misiuni de

evaluare a nivelului de conformitate a măsurilor

instituite la nivelul structurilor Ministerului

Administraţiei şi Internelor privind protecţia datelor

cu caracter personal, cu cerinţele minime de

securitate a prelucrărilor de date cu caracter personal

prevăzute de lege (art. 10 lit. g) din Ordinul nr.50/2011). În ceea ce priveşte desemnarea ca

responsabil cu protecţia datelor personale, din analiza

prevederilor legale incidente, rezultă că numirea sa

se realizează potrivit regulilor de recrutare a

personalului de specialitate din acest minister

(funcţionari publici, poliţişti), poziţionându-se în

directa subordine a conducătorului entităţii cu rol de

operator (împuternicit) sau a ministrului. După cum

am observat deja, în cadrul procedurii de numire, nu

este prevăzut un anume rol în competenţa Autorităţii

naţionale de supraveghere, de avizare sau consultare,

aşa cum există în legislaţia statelor membre care au

reglementat instituţia „data protection official”. În

alte sisteme de drept, autorităţile de supraveghere

sunt direct implicate în stabilirea condiţiilor legale

pentru ocuparea acestei funcţii şi verificarea

capacităţii unei persoane de a o ocupa. Spre exemplu,

în Luxemburg, pot ocupa funcţia de responsabil cu

protecţia datelor personale („chargé de la protection

des données”) numai persoanele agreate de auto -

ritatea de supraveghere, care verifică respectarea

condiţiilor de formare profesională expres prevăzute

de lege

41

, care se poate opune numirii sau menţinerii

în funcţie a acestuia şi care urmăreşte îndeplinirea

obligaţiei de perfecţionare profesională obligatorie în

domeniul protecţiei datelor personale

42

.



39

Art. 21 lit. j) din Legea nr. 677/2001: „cooperează cu

autorităţile publice şi cu organele administraţiei publice,

centralizează şi analizează rapoartele anuale de activitate ale

acestora privind protecţia persoanelor în privinţa prelucrării

datelor cu caracter personal, formulează recomandări şi avize

asupra oricărei chestiuni legate de protecţia drepturilor şi

libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter

personal, la cererea oricărei persoane, inclusiv a autorităţilor

publice şi a organelor administraţiei publice; aceste recomandări

şi avize trebuie să facă menţiune despre temeiurile pe care se

sprijină şi se comunică în copie şi Ministerului Justiţiei; atunci

când recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publică în

Monitorul Oficial al României, Partea I;”

40

Art. 4 alin. (1) teza a doua: „În cadrul acestei structuri este

obligatoriu ca cel puţin o persoană să aibă specializare IT.”

Art. 4 alin. (2) teza a doua: „Personalul care urmează să ocupe o

astfel de funcţie trebuie să aibă cunoştinţe IT.”.

41

Lista specializărilor prevăzute de lege – absolvenţi de drept,

economie, management, ştiinţele naturii, informatică – poate fi

suplimentată şi cu alte profesii stabilite în baza unui regulament

emis de Marele Duce.

42

Art. 40 din Legea din 2002 referitoare la protecţia persoanelorcu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal,Regulamentul Marelui Duce nr. 20 din 2004 privindresponsabilul cu protecţia datelor şi în executarea art. 40 alin.(10) din Legea din 2002 referitoare la protecţia persoanelor cuprivire la prelucrarea datelor cu caracter personal, disponibilă

la http://www.cnpd.public.lu/fr/index.html.

6. Atribuţii generale şi speciale

Competenţa generală atribuită responsa -

bilului cu protecţia datelor personale este similară cu

cea recunoscută oricărui „data protection official” din

statele membre, asigurând îndrumarea, coordonarea

şi monitorizarea aplicării unitare a legislaţiei în

domeniul protecţiei datelor personale, în cadrul

operatorilor (împuterniciţilor) care funcţionează la

nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Atribuţiile efectiv conferite prin reglementările apli -

cabile pot să difere în funcţie de nivelul la care

responsabilul cu protecţia datelor personale îşi

îndeplineşte sarcinile, anumite atribuţii revenind

exclusiv Oficiului de la nivel central.

Exercitarea competenţei legale se realizează

printr-o serie de atribuţii specifice, care ar putea fi

grupate astfel:

1. Atribuţii de coordonareAceste atribuţii sunt specifice numai Oficiului

din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor,

urmărind în principal aplicarea unitară a prevederilor

legale şi adoptarea măsurilor de securitate pentru

protejarea datelor personale, de către toţi operatorii

(împuterniciţii) din subordinea acestui minister, ca o

rezultantă a structurii instituţionale ierarhice

specifice. În acelaşi context, Oficiul este răspunzător

pentru avizarea, consilierea şi susţinerea coordonată

a acţiunilor întreprinse de aceste structuri în domeniul

protecţiei datelor personale. Mutatis mutandis,responsabililor cu protecţia datelor personale

desemnaţi pentru fiecare dintre structurile cu rol de

operator (împuternicit) le revine obligaţia de a pune

la dispoziţia Oficiului informaţiile şi documentele

solicitate de acesta, în legătură cu prelucrarea datelor

personale pe care le deţin, în vederea exercitării

atribuţiilor de monitorizare ale Oficiului. Această

obligaţie poate fi considerată una cu caracter general,

comunicarea informaţiilor sau documentelor

solicitate fiind obligatorie şi în cazul exercitării altor

atribuţii ale Oficiului, cum ar fi cele de control.

În plus, responsabilii cu protecţia datelor

coordonează:

– activitatea personalului pe linia protecţiei

datelor personale la nivelul operatorului (împuter -

nicitului) şi propune conducerii operatorului (împu -

ternicitului), în condiţiile legii, măsuri privind

modificarea, suspendarea ori revocarea drepturilor

utilizatorilor care accesează sistemele de evidenţă a

datelor personale, în îndeplinirea sarcinilor de

serviciu (art. 7 alin. (1) lit. e) din Instrucţiuni). Astfel,

responsabilii au obligaţia de a elabora şi actualiza

listele cu utilizatorii autorizaţi, pe baza propunerilor

efectuate de compartimentele de resurse umane din

cadrul structurilor ministerului. În mod similar cu

reglementările aplicabile informaţiilor clasificate,

utilizatorii, anterior începerii exercitării sarcinilor de

serviciu ce implică accesul la date personale,

semnează în faţa responsabilului cu protecţia datelor

personale o declaraţie de asumare a obligaţiei de

păstrare a confidenţialităţii (modelul este prevăzut în

anexa nr. 1 la Instrucţiuni). Chiar şi în lipsa altor

precizări exprese, se poate presupune că semnarea

unui astfel de angajament de confidenţialitate este

obligatorie şi în cazul responsabililor cu protecţia

datelor personale (inclusiv în cazul şefului Oficiului

de la nivel central), aceştia întrunind la rândul lor

calitatea de utilizatori43

;

– soluţionarea cererilor persoanelor vizate (art.

7 alin. (1) lit. h) din Instrucţiuni). În acest ultim caz,

responsabilii vor urmări respectarea dispoziţiilor

legale aplicabile pentru exercitarea drepturilor

persoanelor vizate (cele mai importante fiind dreptul

de informare, dreptul de acces, dreptul de intervenţie

şi dreptul de opoziţie), aşa cum sunt reglementate

acestea de Legea-cadru (art. 12-16 din Legea nr.

677/2001), dar şi de alte dispoziţii cu caracter special,

cum ar fi art. 11 din Legea nr. 238/2009 sau art. 62-

63 din Legea nr. 141/2010 privind înfiinţarea,organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic�aţional de Semnalări şi participarea României laSistemul de Informaţii Schengen44

.

2. Atribuţii de reprezentarePentru susţinerea şi promovarea intereselor

Ministerului Administraţiei şi Internelor în relaţia cu

instituţiile Uniunii Europene şi cu cele cu atribuţii în

domeniul protecţiei datelor personale, potrivit

dispoziţiilor legale în vigoare, cât şi pentru a asigura

participarea la acţiunile desfăşurate, la nivel naţional

şi internaţional, în acest domeniu, Oficiului îi revin

exclusiv astfel de atribuţii de reprezentare. O critică

ce poate fi adusă totuşi unora dintre reglementările

incidente în materie (art. 10 lit. p) şi art. 15 lit. g) din

Ordinul nr. 50/2011) constă în lipsa de precizie şi

claritate a textului reglementării, ce poate induce

confuzii cu privire la limitele mandatului de

reprezentare la nivel naţional şi internaţional şi la



43

Conform art. 3 alin. (3) din Instrucţiuni, „are calitatea de

utilizator al datelor cu caracter personal, denumit în continuare

utilizator, personalul operatorului sau al împuternicitului acestuia

ale cărui atribuţii de serviciu presupun operaţiuni de prelucrare a

datelor cu caracter personal.”

44

Publicată în M. Of., Partea I, nr. 498 din 19 iulie 2010.

condiţiile de exercitare a acestui mandat, mai ales în

acele cazuri în care singura instituţie care ar putea să

exercite astfel de atribuţii ar fi Autoritatea naţională

de supraveghere

45

.

3. Atribuţii de reglementareÎn urma exercitării atribuţiilor de monitorizare

a modului în care legislaţia privind protecţia datelor

personale (din România şi din Uniunea Europeană)

este implementată de structurile Ministerului

Administraţiei şi Internelor, Oficiul poate să

analizeze şi chiar să iniţieze proiecte de acte

normative în domeniu, să elaboreze puncte de vedere

cu privire la proiecte de acte normative şi alte lucrări

cu incidenţă în domeniul de activitate al Oficiului, cât

şi proiecte de acte normative în domeniul protecţiei

datelor personale (art. 14 lit. a) şi b) din Ordinul nr.50/2011). În legătură cu acelaşi tip de atribuţii,

Oficiul, prin compartimentele sale de specialitate,

urmăreşte, la nivelul Ministerului Administraţiei şi

Internelor, armonizarea legislaţiei, a reglementărilor

şi practicilor cu acquis-ul european din domeniul

protecţiei datelor personale şi participă în cadrul

grupurilor de lucru la elaborarea legislaţiei în

domeniul protecţiei datelor personale (art. 14 lit. i) şi

l) din Ordinul nr. 50/2011). În măsura în care

propunerile înaintate de Oficiu se aprobă şi se

concretizează în proiecte de acte normative, acestea

vor trebui supuse în mod obligatoriu avizării

Autorităţii naţionale de supraveghere

46

, în cadrul

procedurilor de consultare interinstituţională şi

avizare, anterioară aprobării unui proiect de act

normativ elaborat la nivelul Guvernului.

În cazul celorlalţi responsabili cu protecţia

datelor personale, atribuţiile de reglementare se

manifestă în legătură cu elaborarea de proceduri

proprii, supuse avizării Oficiului şi aprobării

conducătorilor entităţilor care au calitatea de

operatori (împuterniciţi). O astfel de atribuţie este

similară cu cea conferită responsabilului din

Slovacia

47

, care este obligat să elaboreze planul de

securitate pentru prelucrările efectuate de operatorul

unde este numit.

4. Atribuţii de monitorizare şi controlO componentă importantă a activităţii de

monitorizare a aplicării legislaţiei privind protecţia

datelor personale constă în efectuarea de verificări şi

controale la nivelul operatorilor şi împuterniciţilor

acestora. În cazul responsabililor cu protecţia datelor

personale, exercitarea acestor atribuţii se realizează

în paralel, în relaţiile cu Autoritatea naţională de

supraveghere şi cu Oficiul din structura centrală a

Ministerului Administraţiei şi Internelor. În prima

situaţie, atât conducătorii structurilor cu rol de

operator (împuternicit), cât şi responsabilii cu

protecţia datelor personale se supun obligaţiilor

generale ce decurg din prevederile Legii

nr. 677/2001, de a pune la dispoziţia acestei Autorităţi

documentele, informaţiile, înregistrările relevante

pentru prelucrarea datelor personale, în cadrul unui

control prealabil

48

sau a unei investigaţii întreprinse

din oficiu sau pentru soluţionarea plângerilor

persoanelor vizate

49

. Un refuz în a da curs

solicitărilor Autorităţii se poate concretiza în

aplicarea sancţiunii contravenţionale prevăzute de

art. 34

50

din Legea nr. 677/2001. În cea de-a doua

situaţie, responsabilii cu protecţia datelor personale

sunt obligaţi să informeze conducerea operatorului



45

Art. 2 din Legea nr. 102/2005:

„(1) Autoritatea naţională de supraveghere îşi exercită atribuţiile

în mod transparent şi imparţial.

(2) În exercitarea atribuţiilor sale Autoritatea naţională de

supraveghere nu se substituie autorităţilor publice.

(3) Autoritatea naţională de supraveghere nu poate fi supusă

niciunui mandat imperativ sau reprezentativ şi nu poate fi

obligată să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor altei

autorităţi.”

46

Conform art. 21 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 677/2001,

Autoritatea naţională de supraveghere „este consultată atunci

când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la

protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în privinţa

prelucrării datelor cu caracter personal”.

47 Legea privind protecţia datelor personale nr. 428/2002,

disponibilă la http://www.dataprotection.gov.sk/buxus/generate_

page.php?page_id=92

48

Controlul prealabil se efectuează de către autoritatea de

supraveghere în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr.

677/2001, în cazul în care operatorii notifică prelucrări de date

personale care sunt susceptibile de a prezenta riscuri speciale

pentru drepturile şi libertăţile persoanelor. Aceste tipuri de

prelucrări sunt stabilite în baza Deciziei preşedintelui Autorităţii�aţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu CaracterPersonal nr. 11/2009 privind stabilirea categoriilor de operaţiunide prelucrare a datelor cu caracter personal, susceptibile de aprezenta riscuri speciale pentru drepturile şi libertăţilepersoanelor, publicată în M. Of., Partea I, nr. 155 din 12 martie

2009.

49

În temeiul art. 21 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 677/2001,

autoritatea de supraveghere „efectuează investigaţii din oficiu

sau la primirea unor plângeri ori sesizări”, atribuţie reiterată şi

de art. 13 din Legea nr. 102/2005. Aceste atribuţii sunt detaliate

în cadrul prevederilor specifice ale art. 25 şi 27 din Legea nr.

677/2001.

50

Art. 34 din Legea nr. 677/2001: „Refuzul de a furniza autorităţii

de supraveghere informaţiile sau documentele cerute de aceasta

în exercitarea atribuţiilor de investigare prevăzute la art. 27

constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii

încât să constituie infracţiune, şi se sancţionează cu amendă de la

10.000.000 lei la 150.000.000 lei.”

(împuternicitului) despre vulnerabilităţile şi

riscurile semnalate în sistemul de securitate a

prelucrării datelor personale al structurii unde îşi

desfăşoară activitatea şi propune măsuri pentru

înlăturarea acestora (art. 7 alin. (1) lit. d) din

Instrucţiuni). La rândul lor, conducătorii operatorului

(împuternicitului) au obligaţia de a informa Oficiul

în legătură cu orice încălcare a normelor de protecţie

a datelor personale de natură a prejudicia drepturile

persoanei vizate, cu privire la măsurile dispuse pentru

identificarea persoanei responsabile şi limitarea

efectelor unei diseminări neautorizate a datelor,

precum şi cu privire la situaţiile în care au fost emise

recomandări sau aplicate sancţiuni de către Auto -

ritatea naţională de supraveghere sau când aceasta a

dispus efectuarea unui control prealabil ori a unor

investigaţii (art. 6 alin. (1) lit. h) din Instrucţiuni).Informarea Oficiului este rezultatul activităţilor de

monitorizare şi efectuare a unor verificări prin sondaj,

pe care responsabilii sunt obligaţi să le efectueze în

privinţa modului de aplicare a regulilor de protecţie

a datelor de către utilizatorii implicaţi în prelucrarea

acestor date la nivelul unui operator (împuternicit).

Instrucţiunile detaliază o componentă impor -

tantă a acestor verificări, în legătură cu controlul

autentificărilor şi tipurilor de acces şi a măsurilor de

securitate specifice sistemelor de comunicaţii folosite

pentru transmiterea acestor date (art. 43 alin. (2) şi

(3) din Instrucţiuni) şi verificarea încercărilor de

acces neautorizat în sistemele de evidenţă electronice

cu ajutorul cărora se prelucrează date personale (art.

42 alin. (3) din Instrucţiuni). Eventualele disfuncţio -

nalităţi şi măsurile de remediere ce se impun sunt

consemnate de responsabilul cu protecţia datelor

personale într-un raport supus aprobării conducerii

operatorului (împuternicitului).

La rândul său, pentru urmărirea gradului de

conformitate cu obligaţiile legale ce le revin

operatorilor (împuterniciţilor) din structura minis -

terului, Oficiul planifică, organizează şi efectuează

misiuni de evaluare la nivelul acestor structuri, prin

care este verificată îndeplinirea atât a măsurilor

impuse de autoritatea de supraveghere, în urma

acţiunilor de control ale acesteia, cât şi a celor

dispuse la nivel intern, inclusiv sub aspectul respec -

tării măsurilor de securitate a prelucrărilor de date

personale (art. 10 lit. g), m) şi n) din Ordinul nr. 50/2011). Rezultatul acestei activităţi de moni -

torizare constă în elaborarea de studii, rapoarte,

analize şi recomandări pe care Oficiul le prezintă

conducerii ministerului, în vederea îmbunătăţirii

nivelului de implementare a legislaţiei privind

protecţia datelor personale de către structurile

Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Efectuarea verificărilor de către Oficiu şi

responsabilii cu protecţia datelor personale se poate

dispune fie din oficiu, în baza unor planificări sau

prin sondaj, fie în urma sesizării unor neregularităţi

de către utilizatori (acestora le revine obligaţia,

legală, conform Instrucţiunilor şi de serviciu,

conform fişei postului, de a aduce la cunoştinţa

conducerii structurii din care face parte şi a

responsabilului cu protecţia datelor personale a

oricăror încălcări privind protecţia datelor, în special

a diseminărilor neautorizate de date personale –

art. 8 alin. (1) lit. f) din Instrucţiuni).Reglementarea unor astfel de atribuţii în

sarcina responsabililor cu protecţia datelor personale,

aparent, ar intra în conflict cu cele exercitate în mod

independent de către Autoritatea naţională de

supraveghere. Evitarea unor astfel de suprapuneri

de competenţe este totuşi posibilă, având în vedere

că, pe de o parte, structurile din cadrul Ministerului

Administraţiei şi Internelor nu au posibilitatea de a

se opune exercitării atribuţiilor de control de către

Autoritate, fiind pasibili de sancţionare contra -

venţională, iar pe de altă parte, realizarea unei

monitorizări interne de către responsabili şi de către

Oficiu corespunde structurii ierarhice şi specificului

activităţii acestui minister, contribuind totodată, la

prevenirea şi corectarea în timp util a eventualelor

deficienţe ce ar putea surveni în prelucrarea datelor

personale în scopuri asociate activităţilor de

prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,

precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice.

De altfel, art. 2 alin. (3)

51

din Instrucţiuni reiterează

dintru început obligaţia structurilor ministerului de a

se supune activităţilor de control exercitate de

Autoritatea naţională de supraveghere. Mai mult

decât atât, Oficiul are posibilitatea de a participa la

controalele efectuate de Autoritate în cadrul

ministerului şi structurilor acestuia, la solicitarea

Autorităţii (în astfel de situaţii, rolul Oficiului nu

poate depăşi sfera unor atribuţii de asistenţă a

operatorului/împuternicitului controlat, neavând

putere de sancţionare în cazul în care se constată

încălcări ale legislaţiei privind protecţia datelor

personale).



51

Art. 2 alin. 3 din Instrucţiuni: „În cadrul activităţii de prelucrare

a datelor cu caracter personal, operatorii şi împuterniciţii acestora

se supun activităţilor de control prealabil sau de investigare

efectuate de Autoritatea naţională de supraveghere şi, la cerere,

acordă acesteia sprijin deplin pentru exercitarea atribuţiilor sale.”

Prin urmare, atribuţiile de control exercitate de

către Autoritatea naţională de supraveghere şi de

către responsabilii cu protecţia datelor personale

(Oficiu) nu se exclud reciproc, dimpotrivă, pot

facilita implementarea legislaţiei privind protecţia

datelor personale, prin competenţa legală a

Autorităţii, dublată de un auto-control responsabil,

asigurat chiar de operatorii (împuterniciţii) supuşi

obligaţiilor legale. În acest sens, legislaţia română se

aliniază tendinţei manifestate la nivelul Uniunii

Europene de impunere a unor noi principii care să fie

consacrate legislativ o dată cu amendarea Directivei

nr. 95/46/EC

52

: principiul responsabilităţii opera -

torilor („principle of accountability”) şi o mai bună

administrare a datelor personale („a better data

governance”).

În realizarea atribuţiilor de monitorizare a

aplicării legislaţiei privind protecţia datelor

personale, Oficiul ţine două tipuri de evidenţe: unarezultată din acţiunile de control ale Autorităţii

naţionale de supraveghere (evidenţa sancţiunilor apli -

cate de aceasta operatorilor din cadrul ministerului –

art. 10 lit. l) din Ordinul nr. 50/2011), iar cealaltă,

pentru stabilirea exactă a structurilor cu rol de

operatori (constituirea şi actualizarea Registrului de

evidenţă a operatorilor din cadrul Ministerului

Administraţiei şi Internelor – art. 6 din Ordinul nr. 50/2011). În registru sunt consemnate informaţii

precum: datele de contact ale responsa bi lului sau

şefului compartimentului, tipul şi denumirea siste -

mului de evidenţă, data şi numărul de înregistrare a

notificării, scopul prelucrării şi baza legală, sursa de

colectare, operaţiunile de prelucrare efectuate. Lipsa

precizărilor privind caracterul public al acestui

registru (aşa cum este reglementat în legislaţiile

statelor membre care au instituit un „data protection

official”) este suplinită prin asigurarea publicităţii

registrului de evidenţă a prelucrărilor de date

personale ţinut de Autoritatea naţională de supra -

veghere

53

, unde sunt înregistrate toate notificările

primite din partea operatorilor de date.

Aceste atribuţii de control şi ţinere a evidenţei

operatorilor corespund într-o anumită măsură

principalelor atribuţii pe care Directiva nr. 95/46/EC

le-a prevăzut în sarcina unui „data protection official”

(a se vedea supra). În acest sens, „data protection

official” din statele membre are obligaţia de a asigura

publicitatea prelucrărilor efectuate de operatorul care

l-a desemnat, a căror transparenţă ar fi fost asigurată

de autoritatea de supraveghere în absenţa instituirii

acestei scutiri de la obligaţia de a notifica. La rândul

lor, autorităţile de supraveghere din statele membre

ţin evidenţa publică a responsabililor cu protecţia

datelor personale, numiţi şi agreaţi la nivelul

operatorilor, datele de contact ale acestora fiind utile

persoanelor care doresc să-şi exercite drepturile pe

lângă respectivii operatori, sau să depună o plângere.

Legislaţia olandeză

54

(art. 62) precizează însă în mod

expres că desemnarea unui astfel de responsabil

(„privacy functionarisse”) nu împiedică autoritatea

de supraveghere să-şi exercite atribuţiile legale de

monitorizare şi de constrângere asupra prelu -

crărilor efectuate de aceşti operatori.

5. Atribuţii administrativeÎn afara atribuţiilor efective de monitorizare a

modului de respectare a legislaţiei privind protecţia

datelor personale, responsabilii cu protecţia datelor

personale îndeplinesc şi alte atribuţii, comune

oricărei alte funcţii administrative. Aceste atribuţii

sunt mai detaliate în cazul şefului Oficiului de la

nivel central, acesta având obligaţii precum:

efectuează propuneri privind pregătirea profesională

în domeniul protecţiei datelor personale, putând fi

direct implicat în organizarea unor astfel de activităţi;

implementează metodele, mijloacele şi măsurile

necesare gestionării şi protecţiei informaţiilor în

format electronic la nivelul Oficiului; asigură

executarea operaţiunilor de păstrare, clasare, arhivare

şi inventariere a documentaţiei Oficiului, inclusiv a

informaţiilor clasificate, în condiţiile prevăzute de

lege; ţine, la nivelul Oficiului, evidenţa statistică

privind bunurile de comunicaţii şi informatică;

asigură aprovizionarea cu materiale consumabile,

imprimate tipizate, rechizite şi instrumentar, necesare

desfăşurării activităţilor din cadrul Oficiului şi

urmăreşte încadrarea acestora în normele legale de

consum (art. 10 din Ordinul nr. 50/2011).



52

Documentul Grupului de Lucru Art. 29, nr. 168 din 1

decembrie 2009, The Future of Privacy. Joint contribution to theConsultation of the European Commission on the legalframework for the fundamental right to protection of personaldata, disponibil la adresa

http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/privacy/docs/wpdocs/2009/

wp168_en.pdf

53

Art. 24 alin. (5) din Legea nr. 677/2001: „Registrul de evidenţă

a prelucrărilor de date cu caracter personal este deschis spre

consultare publicului. Modalitatea de consultare se stabileşte de

autoritatea de supraveghere.”

54 Legea pentru protecţia datelor personale nr. 92 din 2000,

disponibilă la http://www.cbpweb.nl/Pages/home.aspx.

Atribuţiile specifice ale responsabililor cu

protecţia datelor personale sunt reglementate de cele

două acte normative care reglementează în principal

activitatea lor (Ordinul nr. 50/2011 şi Instrucţiunile),

detalierea acestora fiind lăsate la aprecierea

conducătorilor operatorilor (împuterniciţilor), prin

fişa postului. Un model de fişă a postului este furnizat

în cazul şefului Oficiului, ca anexă la Ordinul nr. 50/2011 (anexa nr. 3).

Trebuie precizat faptul că atribuţiile pe care

reglementările din România le-au stabilit în sarcina

responsabilului cu protecţia datelor personale din

structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor

se regăsesc într-o mai mică sau mai mare măsură în

legislaţia statelor membre care au adoptat instituţia

„data protection official”. Cu toate acestea, o dife -

renţă importantă între cele două tipuri de instituţii

constă în faptul că responsabilului cu protecţia

datelor personale din România nu îi revine obligaţia

de a notifica Autoritatea naţională de supraveghere

în cazul în care constată încălcarea legislaţiei privind

protecţia datelor personale de către structura în cadrul

căreia funcţionează şi refuzul conducerii acesteia de

a remedia deficienţele constatate; orice raportare de

acest gen se poate realiza exclusiv pe cale ierarhică.

7. Răspunderea responsabilului cu protecţia datelor personale

Nerespectarea obligaţiilor ce decurg din regle -

mentările aplicabile şi din fişa postului pot să atragă

angajarea răspunderii personale a responsabilului cu

protecţia datelor personale. În funcţie de gravitatea

faptelor săvârşite şi de raporturile juridice implicate,

tipul de răspundere diferă, aceasta putând fi disci pli -

nară, civilă, materială sau penală (art. 49 din Instruc -ţiuni). Conform art. 13 din Ordinul nr. 50/2011, şeful

Oficiului de la nivel central răspunde pentru întreaga

activitate desfăşurată de Oficiu. Încălcarea angaja -

mentului de confidenţialitate pe care orice utilizator

trebuie să îl semneze, după cum am arătat deja,

presupune atragerea răspunderii. Potrivit modelului

de declaraţie din anexa nr. 1 la Instrucţiuni, forma de

răspundere a utilizatorilor a fost determinată prin mai

multe tipuri decât cele enumerate în art. 49, prin

adăugarea răspunderii administrative. În opinia

autorilor de drept administrativ, răspunderea

administrativă este de fapt orice formă de

răspundere juridică stabilită pe baza unui raport de

drept administrativ de subordonare

55

. Prin urmare, în

cazul în care autorii actului normativ în discuţie au

avut în vedere de fapt, specificarea răspunderiicontravenţionale (ca formă a răspunderii adminis -

trative), acest tip de răspundere nu ar putea fi angajat

pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 677/2001 în

sarcina utilizatorilor, întrucât contravenţiile regle -

mentate de aceasta (art. 31-34) se referă exclusiv la

răspunderea contravenţională a operatorilor de date

personale sau a împuterniciţilor acestora, şi nu a

utilizatorilor (în rândul cărora intră şi responsabilii

cu protecţia datelor personale). Aceştia, conform

Legii nr. 677/2001, au statutul unor persoane care

prelucrează date personale sub autoritatea directă a

operatorului (împuternicitului). Desigur, aplicarea

unei sancţiuni contravenţionale de către Autoritatea

naţională de supraveghere în sarcina operatorului

(împuternicitului) ar putea să conducă la angajarea

răspunderii disciplinare şi/sau materiale a

utilizatorilor care au contribuit la comiterea faptei

contravenţionale. Pe de altă parte, în măsura în care

Autoritatea naţională de supraveghere, în urma

exercitării atribuţiilor de control, constată că anumite

fapte ar putea să intre sub incidenţa normelor de drept

penal, are competenţa de a sesiza organele de ur -

mărire penală

56

. Sesizarea în acest caz poate fi

îndreptată atât împotriva operatorului (împuter -

nicitului), cât şi împotriva unei persoane fizice,

utilizator (deci inclusiv responsabil cu protecţia

datelor personale), dacă se constată indicii privind

săvârşirea unei infracţiuni. Procedura de angajare a

răspunderii responsabililor cu protecţia datelor

personale va urma reglementările aplicabile şi în

funcţie de calitatea subiectului activ al răspunderii

(funcţionar public, poliţist, personal contractual).

8. Concluzii

Numirea unui responsabil cu protecţia datelor

personale nu constituie o obligaţie, potrivit textului

Directivei nr. 95/46/EC, după cum am analizat deja,



55

În acest sens, A. Iorgovan, „Drept administrativ. Tratat

elementar”, volumul al III-lea, Editura Proarcadia, Bucureşti,

1993, p. 198 şi urm.

56

În temeiul art. 21 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 677/2001,

Autoritatea naţională de supraveghere „poate dispune, în cazul

în care constată încălcarea dispoziţiilor prezentei legi,

suspendarea provizorie sau încetarea prelucrării datelor, ştergerea

parţială ori integrală a datelor prelucrate şi poate să sesizeze

organele de urmărire penală sau să intenteze acţiuni în justiţie”.

fiind o instituţie care substituie parţial rolul autorităţii

de supraveghere dintr-un stat membru, în cadrul

activităţilor de monitorizare a legalităţii prelucrării

datelor personale desfăşurate de operatorii din

sectorul public sau privat. Caracterul alternativ al

rolului îndeplinit de responsabilul cu protecţia datelor

personale se manifestă în două direcţii principale

prevăzute de directivă: notificarea prelucrărilor de

către operator şi realizarea controlului prealabil

începerii unei prelucrări susceptibile de a prezenta

riscuri pentru drepturile persoanelor.

Condiţiile care se desprind din Directiva

nr. 95/46/EC (considerentul (49) din preambul şi

art. 18 alin. (2) a doua liniuţă) în privinţa desemnării

unui responsabil cu protecţia datelor personale sunt

următoarele:

– scopul desemnării unei astfel de persoane

este evitarea formalităţilor administrative inadecvate;

– desemnarea responsabilului cu protecţia

datelor personale este posibilă în cazul oricărei

prelucrări de date, chiar şi a acelora care pot prezenta

riscuri pentru drepturile şi libertăţile persoanelor

vizate;

– măsura instituirii unui responsabil cu

protecţia datelor personale trebuie să fie prevăzută în

mod expres în legislaţia statului membru respectiv,

cu precizarea limitelor în care este admisă; prin

urmare, este la latitudinea statului membru de a

stabili caracterul obligatoriu sau facultativ al numirii

unui astfel de responsabil;

– operatorul, prin desemnarea unui responsabil

cu protecţia datelor personale, îşi asumă obligaţia de

a garanta că, odată cu scutirea de la obligaţia de

notificare a prelucrărilor pe care le efectuează,

acestea nu aduc atingere drepturilor şi libertăţilor

persoanelor;

– responsabilul cu protecţia datelor personale

poate fi un angajat al operatorului de date sau un

colaborator extern;

– statutul responsabilului cu protecţia datelor

personale este unul de independenţă deplină în

exercitarea atribuţiilor sale;

– principalele atribuţii ale responsabilului cu

protecţia datelor personale privesc ţinerea registrului

de evidenţă a prelucrărilor realizate de operatorul

care l-a desemnat şi urmărirea aplicării independente

a legislaţiei privind protecţia datelor personale, având

obligaţia de a consulta în caz de dubiu, autoritatea de

supraveghere, în cadrul controalelor prealabile pe

care le efectuează.

Instituţia responsabilului cu protecţia

datelor personale din România, în condiţiile în care

a fost reglementată prin Instrucţiuni şi Ordinul nr. 50/2011, este similară celei consacrate de directivă

şi cu trăsături asemănătoare instituţiilor existente în

prezent în unele state membre ale Uniunii Europene,

sub aspectul atribuţiilor conferite. Cu toate acestea,

din analiza regulilor aplicabile, se pot constata şi o

serie de diferenţe semnificative, cum ar fi: instituţia

este prevăzută deocamdată la nivel sectorial, nefiind

reglementată ca o obligaţie erga omnes, în temeiul

legii-cadru în materia protecţiei datelor personale;

numirea unui responsabil cu protecţia datelor

personale nu implică scutirea de la obligaţia de

notificare a prelucrărilor efectuate de operatori (deci,

nu are un caracter alternativ); responsabilul din

cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor nu

beneficiază de statut independent faţă de operator şi

conducerea acestuia; lipsa numirii unui responsabil

nu atrage aplicarea unei sancţiuni din partea

Autorităţii naţionale de supraveghere, aşa cum este

cazul altor state membre

57

; pot fi desemnaţi

responsabili cu protecţia datelor personale nu doar în

cadrul structurilor Ministerului Administraţiei şi

Internelor cu rol de operatori, dar şi la nivelul

împuterniciţilor acestora; Autoritatea naţională de

supraveghere nu îndeplineşte niciun rol în numirea

sau încetarea îndeplinirii funcţiei de responsabil cu

protecţia datelor personale; responsabilii din minister

nu sunt obligaţi să aducă la cunoştinţa Autorităţii

naţionale de supraveghere încălcările constatate în

urmărirea aplicării legislaţiei privind protecţia datelor

personale.

Noul cadru legislativ de reformare a Directivei

nr. 95/46/EC, propus de Comisia Europeană şi la care

au achiesat autorităţile de supraveghere din statele

membre (conform documentului „Viitorul vieţii

private. Contribuţie comună la Consultarea Comisiei

Europene privind cadrul legal pentru dreptul

fundamental la protecţia datelor personale”

58

),

prevede necesitatea simplificării procedurilor de



57

Spre exemplu, în Slovacia, constituie contravenţie

sancţionabilă cu amendă neîndeplinirea obligaţiei de autorizare în

scris a unui responsabil cu protecţia datelor pentru supravegherea

internă a protecţiei datelor personale.

58

Documentul Grupului de Lucru Art. 29, nr. 168 din 1

decembrie 2009, The Future of Privacy. Joint contribution to theConsultation of the European Commission on the legalframework for the fundamental right to protection of personaldata, disponibil la adresa http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/

privacy/docs/wpdocs/2009/wp168_en.pdf.

notificare a prelucrărilor de date personale. Rolul

notificărilor, de creştere a gradului de conştientizare

a obligaţiilor în rândul operatorilor de date şi de

monitorizare din partea autorităţilor de supraveghere,

poate fi îndeplinit şi prin alte mijloace, cum ar fi

respectarea cerinţelor de asumare a unei bune

gestionări a datelor şi a responsabilităţii operatorilor.

Într-o astfel de perspectivă, ţinerea unui registru

general al operatorilor şi desemnarea la nivelul lor a

funcţionarilor responsabili cu protecţia datelor

personale ar contribui la atingerea acestor obiective.

Ca propunere de lege ferenda, considerăm că,

şi în România, o modificare importantă a Legii

nr. 677/2001 ar putea să aibă ca obiect reglementarea

instituţiei funcţionarului responsabil cu protecţiadatelor personale, ca obligaţie legală a operatorului,

alternativă la procedura actuală de notificare a

prelucrărilor de date la autoritatea de supraveghere,

cu stabilirea unui sistem adecvat de garanţii

suplimentare.



Capitolul I

Scurt istoric şi câteva

consideraţii introductive

Acordând condescendenţă suveranităţii

statelor mai mult decât reglementarea jurisdicţională,

arbitrajul a precedat-o pe aceasta din urmă în istoria

relaţiilor internaţionale, fiind utilizat prima dată în

antichitate pentru soluţionarea anumitor conflicte

religioase între cetăţile greceşti. În Evul Mediu, atâta

vreme cât Papalitatea şi Sfântul Imperiu Roman îşi

puteau impune autoritatea asupra prinţilor, aceştia au

supus diferendele arbitrajului acestor instanţe

„suprastatale”. Odată cu apariţia statelor moderne,

arbitrajul a fost folosit mai rar. Temându-se pentru

recenta lor suveranitate, noile state nu au mai acceptat

să se supună judecăţii terţilor. Potrivit lui Vattel

1

,

„pentru conflictele minore care nu puneau în pericolnoile naţiuni, statele l-au utilizat rareori; pentruconflictele majore, procedeul politic al negocieriidiplomatice rămânea singurul mod de reglementarepaşnică”. Această situaţie s-a prelungit până în sec. al

XVIII-lea.

În sec. al XIX-lea se consacră trei forme de

arbitraj, în cadrul cărora rolul de arbitru a fost

încredinţat fie unui şef de stat, fie unei comisii mixte,

fie unui tribunal arbitral.

Spiritul practic al anglo-saxonilor şi predilecţia

acestora către soluţii convenţionale au fost principalii

factori pentru a dezvolta arbitrajul interstatal.

În scopul rezolvării amiabile a problemelor

multiple şi complexe produse odată cu dobândirea

independenţei americane (delimitări de frontiere,

contencios financiar şi comercial etc.), Statele Unite

ale Americii şi Regatul Unit au semnat, la 19

noiembrie 1794, un tratat, denumit Tratatul Jay,

pentru a-şi supune disputele arbitrajului comisiilor

mixte, cărora le-a fost atribuită competenţă pentru a

adopta decizii obligatorii. Aceste comisii au

funcţionat până în anul 1831, iar activitatea deosebită

a acestora a fost suficientă pentru a determina alte

state să încheie astfel de înţelegeri. După adoptarea

acestui tratat şi până la Conferinţa de la Haga din anul

1899, s-au încheiat peste 300 de convenţii prin care

se dădea expresie voinţei părţilor de a soluţiona

litigiile dintre ele prin procedura arbitrală.

Ca expresie a aprecierii eficacităţii acestei

proceduri, la prima Conferinţă internaţională astatelor americane, care a avut loc la Washington

între anii 1889 şi 1890, s-a elaborat Planul deArbitraj, document care reglementa în mod detaliat

modalităţile de aplicare a procedurii arbitrale.

Cele mai complete reglementări în privinţa

procedurii arbitrale au fost statuate de Conferinţelede Pace de la Haga din anii 1899 şi 1907,

concretizate în Convenţiile pentru reglementareapaşnică a conflictelor internaţionale. Prima

Convenţie de la Haga vorbeşte în Titlul IV „Despre

arbitrajul internaţional”. La 18 octombrie 1907,

cea de-a doua Conferinţă de la Haga a adoptat o nouă

convenţie de modificare şi completare a celei din

1899. Noua convenţie a reluat, cu unele mici

modificări, textele referitoare la procedura arbitrală,

texte care constituiau în mare măsură o codificare a

regulilor utilizate până atunci.

Carta ONU prevede, de asemenea, în mod

expres în alin.1 al art.33, arbitrajul printre mijloacele



1

E. de Vattel – The Law of �ations or the Principles of �aturalLaw Applied to the Conduct and to the Affairs of �ations and ofSovereigns, 1758, republicată de T. & J. W. Johnson,

Philadelphia, SUA

Arbitrajul internaţional :delimitări de competenţe între Curtea permanentă

de arbitraj, Tribunalul Internaţional pentru DreptulMării şi mecanismele jurisdicţionale NAFTA

drd. Raluca Dinu

Expert, Consiliul Legislativ

Secţia de Drept Privat

la care pot recurge statele membre pentru a-şi

soluţiona orice diferend între ele. Totodată, arbitrajul

a fost inclus printre mijloacele de soluţionare paşnică

a unor litigii în tratatele de pace încheiate după al

doilea război mondial, iar Comisia de Drept

Internaţional a elaborat, în anul 1958, un proiect în

acest sens, denumit Modelul de reguli privindprocedura arbitrală, pe care Adunarea Generală a

ONU l-a transmis statelor membre

2

.

Rolul principal în realizarea acestei proceduri

a fost conferit Curţii Permanente de Arbitraj

(CPA), care a fost înfiinţată la Haga în anul 1899,

fiind confirmată prin Convenţia de la Haga din 1907

3

.

Arbitrajul a devenit obligatoriu, fiind un mijloc de

soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, în

care părţile la acestea, printr-un acord formal,

încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ, care

poate fi reprezentat de una sau mai multe persoane şi

se supun deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri

contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă

4

.

Aceasta explică, de fapt, şi curentul de opinie

favorabil acestei proceduri, considerându-se că va

asigura astfel instaurarea unor relaţii paşnice

reglementate prin drept şi eliminarea recurgerii la

forţă în relaţiile internaţionale.

O dezvoltare notabilă a ultimilor ani a fost

stabilirea de noi organe arbitrale permanente şi

obligatorii, învestite cu largi competenţe materiale.

Astfel de mecanisme arbitrale instituţionalizate au

fost introduse în anii ’90 în contextul Organizaţiei

Mondiale a Comerţului (OMC) – sistemul de

paneluri

5

:

1. Centrul Internaţional pentru Reglemen -

tarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI)

reprezintă o altă procedură de arbitraj instituţionalizat

în domeniul dreptului internaţional public – pe lângă

CPA – care a fost înfiinţat la iniţiativa Băncii

Mondiale (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie

şi Dezvoltare), instituţie specializată a ONU, prin

Convenţia pentru reglementarea diferendelor privind

investiţiile între state şi naţionali ai altor state

(Convenţia CIRDI), adoptată în 1965, la Washington

şi intrată în vigoare în octombrie 1966. Competenţa

CIRDI priveşte orice diferend juridic, care rezultă

direct dintr-o investiţie, între un stat membru şi o

persoană fizică sau juridică a altui stat membru, pe

care părţile o supun CIRDI, în scris, diferende

apărute după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru

ambele state implicate;

2. Organul de Soluţionare a Diferendelor

(OSD) din cadrul Organizaţiei Mondiale a

Comerţului (OMC) a fost constituit prin Anexa nr.2

la Tratatul instituind OMC din 1994 de la Marrakech,

intitulată „Înţelegerea privind regulile şi procedurileguvernând soluţionarea diferendelor”. OSD este

succesorul mecanismului de soluţionare a diferen -

delor din cadrul GATT (Acordul General pentru

Tarife şi Comerţ) şi este considerat în Înţelegere ca

„elementul central pentru asigurarea securităţii şipredictibilităţii sistemului multilateral de comerţ”,

având competenţa să judece toate diferendele din

sistemul OMC, rezultate din nerespectarea acordului

OMC, listate într-un apendix al Înţelegerii, numite

„acorduri acoperite”;

3. Mecanismele jurisdicţionale de solu ţio -

nare a diferendelor din cadrul �AFTA (Acordul

�ord-Atlantic de Liber Schimb) au fost create prin

Tratatul NAFTA, semnat la 11 şi 17 decembrie 1992

şi intrat în vigoare în 1994, încheiat între SUA,

Canada şi Mexic, având ca obiective eliminarea

barierelor comerciale pentru bunuri şi servicii şi

promovarea concurenţei corecte, a investiţiilor şi

protecţia drepturilor de proprietate intelectuală în

statele membre. Competenţa sa se referă la

soluţionarea diferendelor privind interpretarea şi

aplicarea Tratatului NAFTA, prin crearea unui Panel

de Arbitraj de 5 membri, prevăzându-se şi posibi-

litatea arbitrajelor mixte (de tip CIRDI);

4. Curtea Permanentă de Revizuire a

MERCOSUR – Piaţa Comună a Sudului (CPR

MERCOSUR) este parte a sistemului de soluţionare

a diferendelor din cadrul MERCOSUR, fiind creată

prin Protocolul privind soluţionarea diferendelor în

cadrul MERCOSUR, semnat la Olivos, în Argentina,

la 18 februarie 2002. Competenţa Curţii este de a

confirma, modifica sau revoca bazele juridice şi

deciziile unei Curţi de Arbitraj ad-hoc, procedura de

soluţionare fiind prevăzută mai întâi cu negocierea

între statele părţi la diferend, urmată de implicarea

Grupului Pieţei Comune, care este facultativă, şi, în

cazul în care nu se ajunge la o soluţie acceptabilă,

constituirea unei Curţi de Arbitraj ad-hoc, a cărei

decizie trebuie să fie pronunţată în cel mult 60 de

zile;

5. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE

(CCA OSCE) a fost constituită prin Convenţia privind

concilierea şi arbitrajul în cadrul CSCE/OSCE,



2

D. Mazilu – Dreptul internaţional public, vol.II, ediţia a IV-a,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, pp.323-324

3

S. Bastid – Cours de droit international public, Paris, 1964-

1965, p.860 şi urm.

4

R. Miga-Beşteliu – Drept internaţional public, vol.II, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.8

5

Y. Shany – The Competing Jurisdiction of International Courtsand Tribunals, Oxford University Press, 2004, p.6

adoptată la 26 octombrie 1992, prin consens, în cadrul

Consiliului de Miniştri al OSCE, fiind semnată la

Stockholm la 15 decembrie 1992, şi intrată în vigoare

la 5 decembrie 1994. Conform art.18 alin.1 din

Convenţie, orice stat parte poate supune, unilateral,

unei comisii de conciliere constituite potrivit Con -

venţiei, orice diferend cu un alt stat parte, care nu a

putut fi soluţionat prin negocieri într-o perioadă de

timp rezonabilă; potrivit art.26 din Convenţie, prin

acordul părţilor, se poate constitui un tribunal arbitral

pentru soluţionarea unui diferend;

6. Tribunalele arbitrale mixte (TAM) sunt

tribunale arbitrale create în urma tratatelor de pace

încheiate atât după primul, cât şi după al doilea război

mondial, care au examinat un număr mare de

pretenţii pecuniare ale unor persoane particulare

pentru daunele cauzate de război. Comisiile Mixte de

Conciliere prevăzute de tratatele de pace din 1947 au

constituit astfel Comisia de Concilere Anglo-Italiană,

Comisia de Conciliere Italia-SUA, Comisia de

Conciliere prevăzută de art.32 al Tratatului de pace cu

România etc. Aceste tribunale sunt create ca urmare

a unor diferende interstatale, care constituie un cadru

temporar, inclusiv pentru soluţionarea unor plângeri

individuale ale cetăţenilor îndreptate împotriva

celeilalte ori celorlalte părţi, pe lângă plângerile

interstatale propriu-zise

6

:

a) Tribunalul de Reclamaţii Iran-SUA a fost

creat în anul 1981 în cadrul eforturilor de soluţionare

a crizei dintre cele două state, ca urmare a deţinerii

personalului diplomatic şi consular al ambasadei

americane la Teheran în anul 1979, urmată de

îngheţarea bunurilor iraniene în SUA de către

autorităţile acestei ţări. Competenţa Tribunalului are

în vedere plângerile cetăţenilor americani împotriva

Iranului şi ale cetăţenilor iranieni împotriva SUA,

rezultate din datorii contractate, exproprieri sau alte

măsuri de natură să afecteze dreptul de proprietate,

plângeri interstatale privind vânzarea-cumpărarea de

bunuri şi servicii şi privind interpretarea şi aplicarea

Declaraţiilor de la Alger, precum şi plângeri între

SUA şi instituţii bancare iraniene;

b) Comisia de Reclamaţii Eritrea-Etiopia a

fost constituită în anul 2000 pentru a soluţiona prin

arbitraj toate plângerile rezultate în urma conflictului

armat dintre cele două state. Competenţa Tribu -

nalului se extinde asupra plângerilor interstatale sau

ale cetăţenilor unei părţi împotriva celuilalt stat parte

ori a entităţilor aflate în proprietatea sau controlate

de cealaltă parte, legate de conflict sau rezultate din

violarea dreptului internaţional umanitar, inclusiv a

Convenţiei de la Geneva din 1949, sau din alte

încălcări ale dreptului internaţional;

c) Curtea Internaţională de Arbitraj şi

Conciliere în domeniul Dreptului Mediului

(CIACM) este o asociaţie înfiinţată în anul 1994 de

28 de jurişti, în conformitate cu dreptul mexican,

pentru a soluţiona prin conciliere şi arbitraj disputele

de mediu între state, persoane fizice şi juridice şi

pentru a elabora avize consultative în probleme ale

dreptului mediului la solicitarea oricărei persoane

fizice sau juridice, publice sau private, naţionale sau

internaţionale, inclusiv state şi autorităţi locale.

Capitolul II

Competenţa Curţii Permanente de Arbitraj

Un moment important pentru instituţionali -

zarea arbitrajului ca mijloc de soluţionare paşnică a

diferendelor îl reprezintă adoptarea Convenţiei de la

Haga din 1899 pentru reglementarea paşnică a

conflictelor internaţionale şi înfiinţarea Curţii

Permanente de Arbitraj (CPA) prin art.41,

Convenţia de la Haga din 1907 reconfirmând rolul

CPA. Este de reţinut însă că această denumire nu

corespunde întru totul instituţiei pe care o

desemnează, întrucât „Curtea permanentă” nu este în

realitate decât o listă de personalităţi de naţionalităţi

diferite, fiecare parte contractantă numind cel mult

patru persoane cu o competenţă recunoscută în

chestiunile de drept internaţional, bucurându-se de

cea mai înaltă consideraţie morală şi profesională,

dispuse să accepte funcţiunile de arbitru (art.44).

Semnalăm că această „Curte de arbitraj” nu

este permanentă întrucât nu se întâlneşte decât pe

durata unui litigiu cu care este sesizată, funcţionând

deci ocazional, iar compunerea sa nu este

permanentă, variind pentru fiecare litigiu după cum

decid părţile care aleg din lista de personalităţi

anumiţi arbitri, numai pentru soluţionarea acelui

litigiu

7

. CPA nu este, de fapt, o curte propriu-zisă, ci

o listă de potenţiali arbitri, un cadru în interiorul

căruia se pot constitui tribunale arbitrale ad-hoc.

Singurul organism permanent, retribuit, este Biroul

Internaţional, care are atribuţii administrative.

CPA, cu sediul al Haga, funcţionează din anul

1902, însă până la izbucnirea celui de-al doilea război

mondial, nu a fost sesizată decât pentru 25 de litigii.

Având în vedere prevederile art.4 din Statutul Curţii



6

B. Aurescu – Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura All

Beck, Bucureşti, 2005, p.42

7

R. Miga-Beşteliu, op. cit, p.9

Internaţionale de Justiţie (CIJ), conform cărora o

competenţă „tradiţională” a CPA este aceea de a

prezenta candidaţi pentru funcţia de judecător la CIJ,

preocupările de a diversifica domeniile de compe -

tenţă ale acestei instanţe şi de a o deschide spre noi

participanţi s-au intensificat după anul 1945.

CPA este o organizaţie interguvernamentală,

înfiinţată în anul 1899, pentru a facilita arbitrajul şi

alte diferende dintre state. În prezent, 111 state sunt

părţi la una sau la cealaltă dintre cele două Convenţii

ori la ambele

8

. Aceasta a evoluat într-o instituţie

modernă, care soluţionează aspecte multiple ale

arbitrajului şi este elementul de legătură între dreptul

internaţional public şi cel privat, în scopul de a

soluţiona cu celeritate disputele din cadrul comu -

nităţii internaţionale. Astăzi, CPA oferă proceduri

pentru rezolvarea litigiilor, referitoare la state, la

entităţile din cadrul statelor, la organizaţiile intergu -

vernamentale, precum şi la persoane fizice.

Temeiul arbitrajului este reprezentat de

acordul părţilor exprimat prin clauza compromisorie(de tip special, pentru diferende ce pot apărea în

legătură cu tratatul în care este inclusă sau de tip

general, pentru toate diferendele ce pot să apară între

părţi), care se constituie într-un articol sau mai multe

dintr-un tratat bilateral ori multilateral sau prin

acordul compromisoriu, care se încheie ulterior

apariţiei unui diferend.

Având în vedere că acordul compromisoriu se

încheie ulterior apariţiei unui diferend, în timp ce

clauza compromisorie precede eventuala apariţie a

unui diferend, primul este mai detaliat, fiind adaptat

parametrilor diferendului respectiv, deşi atât acordul,

cât şi clauza compromisorie au aceleaşi elemente

constitutive.

În cazul procedurilor arbitrale reglementate

prin tratate multilaterale – instituţionalizate sau nu –

arbitrajul poate fi declanşat şi prin intermediul

declaraţiei facultative (de exemplu, art.26 alin.2 din

Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul

OSCE, referitor la tribunalul arbitral ce poate fi

constituit în cadrul Curţii de Conciliere şi Arbitraj a

OSCE ori art.287 din Convenţia ONU privind dreptul

mării)

9

.

Deosebit de importantă este stabilirea de către

părţi a limitelor competenţei tribunalului arbitral,

adică formularea exactă a problemei care trebuie

soluţionată de acesta. Deşi din folosirea procedurii

arbitrale de-a lungul timpului rezultă principiul care

este, de altfel, comun şi reglementării judiciare, con -

form căruia tribunalul arbitral este judecătorul

propriei competenţe (kompetenz-kompetenz), preci -

zarea corectă a limitelor competenţei permite

adoptarea unei soluţii valide: în caz de depăşire a

competenţei (pronunţare ultra petitia), sentinţa poate

fi anulată.

Este, de asemenea, importantă precizarea

dreptului aplicabil şi a regulilor de procedură

aplicabile, inclusiv puterile arbitrilor, cvorum, modul

de luare a deciziilor, eventualul termen-limită al

pronunţării sentinţei. Părţile pot hotărî ca tribunalul

arbitral să decidă în echitate.

Prin urmare, cuprinsul unui acord compro -misoriu sau a unei clauze compromisorii trebuie să

evidenţieze:

– precizarea părţilor diferendului (în cazul

acordului compromisoriu – părţile acordului; în cazul

clauzei compromisorii – părţile tratatului care conţine

clauza sau subiectele de drept internaţional indicate

de acesta ca posibili beneficiari ai clauzei în cazul

apariţiei unui diferend în viitor);

– alegerea modalităţii jurisdicţionale de

soluţionare a diferendului – arbitraj sau regle men -

tarea judiciară; în cazul recurgerii la organe arbitrale

preexistente, acestea se desemnează împreună cu

temeiul recurgerii la acestea, dacă se alege consti -

tuirea unui tribunal arbitral ad-hoc, se prevede

modalitatea de constituire, inclusiv modul de

desemnare a supraarbitrului;

– precizarea diferendului şi a soluţiei cerute

(numai în cazul acordului compromisoriu: de

exemplu în cazul unui diferend teritorial sau de

delimitare maritimă, se poate cere fie stabilirea

traseului frontierei sau liniei de delimitare, fie doar

precizarea principiilor şi a regulilor şi procedurilor

pe care părţile să le urmeze pentru stabilirea frontierei

sau liniei de delimitare); în cazul clauzei compro -

misorii, precizarea diferendului şi a soluţiei cerute se

face prin cererea sau sesizarea pe care oricare dintre

părţi o adresează organului arbitral; clauza com -

promisorie prevede doar tipurile de diferend a căror

soluţionare o are în vedere şi condiţiile în care

reglementarea eventualului diferend se activează;

– precizarea dreptului aplicabil şi a regu -

lilor de procedură aplicabile se decid de către părţi,

fie prin stabilirea lor concretă în acordul compro-

misoriu sau în clauza compromisorie, fie prin

trimiterea, în acord sau clauză, la reguli-cadru ela -

borate în cadrul anumitor organizaţii internaţionale



8

Statele fiind părţi la una sau la cealaltă dintre Convenţii ori la

ambele, le permite nominalizarea „grupului naţional” de arbitri

9

B. Aurescu – op. cit., pp.19-20

sau instanţe (de exemplu, Regulile-cadru ale CPA),

fie prin stabilirea, în acord sau în clauză, a sarcinii

elaborării lor pentru tribunalul arbitral;

– eventualele căi de recurs, interpretare,

revizuire pot fi fondate pe un fapt nou, exces de

putere, corupţie, absenţa motivării sentinţei, dero -

garea de la o regulă de jus cogens sau de la o regulă

fundamentală de procedură ori nulitatea com pro -

misului;

– angajamentul formal al părţilor de a

respecta şi executa decizia organului arbitral;

desemnarea agenţilor, consilierilor părţilor, în cazul

acordului compromisoriu; în cazul unei clauze

compromisorii, aceste elemente sunt conţinute în

notificări adresate instanţei;

– celelalte elemente cuprinse în mod

obişnuit într-un tratat, în cazul acordului com -

promisoriu, acesta este un tratat propriu-zis, supus

regulilor dreptului tratatelor în privinţa formei,

structurii şi modului de intrare în vigoare; în cazul

clauzei compromisorii, care este un articol sau mai

multe dintr-un tratat, aceasta are regimul tratatului

care o conţine (pentru a fi aplicabilă, tratatul care o

conţine trebuie să fi intrat în vigoare; poate fi

modificată conform procedurilor acestuia etc.).

În lipsa unor mecanisme de arbitraj inter na -

ţional, acceptate în cadrul ONU, această modalitate

de soluţionare a diferendelor a fost însuşită de

unele convenţii cu caracter regional, între care şi

Convenţia europeană pentru reglementarea paşnicăa diferendelor, adoptată în cadrul Consiliului Europei

în 1957, această convenţie dispunând că, în cazul

recurgerii la procedura arbitrală, hotărârile sunt

obligatorii, iar în cazul neîndeplinirii acestora, poate

fi sesizat Comitetul Miniştrilor al Consiliului

Europei

10

.

CPA a soluţionat iniţial doar diferende

interstatale, fiind autorizată încă din anii ’30 să

folosească facilităţile de care dispunea pentru

concilierea şi arbitrajul disputelor internaţionale între

state şi părţi private referitoare la diferende

comerciale şi la cele privind investiţiile. Modificarea

şi modernizarea regulilor de procedură ale CPA, după

1992, a reflectat şi o lărgire a competenţelor, atât

ratione personae, cât şi ratione materiae, ceea ce a

contribuit la creşterea interesului pentru CPA, precum

şi a numărului de cazuri

11

.

Astfel, au fost adoptate începând cu anul 1992:

– Regulile opţionale ale CPA privind arbi tra -rea diferendelor între două state (1992);

– Regulile opţionale ale CPA privindarbitrarea diferendelor între două părţi, dintre carenumai una este stat (1993);

– Regulile opţionale ale CPA pentru arbitrajulcare implică organizaţii internaţionale şi state(1996);

– Regulile opţionale ale CPA pentru arbitrajulîntre organizaţii internaţionale şi părţi private(1996);

– Regulile opţionale ale CPA privind conci -lierea (1996);

– Regulile opţionale ale CPA privind comisiilede anchetă (1997);

– Regulile opţionale ale CPA privindarbitrarea diferendelor referitoare la resurselenaturale şi/sau mediu (2001);

– Regulile opţionale ale CPA privindconcilierea diferendelor referitoare la resurselenaturale şi/sau ale mediului (2002);

– Linii directoare ale CPA privind disputelecare rezultă din tratatele multilaterale şi dincontractele pluripartide (2005).

Mai multe litigii interstatale sau „mixte” au

beneficiat aşadar de regulile de procedură oferite de

CPA, cum au fost, de exemplu, sentinţele din 9

octombrie 1998 şi 19 decembrie 1999 referitoare la

diferendul dintre Eritrea şi Yemen privind

suveranitatea anumitor insule din Marea Roşie12

,

sentinţa din 24 mai 2005 în cazul Calea ferată „IronRhine” (Belgia c. Olanda), prin care tribunalul arbitral

a fost solicitat să pronunţe o soluţie „pe baza dreptului

internaţional, inclusiv a dreptului european, dacă este

necesar, cu luarea în considerare a obligaţiilor părţilor

conform art.292 din Tratatul CE” sau sentinţa parţială

din 30 ianuarie 2007 în diferendul dintre Franţa c.

Regatul Unit în cazul Eurotunel.Totodată, alte documente de bază pe care se

întemeiază competenţa CPA sunt: Regulile de arbitrajale U�CITRAL (United Nations Commission on

International Trade Law), adoptate la 15 decembrie

1976, textul revizuit al acestor reguli a fost publicat

în 12 iulie 2010, urmând ca acestea să intre în vigoare

la 15 august 2010; Fondul de asistenţă financiarăpentru soluţionarea diferendelor internaţionale;

Regulile de procedură ale Consiliului Administratival CPA; Regulile referitoare la organizarea şiactivitatea Biroului Internaţional al CPA.



10

R. Miga-Beşteliu – op. cit., p.9

11

B. Aurescu – op. cit., p.41

12

RSA, vol.XXII, pp.211-334

Capitolul III

Contribuţia Curţii Permanente de Arbitraj

la arbitrajul între state

Diversitatea domeniilor care sunt supuse

competenţei CPA priveşte diferendele între state

referitoare la dreptul mării, dar şi diferendele între

persoane private şi state.

1. Relaţia Curţii Permanente de Arbitraj cu

dreptul mării

Referitor la relaţia CPA cu dreptul mării, cu

toate că unele state au declarat că preferă metode

diferite, modul de soluţionare implicită a diferendelor

este arbitrajul (art.287 alin.5 din Convenţia ONU

privind dreptul mării). Totuşi, statele care nu au

declarat că preferă competenţa CPA, sunt considerate

că au acceptat arbitrajul (art.287 alin.3 din Convenţia

privind dreptul mării). Acesta este cadrul juridic în

care părţile a 4 litigii privitoare la Convenţia de la

Montego Bay au recurs la arbitraj, organizat cu

concursul CPA.

Astfel, este cazul Fabricii MOX (Irlanda c.

Marea Britanie), în care Guvernul irlandez a înaintat

la 9 noiembrie 2001 o cerere pentru măsuri

conservatorii în aşteptarea constituirii unui tribunal

arbitral, conform Anexei VII a Convenţiei ONU

privind dreptul mării. Diferendul cu Marea Britanie

se referea la fabrica MOX din Sellafield, transportul

internaţional de material radioactiv şi protecţia

mediului marin în Marea Irlandei. Guvernul irlandez

a cerut Tribunalului să decidă măsuri conservatorii

care să prevină concesionarea fabricii. Prin ordinul

din 3 decembrie 2001, Tribunalul a cerut ambelor

părţi să schimbe informaţii suplimentare privind

posibilele consecinţe pentru Marea Irlandei ale

concesionării fabricii, să monitorizeze măsurile sau

efectele funcţionării fabricii, să ia măsuri de

prevenire a poluării mediului ce ar putea rezulta din

funcţionare, precum şi prezentarea unui raport al

părţilor cu privire la măsurile de executare a

ordinului.

Marea Britanie a contestat dreptul Irlandei de

a supune diferendul unui tribunal arbitral, fiind

susţinută în argumentarea sa şi de Comisia

Europeană. Cele două au considerat că diferendul

privea chestiuni relative la competenţa Comunităţii

Europene, or art.292 din Tratatul CE interzicea

statelor membre de a supune litigii privitoare la

interpretarea şi aplicarea sa altor moduri de

soluţionare decât cele prevăzute în Tratatul CE. În

ciuda acestor obiecţii, Irlanda şi-a menţinut intenţia

de a recurge la arbitraj

13

. La 6 iunie 2008, Tribunalul

arbitral a luat act de retragerea pretenţiilor Irlandei

contra Marii Britanii şi decide încheierea procedurilor.

Alte cazuri au vizat Pretenţii teritoriale alestatului Singapore în şi în vecinătatea Strâmtorii Johor(Malaezia c. Singapore, 2003); Delimitarea zoneieconomice exclusive şi a platoului continental dintreBarbados şi Trinidad de Tobago (Barbados c. Trinidad

and Tobago, 2004); Delimitarea frontierei maritimeîntre Guiana şi Suriname (Guiana c. Suriname, 2004).

2. Rolul Curţii Permanente de Arbitraj la

soluţionarea altor diferende între state

14

Privitor la soluţionarea altor diferende între

state, CPA a avut un rol important în cazul Comisiade Reclamaţii Eritrea – Etiopia, creată în confor mi -

tate cu art.5 din Acordul interguvernamental din 12

decembrie 2000 între Eritrea şi Republica Federală

Democratică Etiopia, pentru a soluţiona prin arbitraj

toate plângerile rezultate în urma conflictului armat

dintre cele două state. Biroul Internaţional al CPA

oferă servicii de grefă pentru Comisie, care este un

organism independent, cu sediul la Haga. Com-

petenţa se extinde asupra plângerilor interstatale sau

ale cetăţenilor unei părţi împotriva celuilalt stat parte

ori a entităţilor aflate în proprietatea sau controlate

de cealaltă parte legate de conflict sau rezultate din

violarea dreptului internaţional umanitar.Totodată

competenţa se extinde inclusiv asupra Convenţiei de

la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii

răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie

ori din alte violări ale dreptului internaţional: plângeri

rezultate din modul de desfăşurare a operaţiilor mili -

tare în zona frontului, tratamentul prizonierilor de

război, al civililor şi proprietăţilor lor, încălcarea imu -

nităţilor diplomatice şi din impactul economic al unor

acţiuni guvernamentale din perioada conflictului.

Este de reţinut faptul că, în această speţă,

dreptul aplicabil este reprezentat de „reguli relevante

de drept internaţional”, neadmiţându-se decizii exaequo et bono.



13

T. T. Van den Hout – La Cour permanente d’arbitrage: un étatdes lieux, JDI nr.3/2008, Clunet, p.736

14

Competenţa CPA se referă şi la diferendele interstatale, aşa

cum a fost cazul compromisului de arbitraj încheiat la 7 iulie

2008 de Guvernul statului Sudan cu Armata populară de eliberare

a Sudanului, prin care supun arbitrajului diferendul privitor la

frontierele zonei Abyei şi încredinţează CPA administrarea

procedurii. Compromisul prevedea, de fapt, aplicarea Regulilor

opţionale ale CPA privind arbitrarea diferendelor între două părţi,

dintre care numai una este stat.

În decizia sa finală, Tribunalul a hotărât în data

de 17 august 2009 că se acordă Etiopiei despăgubiri

în valoare de 174.036.520 dolari US, iar pentru

Eritrea se atribuie despăgubiri în valoare de

161.455.000 dolari US, în conformitate cu pretenţiile

lor, iar în numele cetăţenilor statului Eritrea,

despăgubiri în valoare de 2.065.865 dolari US. În

urma acestei decizii, Comisia reiterează încrederea

că despăgubirile vor fi plătite prompt de către cele

două state, asigurându-se astfel repararea pagubelor

suferite de proprii cetăţeni

15

.

Alte cazuri au privit Protecţia Rinuluiîmpotriva poluării cu cloruri (Franţa c. Olanda,

2004); Calea ferată „Iron Rhine” (Belgia c. Olanda,

2005).

3. Curtea Permanentă de Arbitraj şi litigiile

dintre un stat şi persoane private

În ceea ce priveşte CPA şi litigiile dintre un

stat şi persoane private, exemplificăm cazul RadioCorporation of America c. China din anul 1935 în

care consiliul său administrativ a decis să autorizeze

CPA să arbitreze acest tip de litigiu, în această primă

etapă a funcţionării Curţii diferendele rămânând

interstatale, statele uzând de mecanismul protecţiei

diplomatice pentru a acţiona în numele resortisanţilor

săi.

Un alt caz este Eurotunel (France Manche SA

şi The Channel Tunnel Group Ltd. c. Franţa şi

Regatul Unit al Marii Britanii) din anul 2007, în care

tribunalul a afirmat responsabilitatea nu numai a

Guvernului francez, dar şi cea a Guvernului britanic,

cel din urmă susţinând că nu este responsabil cu

menţinerea ordinii publice pe teritoriul francez.

Tribunalul a considerat că Marea Britanie este

responsabilă de participarea sa la conferinţa

interguvernamentală (CIG), organ de acţiune al

statelor concesionare asupra celor două teritorii. O a

doua problemă se referea la ajutoarele primite de

societatea de transport SeaFrance. Chestiunea privea

originea ajutorului, pe care Eurotunel îl imputa

Guvernului francez, iar Franţa îl imputa unei societăţi

de stat, SNCF, dar se referea şi la legalitatea sa,

tribunalul respingând aceste cereri. Speţa se află încă

pe rolul CPA.

Cazul Saluka (Saluka Investment BV c.

Republica Cehă) priveşte vânzarea forţată de către

Republica Cehă a unei bănci ceheşti, în care investise

o societate olandeză, Saluka. Saluka invoca

încălcarea clauzelor protecţiei investiţiilor dintr-un

tratat bilateral privind investiţiile, încheiat între

Olanda şi Republica Cehă. În sentinţa provizorie din

17 martie 2006, Tribunalul declara că Republica

Cehă a încălcat dreptul societăţii Saluka cu privire la

„un tratament just şi echitabil”, afirmând totodată că

Saluka nu a fost expropriată ilegal şi nici lipsită de

investiţiile sale, respingând cererile din acest punct

de vedere. Tribunalul a recunoscut dreptul Republicii

Cehe de a pune banca cehă sub o administrare forţată,

ţinând cont de situaţia financiară precară şi de

responsabilitatea Guvernului de a lua măsuri în

această privinţă. Diferendul a făcut recent obiectul

unei tranzacţii între părţi.

Capitolul IV

Sistemul procedural al Convenţiei

privind dreptul mării

Convenţia ONU privind dreptul mării poate fi

considerată principalul instrument juridic interna -

ţional în materie, dat fiind şi numărul mare de

ratificări şi aderări (160 în total, dintre care 159 de

state, precum şi Uniunea Europeană) şi principalul

for internaţional care are în conţinutul său drept

cutumiar

16

.

Statutul Tribunalului Internaţional privind

Dreptul Mării (TIDM) este prevăzut în Anexa VI la

Convenţia ONU privind dreptul mării de la Montego

Bay din 1982, fiind inspirat în mai multe prevederi

ale sale din Statutul CIJ. Adunarea Generală a acordat

TIDM statutul de observator al ONU în anul 1996,

iar în 1997 Tribunalul a încheiat un acord de

cooperare cu ONU.

Potrivit art.287 din Convenţie, un stat este liber

să aleagă, printr-o declaraţie scrisă, unul sau mai

multe dintre mijloacele de rezolvare a diferendelor

referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei,

atunci când semnează, ratifică sau aderă la aceasta

ori în oricare alt moment ulterior, după cum urmează:

TIDM, constituit în conformitate cu Anexa VI; CIJ;

un tribunal arbitral constituit conform Anexei VII; un

tribunal arbitral special constituit potrivit Anexei

VIII, pentru una sau mai multe dintre categoriile de

diferende specificate în această anexă. Dacă părţile

nu au făcut aceeaşi alegere a instanţei, diferendul va

fi supus arbitrajului.

În consecinţă, avantajul este în favoarea

arbitrajului care va funcţiona ca „o procedură



15

http://www.pca-cpa.org/upload/files/EECC%20Final%20

Awards%20Press%20Release.pdf

16

T. Treves – The Law of the Sea, Oxford University Press, 2006,

p.417

reziduală”. Un asemenea mecanism realizează un

compromis şi permite celor care nu vor să apeleze la

instanţe rigide preconstituite, cu proceduri lungi şi

dificile, şi implicit cu pretenţii pecuniare, să găsească

un mod adecvat de soluţionare a diferendelor

17

.

Convenţia de la Montego Bay a stabilit aşadar

principiul soluţionării obligatorii a diferendelor,

prin care orice diferend privitor la aplicarea sau

interpretarea Convenţiei să fie supus unui organ

judiciar ori arbitral internaţional a cărui hotărâre este

obligatorie; însă competenţa TIDM nu este nici

exclusivă şi nici prioritară, de fapt, procedura de

drept comun este cea a arbitrajului, stabilită de Anexa

VII a Convenţiei.

S-a opinat în sensul ca jurisdicţia TIDM să

cuprindă toate diferendele şi cererile care îi sunt

supuse în conformitate cu Convenţia şi toate cazurile

prevăzute în mod special în orice alt acord conferind

jurisdicţie Tribunalului. În cazul în care una dintre

părţi nu se prezintă în faţa Tribunalului sau se abţine

să-şi apere cauza, cealaltă parte poate cere tribuna -

lului să continue procedura şi să decidă. Absenţa sau

neprezentarea unei părţi nu va constitui un impe di -

ment pentru procedură. Înainte de a decide, tribunalul

trebuie să se asigure nu numai că are jurisdicţie

asupra diferendului, dar şi că decizia este funda men -

tată în fapt şi în drept

18

.

Practica a demonstrat că una dintre chestiunile

cele mai complexe o constituie stabilirea răspun -

derilor în cele mai diferite cazuri. Aceasta presupune

o evaluare a daunelor, precum şi precizarea

modalităţilor de recuperare.

Capitolul V

Fenomenul de forum shopping în cazul

Delimitarea maritimă în Marea �eagră(România c. Ucraina)

Referitor la cazul Delimitarea maritimă înMarea �eagră din anul 2009 (România c. Ucraina)

menţionăm că, teoretic, ar fi fost competent pe fond

pentru soluţionarea delimitării maritime şi TIDM,

instanţă permanentă specializată în diferende

privitoare la aplicarea dreptului mării, dacă România

şi Ucraina l-ar fi ales în Acordul Conex. De

asemenea, ar mai fi putut fi creat un tribunal arbitral

ad-hoc (numai pentru rezolvarea acestui diferend),

dacă cele două state ar fi convenit acest lucru.

Totuşi, în 1997, când a fost finalizat Tratatul

politic de bază cu Ucraina, TIDM abia începea să

funcţioneze. Până în prezent, Tribunalul de la

Hamburg nu a fost sesizat cu cazuri de delimitare

maritimă. Or, prin comparaţie, CIJ avea deja în 1997

un număr mare de cazuri de acest tip; mai mult decât

atât, jurisprudenţa CIJ produsese deja o influenţă

considerabilă asupra dezvoltării dreptului mării. Prin

urmare, varianta supunerii diferendului TIDM nu ar

fi fost mai avantajoasă decât recurgerea la CIJ.

Varianta unui tribunal arbitral ad-hoc nu ar

fi fost, nici ea, mai avantajoasă decât CIJ, deoarece

organizarea tribunalului ar fi putut întâmpina difi -

cultăţi dacă una dintre părţi ar fi tergiversat numirea

arbitrilor proprii (spre deosebire de CIJ unde există

judecători permanenţi, în cazul tribunalelor arbitrale

constituirea lor concretă depinde de părţi, care

numesc un număr de arbitri şi, în plus, trebuie să

convină asupra preşedintelui tribunalului) sau ar fi

întârziat finanţarea tribunalului (în cazul tribunalelor

arbitrale, toate cheltuielile referitoare la activitatea

tribunalului se suportă în mod egal de părţi, costurile

fiind mai mari decât la CIJ); tribunalele arbitrale nu

au o jurisprudenţă proprie, ele fiind create special

pentru un diferend, după care se desfiinţează. Nu în

ultimul rând, spre deosebire de CIJ, care beneficiază

de un mecanism de monitorizare a executării,

Consiliul de Securitate al ONU poate obliga partea

care nu respectă hotărârea CIJ să o execute, tribunalul

arbitral nu are un astfel de mecanism.

Componenţa CIJ, modul de alegere a judecă -

torilor, competenţa profesională şi statutul acestora,

precum şi jurisprudenţa şi influenţa pe care o au

hotărârile CIJ asupra evoluţiei dreptului internaţional

sunt garanţii serioase pentru soluţionarea echitabilă,

conform dreptului internaţional a oricărui diferend

internaţional supus spre soluţionare, inclusiv

delimitări ale spaţiilor maritime.

Capitolul VI

Arbitrajul interstatal instituţionalizat

Mai multe iniţiative recente au considerat că

arbitrajul interstatal instituţionalizat ar putea cunoaşte

un regim de favoare după războiul rece, cel puţin la

nivel european. Acestea au rămas fără viitor, în timp

ce mecanismele instituite de NAFTA sunt vivace.

1. Comisia de arbitraj pentru fosta

Iugoslavie

Astfel, Comisia de arbitraj pentru fosta

Iugoslavie a fost constituită de Declaraţia privind



17

M. Couston – La multiplication des jurisdictionsinternationales. Sens et dynamiques, JDI nr.1, Paris, 2002., p.27

18

D. Mazilu – Dreptul mării – Concepte şi instituţii consacratede Convenţia de la Montego Bay, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2006, p.365

Iugoslavia, adoptată la 27 august 1991 de către

miniştri de externe din 12 ţări membre ale Uniunii

Europene. Iniţial compusă din preşedinţii a 5 curţi

constituţionale a statelor membre UE, Comisia a fost

completată după Conferinţa de la Londra privind

fosta Iugoslavie din 26-27 august 1992, de 3

preşedinţi de curţi constituţionale, de un judecător

CEDO şi de un membru desemnat de preşedintele

CIJ. După crearea sa, Comisia a fost prezidată de

preşedintele Consiliului constituţional francez, dl. M.

R. Badinter, denumită „Comisia Badinter”.

În principiu, competenţa de a da sentinţe

arbitrale în diferendele pe care statele i le supun

reiese din desfiinţarea Iugoslaviei (sub rezerva unei

„autorizaţii” a co-preşedinţilor Conferinţei

internaţionale pentru fosta Iugoslavie); aceasta nu a

fost sesizată decât cu titlu consultativ, fie de către co-

preşedinţi, fie de către Consiliul de miniştri ai

Comunităţii şi a emis 15 avize asupra anumitor

chestiuni juridice din cadrul conferinţei

19

. Ulterior, a

căzut în desuetudine

20

.

2. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE

Sfârşitul războiului rece a permis crearea, la

începutul anilor ’90, de mecanisme pan-europene

pentru soluţionarea diferendelor internaţionale.

„Procedura de la Valetta” a fost constituită

în anul 1991, iar punerea sa în aplicare poate avea

drept consecinţă, cu titlu opţional, ajungerea la un

cvasi-arbitraj, în măsura în care părţile în litigiu pot

decide „să accepte avizul sau observaţiile

Organismului ca având forţă juridică obligatorie

parţial sau în totalitate”. Organismul are sarcina să

încerce mai întâi stabilirea contactului cu părţile

diferendului pentru stabilirea metodei de lucru; poate

formula declaraţii sau avize, preconizând angajarea

sau reluarea procesului de negociere sau adoptarea

unei alte metode: anchetă, conciliere, bune oficii,

arbitraj sau cale judiciară. În cazul în care părţile nu

cad de acord asupra unui mijloc de soluţionare,

oricare dintre părţi poate, într-un interval de 3 luni de

la notificarea dezacordului, către Organism sau către

cealaltă parte, să solicite Organismului să formuleze

avize ori observaţii asupra fondului diferendului,

părţile rămânând libere să accepte sau nu aceste

avize. Această procedură imposibilă, care este, de

fapt, un document politic, neavând forţă obligatorie,

a fost îmbunătăţită de Consiliul OSCE, reunit la

Stockholm la 15 decembrie 1992

21

. În cursul aceleiaşi

întâlniri, Consiliul a adoptat Convenţia privind con -cilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE, care a instituit

o Curte de conciliere şi arbitraj, a cărei funcţionare

este inspirată din Regulile de procedură ale CPA, iar

Regulile de procedură au fost adoptate la 1 februarie

1997.

Celelalte sisteme de reglementare pe cale

paşnică a diferendelor în cadrul OSCE sunt: Dispo -

ziţii privind o Comisie de conciliere şi Dispoziţii

privind concilierea dirijată.

Concilierea este un mijloc politico-diplomatic;

obligativitatea soluţionării prin aplicarea dreptului

internaţional particularizează activitatea acestei

comisii de conciliere, care se întemeiază şi „pe

angajamentele părţilor care au subscris în cadrul

CSCE/OSCE” (art.24 din Convenţie).

Potrivit art.18 alin.1 din Convenţie, orice stat

parte poate supune unilateral unei comisii de

conciliere constituite potrivit Convenţiei, orice

diferend cu un alt stat parte, care nu a putut fi

soluţionat prin negocieri într-o perioadă de timp

rezonabilă. De asemenea, se poate constitui conform

art.26 din Convenţie, prin acordul părţilor, un tribunal

arbitral, pentru soluţionarea unui diferend. Noutatea

absolută a Convenţiei constă în posibilitatea

sesizării unilaterale a unei comisii de conciliere

pentru soluţionarea unui diferend, concilierea fiind

obligatorie

22

.

Convenţia aplică principiul subsidiarităţii. În

conformitate cu art.19 alin.1 din Convenţie, comisia

de conciliere sau tribunalul arbitral constituite pentru

soluţionarea unui diferend vor înceta examinarea

acestuia, dacă:

a) înainte de sesizarea comisiei sau tribu -

nalului, diferendul a fost supus unei curţi sau unui

tribunal a cărui competenţă părţile în litigiu sunt

obligate să o accepte ori dacă o asemenea instanţă a

pronunţat deja o hotărâre asupra fondului;

b) părţile în litigiu au acceptat anterior

competenţa exclusivă a unui alt organ jurisdicţional,

care este competent să decidă, cu forţă obligatorie,

asupra diferendului ce i-a fost supus sau dacă părţile

au decis să soluţioneze litigiul exclusiv prin alte

mijloace.

Potrivit art.19 alin.2, comisia de conciliere

încetează să examineze diferendul dacă una sau toate

părţile supun diferendul unei curţi ori unui tribunal a



19

A se vedea, A. Pellet, AFDI 1991, pp.329-348; 1992, pp.220-

238; 1993, pp.286-304; M. Weller, AJIL, 1992, pp.569-607; C. R.

Craven, BYBIL 1995, pp.333-414

20

N. Quoc Din, P. Daillier, M. Forteau, A. Pellet – Droitinternational public, 8

e

édition, LGDJ, Paris, 2009

21

Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul OSCE a

intrat în vigoare la 5 decembrie 1994

22

Comisia de conciliere poate fi sesizată şi prin acordul părţilor,

caz în care părţile pot fi şi state nemembre OSCE

cărui competenţă părţile respective sunt obligate să o

accepte.

Conform art.19 alin.3, comisia de conciliere

suspendă examinarea diferendului dacă, anterior, a

fost supus altui organ care are competenţă să facă

propuneri cu privire la diferend. Dacă acest demers

anterior nu soluţionează diferendul, comisia îşi reia

lucrările, la cererea părţilor sau a uneia dintre ele.

La momentul semnării, ratificării sau aderării

la Convenţie, statele pot face rezerve pentru a asigura

compatibilitatea mecanismului de soluţionare a

diferendelor instituit de Convenţie cu alte mijloace

de soluţionare, care rezultă din alte angajamente

internaţionale aplicabile statului respectiv. De exem -

plu, rezerva făcută de România la ratificare prevede

că: „În aplicarea prevederilor art.19 par.4, România

îşi rezervă dreptul de a opta pentru folosirea proce -

durilor de conciliere sau de arbitraj prevăzute în

tratatele bilaterale şi multilaterale încheiate ori pe

care ea le va încheia”.

Există posibilitatea, prevăzută de art.26 alin.2

din Convenţie, de atragere a competenţei tribu -

nalului arbitral prin declaraţii facultative de

acceptare a jurisdicţiei tribunalului, pe termen

limitat sau nelimitat, pentru orice diferend sau cu

excluderea diferendelor referitoare la integritatea

teritorială, apărarea naţională, la titluri de suvera-

nitate asupra teritoriului naţional ori la pretenţii

concurente cu privire la jurisdicţia asupra altor zone.

Până în prezent, niciun diferend nu a fost supus

spre soluţionare Curţii de Conciliere şi Arbitraj a

OSCE, statele fiind reticente să experimenteze noi

căi de soluţionare a diferendelor, fără o practică

jurisprudenţială pe care să o cunoască

23

.

3. Mecanismele jurisdicţionale de soluţio -

nare a diferendelor din cadrul �AFTA

Convenţia din 17 decembrie 1992

24

, încheiată

între SUA, Canada şi Mexic, care a instituit NAFTA

(Acordul Nord-American de Liber Schimb), prevede

mai multe moduri de soluţionare a diferendelor.

NAFTA are ca obiective eliminarea barierelor

comerciale pentru bunuri şi servicii şi promovarea

concurenţei loiale, a investiţiilor şi protecţia dreptu -

rilor de proprietate intelectuală în statele membre,

aplicând prevederile Convenţiei.

Procedura generală de soluţionare a dife -

rendelor îşi are fundamentul în Capitolul 20 care

priveşte interpretarea sau aplicarea Convenţiei.

Etapele acesteia se referă la soluţionarea prin inter -

mediul negocierilor, în măsura posibilului, debutând

cu consultări ale guvernelor părţilor. Dacă diferendul

nu poate fi rezolvat pe această cale, una dintre părţi

poate solicita convocarea Comisiei de liber schimb a

NAFTA, care este compusă din miniştri de comerţ ai

părţilor. Dacă Comisia nu poate soluţiona disputa, o

parte poate solicita instituirea unui Panel de arbitraj

compus din 5 membri.

Capitolul 20 prevede, de asemenea, înfiinţarea

unor consilii de analiză ştiinţifică ce ar putea fi

constituite din grupul special de arbitri, în consultare

cu părţile, al căror obiectiv este de a prezenta un

raport scris asupra chestiunilor referitoare la mediu,

sănătate sau securitate ori la alte chestiuni, cu scopul

de a ajuta grupul special de arbitri pentru a pronunţa

decizia.

Totodată, diferendele referitoare la dispoziţiile

următoarelor capitole pot fi supuse procedurilor de

soluţionare a diferendelor prevăzute de acest capitol:

Cap.7 – Agricultura şi măsuri sanitare şi fitosanitare,

Cap.10 – Pieţele publice, Cap.11 – Refuzul unei părţi

de a se conforma unei sentinţe definitive, Cap.14 –

Servicii financiare.

Celelalte proceduri privesc contenciosul între

particulari: Capitolul 11 are în vedere soluţionarea

diferendelor dintre o parte şi un investitor al altei

părţi, prin care se asigură un tratament egal între

investitori, părţi la Convenţie, în concordanţă cu

principiul internaţional al reciprocităţii, garantând un

proces echitabil în faţa unui tribunal imparţial. Un

investitor al NAFTA poate recurge la unul dintre

următoarele mecanisme de arbitraj: CentrulInternaţional pentru Reglementarea Diferendelorprivind Investiţiile (CIRDI) al Băncii Mondiale,

Regulile de procedură complementare ale CIRDI,Regulile de arbitraj U�CITRAL. Alternativ,

investitorul poate opta să se adreseze tribunalelor

naţionale ale ţării gazdă. Un aspect important al

dispoziţiilor Cap.11 referitoare la arbitraj este că

sentinţele definitive pronunţate de tribunalele

arbitrale sunt executorii în faţa instanţelor naţionale.

Capitolul 19 instituie un mecanism de

revizuire a politicii antidumping şi obligaţii de

compensare, prin crearea unui panel binaţional,

alcătuit din persoane alese de pe o listă de foşti

judecători, cetăţeni ai statelor părţi. Un panel este

constituit atunci când o cerere de revizuire este

adresată secretariatului NAFTA de către un sector al



23

B. Aurescu – op. cit., p.107

24

Convenţia NAFTA a intrat în vigoare în 1994

industriei naţionale, care doreşte revizuirea deciziei

emise de autoritatea responsabilă cu ancheta

referitoare la importurile unui stat NAFTA.

În Canada, cea care determină dacă există sau

nu dumping ori subvenţionare este Agenţia pentru

Servicii Frontaliere din Canada (ASFC), în timp ce

Tribunalul Canadian de Comerţ Exterior (TCCE)

analizează dacă politica de dumping sau subven -

ţionarea în cauză a produs un prejudiciu unui sector

al industriei naţionale, dacă există riscul să cauzeze

un prejudiciu acestui sector ori dacă întârzie

nejustificat dezvoltarea unui astfel de sector.

În Statele Unite ale Americii, Agenţia guver-

na mentală de Comerţ Exterior din cadrul Departa -

mentului de Comerţ se ocupă cu examinarea politicii

de dumping sau de subvenţionare, iar Comisia de

Comerţ Exterior anchetează prejudiciile care rezultă

din acestea.

Deciziile definitive referitoare la existenţa

politicii de dumping sau de subvenţionare, precum şi

cele care privesc prejudiciile sunt adoptate în Mexic

de Unidad de Prácticas Comerciales Internacionales

din cadrul Ministerului Economiei.

Aceste agenţii sunt autorităţile responsabile cu

investigarea acestor politici. Alte autorităţi care

analizează politicile de dumping, de subvenţionare

sau prejudiciile cauzate de acestea sunt în Canada –

Curtea Federală a Canadei, în Statele Unite ale

Amercii – Curtea de Comerţ Exterior, iar în Mexic –

Tribunalul Fiscal al Federaţiei

25

.

Concluzii

Arbitrajul internaţional, organism creat ad-hoc,

ale cărui sentinţe ex aequo et bono au oferit o garanţie

a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi au

contribuit eficace la prevenirea şi soluţionarea

diferendelor, asigură stabilitate relaţiilor interna -

ţionale, fiind primul şi pentru multă vreme singurul

procedeu jurisdicţional.

Stabilirea de noi organe arbitrale permanente şi

obligatorii, apărute după anii’90, învestite cu largi

competenţe materiale sunt impresionante în contrast

cu cele doar două proceduri de arbitraj instituţio na -

lizat preexistente în domeniul dreptului internaţional

public – Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA) şi

Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferen -

delor privind Investiţiile (CIRDI).

Totodată, prevederile OMC în materia solu ţio -

nării diferendelor au cunoscut un succes remarcabil.

Deoarece OMC a clarificat modul de implicare a

avocaţilor privaţi în procedurile acestei organizaţii de

soluţionare a diferendelor, aceasta a făcut mai uşoară

exercitarea de presiuni ale corporaţiilor private

asupra guvernelor naţionale, pentru a activa pro -

cedurile OMC.



25

http://www.nafta-sec-alena.org/en/view.aspx?x=226

Între consilierii

tem porari ai celui de-al

doilea Consiliu Legis lat iv

s-a re mar cat în mod deo -

sebit Constantin (Dinu)

Cunescu.

Constantin (Dinu)

Cunescu s-a năs cut în

1927 la Buşteni, locali -

tatea de pe Valea Prahovei

în care familia Cunescu

şi-a dus, ani de-a rândul,

copiii în vacanţe.

Părinţii săi au fost Stavri C. Cunescu (1888-

1977) şi Aurelia Cunescu (1900-1987). Stavri C.

Cunescu era originar din satul Boboştiţa aflat în

Albania, de unde a fugit, când era copil, împreună cu

un frate al său, din cauza persecuţiilor religioase pe

care turcii le exercitau asupra populaţiei creştin-

ortodoxe din zona aflată sub stăpânirea lor în Balcani,

venind clandestin în România. La început a fost un

fel de băiat de prăvălie la băcănia unui frate mai mare

stabilit deja la Bucureşti. Dornic să înveţe carte şi

să-şi însuşească o profesie, Stavri C. Cunescu a urmat

cursurile unei şcoli de meserii, după absolvirea căreia

s-a înscris ca student la Institutul de Electrotehnică,

unde a obţinut titlul de inginer. S-a preocupat de

problemele muncitorimii, abordate în mai multe

lucrări pe care le-a publicat. Grigore Trancu-Iaşi,

numit ministru al muncii în 1920, l-a apreciat şi l-a

luat drept colaborator apropiat. Stavri C. Cunescu a

fost apreciat şi de miniştrii care s-au perindat ulterior

la conducerea Ministerului Muncii şi a exercitat, în

consecinţă, timp de mai mulţi ani, funcţia de director

general în acest minister. În perioada 30 martie 1938 –

3 iulie 1940, când Mihai Ralea a fost ministru al

muncii, Stavri C. Cunescu a participat activ la

înfiinţarea primelor cămine pentru muncitori, a

caselor de odihnă muncitoreşti şi a şcolilor de meserii

din România. În anul 1940, Stavri C. Cunescu a fost

distins cu Legiunea de Onoare de către Preşedintele

Franţei. Stavri C. Cunescu a activat până în 1941 în

învăţământul superior, fiind conferenţiar de desen

industrial la Institutul Politehnic din Bucureşti. În

vara anului 1952, într-o noapte în care au fost arestate

mii de persoane în ţară, Stavri C. Cunescu a fost

ridicat de la locuinţa sa, dintr-o eroare a celor veniţi

să-l aresteze pe fiul său, Constantin (Stavri) Cunescu

(Dinu), ca fost membru al Partidului Social Democrat

Titel Petrescu, aripa de tineret. Deşi eroarea

determinată de inversările de prenume a ieşit la

iveală, Stavri C. Cunescu a fost deţinut, timp de un an

şi jumătate, la închisorile Ghencea şi Văcăreşti,

cruţându-şi, astfel, fiul, pe Constantin (Dinu)

Cunescu, de detenţia politică. În perioada activităţii

pe care a desfăşurat-o la Ministerul Muncii, Stavri C.

Cunescu a fost apropiat de profesorii Traian

Gheorghiu, Stanciu Stoian şi Tudor Ionescu, de

Lothar Rădăceanu, Marcu Barasch, Demostene Botez

şi de academicianul Tudor Vianu, care au dat

recomandări privind integritatea sa şi i-au susţinut

cererile de reabilitare pe care le-a depus după ieşirea

din închisoare, fapt ce l-a ajutat să primească integral

pensia pentru perioada de detenţie.


Constantin (Dinu) Cunescuunul dintre cei mai apreciaţi consilieri juridici

din sistemul de comerţ exterior românesc,consilier temporar la al doilea Consiliu Legislativ

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

Preşedinte de Secţie

Consiliul Legislativ

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului

Aurelia Cunescu, având numele da fată

Şerbănescu, a fost una dintre puţinele fete admise, în

prima parte a secolului XX, la Institutul Politehnic

din Bucureşti, unde a fost studenta lui Stavri C.

Cunescu. După ce s-au căsătorit, Stavri C. Cunescu

i-a cerut să renunţe la studii. A colaborat însă cu soţul

ei la elaborarea mai multor lucrări. A rămas

cunoscută în epocă pentru sprijinul pe care l-a dat, în

noiembrie 1916, locotenenţilor Tătăranu şi Rădulescu

să părăsească zona ocupată de germani a ţării, în

timpul primului război mondial, pentru a ajunge în

Moldova neocupată şi a continua lupta cu duşmanii.

Cei doi ofiţeri, închişi în spitalul din Bucureşti

condus de Martha Bibescu, au reuşit să obţină o

permisie de ieşire în oraş, de unde au fugit. Odiseea

lor a durat mai multe luni, fiind prinşi, și apoi reuşind

să evadeze. N. Tătăranu, ajuns între timp general, a

publicat în 1940, la Bucureşti, cartea Acum un sfertde veac, amintiri din război, în care-şi exprima

recunoştinţa pentru sprijinul pe care l-au primit la

Piteşti, el şi colegul său de arme Rădulescu, de la o

elevă de liceu, Aurelia Şerbănescu, şi de la sora

acesteia, care în acest fel şi-au riscat libertatea şi

poate chiar viaţa.

Vlad Cunescu, fratele cel mai mare al lui

Constantin Cunescu, a fost medic primar cardiolog

la Spitalul „Gheorghe Marinescu” nr.9 din Bucureşti

şi coautor al unui tratat de cardiologie. Din nefericire,

Vlad Cunescu s-a stins din viaţă încă de tânăr, în anul

1973. Are un băiat stabilit în Belgia.

Celălalt frate, Sergiu Cunescu (16 martie 1923 –

16 martie 2005), a fost inginer şef la Uzinele „Tudor

Vladimirescu” şi unul dintre specialiştii implicaţi în

crearea reţelei de troleibuze din Bucureşti, cadru

universitar la Institutul Politehnic din Bucureşti şi

cercetător în cadrul Institutului Naţional de Motoare

Termice. După 1948, a fost deţinut politic, pentru o

perioadă de timp, după care şi-a reluat activitatea de

inginer. În ianuarie 1990, curând după Revoluţia din

Decembrie 1989, Sergiu Cunescu a organizat reîn -

fiinţarea Partidului Social Democrat Român (PSDR),

devenind preşedinte al acestui partid (preşedinte de

onoare a fost marele logician Anton Dimitriu) între

anii 1990 şi 2001. A fost ales deputat în 1990, 1992

şi 1996 şi a devenit membru al Comisiei parla -

mentare mixte România – Uniunea Europeană şi mai

târziu al Comisiei de Politică Externă şi al Comisiei

de Integrare Europeană ale Camerei Deputaţilor.

Sergiu Cunescu a fost una dintre cele mai distinse şi

integre personalităţi politice ale perioadei post

comuniste. După unirea în iunie 2001 a PSDR cu

Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR),

Sergiu Cunescu s-a retras din viaţa publică. Pasionat

de alpinism (a urmat una din primele şcoli de

alpinism din România din perioada interbelică),

Sergiu Cunescu a fost, între 1990-1992, primul

preşedinte al reînfiinţatului Club Alpin Român.

Pasiunea pentru alpinism a avut-o din

adolescenţă şi Constantin (Dinu) Cunescu. De altfel,

a parcurs, până la maturitate, împreună cu Sergiu

Cunescu, mai multe trasee în premieră în Munţii

Bucegi.

Fraţii Cunescu au urmat şcoala în Bucureşti.

Constantin (Dinu) Cunescu a absolvit şcoala primară

cu sediul în strada Visarion şi apoi, în anul 1946,

Liceul „Spiru Haret”. S-a înscris, în 1946, la

Facultatea de Ştiinţe Juridice din cadrul Universităţii

„C.I. Parhon” din Bucureşti. Dar, pentru că a fost

membru activ al organizaţiei de tineret a Partidului

Social Democrat condus de Titel Petrescu, Constantin

(Dinu) Cunescu a fost exmatriculat din facultate, în

urma declanşării prigoanei politice de către autori -

tăţile comuniste ale vremii. A fost reprimit ca student

în urma intervenţiei profesorului universitar doctor

Tudor R. Popescu, jurist eminent care i-a îndrumat

lucrarea de licenţă, l-a apreciat şi l-a încurajat pe tot

parcursul evoluţiei sale profesionale. A absolvit

Facultatea de Ştiinţe Juridice în anul 1950, avîndu-i

drept colegi şi buni prieteni pe Victor Dan Zlătescu,

Mihai Giugariu, Mihail Ghiga şi Dumitru Gal.

Mihai Giugariu, reputat jurist şi binecunoscut,

în acelaşi timp, ca un apreciat scriitor, relata, refe -

rindu-se la Constantin (Dinu) Cunescu: „Constantin(Dinu) Cunescu a păşit în lumea aceasta sub buneauspicii. Părinţii lui au fost oameni vrednici, de oînaltă ţinută morală, care au nădăjduit pentru ei şipentru urmaşii lor o viaţă remarcabilă, cu reuşiteprofesionale şi sociale dobândite prin merit şiintegritate. Mai cu seamă patriarhul întemeietor alfamiliei poate fi considerat, într-o galerie de reperemorale de care ne căinăm adesea că suntem lipsiţi,un solid punct de referinţă.

Constantin (Dinu) Cunescu a sporit cu cinsteşi dăruire talantul încredinţat. La calităţile naturalecu care a fost înzestrat a adăugat stăruinţă,tenacitate şi disciplină intelectuală. Silinţa puberuluis-a transformat în dăruirea şi ambiţia adolescentuluicare şi-a construit, în ciuda multor adversităţi, ocarieră solidă, exemplară, devenind mai apoi, larândul său, în plenitudinea vieţii, un nume dereferinţă pentru profesia căreia i s-a dăruit. �u arămas însă niciodată un om al unei singure

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


devoţiuni. A iubit, neîndoielnic, lumea reperelormorale ale dreptului, dar s-a aplecat mereu cu ocuriozitate vie în meandrele ştiinţei şi tehniciidisciplinelor juridice, chiar şi atunci când acesteaerau înceţoşate de un filtru sever al oportunităţilornon juridice. I-a plăcut să citească literatură pă -trunzând nu numai universul balzacian, ci şimultiplicarea lumii în variabilele altor repere,crezând în puterea de iradiere multipolară aficţionalului. Sunt convins, cunoscându-i genero -zitatea sufletească, nu numai că a fost un iubitor debine şi frumos, dar că a nutrit întotdeauna o dragosteromanţioasă de adolescent pentru cei din jurul său,mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, că nu a fost avarci mai degrabă risipitor cu sentimentele sale”.

Din cauza dosarului său politic, Constantin

(Dinu) Cunescu nu s-a putut angaja la absolvire decât

desenator la Institutul de Proiectări pentru Construcţii

Industriale din Bucureşti, unde a lucrat până în anul

1955, când a reuşit să ocupe un post de jurisconsult

la Întreprinderea de Stat pentru Exploatări Miniere,

devenită apoi Întreprinderea de Foraj şi Lucrări

Geologice Speciale. În această întreprindere a activat,

în perioada 1956-1980, în calitate de consilier juridic

în domeniul cercetării geologice şi al explorării resur -

selor naturale.

La solicitarea Ministerului Minelor, Petrolului

şi Geologiei, Constantin (Dinu) Cunescu a fost,

începând din anul 1971, lector la toate cursurile de

perfecţionare profesională a jurisconsulţilor din

unităţile subordonate şi a efectuat instructaje la mai

multe întreprinderi privind activitatea comisiilor de

judecată. Începând cu anul 1972 a fost delegat de

acelaşi minister, pentru că vorbea fluent engleza,

franceza şi italiana, descurcându-se şi în limba

germană, să acorde asistenţa juridică necesară pentru

constituirea de societăţi mixte, cu participarea

României, în câteva ţări africane, cum a fost cazul

Algeriei, Marocului, Africii Centrale. Între 1973 şi

1980 a fost expert al României în cooperarea juridică

şi tehnică în cadrul CAER. Din 1975 până în 1985,

Constantin (Dinu) Cunescu a fost reprezentantul

României în Comitetul Est-Vest – CCI Paris.

În anul 1968, Constantin (Dinu) Cunescu a

obţinut o bursă a Facultăţii Internaţionale de Drept

Comparat de la Strasbourg, pentru specializarea în

drept civil şi în drept comercial comparat. Astfel, în

perioada 1968-1971 a participat la cursurile de vară

organizate la facultăţile din Exeter, Amsterdam,

Milano şi Salamanca, absolvindu-le cu calificative

maxime şi obţinând în final diploma de studii

postuniversitare în „Drept comercial” a Facultăţii

Internaţionale de Drept Comparat de la Strasbourg.

„�e trăiam viaţa din plin şi ceea ce a fost frumos –şi pentru aceasta îi mulţumesc şi acum lui Victor DanZlătescu – este că datorită ajutorului său am reuşit,rând pe rând, toţi prietenii să pătrundem ca studenţila Facultatea Internaţională de Drept Comparat dela Strasbourg, fiind beneficiarii unor burse”, a

precizat Constantin (Dinu) Cunescu în cadrul unei

emisiuni radio dedicată profesorului universitar

doctor Victor Dan Zlătescu. „Vă daţi seama căîmpreună fiind am putut gusta deplin tot ce ne puteaoferi mirajul, pe vremea aceea fantastic, al Occi -dentului. Studiile erau foarte serioase, dar, nu înultimul rând, toate plimbările, vizitele la muzee, toateieşirile seara, având în vedere că fondurile de caredispuneam erau foarte limitate, pentru a bea obăutură locală şi a depăna amintiri, m-au legat deVictor Dan Zlătescu”, relata, la aceeaşi emisiune

radio, Constantin (Dinu) Cunescu, care de asemenea

remarca: „Am avut şansa să merg o dată cu Victor laLausanne să vizităm, să studiem la o mare bibliotecă.Atunci am fost uimit să văd că nu prea se luau cărţi,pentru că totul era pe microfilme. Şi eu şi Victor amcăscat ochii mari şi am început să înţelegemdeosebirea fantastică dintre posibilităţile deinformare de la noi din vremea aceea şi posibilităţiepe care le oferea Occidentul. Este cert că aceste ieşirine-au format şi o cultură juridică puternică, nunumai o gândire, în general, mai matură, ceea ce nucred că puteam să realizăm rămânând doar în ţară”.

A urmat de asemenea cursuri de drept

comparat al muncii la facultatea de specialitate din

Trieste, în anii 1975 şi 1976.

În cadrul Ministerului Comerţului Exterior,

Constantin (Dinu) Cunescu a urmat cursurile de pre -

gă tire şi specializare organizate pentru perfec ţionarea

în munca juridică specifică activităţii de comerţ exte -

rior, colaborând ulterior frecvent cu acest minister şi

reprezentând România în procese din străinătate,

alături de nume prestigioase, cum ar fi Victor

Tănăsescu, Grigore Florescu, Mihai Constan ti nescu.

Din 1974 a fost membru fondator al Asociaţiei

române de drept comparat.

În 1977, Constantin (Dinu) Cunescu a partici -

pat la Programul de studii asupra organizaţiilor

europene derulat de Facultatea Internaţională de

Drept Comparat de la Strasbourg, pentru ca în 1982

să obţină diploma de studii postuniversitare pentru

„Organizaţii Europene” a Facultăţii Internaţionale de

Drept Comparat de la Strasbourg.



În perioada 1980-1992, Constantin (Dinu)

Cunescu a fost şef al Departamentului juridic din

cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României.

În această calitate a avut ocazia să pledeze în faţa

unor instanţe judecătoreşti şi arbitrale străine şi a

reprezentat cu onoare România.

Ca avocat a fost implicat în diverse cazuri de

arbitraj comercial intern şi internaţional, precum şi în

diferite proceduri de mediere. De remarcat că a avut

calitatea de arbitru în panelul următoarelor curţi

străine de arbitraj comercial internaţional: Curtea de

Arbitraj Internaţional CCI – Paris; Curtea de Arbitraj

Comercial Internaţional din Bulgaria; Curtea de

Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă

Federaţia Camerelor de Comerţ şi Industrie din India.

Între 1987 şi 1989, Constantin (Dinu) Cunescu,

având posibilitatea să pledeze în cadrul unor procese

în străinătate, a sprijinit Asociaţia franceză de ajutor

medical al românilor, organizaţie condusă la Paris de

doctor Rodica Ivanov, o prietenă apropiată şi devotată

a sa. De asemenea, a adus în ţară, pe ascuns,

medicamente pentru bolnavii care au avut şansa să

comunice problemele lor grave de sănătate disi -

denţilor români stabiliţi în Franţa

În adresa Nr.49/II trimisă la 11 septembrie

1986 de Constantin Roşca, preşedinte al celui de-al

doilea Consiliu Legislativ în perioada august 1986 –

mai 1988, către Nicolae Andrei, preşedintele Camerei

de Comerţ şi Industrie a României, se solicita: „Vărugăm să vă daţi acordul la desemnarea, în calitatede consilier temporar la Consiliul Legislativ, atovarăşului Cunescu Constantin, consilier juridic lainstituţia pe care o conduceţi. Menţionăm că, potrivitart.8-10 din Legea nr.15/1971, la realizarea unoradin atribuţiile sale, Consiliul Legislativ are obligaţiasă consulte specialişti din toate domeniile deactivitate, desemnarea lor în calitate de consilieritemporari făcându-se cu acordul conducătoruluiinstituţiei la care sunt încadraţi. Consilieriitemporari urmează să fie consultaţi, în raport cudomeniul de activitate în care sunt specializaţi, lapregătirea unor proiecte de acte normative dispusede Conducerea superioară de partid şi stat”.

La 18 februarie 1987, Constantin Roşca,

preşedinte al celui de-al doilea Consiliu Legislativ,

trimitea lui Nicolae Andrei, preşedintele Camerei de

Comerţ şi Industrie a României, adresa nr.32/II în

care se arată: „Vă facem cunoscut că în bazaOrdinului nr.3 din 18 februarie 1987 al preşedinteluiConsiliului Legislativ, tovarăşul Cunescu Constantin,consilier juridic şef în cadrul instituţiei pe care oconduceţi, a fost desemnat în funcţia de consilier

temporar la Consiliul Legislativ. Desemnarea înaceastă funcţie s-a făcut cu acordul dumneavoastră,solicitat anterior, în condiţiile art.9 alin.2 din Legeanr.15/1971. Potrivit prevederilor art.8-10 din aceeaşilege, consilierii temporari urmează a fi consultaţi, înraport cu domeniul de activitate în care suntspecializaţi, la pregătirea unor proiecte de actenormative dispuse de Conducerea superioară departid şi de stat”.

Constantin (Dinu) Cunescu şi-a desfăşurat

activitatea, în calitate de consilier temporar, în cadrul

celui de-al doilea Consiliu Legislativ până la

desfiinţarea acestei instituţii juridice curând după

Revoluţia din Decembrie 1989.

Calităţile profesionale remarcabile, seriozi -

tatea şi devotamentul faţă de profesia de jurist au

făcut din Constantin (Dinu) Cunescu unul dintre cei

mai apreciaţi consilieri juridici din comerţul exterior

românesc.

La conferinţe internaţionale ce au avut loc în

România ori în străinătate, Constantin (Dinu)

Cunescu a prezentat o serie de lucrări considerate de

referinţă, precum: Raport privind dreptul român,

prezentat la „Second Congress of Comparative Law”,

Exeter, Anglia, 1968; Raport privind dreptul român,

prezentat la „Legal Balkan Meeting”, Bucureşti,

România, 1979; Raport privind dreptul român,prezentat la Simpozionul internaţional privind

societăţile mixte „East – West Joint Ventures and

Arbitration”, Paris, Franţa, 1989; Raport privinddreptul român, prezentat la masa rotundă „New

legislation in post-communist East Countries”,

organizată de „Forum de l’Expanssion”, Paris,

Franţa, 1990; Raport privind arbitrajul internaţionalîn România, prezentat la seminarul „Refereeing

Disputes in Emerging Markets”, organizat de

societatea de avocaţi Norton Rose, Londra, Anglia,

2000; Principiul non-retroactivităţii în materiefiscală, lucrare realizată împreună cu Beatrice Onica

Jarka şi Crenguţa Leaua şi susţinută în cadrul

seminarului Asoiaţiei Internaţionale a Avocaţilor

(UIA) privind aplicarea Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului în dreptul fiscal, Bucureşti,

România, 2003.

A fost remarcat de profesorii şi colegii jurişti

străini, păstrînd legătura cu ei timp îndelungat.

Despre aceştia avea amintiri foarte vii, făcându-i

plăcere să le relateze cu mult umor şi căldură.

Constatin (Dinu) Cunescu a fost, în 1990,

expert în drept al României la Conferinţa Europeană

pentru Cooperare Economică de la Bonn, Germania.



În 1991, Constantin (Dinu) Cunescu, Sorin

Popescu şi Victor Tănăsescu au înfiinţat o firmă de

consultanţă în domeniul afacerilor şi dreptului,

denumită BESTCONSULT S.R.L., care, însă, nu a

activat decât o scurtă perioadă de timp. Din 1992,

Constantin (Dinu) Cunescu şi-a deschis un cabinet

propriu de avocatură.

„Pe Dinu Cunescu l-am cunoscut în anii ‘70,în casă la Victor Zlătescu, cu prilejul unei aniversăria acestuia. Am devenit mai apropiaţi ulterior, cândDinu a fost adus de profesorul universitar TudorPopescu ca şef al Oficiului juridic din cadrulCamerei de Comerţ şi, totodată, arbitru la Comisiade arbitraj internaţional ce funcţiona pe lângăCameră. Cu acest prilej am ajuns să-l cunosc maibine, să-i preţuiesc inteligenţa vie, competenţa –rezultatul unei îndelungi expereinţe profesionale –,precum şi calităţile morale şi sufleteşti, spirituliscoditor, dar metodic, apetenţa fără greş pentruvalorile perene ale dreptului.

După Revoluţie, mi-a propus să devin asociat,împreună cu Victor Tănăsescu, într-o societate deconsultanţă juridică – BESTCO�SULT -, care, dinpăcate, n-a avut o viaţă prea lungă, întrucât eu num-am retras din serviciul public, iar ei şi-au înfiinţat,ulterior, cabinete proprii de avocatură.

Am rămas însă pe mai departe în relaţii deamiciţie, favorizate de aplecarea amândurora sprefrumuseţea operei de artă, dar şi de convingerile şiaspiraţiile comune. Provenind dintr-o familie cutradiţii social-democrate şi ştiind că sunt colecţionarde manuscrise, mi-a dăruit unele pagini scrise deTitel Petrescu – bun prieten al tatălui său –, precumşi versuri inedite provenind de la Victor Eftimiu, unalt apropiat al familiei, având aceleaşi originiaromâne.

La sfârşitul vieţii, Dinu, împreună cu fratelesău, Sergiu, au reuşit să recupereze unele imobile alepărinţilor şi să se bucure, pentru scurt timp însă, deo restitutio venită, din păcate, prea târziu. A plecatdintre noi cu inima neîmpăcată că nu a avut urmaşidirecţi, însă cu satisfacţia datoriei împlinite atât faţăde semeni, cât şi de înaintaşi”1

.

Începând din anul 1993, Constantin (Dinu)

Cunescu a devenit membru al Uniunii Avocaţilor din

România în cadrul Baroului Bucureşti, desfăşurîn -

du-şi, cu predilecţie, activitatea în sfera dreptului

afacerilor şi arbitrajului comercial. A fost de ase me -

nea membru al Curţii de Arbitraj Internaţional din

Londra (LCIA).

În 1995, Constantin (Dinu) Cunescu a devenit

preşedinte al Comisiei de drept comercial din cadrul

Camerei de Comerţ şi Industrie a României, pentru ca

în 1996 să ajungă avocat partener la Societatea Civilă

de Avocaţi „Cunescu, Balaciu & Asociaţii”, unde a

lucrat împreună cu Alina Balaciu, o prietenă

apropiată şi juristă experimentată.

Dinu Petre, în prezent avocat coordonator al

Biroului de avocatură „Cunescu, Balaciu & Asociaţii”

arăta: „Întâlnirea mea cu Constantin (Dinu) Cunescus-a petrecut în anul 1997, în ultimul meu an destagiatură în Baroul Bucureşti. Primul an de stagiu îlpetrecusem deja alături de prestigiosul avocat MihailGhiga, coleg şi prieten apropiat al lui Constantin(Dinu) Cunescu, împreună cu care, prin asocierea lorprofesională în cadrul biroului de avocatură„Cunescu, Balaciu & Asociaţii”, mi-au schimbatdestinul profesional şi personal. Începu turile pro fe -siei de avocat alături de Constantin (Dinu) Cunescunu au însemnat pentru mine numai iniţierea îndomeniul dreptului comercial sau al comerţuluiinternaţional, al arbitrajului comercial şi al avo -caturii de bussiness în anii în care această ramurăprofesională abia se năştea. Îmi amintesc primadiscuţie despre arbitrajul comercial în care mi-aufost mai degrabă dăruite decât predate elemente debază ale acestei alternative de soluţionare a litigiilor.Amintindu-mi şi acum cu claritate acea discuţie şijudecând după mai bine de un deceniu realizez că amfost martorul unei lecţii care cuprindea mult mai multdecât descrierea clauzelor compromisorii sau pro -cedurii şi diferenţelor specifice ale arbitrajului, daram participat la o lecţie de altruism, atât în sensprofesional cât şi uman, fără să realizez cu aceaocazie că sunt un privilegiat. Am realizat acest lucruîn următorii 12 ani în care m-am bucurat de darul dea asista aproape în fiecare zi la câte o lecţie, ani încare a încercat să ne dăruiască tot ce ştia. Constantin(Dinu) Cunescu mi-a oferit privilegiul în aceşti anisă lucrăm împreună, să fim asociaţi, să purtăm lungidiscuţii, să-i cunosc o parte din istoria personală,să-i împărtăşesc istoria mea personală, să ascult şisă fiu ascultat, să fim învingători sau învinşi înprocese, să fiu trist sau vesel, să-l însoţesc în vacanţesau să-l fac părtaş la cele mai importante momenteale vieţii mele.

Biroul lui Constantin (Dinu) Cunescu nu aveaniciodată închisă uşa pentru oricare dintre colegi,



1

Fragmentul este preluat dintr-o lucrare rămasă în manuscris

consacrată unor reprezentanţi de frunte ai dreptului românesc pe

care i-am cunoscut personal (n.aut. – S.P.)

fiind întotdeauna bucuros să răspundă unorîntrebări, să ofere un sfat, să ne spună una dintremultele şi celebrele sale glume, sau să-şi exprimeopinia profesională. Biroul său era şi locul în careputeai întâlni personalităţile de marcă ale dreptuluiromânesc, referindu-mă aici, fără a avea pretenţia căepuizez lista, la profesor universitar doctor OctavianCapăţînă, profesor universitar doctor Ion Băcanu,Victor Dan Zlătescu, doctor Şerban Beligrădeanu,Mihai Giugariu, Victor Tănăsescu, Victor Babiuc,Sorin Popescu, întâlniri la care participarea, chiarşi în calitate de martor mut, m-a îmbogăţit uneorimai mult decât citirea unui tratat de drept.

Standardele impuse celor din jurul său prinpropriul comportament erau ţinte greu de atins, dar,în aceeaşi măsură, ne-au pregătit pentru anii ce auurmat. Deşi depăşise 70 de ani, îşi începea ziua delucru venind de cele mai multe ori primul la birou şiplecând printre ultimii, arareori îşi lua câteva zilelibere, se informa in fiecare zi asupra noutăţilorlegislative şi ne informa pe toţi, la primele ore aledimineţii, asupra apariţiilor cu importanţă îndomeniul avocaturii de afaceri.

Urmărea cu interes viaţa politică tumultoasăde la sfârşitul anilor ’90, pe care o comentam îndiscuţiile noastre de început al zilei.

Ca avocat, îşi pregătea cu o minuţiozitate şirăbdare deosebită lucrările, încercând şi reuşind săînţeleagă problema clientului în ansamblul ei înlungi, răbdătoare şi foarte amănunţite discuţii cuacesta.

Avocatul Constantin (Dinu) Cunescu – sau aşacum obişnuiam să îl numim noi, generaţia maitânără, „Maître” – ne-a învăţat prin comportamentullui că avocatura înseamnă mai mult decât opledoarie sau opinie juridică ireproşabilă, înseamnărespect faţă de client şi faţă de adversar, înseamnăpoliteţe şi bună purtare sau un compliment bine

făcut. Am învăţat de la un gentleman că avocaturanu este desăvârşită fără cultură generală şi nu poatedeveni o pasiune dacă este făcută fără umor.

Îi mulţumesc lui Constantin (Dinu) Cunescupentru că m-a primit alături de el, pentru că mi-adăruit o parte din experienţa sa excepţională, dinprestigiul său profesional, pentru că am putut aveaun model şi un prieten de neînlocuit”.

Constantin (Dinu) Cunescu a fost un excelent

formator de tineri avocaţi, un maestru desăvârşit şi

un minunat coleg, umorul şi căldura sa sufletească

păstrându-şi rezonanţa în biroul de avocatură pe care

l-a creat şi care îi poartă numele.

În decursul timpului, Constantin (Dinu) Cunescu

s-a specializat în drept comercial român şi internaţional,

arbitraj comercial internaţional, drept fiscal şi în special

drept vamal, dreptul referitor la resursele naturale (ţiţei,

gaz metan, alte resurse energetice), dreptul asigurărilor,

regimul investiţiilor cu accent pe investiţiile străine,

drept societar, regimul construcţiilor, drept civil,

contracte şi proprietate imobiliară.

Printre ultimele gesturi făcute de Constantin

(Dinu) Cunescu, înainte de retragerea din profesie în

anul 2009, a fost înfiinţarea unei burse care îi poartă

numele, atribuită anual, pe care foştii săi colegi şi

parteneri din Societatea Civilă de Avocaţi „Cunescu,

Balaciu & Asociaţii” vor continua să o atribuie în

memoria sa. Constantin (Dinu) Cunescu a încetat din

viaţă în decembrie 2010, spre marele regret al celor

care l-au cunoscut şi apreciat. „Speranţa mea,aceeaşi care ne îndeamnă pe toţi să îndreptăm ceeace am uitat sau nu am găsit răgazul să o facem latimpul potrivit”, preciza bunul său prieten Mihai

Giugariu, „este că urma trecerii lui prin viaţaaceasta să fie luată de puţinii descendenţi care îisupravieţuiesc şi care vor putea perpetua blazonulbalanţei între virtute şi datorie al Cuneştilor. Sit tibiterra levis”.



BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Lucrări juridice

1. Informaţii asupra comerţului exterior, Bucureşti, 1982 (în colaborare)

2. Soluţionarea litigiilor dintre Organizaţiile de Comerţ Exterior din ţările membre C.A.E.R.,Bucureşti, 1985 (în colaborare)

3. Culegere de practică arbitrală în comerţul exterior al României 1981-1985 (în colaborare)

4. Dicţionar juridic de comerţ exterior, Bucureşti, 1986 (în colaborare)

5. Legislaţia de comerţ exterior, Bucureşti, 1988 (în colaborare)

II. Articole şi studii

1. În legătură cu infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neîndeplinirea cu rea-credinţăa obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege, în „Revista română de drept”, nr.1/1977

2. Sinteză de practică arbitrală a Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie,

în „Revista română de drept”, nr.11/1981 (în colaborare cu Victor Babiuc)

3. Din practica Comisiei de arbitraj de la Bucureşti, în „Revista română de drept”, nr.5/1982 (în

colaborare cu Victor Babiuc)

4. Consecinţele neacordării autorizaţiei de export, în „Revista română de drept”, nr.1/1983 (în

colaborare cu Victor Babiuc)

5. Prezentare de ansamblu şi observaţii critice asupra Legii nr.469/2002 privind unele măsuripentru întărirea disciplinei contractuale, în „Dreptul”, nr.11/2002 (în colaborare cu Alina Anca

Balaciu, Crenguţa Ioana Leaua şi Şerban Beligrădeanu)



La Editura “Universul juridic”, în cadrul

colecţiei Studii juridice, a apărut volumul

Prolegomene juridice, al reputatului prof. univ. dr.

Ion Deleanu, lucrare care stă sub semnul motto-

ului: Grandoarea sau decadenţa instituţiilorjuridice depinde numai de oamenii care lecreează, le populează sau le profesează. Cum suntoamenii, aşa sunt instituţiile. Restul e retorică.

Volumul, care însumează 636 de pagini,

este o culegere ce cuprinde articole şi studii

publicate de autor de-a lungul timpului în diverse

reviste cu profil juridic (Dreptul, Pandectele

române, Revista română de drept privat etc.),

tratând teme şi instituţii juridice de mare interes

din dreptul constituţional, dreptul civil, de

procedură civilă şi comercial, evidenţiind dubla

vocaţie pentru dreptul public şi dreptul privat a

marelului profesor.

“Separaţia puterilor în stat – dogmă sau

realitate?”, “Statul de drept”, “Premisele şi meca -

nis mele statului de drept”, “Delegarea legislativă.

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului”, “Cons -

trucţia judiciară a normei juridice”, “Cunoaş terea

legii şi eroarea de drept”, “Aparenţa în drept”,

“Ficţiunile juridice – conotaţii şi încercare de sin -

teză”, “Măsuri normative pentru simplificarea şi

accelerarea soluţionării diferendelor juridice având

ca obiect unele categorii de creanţe”, “Gru pu rile

de contracte şi principiul relativităţii efec telor con -

trac tului – răspunderea contractuală pentru fapta

altuia”, “Procedura somaţiei de plată”, “Propor -

ţionalitatea în procedura civilă”, sunt câteva din

articolele şi studiile ce formează culegerea.

Aşa cum mărturiseşte reputatul profesor,

“unele din aceste studii sunt de-acum istorie,putând avea cel mult o valoare documentară;altele au fost şi au rămas revolte mărturisite,conjunctural, faţă de ignoranţa altora; în fine,câteva, din păcate prea puţine, pot fi considerateîncercări decent provocatoare pentru noiperspective de abordare. Unele sunt augmentăriale unor schiţe de prelegeri; altele sunt schiţe aleunor cărţi apărute sau care urmează să apară.Toate însă, inevitabil, poartă pecetea timpuluicând au fost scrise şi îndemnul de a fi recitite.”

Prin modul în care este concepută şi

elaborată, lucrarea se prezintă ca o realizare de

larg interes, fiind un instrument de lucru, de

informare şi documentare util în egală măsură,

atât celor care studiază dreptul, cât şi tuturor

celor ce sunt interesaţi de cunoaşterea dreptului.

Consilier – şef sector, Izabela Navrotchi



NOI APARIŢII EDITORIALE

Ion Deleanu

Prolegomene juridice

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2011, 636 p.

Consiliul Superior al Magistraturii este o

instituţie fundamentală a societăţii româneşti, din ce

în ce mai des invocată în diverse dezbateri, a cărei

existenţă şi bună funcţionare se răsfrânge asupra

întregii societăţi în ansamblul ei şi asupra autorităţii

judecătoreşti, în mod special.

Din acest motiv, lucrarea d-lui dr. Ion Popa

prezintă interes nu numai pentru corpul magistraţilor,

dar şi pentru societatea românească, care nu poate

ignora rolul şi importanţa acestei instituţii, cu atât mai

mult cu cât aceasta este reprezentantul statului român

în cadrul Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare.

Deşi titlul lucrării pare oarecum surprinzător,

denotă o analiză obiectivă a instituţiei în ansamblu, a

locului şi rolului magistraţilor în general şi aceasta

din perspectiva deloc de neglijat a unui cunoscător şi

atent observator al evoluţiei de la reînfiinţarea ei de

după 1989 şi până în prezent.

De altfel, la o simplă privire a activităţii

remarcabile a autorului în structurile autorităţii

judecătoreşti, se găseşte explicaţia analizei detaliate

şi critice, dar bine argumentate, atât privind normele

de reglementare a activităţii instituţionale, dar mai

ales a modului de aplicare concretă a acestora.

Evoluţia profesională a autorului, de la funcţia

de judecător de judecătorie până la cea actuală de

judecător la Curtea de Apel Bucureşti, investit

totodată în diverse funcţii de conducere, cum ar fi:

vicepreşedinte, preşedinte de instanţă, inspector

general judecătoresc, director de resurse umane în

Ministerul Justiţiei şi nu în ultimul rând secretar

general al Consiliului Superior al Magistraturii, fac

din opinia sa, concretizată în lucrarea de faţă, mai

mult decât un studiu al instituţiei analizate.

Şansa autorului de a fi contemporan cu

începuturile noilor reglementări de după 1989 i-a dat

posibilitatea perceperii tuturor convulsiilor suferite

de sistemul judiciar din chiar interiorul acestuia. Din

perspectiva practicianului acest sistem trebuia să facă

aplicarea reglementărilor normative, uneori lacunare,

dar care, la acel moment, constituiau mai mult decât

crearea unui nou sistem instituţional, era chiar

schimbarea conceptuală a societăţii.

Din această perspectivă, lucrarea constituie un

material preţios, fiind o oglindă a sistemului judiciar

în ansamblul său, iar expunerea criticilor obiective,

dar pertinente, atât a aplicabilităţii reglementărilor

din domeniu, cât şi a practicilor, care au creat cu

timpul disfuncţionalităţi în sistemul relaţional intern

sau extern, l-au determinat pe autor să aprecieze

anumite segmente a fi un eşec funcţional.

Cu toate acestea, aşa cum spune şi autorul,

“critica lozincardă doar de dragul criticii esteîntodeauna nedreaptă şi incorectă...orice demerscritic impune celui ce îşi asumă responsabilitateainiţierii lui să argumenteze mai întâi şi mai apoi să

�oi apariții editoriale


Ion Popa

Consiliul Superior al Magistraturii – de la succes instituţional la eşec funcţional


ofere audienţei, inclusiv subiectului criticat, oalternativă fundamentată”, astfel încât, în studiul de

faţă sunt propuse alternative privind revederea

şi revizuirea atât a reglementărilor din domeniu, dar

mai ales a atitudinii ,,decidenţilor” în aplicarea

acestora.

Lucrarea este structurată în cinci capitole:

primul reprezentând expunerea evoluţiei instituţiei de

la înfiinţare, ,,prima reglementare instituţională aConsiliului Superior al Magistraturii prin Legeapentru modificarea unor dispoziţiuni din legilerelative la organizarea judecătorească, publicată înMonitorul Oficial al României nr.286 din 24 martie1909” şi până în prezent, prin pachetul normativ

privind reforma în justiţie, respectiv Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, Legea nr.

303/2004 privind statutul magistraţilor şi Legea

nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Ulterior, aceste legi au suferit modificări şi

completări de substanţă, pe care autorul le analizează,

structurate pe diferite teme, cum sunt: funcţionarea

Consiliului în anumite perioade, statutul şi activitatea

membrilor C.S.M., alegerea membrilor, conducerea

aparatului administrativ şi inspecţia judiciară.

Cel de-al doilea capitol priveşte ,,AtribuţiileConsiliului Superior al Magistraturii”, în care se

analizează: adoptarea regulamentelor, aspecte privind

activitatea de resurse umane – numiri, promovări,

desfăşurarea concursurilor, modificarea relaţiilor de

muncă a magistraţilor, eliberarea din funcţie, diverse

activităţi desfăşurate de magistraţi, care întregesc

atribuţiile puse în seama C.S.M. –ului.

În cadrul capitolului al III-lea, autorul face o

analiză a ,,rapoartelor asupra activităţii ConsiliuluiSuperior al Magistraturii”, elaborate anual, privind

activitatea proprie a instituţiei şi starea justiţiei în

general, prezentate Camerelor reunite ale Parla -

mentului României şi publicate în Monitorul Oficial

al României.

Totodată, autorul analizează ,,Rapoarteleanuale ale Comisiei Europene”, anterioare aderării

României la Uniunea Europeană, începând cu anul

2005, şi care au avut drept scop ajutarea României ca

stat membru ,,să abordeze necesitatea recunoscutăde a realiza o reformă profundă a sistemului judiciarşi combaterea corupţiei”, precum şi ulterioare ade -

rării, prin care se evaluau progresele şi se identificau

deficienţele ce trebuiau remediate pentru îndeplinirea

obiectivelor de referinţă stabilite în momentul

aderării.

Printre aspectele reţinute de Comisia Euro -

peană şi criticate de autor este cel referitor la

unificarea practicii judiciare, care în viziunea acestuia

din urmă reprezintă ,,greşeala consistentă şipăguboasă pe care Comisia o perpetuează, de aresponsabiliza în materie Consiliul Superior alMagistraturii şi implicit de a-i finanţa acestuia omulţime de acţiuni pe tema dată”.

Prerogativele recunoscute prin art.25 şi 27 din

Legea nr. 304/2004 Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi

de Casaţie constituie, în opinia autorului, „singurulpartener de dialog instituţional al Comisiei şi titularal tuturor programelor finanţate pe bani europeni înmateria unificării practicii judiciare...”.

Pe parcursul lucrării, autorul a încercat să

evidenţieze anumite aspecte printr-un stil care ar

putea fi considerat comic, însă importanţa temelor

tratate în realitatea obiectivă a momentelor sociale

conduce în final la recunoaşterea stilului sobru,

profesionist al magistratului, care nu poate fi con -

fundat.

Abordarea relaxată este mai evidentă în partea

finală a lucrării, începând cu capitolul al IV-lea,

intitulat ,,Consiliului Superior al Magistraturii şicetatea”, unde redarea reală a problemelor rela -

ţionale reflectă, totuşi, fără cruţare adevăratul raport

al instituţiei cu cetăţeanul român, cu instituţiile

publice sau media şi, nu în ultimul rând, cu magis -

traţii.

Astfel, membrii C.S.M. s-au străduit ,,an de ansă adopte tot felul de măsuri: organizatorice, deunificare a practicii judiciare, de reprezentarealeatorie a dosarelor.... de sancţionare a magistra -ţilor, au fost adoptate ghiduri peste ghiduri pentrujustiţiabili, au fost organizate o sumedenie de zile aleuşilor deschise, conferinţe peste conferinţe... și cutoate acestea nemulţumirea membrilor cetăţii faţă dejustiţie şi slujitorii ei nu numai că nu se reduce, ci seamplifică” .

În acelaşi timp, ,,acţiunile ostile de bagate -lizare şi decredibilizare a muncii magistratului, pecare o bună parte a decidenţilor politici le genereazăşi le întreţin, sunt vizibile, iar ţintuirea periodică ajustiţiei la stâlpul infamiei, tot deauna desigur subpretextul interesului naţional şi spre binele poporului,constituie deja o ocupaţie cotidiană a politicianuluidecident din România. Oricât de îngăduitori am fi,printre cei responsabili de această situaţie se află şiConsilul Superior al Magistraturii. Păcat.”



În finalul studiului, autorul îşi dezvăluie abili -

tatea sa de îndrumător al mai tinerilor magistraţi,

incluzând în cadrul capitolului al V-lea, intitulat

,,Propuneri şi concluzii”, anumite propuneri cu va -

loare de principiu, asupra modului în care viitorii

magistraţi, auditori de justiţie, sunt pregătiţi la

Institutul Naţional al Magistraturii.

Totodată, în cadrul acestui ultim capitol,

autorul face câteva propuneri concrete privind:

restrân gerea competenţelor instituţiei C.S.M. în

domeniul carierei magistraţilor, a independenţei

acestuia, pe care autorul o analizează prin prisma a

două aspecte: ,,funcţională prin asigurarea cadruluilegislativ corespunzător şi independenţa personală a

magistratului....”, ceea ce „impune ca toate proce -durile ce îl vizează pe magistrat să fie predictibile şicuantificabile...”.

Astfel, prin analiza detaliată, atent argumen -

tată, criticile pertinente şi propunerile concrete fac

din lucrarea de faţă nu numai reliefarea segmentului

autorităţii judecătoreşti, dar şi o importantă sursă de

inspiraţie pentru iniţierea unor schimbări normative

atât ale sistemului judiciar, cât şi a componenţei şi

atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii

garantul independenţei magistraţilor şi a actului de

justiţie.

Expert, Cristina Bărbulescu




La editura Universul Juridic – Bucureşti, 2010,

a apărut, în condiţii editoriale şi grafice deosebite,

lucrarea „Excepţiile în procesul civil”.

Bazată pe o bogată bibliografie şi jurispru -

denţă, lucrarea de faţă va deveni, cu siguranţă, un

instrument de lucru nelipsit de pe biroul oricărui

practician, având drept scop consolidarea aspectelor

teoretice şi practice.

În literatura juridică au existat şi există nume -

roase încercări de a defini noţiunea de excepţieprocesuală, fiecare autor încercând să propună cea

mai bună variantă, lucrarea de faţă le analizează,

atrăgând atenţia asupra aspectelor pro şi contra,

propunând la rândul ei o definiţie.

Problematica atât de vastă, complexă şi diversă

a materiei excepţiei în procesual civil este abordată în

mod detaliat, fiecare aspect fiind minuţios analizat.

Se remarcă faptul că materia analizată este foarte bine

structurată, cititorul parcurgând în mod cursiv şi

plăcut paginile lucrării.

Lucrarea de faţă, care prin valorificarea vastei

bibliografii este foarte bine documentată, este struc -

turată în trei părţi, fiecare parte fiind divizată pe

capitole şi secţiuni.

Prima partea intitulată „Consideraţii generale”,

alcătuită din şapte capitole, tratează într-un mod clar,

logic şi coerent trăsăturile definitorii ale excepţiei.

Tot în prima parte regăsim două capitole în

care autorii realizează comparaţii între excepţii şi

apărările pe fond, pe de o parte, şi excepţii şi inci -

denţele procedurale, pe de altă parte.

Partea a doua, intitulată „Excepţiile de pro -

cedură”, este alcătuită din trei capitole, în primul

capitol se regăseşte definiţia excepţiilor de procedură,

iar în următoarele două sunt tratate excepţiile privind

compunerea şi competenţa instanţei, respectiv

excepţiile privind procedura de judecată.

Sunt analizate fiecare excepţie în parte făcân -

du-se trimiteri către jurisprudenţa relevantă.

Partea a treia, „Excepţiile de fond”, tratează,

plecând de la definiţie, excepţiile privitoare la părţile

în proces şi excepţiile privitoare la dreptul la acţiune,

ultimul subiect asupra căruia se apleacă autorii fiind

cel privitor la netimbrare deoarece aceasta nu este

considerată ca fiind o „veritabilă excepţie, ci o con -diţie prealabilă de învestire a instanţei, în sensul că,în lipsa dovezii privind achitarea taxelor judiciare detimbru, judecătorul nu poate trece la analiza cauzei.”

Ideile bine argumentate din conţinutul bogat al

lucrării conferă o mare utilitate pentru toţi cei ce se

interesează de problemele acestui subiect.

Expert, Adina Alexandrescu




Dumitru A.P. Florescu, Roxana Popa, Adrian Bordea, Liviu Popa, Marius Epure,

Gabriela Spătaru, Daniel Zamfirache

Excepţiile în procesul civil


Doamna Diana Marilena Popescu Petrovszki,

doctor în ştiinţe administrative al Facultăţii de

Administraţie Publică a Scolii Naţionale de Studii

Politice şi Administrative Bucureşti, ne supune atenţiei,

prin lucrarea de faţă, o temă de interes şi de actualitate:

examinarea statutului funcţionarului public, privit din

perspectivă românească şi euro penană.

Volumul apare cu o prefaţă semnată de

doamna prof. univ. dr. Irina Moroianu Zlătescu.

Începând cu primele pagini, autoarea face

referiri la statutul funcţionarului public în general, la

necesitatea modernizării şi alinierii lui la normele

impuse de integrarea României în Uniunea

Europeană. Deşi există particularităţi de la ţară la

ţară, “există o dimensiune europeană a funcţieipublice şi anume necesitatea existenţei unui corp defuncţionari publici în care politicienii pot găsispecialişti ale căror calităţi au fost selectate şi testateriguros”, se subliniază în introducere.

Urmează definirea noţiunilor de administraţie

publică, serviciu public şi relaţia dintre acesta şi

funcţia publică şi funcţionarul public. În literatura

românească se arată că funcţia publică este

complexul de competenţe organizat de lege pentru

satisfacerea unui interes general, definit printr-un

complex de atribuţii – drepturi şi obligaţii.

Sunt evidenţiate în continuare 11 trăsături ale

funcţiei publice şi clasificarea lor, iar in capitolul al

III-lea, noţiunile, trăsăturile, rolul funcţionarului

public, precum şi categoriile în care se împart. Tot la

acest capitol, autoarea subliniază necesitatea unui

Statut al funcţionarilor publici şi face o analiză

comparativă a categoriilor de funcţii şi funcţionari

publici din România şi din Uniunea Europeană.

Concluzia ce se desprinde este aceea că în ambele

sisteme de drept, prin noţiunea de post se înţelege

funcţia individualizată, locul de muncă ocupat de o

persoană anume, în condiţiile legii, şi care este

finanţat de la bugetul de stat sau bugetele locale

(pentru funcţia publică din România) şi din bugetul

Uniunii Europene (pentru funcţia publică europeană).

Capitolul următor tratează printre altele rolul

Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în

gestiunea funcţiei publice, subliniind că ”abordărileprivitoare la tendinţele noii societăţi informaţionaleconsideră capitalul uman o resursă strategică celpuţin la fel de importantă ca şi capitalul financiar”.

Managementul funcţiei şi al funcţionarilor publici

reprezintă o preocupare constantă a Guvernului, care,

în strategiile adoptate, urmăreşte reforma funcţiei

publice, alături de reforma administraţiei publice

locale.

În capitolul următor este analizată cariera

funcţionarilor publici români şi ai celor europeni,

plecând de la sediul materiei : Legea 188/1999 privind

Statutul funcţionarilor publici şi Statutul funcţionarilor

Uniunii Europene – Capitolul I Recrutarea – care

reglementează „Cariera funcţionarului european”.

Capitolul al VI-lea al volumului de faţă este

unul foarte consistent ca întindere şi ca informaţie,



Diana Marilena Popescu Petrovszki

Statutul funcţionarilor publici din România şi din Uniunea Europeană:

principii, drepturi şi obligaţii

Iaşi, Editura Institutului European, 2010, 450 p.

întrucât tratează „Drepturile şi obligaţiile funcţio na -

rilor publici români şi europeni”. Autoarea precizează

de la început că, „spre deosebire de principiile careguvernează funcţia publică românească, principiicare sunt înscrise în Statutul funcţionarilor publiciromâni de unde au fost preluate şi analizate,principiile care guvernează exercitarea funcţieipublice europene, nu sunt toate înscrise în Statutulfuncţionarilor Uniunii Europene”. Pe de altă parte,

autoarea precizează că „principiile funcţiei publiceromâneşti, aşa cum sunt desprinse din Statutulfuncţionarilor publici români, se regăsesc caobligaţii ale funcţionarilor europeni, aşa cum suntprevăzute în Titlul al II-lea al Statutului funcţiona -rilor Uniunii Europene”. Urmează o detaliere a

princi piilor care reglementează exercitarea dreptu -

rilor şi a obligaţiilor funcţionarilor publici români şi

europeni. În acest context, se susţine că „Statutulfuncţionarilor Uniunii Europene fixează drepturile şiobligaţiile acestora, în aşa fel încât să garantezeindependenţa lor faţă de statele ai căror naţionalisunt”. Autoarea face referiri şi la riscurile la care ar

putea fi expusă o organizaţie şi pe care le numeşte

„situaţii de derivă” sau de „angajare a unor indivizi

corupţi”, cazuri în care procedurile de denunţare a lor

trebuie să fie clare şi precise.

Un capitol important al lucrării este cel de-al

VII-lea: „Răspunderea funcţionarilor publici”. Răs -

punderea juridică este o măsură de constrângere,

necesară respectării normelor de drept, aplicată de

organe special învestite ale statului să dispună con -

strân gerea împotriva celor care săvârşesc fapte ilicite,

subliniază doamna profesor. Sunt apoi enumerate şi

comentate principiile şi formele răspunderii funcţio -

narilor publici : răspunderea administrativ-disciplinară,

răspunderea administrativ-contravenţională, răspun -

derea civilă şi cea penală. Urmează analiza răspunderii

juridice a funcţionarilor europeni şi o paralelă între

răspunderea funcţionarilor publici români şi răspun -

derea funcţionarilor publici europeni. Astfel, ase mă -

nări sunt în ceea ce priveşte atribuţiile funcţionarului

public naţional sau internaţional, care trebuie să şi le

îndeplinească nu pentru că aşa i se impune, ci pentru că

ele reprezintă rostul său profesional. În ceea ce priveşte

asemănările în aplicarea sancţiunilor disciplinare,

doamna profesor apreciază că ele se raportează la

abaterile care impun aceste sancţiuni. „La individua -lizarea sancţiunilor disciplinare se va ţine seama decauzele şi de gravitatea abaterii disciplinare,împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradulde vinovăţie şi consecinţele abaterii, existenţa înantecedentele funcţionarului public a altor sancţiunidisciplinare”, se arată în continuare. În ceea ce priveşte

deosebirile, în lucrare se subliniază că acestea decurg

din caracterul particular al funcţiei publice europene.

Sunt enumerate exemple de sancţiuni şi modul lor de

radiere sau prescriere, urmărind în paralel prevederile

statutului funcţionarului public român şi al celui

european.

Curpinsul celui de-al VIII-lea capitol al lucrării

este destinat modificării, suspendării şi încetării

raportului de serviciu. Se arată de către autoare că,

dacă se impune modificarea raportului de funcţie

publică (raport de serviciu), inclusiv încetarea lui,

aceasta trebuie să se facă doar în cazuri expres şi

limitativ prevăzute de lege. Sunt analizate pe rând

cazurile de modificare, suspendare şi încetare a

raportului de serviciu. Printre cauzele de încetare

autoarea reţine şi comentează: interimatul, concediul

în interes personal, concediul pentru serviciul militar,

demisia, demisia obligatorie, pensionarea, retragerea

postului în interesul serviciului, licenţierea pentru

insuficienţă profesională.

În sfârşit, în ultimul capitol, al IX-lea, autoarea

face câteva propuneri de lege ferenda, dintre care

amintim:

1) includerea în rândul principiilor care stau la

baza exercitării funcţiei publice şi a principiului

disciplinei muncii, în activitatea desfăşurată de

funcţionarii publici;

2) modificarea articolului 2 alin. 3 din Legea

118/1999 care enumeră activităţile desfăşurate de

funcţionarii publici care implică realizarea prero -

gativelor de putere publică, în sensul eliminării unor

activităţi care nu presupun exercitarea atribuţiilor de

putere publică;

3) adoptarea unui singur act normativ denumit

“Codul de conduită al funcţionarilor care îşi desfăşoară

activitatea în autorităţile şi instituţiile publice”;

4) modificarea dispoziţiilor art. 4, 50 şi 51 din

H.G. 1344/2007 şi art. 79 din Legea 188/1999 în sensul

că membrii comisiei de disciplină să fie desemnaţi pe

baza unui vot secret din rândul funcţionarilor publici ai

instituţiei ierarhic superioare, iar sancţiunea propusă să

nu poată fi modificată de conducătorul autorităţii sau

instituţiei publice şi multe altele.

Lucrarea se adresează în egală măsură funcţio -

narilor publici din România, juriştilor care au de

rezolvat probleme legate de dreptul muncii, specia -

liştilor care pun în aplicare prevederile legislaţiei în

domeniu şi în general tuturor acelora care se

pregătesc pentru o carieră într-o funcţie publică, fie în

România, fie în Uniunea Europeană.

Expert, Lucica Violeta Niculae




Dintre evenimentele de o însemnătate deo se -

bită privind formarea profesională a angajaţilor din

cadrul Consiliului Legislativ, merită acordată o

atenţie sporită Ciclului Internaţional Specializat de

Administraţie Publică (CISAP) cu tema „Organizarea

activităţii parlamentare” organizat la Paris în perioada

28 februarie-25 martie 2011, de către École Nationale

d’Administration (ENA) în colaborare cu cele două

camere ale Parlamentului francez: Assemblée Natio -

nale şi Senat.

Acest modul al Ciclului Internaţional Specia -

lizat de Administraţie Publică s-a adresat în principal

membrilor Parlamentului României, funcţionarilor

Senatului şi Camerei Deputaţilor şi funcţionarilor

angajaţi ai Secretariatului General al Guvernului,

responsabili de organizarea activităţii parlamentare.

Pentru a reprezenta România la acest curs de

perfecţionare a cunoştinţelor din domeniul desfă -

şurării activităţii parlamentare, după o atentă selecţie

din partea ambasadei Franţei în România, alături de

alţi doi specialişti din structurile de specialitate ale

Camerei Deputaţilor, a fost reţinută şi candidatura

d-lui consilier Ciora Cătălin Ion de la Consiliul

Legislativ.

Cheltuielile legate de şcolarizare, cazare, pre -

cum şi o indemnizaţie de sejur, necesare pentru

participarea d-lui Ciora la acest curs, au fost acoperite

printr-o bursă acordată de Guvernul francez, prin

intermediul Ambasadei Franţei la Bucureşti.

CISAP-urile sunt stagii de intensă pregătire

profesională de două săptămâni sau de o lună orga -

nizate la Paris pentru străini profesionişti ai

administraţiei publice (din administraţia centrală sau

locală), cu scopul de a confrunta experienţele parti-

cipanţilor (funcţionari sau persoane ce lucrează în

domeniu, cu o experienţă de cel puţin 3 ani) şi de a

beneficia de o perspectivă comparată a viziunii

franceze, europene şi internaţionale despre subiectul

pe care îl tratează.

Auditorii la acest curs de perfecţionare au fost

în număr de 33, reprezentând 19 ţări (iniţial erau

înscrişi reprezentanţi din 21 de state de pe toate

continentele – cu excepţia Australiei, însă, datorită

unor probleme interne, auditorii din Ciad şi Coasta

de Fildeş nu au putut participa), numărul maxim de

reprezentanţi pentru fiecare stat fiind de 3 (este cazul

celor din Haiti, Maroc, România, Senegal şi Tunisia).

Dezbaterile din cadrul acestui modul s-au

desfăşurat atât la sediul ENA, dar şi în săli din cadrul

Assemblée Nationale şi Senat, pe parcursul fiecărei zi

lucrătoare, în principiu, între orele 9.30 – 12.30 şi

între 14.30 – 17.30, fiecare sesiune de curs fiind

susţinută de persoane diferite, în total fiind un număr

de aproximativ 40 de intervenienţi.

Cu toate acestea, aproape în fiecare zi, datorită

importanţei subiectelor dezbătute şi problematicilor

abordate, precum şi datorită interesului arătat de

auditori, care au generat ample discuţii, dezbaterile

se prelungeau chiar şi cu câte o oră.

Printre subiectele principale abordate în cadrul

programului de formare amintim următoarele: orga -

nele şi procedurile activităţii guvernamentale şi parla -

mentare, locul adunărilor parlamentare în sistemul

politic, rolul Secretariatului General al celor două

camere ale Parlamentului, procedura legislativă

parlamentară, modul de redactare a proiectelor de

acte normative, precum şi a amendamentele la

acestea, activitatea comisiilor parlamentare, rolul

grupurilor parlamentare, statutul parlamentarilor,

precum şi altele care au legătură directă cu buna


MANIFESTĂRI ȘTIINŢIFICE

Stagiile CISAP organizate de ENA,viziune comparată asupra subiectelor analizate

Consilier – şef sector, Cătălin CIORA


desfăşurare a activităţii Parlamentului, făcându-se

remarcată rigoarea expunerilor şi înaltul nivel tehnic

al prezentărilor, care au constituit un model de

claritate aplicată complexităţii aspectelor analizate.

Toate prezentările care au avut loc în cadrul

programului de formare au fost susţinute de repre -

zentanţi cu funcţii de conducere/înalţi funcţionari

publici din cadrul instituţiilor implicate în procesul

legislativ, în principal din cadrul Assemblée Natio nale

şi Senat, dar şi din cadrul Conseil d’Etat, Conseil

Constitutionnel sau École Nationale d’Administration.

Printre aceştia putem aminti pe d-nul Alain Delcamp –

secretarul general al Senatului, d-na Corinne Luquiens

– secretarul general al Assemblée Nationale, d-nul

Christophe Pallez – directorul general al Serviciului

legislativ din cadrul Assemblée Nationale, etc.

În acest context, precizăm faptul că marea

majoritate a auditorilor avea funcţii de conducere în

instituţiile din care făceau parte (de la şef de serviciu la

secretar general), ceea ce denotă nivelul ridicat de

pregătire profesională a celor care au urmat acest modul.

În cadrul acestui program, ziua de vineri a fost

rezervată comunicărilor auditorilor privind aspecte

legate de funcţionarea Parlamentelor interne şi a

instituţiilor în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea

curentă, comunicări care au fost prezentate în ordinea

alfabetică a statelor. Astfel, în data de vineri 18

martie, cei trei auditori care au alcătuit delegaţia

României, au prezentat aspecte privind organizarea

şi funcţionarea instituţiilor în cadrul cărora sunt

angajaţi, menţionând în deschidere şi o scurtă istorie

atât a statului român, cât şi a instituţiilor funda -

mentale.

Ca urmare a desfăşurării acestui stagiu de

perfecţionare, auditorii şi-au putut formă o părere

asupra perspectivei franceze privind desfăşurarea

activităţii parlamentare, dar şi asupra situaţiei

specifice a fiecărui stat care a avut reprezentanţi,

acumulând multe informaţii noi şi utile, organizatorii

având grijă în distribuirea de materiale care au

legătură cu aspectele analizate.

Reuşita acestui modul de perfecţionare constă

şi în strânsele relaţii care s-au creat între participanţi,

care, datorită mijloacelor moderne de comunicare, au

păstrat legătura, intrând în contact de fiecare dată

când unul dintre aceştia a solicitat informaţii despre

o anumită problemă.

În final, se cuvine să adresăm mulţumiri orga -

nizatorilor pentru modul ireproşabil în care s-au

desfăşurat lucrările acestui modul şi în special per -

soanelor care au fost direct responsabile de auditori,

respectiv d-na Francoise Polak administrator adjunct

în cadrul Diviziei Cooperare Interparla men tară şi dl.

Francois Duluc consilier, şeful Diviziei Cooperare

Interparlamentară, din cadrul Assemblée Nationale,

precum şi dl. Pierre Alleaume, administrator în cadrul

Diviziei Relaţii Internaţionale şi dl. Jacques Bernot

director adjunct al Direcţiei Secertariatul Biroului,

Protocolului şi Relaţiilor Internaţionale din cadrul

Senatului.

Manifestări știinșifice


În zilele de 23, 24 și 25 mai 2011, Curtea

Constituţională a României a fost gazda celui de-al

XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Consti -

tuţionale Europene, organism din care fac parte 40 de

instanţe de contencios constituţional şi a cărui

preşedinţie este deţinută de Curtea Constituţională a

României în perioada 2008 – 2011. Lucrările

Congresului s-au desfăşurat la Palatul Parlamentului

(Sala „I.I.C. Brătianu”) şi au avut în dezbatere o temă

de maximă importanţă şi actualitate: “Justiţiaconstituţională: funcţii şi raporturile cu celelalteautorităţi publice”.

“Avem convingerea că dialogul pe care îl vompurta va genera idei consistente şi inovatoare denatură să consacre independenţa curţilor constitu -ţionale faţă de alte autorităţi ale statului şi săîntărească rolul acestora în consolidarea statului dedrept în societatea contemporană, chemată să facăfaţă unor provocări tot mai complexe şi mai dificile“,

a declarat domnul judecător Augustin Zegrean,

Preşedintele Curţii Constituţionale a României,

înainte de începerea lucrărilor.

Date fiind chestiunile organizatorice, dar şi de

ordin tehnic, ivite ca urmare a numărului tot mai mare

de participanţi, s-a impus necesitatea instituirii unui

cadru formalizat care să permită atingerea obiec tivelor

Conferinţei: în prezent, aceasta funcţionează în baza

unui Statut (adoptat la Varşovia, în 1999), precum şi

a unui Regulament (adoptat la Bruxelles, în 2002).

Potrivit normelor statutare, organele Confe -

rinţei sunt: 1. “Cercul Preşedinţilor” – organul central

de decizie şi iniţiativă alcătuit din preşedinţii Curţilor

şi instituţiilor având calitatea de membru cu drepturi

depline, respectiv 2. „Congresul” – care se desfăşoară

din 3 în 3 ani şi la care participă membrii cu drepturi

depline, membrii asociaţi, observatori din rândul unor

instanţe jurisdicţionale naţionale ori internaţionale,

respectiv grupuri regionale şi lingvistice de curţi

constituţionale, precum şi alţi invitaţi. Preşedinţia

Conferinţei (şi a Cercului Preşedinţilor) este deţinută

de preşedintele Curţii care organizează viitorul

Congres, aceeaşi care asigură totodată şi Secretariatul

Conferinţei.

În anul 2008, cu ocazia celui de-al XIV-lea

Congres de la Vilnius, Curtea Constituţională a

României a fost desemnată să exercite această

calitate, pentru o perioadă de 3 ani, urmând ca în anul

2011, la încheierea celui de-al XV-lea Congres, să o

transfere Curţii Constituţionale din Austria.

La congresul de la Bucureşti au participat 40

de membri cu drepturi depline, membri asociaţi,

observatori şi invitaţi, constituiţi într-un cadru

instituţional, “cu o dimensiune pan europeană”,

potrivit domnului judecător Augustin Zegrean.

Au fost prezente delegaţiile tuturor curţilor

constituţionale europene, precum şi reprezentanţii

altor curţi constituţionale şi organisme similare, în

calitate de observator, între care Comisia pentru

Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Con -

ferinţa Curţilor Constituţionale din Asia, Asociaţia

Curţilor Constituţionale care utilizează Limba

Franceză (ACCPUF), Conferinţa Ibero-Americană

asupra Justiţiei Constituţionale, Confe rinţa Curţilor

Constituţionale care utilizează Limba Portugheză,

Uniunea Curţilor şi Consiliilor Constitu ţionale Arabe,

reprezentanţi ai autorităţilor publice şi personalităţi

ale vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti.

Consiliul Legislativ a fost reprezentat de

domnul dr. Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului

Legislativ şi domnul Sorin Popescu, Preşedintele



Al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene

Bucureşti, 23-25 mai 2011

Expert, Mihaela BORA


Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi docu -

mentare a Consiliului Legislativ.

Locul Curţii Constituţionale în sistemulconstituţional românesc se situează la graniţa dintrecele trei puteri statale, fiind un mijloc de realizare aechilibrului în statul de drept. Curtea Constituţionalăa României este independentă faţă de orice altăautoritate publică şi se supune numai Constituţiei şilegii sale de organizare şi funcţionare. Curtea nupreia niciuna din funcţiile celor trei puteri clasice, cisprijină buna funcţionare a acestora, având în vedereprincipiul separaţiei şi echilibrului puterii”, a

declarat Preşedintele României, dl. Traian Băsescu,

la deschiderea lucrărilor Congresului.

Din programul Congresului amintim şedinţa

“Cercului Preşedinţilor”, sesiunea solemnă şi patru

sesiuni plenare:

– Raporturile Curţii Constituţionale cu Parla -men tul şi Guvernul;

– Soluţionarea conflictelor juridice de naturăorganică de către Curtea Constituţională;

– Executarea deciziilor curţilor constituţionale;– Concluzii.Temele dezbătute cu ocazia celor 14 ediţii ale

Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene (devenite

„Congres” după adoptarea Statutului, în 1999) au fost:

– I

a

Conferinţă, 1972 (Dubrovnik): “Compe -tenţa Curţilor Constituţionale şi întinderea efectelorjuridice ale deciziilor acestora”.

– a II

a

Conferinţă, 1974 (Baden-Baden):

“Inter pretarea şi iniţiativa controlului de constitu -ţionalitate”.

– a III

a

Conferinţă, 1976 (Roma): “CurteaConstituţională şi legislativul”.

– a IV

a

Conferinţă, 1978 (Viena): “Statul şisfera de aplicare a drepturilor fundamentale”.

– a V

a

Conferinţă, 1981 (Lausanne): “Statulşi sfera de aplicare a drepturilor fundamentale îndomeniul educaţiei”.

– a VI

a

Conferinţă, 1984 (Madrid):

“Relaţiile dintre autoritatea centrală şi autoritatearegională în jurisprudenţa constituţională”.

– a VII

a

Conferinţă, 1987 (Lisabona):

“�atura, conţinutul şi efectele deciziilor asupraconsti tuţionalităţii normelor”.

– a VIII

a

Conferinţă, 1990 (Ankara):

“Ierarhia normelor constituţionale şi funcţia deprotecţie a drepturilor fundamentale”.

– a IX

a

Conferinţă, 1993 (Paris): “Protecţiaconstituţională şi protecţia internaţională a drep -turilor omului: concurenţă sau complementaritate?”

– a X

a

Conferinţă, 1996 (Budapesta):

“Libertatea conştiinţei. Separaţia puterilor înjurisprudenţa Curţilor Constituţionale”.

– a XI

a

Conferinţă, 1999 (Varşovia):

“Jurisprudenţa constituţională în materia libertăţiireligioase şi regimul juridic al cultelor şi al libertăţiireligioase”.

– al XII

lea

Congres, 2002 (Bruxelles):

“Relaţiile dintre Curţile Constituţionale şi celelalteinstanţe judiciare naţionale, inclusiv interferenţa îndomeniu a jurisdicţiilor europene”.

– al XIII

lea

Congres, 2005 (�icosia):

“Criteriile de limitare a drepturilor omului înpractica justiţiei constituţionale”.

– al XIV

lea

Congres, 2008 (Vilnius):

“Probleme ale omisiunii legislative în jurisprudenţaconstituţională”.



Articole din revistele de drept străineintrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată∗ -

JOUR�AL DU DROIT I�TER�ATIO�AL

1. FORTEAU, MATHIAS. – L’ordre public “transnational” ou “réellment international” = Ordinea publică“transnaţională” sau ”veritabil internaţională”. În: Journal du droit international. – nr.1, 2011, p.3-49.

Dacă ramurile private şi publice ale dreptului internaţional se apropie din ce în ce mai mult în ultima vreme, mai ales din

cauza dreptului european, unele instituţii de drept internaţional privat rămân, însă, supuse, competenţei exclusive a Statului

forului şi dreptului lui intern. Ea merge spre excepţia de ordine publică internaţională, care, pentru că are vocaţia de a proteja

valorile forului – raportat la atingerile ce i-ar putea fi aduse prin aplicarea dreptului străin -, a fost mult timp perceput ca o

instituţie naţională prin definiţie. Observarea practicii contemporane evidenţiază astăzi o veritabilă internaţionalizare a acestei

excepţii, care se manifestă atât pe planul izvoarelor cât şi pe planul modalităţilor de protecţie şi prin consecvenţa funcţiilor sale.

Nu numai ordinea publică “transnaţională” sau “veritabil internaţională” s-a întins la sfera transnaţională, dar şi dreptul

internaţional public îi “irigă” la rândul său, din ce în ce mai mult, conţinutul, dezvoltă resurse şi îi reorientează rolul, cu riscul,

poate, al unei extensii greşit îndreptate a acestei excepţii clasice de drept internaţional privat.

2. REMY, BE�JAMI�. – De la profusion à la confusion: réflexions sur les justifications des clauses

d’élection de for = De la exces la confuzie: reflecţii asupra justificării clauzelor alegerii forului. În: Journal

du droit international. – nr.1, 2011, p.51-66.

Admiterea clauzei alegerii forului este, în general, justificată de motive diverse: grija pentru previzibilitate, neutralitate sau

competenţele tehnice ale judecătorului. Din păcate, această abundenţă de posibilităţi duce la confuzii, care sunt adesea nefaste.

Constituie surse de ambiguitate diferitele întrebări ridicate de reglementarea acestor clauze – condiţia de internaţionalitate,

determinarea jurisdicţiilor alese de către părţi, metoda permiţând apropierea valabilităţii acestor clauze... – găsindu-se

răspunsuri diferite, în funcţie de justificarea care se reţine. Din cauza acestor ambiguităţi, securitatea juridică a părţilor ar

putea fi compromisă. Apoi, doctrina, impresionată de numărul acestor justificări, nu poate şi nu reuşeşte să asigure pertinenţa

fiecareia. In fine, se întâmplă ca doctrina să utilizeze felurite sisteme retorice, construite în vederea justificărilor diferite şi, deci,

nimic nu le asigură compatibilitatea, în vederea găsirii unor soluţii rezonabile.

3. WYLER, ERIC. – La CIJ lit-elle Shakespeare? Retour sur l’interprétation de l’Avis consultatif du 8

juillet 1996 relatif à la menace et l’emploi de l’arme nucléaire = CIJ citeşte din Shakespeare? Întoarcere lainterpretarea Avizului consultativ din 8 iulie 1996 referitor la ameninţarea şi folosirea armei nucleare. În:

Journal du droit international. – nr.1, 2011, p.67-89.

După hermeneutica juridică, interpretarea, departe de a fi o activitate secundară care urmăreşte găsirea sensului textului pe care

l-a dorit autorul, este irezistibilă – atât în drept, cât şi în literatură. În ciuda scopurilor diferite, atât judecătorul cât şi poetul

folosesc figuri retorice, cu scopul de a “ascunde” sensul aparent al textului. In acelaşi mod, în “Jules César” de Shakespeare,

versul “Brutus is an honourable man” înseamnă exact opusul enunţului. În acelaşi mod, în Avizul consultativ al Curţii

internaţionale de Justiţie referitor la ameninţarea şi folosirea armei nucleare, putem observa, în pretinsul “non liquet” al

concluziei, prin acelaşi recurs la antifrază, afirmarea caracterului ilicit al armei nucleare.

REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ

4. A�CEL, BERTRA�D ; MUIR WATT, HORATIA. – Aliments sans frontières = Alimente fără frontiere.

În: Revue critique de droit international privé. – nr.3, 2010, p. 458-484.

Dincolo de angajamentul de prorogare în cadrul Uniunii Europene a eficienţei Convenţiei şi Protocolului de la Haga din 23

noiembrie 2007, referitor la obligaţiile alimentare, regulamentul CE nr. 4/2009 creionează direcţiile caracteristice ale viitorului

dreptul privat european; el impune noi orientări în materie jurisdicţională, fie că este vorba de competenţa autorităţilor, fie, mai


∗Lucrare realizată de Maria Luiza Manea şi Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

ales, despre execuţia transeuropeană, eliberată de constrângerile procedurii de exequatur; el caută, pe terenul legii aplicabile,

o coordonare care merge până la alinierea cu Protocolul de la Haga, a cărui aplicabilitate este garanţia circulaţiei deciziilor între

statele membre; în sfârşit, prin extinderea câmpului personal al dreptului european ca şi prin instaurarea unui for de necesitate,

Protocolul îşi afirmă autoritatea dincolo de frontierele pieţei interne, pentru a se ocupa de conflicte implicând state terţe.

5. BASEDOW, JÜRGE�. – Le rattachement à la nationalité et les conflits de nationalité en droit de

l’Union Européenne = �aţionalitatea şi conflictele de naţionalitate în dreptul Uniunii Europene. În: Revue

critique de droit international privé. – nr.3, 2010, p. 427-456.

Constanţa şi varietatea utilizării termenului de naţionalitate în drepturile statelor membre, ca şi în dreptul internaţional privat

al Uniunii, cere ca acesta să fie confruntat cu articolul 18 TFUE, care interzice “orice discriminare pentru cauză de

naţionalitate”. În cazul dublei naţionalităţi, Curtea de justiţie încearcă să împace această nominalizare şi această interdicţie,

îndepărtând soluţiile clasice şi impunând un tratament egal celor două reglementări naţionale, care constrâng în mod automat

şi să se raporteze criteriului de anterioritate a aplicaţiei, asociat principiului recunoaşterii reciproce. O nouă apreciere a legăturii

de naţionalitate, ca indiciu de apropiere şi de interpretare a articoului 18, diminuând impactul asupra normelor unilaterale care

apără drepturile şi privilegiile materiale resortisanţilor statului forului, se deschide spre enunţarea unui ansamblu de reguli

generale de drept internaţional privat.

6. LAAZOUZI, MALIK. – L’impérativité, l’arbitrage international des contrats administratifs et le

conflit des lois = Obligativitatea, arbitrajul internaţional al contractelor administrative şi conflictul de legi.În: Revue critique de droit international privé. – nr.4, 2010, p.653-688.

Departe de “dezactivarea” pe care a cunoscut-o obligativitatea regulilor aplicabile raporturilor de afaceri de drept privat, fie

că sunt de competenţa internaţională a tribunalelor sau de arbitrajul internaţional, obligativitatea internaţională a dreptului

administrativ s-a “dotat” prin Tribunalul de conflict, cu o vigoare menită să reducă semnificativ inclinaţia către “mobilitatea

jurisdicţională” a părţilor în contractele administrative cu caracter internaţional. Hotărârea din 17 mai 2010 a Tribunalului de

conflict a creat un punct de întâlnire al dreptului arbitrajului internaţional, al dreptului administrativ şi al dreptului internaţional

privat, dar care se dovedeşte a fi şi un punct de dezacord.

REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ

7. BRACH-THIEL, DELPHI�E. – La victime d’une infraction extrateritoriale = Victima unei infracţiuniextrateritoriale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé . – nr.4, 2010, p. 819-840.

Victima, în sens larg, a unei infracţiuni comisă în străinătate, vede situaţia sa particularizată prin recurs, la competenţe care să

ţină cont de elementul de extraneitate propriu cauzei, ceea ce o plasează, “ipso facto” intr-o poziţie deloc confortabilă.

Competenţa personală pasivă şi competenţa universală formează de aici înainte un tandem în materie. Studiul acestor dispoziţii

de drept penal internaţional demonstrează, în afara altor mize – foarte îndepărtate de recunoaşterea statutului victimei – ,

explicaţia particularitaţii soluţiilor în materie.

8. KHALIFA, F. AHMED . – Les conditions préalables à la responsabilité du supérieur hiérarchique

devant les juridictions pénales internationales = Condiţiile prealabile pentru responsabilitatea superioruluiierarhic în faţa instanţelor penale internaţionale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. –

nr.4, 2010, p.786-803.

Două condiţii prealabile cerute pentru responsabilitatea superiorului ierarhic rezultă din jurisprudenţa instanţelor penale

internaţionale; relaţia de superioritate şi infracţiunea comisă de subordonat. Totuşi, fiecare condiţie e tratată diferit de către

instanţe. Dacă existenţa acestor condiţii pare recunoscută, aplicarea lor arată că sunt încă probleme a căror rezolvare aparţine

judecătorului internaţional. Acesta din urmă, fără un drept penal internaţional în curs de construcţie, are nevoie câteodată de

curaj şi de creativitate, respectând, în acelaşi timp, principiile fundamentale ale dreptului penal.

9. ROUSSEAU, FRA�ÇOIS. – La répartition des responsabilités dans l’entreprise = Repartizarearesponsabilităţilor într-o întreprindere. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. – nr.4, 2010,

p.804-818.

Comiterea unei infracţiuni în cadrul întreprinderii poate atrage, în mod teoretic, numeroase responsabilităţi penale: subordonat,

director sau, mai mult, însăşi persoana juridică. Repartizarea acestor responsabilităţi diferite, pare a fi supusă, din principiu,

unei logici de adunare a responsabilităţilor. Responsabilitatea directorului se adaugă la cea a subordonatului, în timp ce cea a

persoanei juridice se adaugă celei a directorului. Totuşi, dreptul penal, urmând modelul dreptului civil, cunoaşte câteva

mecanisme de substituire, în scopul desemnării persoanei cea mai responsabilă. Această logică de substituire are adeziune atât

timp cât participă la dezvoltarea unei politici de prevenţie în cadrul întreprinderii, dar este mai puţin convingătoare când trebuie

să trateze mai indulgent persoanele fizice în detrimentul persoanelor juridice.

10. SOTIS, CARLO. – Criminaliser sans punir = Încriminare fără pedepsire. În: Revue de science criminelle

et de droit pénal comparé. – nr.4, 2010, p.773-785.

Dacă ar trebui să rezumăm într-o frază noutăţile aduse în materie penală de noul tratat de la Lisabona, am putea susţine că,

graţie noilor dispoziţii, Uniunea Europeană devine în mod definitiv competentă în luarea deciziei referitoare la necesitatea

pedepsei, dar că rămâne fără puterea de a pedepsi: o putere de incriminare (ius incriminandi) dar fără puterea de aplicare a

pedepsei (jus puniendi).

Referințe bibliografice


REVUE DU DROIT PUBLIC

11. AILI�CAI, MIHAELA. – Le contrôle parlementaire de l’intervention des forces armées à l’étranger

= Controlul parlamentar al intervenţiei forţelor armate în străinătate. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011,

p.129-154.

Decizia de a desfăşura forţe armate în afara teritoriului naţional este greu de luat nu numai pentru că pune în pericol viaţa

personalului angajat şi pe cea a civililor, dar şi pentru că determină un cost politic şi economic ridicat putând avea consecinţe

importante în relaţiile cu state terţe. Este adevărat că numeroase constituţii conferă Parlamentului competenţe referitoare la

declararea războiului. Dar dispoziţiile constituţionale de acest tip sunt desuete, pentru că nu se mai declară război. Această

schimbare în relaţiile internaţionale a avut repercusiuni constituţionale, adică a încurajat pretenţiile executivului la o putere

decizională exclusivă referitoare la desfăşurarea de mijloace militare în străinătate.

12. BAYRAM, MEHMET HA�IFI. – La révision constitutionnelle turque: une réforme de la cour

constitutionnelle sous influence conventionnelle = Revizuirea constituţională în Turcia: o reformă a CurţiiConstituţionale sub influenţă convenţională. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1789-1805.

În vreme ce, în Franţa, excepţia de neconstituţionalitate a făcut să curgă multă cerneală, în Turcia a avut loc o profundă reformă

a Constituţiei. Această veritabilă rescriere a Constituţiei din 1982 – ca rezultat al juntei militare din 1980 – vizează

democratizarea sistemului judiciar şi întărirea principiului statului de drept. Trebuie subliniat că prima frază a expunerii de

motive a acestei reforme constată “faptul că o constituţie cu participarea populară şi cu metode democratice nu a fost făcută

în cei 150 de ani de tradiţie constituţională, ceea ce este o mare lacună pentru ţara noastră.”

13. BEAUDOI�, MARIE-HÉLÈ�E ; Gaudreault-Desbiens, Jean-François. – Changer la société par le

droit? Les vingt-cinq ans du droit constitutionnel et l’égalité entre les sexes au Canada = Schimbareasocietăţii prin drept? Cei douăzeci şi cinci de ani de drept constituţional şi egalitate între sexe în Canada. În:

Revue du droit public. – nr. 6, 2010, p. 1751-1787.

Contrar a ceea ce se observă în statele a căror identitate juridică este demult cristalizată în jurul caracteristicilor bunurilor

identificabile, ca în Franţa sau în Statele Unite ale Americii, identitatea juridică canadiană este nu este uşor de definit. Ea pare

a fi într-un proces constant de reinventare. Unele jaloane contribuie totuşi, câte puţin, la fixarea ei, iar unul dintre cele mai

importante a fost, cu siguranţă, adoptarea “Cartei canadiene de drepturi şi libertăţi” în 1982. De atunci, peisajul juridic canadian

a fost profund modificat, iar conceptul egalităţii sexelor nu a scăpat acestei transformări.

14. BE�ELBAZ, CLÉME�T. – Le redécoupage électoral sous la Ve République = Reîmpărţirea teritorialăîn circumscripţii electorale în cea de-a V-a Republică. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1661-1689.

Un om: un vot. Dar depinde de locul unde votează. Nicio reîmparţire teritorială în circumscripţii nu este neutră. Divizarea

teritorială este un act politic: întrebarea se pune asupra marginii de manevră de care dispune autoritatea însarcinată cu aceasta,

ce reguli trebuie să respecte, ce controale sunt efectuate asupra acestor operaţiuni. Este necesară cercetarea mai întâi a istoriei,

apoi a evoluţiilor şi a specificităţii în Franţa, raportat la ceea ce se petrece în alte state.

15. BIOY, XAVIER. – Le statut des restes humains archéologiques = Statutul resturilor umane din siturilearheologice. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.89-111.

Chiar imediat după moarte, statutul de cadavru pune dificultăţi juriştilor. “Corpul uman este în principiu protejat după moarte,

pentru că poartă urmele persoanei al cărui suport biologic a fost”, în opinia profesorului Pedrot. Cadavrul constituie o etapă,

ultima, a persoanei umane, care nu mai corespunde deloc personalităţii juridice, una supravieţuind celeilalte. Resturile umane

merită respect prin ele-însele şi pentru ceea ce au reprezentat. Revine deci administraţiei înseşi să aprecieze: capetele maure

ţin de artă, istorie, cult sau bun colectiv al unui popor autohton. Luate pentru estetica tatuajelor care le ornează, dar în acelaşi

timp adulate pentru amintirea războinicilor care au fost, aceste capete au aşteptat un act calificativ care să dovedească, în ochii

francezilor, destinaţia lor “naturală”, sau să zicem “recunoscută”.

16. BOUDO�, JULIE�. – Sur le cumul des mandats: quelle originalité française? = Despre cumulul demandate: originalitatea franceză. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1691-1707.

Examinarea cumulului de mandate în dreptul comparat întâmpină dificultăţi. In Franţa, în jur de 90% dintre deputaţi şi senatori

exercită un mandat local în acelaşi timp cu mandatul de parlamentar, în timp ce în aproape toate celelalte ţări occidentale, pentru

a ne limita la acestea din urmă, proporţia nu depăşeşte 20%. Materia este adesea abordată dintr-un unghi moral sau politic, mai

mult decât juridic: este mai convenabilă limitarea, condamnarea sau dimpotrivă, perpetuarea cumulului de mandate?

17. DEZALLAI, AMA�DA. – Les archives du pouvoir exécutif français: illustration d’exceptions à de

grands principes du droit public = Arhivele puterii executive franceze: ilustrare a excepţiilor de la principiilede drept public. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.155-178.

Un stat de drept trebuie să-şi asume istoria şi să-şi împărtăşească memoriile. În Franţa, în treizeci de ani, referitor la arhive

numai două legi şi Cartea a II-a din Codul patrimoniului au fost adoptate. Reforma generală a politicilor publice, în curs în

acest moment, nu abordează această temă. Legea din 15 iulie 2008 pune principiul comunicabilităţii de drept în arhivele

publice. Totuşi, ca şi în alte state, legiuitorul francez conştientizează că arhivele politice pot avea informaţii specifice care nu

figurează în arhivele publice ale funcţionarilor obişnuiţi. Pare deci interesantă evidenţierea felului în care regimul arhivelor

puterii executive este parţial derogatoriu şi excepţional de la principiile de drept public în numele interesului superior, care nu

este totdeauna legitim.



18. DUROY, STÉPHA�E. – Le déclassement des biens meubles culturels et cultuels = Declasareabunurilor mobile culturale şi de cult. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.55-88.

De-a lungul istoriei sale, începând cu decembrie 1689, când Louis XIV anunţa topirea mobilierului de argint pentru a bate

monedă necesară impulsionării comerţului, trecând prin anul 1789, când vânzarea de bunuri naţionale a avut ca efect dispersarea

multor opere de artă, ajungând în 1886 la vânzarea unei importante părţi din bijuteriile Coroanei, sărind la anul 2009 când

ministrul culturii de atunci, dl. Frédéric Miterand a declasat cinci fresce achiziţionate de Muzeul Luvru, provenind de la

mormânt egiptean din sec. al XVIII-lea, în vederea restituirii lor Egiptului, Franţa a cunoscut numeroase declasări ale

patrimoniului său. Plecând de la aceste exemple, dispoziţiile legale apărute de câţiva ani şi puţina jurisprudenţă în materie, par

să evidenţieze că scoaterea bunurilor mobile culturale şi de cult din domeniul public, în ciuda principiului imuabilităţii şi

inalienabilităţii – ca toate marile principii care nu sunt absolute – operează cu variabile care conduc la distingerea a trei tipuri

de declasare.

19. FLAVIER, HUGO. – Le financement public des cultes en France et le principe de laïcité = Finanţareadin fonduri publice a cultelor în Franţa şi principiul laicităţii. În: Revue du droit public. – nr. 6, 2010, p. 1577-

1615.

Noţiunea de cost la care se face referire, nu are o conotaţie negativă, dar se străduieşte să explice condiţiile financiare în care

se exercită activitatea cultelor în Franţa. Dacă principiul laicităţii constituie unul din elementele de identitate constituţională

ale Franţei şi dacă se doreşte instaurarea unui raport echilibrat între Stat şi actul religios, ar fi important (dar delicat din punct

de vedere politic) ca reprezentanţii Naţiunii să intervină de o manieră generală şi transversală în relaţiile financiare pe care

puterile publice înţeleg să le aibe cu autorităţile religioase.

20. GAHDOU�, PIERRE-YVES. – Repenser la priorité de la QPC = Reconsiderarea priorităţii excepţieide neconstituţionalitate. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p.1710-1727.

Excepţia de neconstituţionalitate este rezultatul reformei constituţionale din 23 iulie 2008 şi calificată ca atare prin legea

organică nr. 2009-1523 din 9 decembrie 2009, referitoare la aplicarea articolului 61-1 din Constituţie. Imediat a avut parte de

o aprigă contestaţie din partea Curţii de Casaţie şi a unei părţi a doctrinei, cu rădăcini în Hotărârea din 16 aprilie 2010.

21. GAUDEMET, YVES. – La prohibition de l’arrêt de règlement s’adresse-t-elle au juge administratif?

= Interzicerea pronunţării unei hotărâri care excede cererii îl priveşte şi pe judecătorul administrativ. În: Revue

du droit public. – nr.6, 2010, p. 1617-1634.

În reprezentarea actuală “un arrêt de règlement” este hotărârea dată de un judecător într-o cerere particulară, în care soluţia

este extinsă pentru a fixa, de o manieră generală, dreptul aplicabil situaţiei date; o hotărâre într-un litigiu particular, dar care

suportă efecte directe şi imediate şi care exced cauzei supuse judecăţii.

22. LARRIEU PEGGY. – Les partis politiques, en marge du droit? = Partidele politice aproape de limitadreptului? În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.179-196.

Mult timp cantonate intr-un spaţiu “no man’s land juridique” din cauza ostilităţii publice în privinţa lor, partidele politice au

început să facă obiectul unei recunoaşteri constituţionale. Textele precizează că este vorba de persoane morale de drept privat,

având ca scop, conform art. 4 din Constituţie, cucerirea electoratului. Această recunoaştere juridică se dovedeşte destul de

limitată astfel încât ne întrebăm dacă evoluţia ei nu este oarecum la limita dreptului. Această interogare pune în lumină

ambivalenţa relaţiilor dintre stat şi partidele politice: relaţii atât confidenţiale cât şi conflictuale, uneori chiar acorduri tacite.

23. LOPEZ, MÉLA�IE. – Les politiques concordataires au landemain de la Seconde Guerre mondiale:

de Franco à Guy Mollet = Politicile convenţionale după al Doilea Război Mondial: de la Franco la GuyMollet. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p.1635-1659.

Încă din Evul Mediu, până în timpurile moderne, statele şi-au afirmat suveranitatea; acordurile încheiate cu Sfântul Scaun au

evoluat de la procedura obişnuită la precizarea – într-un acord bilateral – a prerogativelor autorităţii seculare asupra chestiunilor

religioase. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, politica convenţională a cunoscut un mecanism nou. Pius al XII-lea,

Papă de tranziţie, a făcut să evolueze aceste relaţii, bazându-se mai mult pe acorduri punctuale decât pe convenţiile solemne.

24. MARI�O-PHILIPPE CLÉME�CE. – Les nouvelles règles de la commande publique: bilan autour

d’un contentieux en perpétuelle évolution = �oile reguli ale contractului persoanelor publice: bilanţul uneidispute în perpetuă evoluţie. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.114-128.

Disputa despre contractele persoanelor publice este marcată de o oarecare lipsă de vizibilitate, dificil de descifrat. Recursurile

existente, modificarea lor şi introducerea de noi recursuri duc la situaţia în care acest conflict devine inaccesibil, astfel că

doctrina nu ezită să-l califice ca “schizofrenic”, subliniind apariţia unui arsenal din ce în ce mai bogat şi mai stufos. Situaţia

este cu atât mai complexă, cu cât nici legiuitorul, nici judecătorul nu mai ajung să raţionalizeze acest conflict. Conflictul în

cazul contractelor persoanelor publice este caracterizat prin coexistenţa mai multor recursuri. Întrebarea cui profită aceste

recursuri merită a fi pusă, chiar dacă, într-o primă abordare, răspunsul pare evident. Altfel, multe dintre ele prezintă a priori

similitudini, fiind de asemenea necesară intrebarea asupra coexistenţei lor.

25. MILLET, FRA�ÇOIS-XAVIER. – Le dialogue des juges à l’épreuve de la QPC = Dialogul judecătorilorreferitor la excepţia de neconstituţionalitate. În: Revue du droit public. – nr.6, 2010, p. 1729-1750.

Excepţia de neconstituţionalitate este rodul dreptului constituţional în Franţa. Îndelung discutat la începutul anilor 1990, părea

să se stingă câte puţin. Şi-a făcut apariţia din nou în 2007, în cadrul dezbaterilor Comitetului constituţional, apoi a fost introdusă

în Constituţie la articolul 61-1 prin legea constituţională din 23 iulie 2008: în timpul judecării unei cauze, dacă se ridică

problema că o dispoziţie aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţie, Consiliul Constituţional poate fi

sesizat, la cererea Consiliului de Stat sau a Curţii de Casaţie, care se pronunţă într-un termen determinat.



26. TEIGE�-COLLY, CATHERI�E. – René Cassin Vice-président du Conseil d’Etat = René Cassin –Vice-preşedintele Consiliului de Stat. În: Revue du droit public. – nr.1, 2011, p.15-53.

La momentul instalării lui René Cassin, pe 23 decembrie 1944, climatul nu era calm, iar viitorul nu era garantat. El a înţeles

că trebuie restaurată autoritatea morală a Consiliului, reamintind ancorarea acestuia în istorie. Grija pentru continuitate

instituţională l-a dus până acolo încât a disociat Consiliul de Stat de cei care, din 17 iunie 1940 au pretins că guvernează Franţa

aservind-o, ascunzând şi chiar negând ceea ce a însemnat Consiliul sub guvernarea de la Vichy. Consiliul de stat a cunoscut

sub mandatului lui Renés Cassin diversele bulversări instituţionale, proiectate şi/sau realizate de cele trei Constituţii care l-au

jalonat.

REVUE FRA�ÇAISE DE DROIT CO�STITUTIO��EL

27. DO��ARUMMA, MARIA ROSARIA. – Intégration européenne et sauvegarde de l’identité nationale

dans la jurisprudence de la Cour de justice et des Cours constitutionnelles = Integrarea europeană şiprotecţia identităţii naţionale în jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţilor Constituţionale. În: Revue française

de droit constitutionnel. – nr. 84, 2010, p. 719 – 750.

Tematica foarte complexă a integrării europene, ca şi raporturile dintre dreptul Comunităţilor europene şi dreptul intern al

statelor membre, instrumentele pentru asigurarea întâietăţii primului şi limitele sale, comparaţia între jurisprudenţa Curţii

Europene de Justiţie şi jurisprudenţele Curţilor supreme ale statelor membre, toate acestea par a găsi noi argumente ca urmare

a tentativelor de “constituţionalizare” a Uniunii europene. Întâietatea absolută a dreptului comunitar asupra dreptului intern

incompatibil, aplicarea necondiţionată, simultană şi uniformă în toată Uniunea a regulilor direct aplicabile, sunt principiile care

au fost afirmate de Curtea de justiţie a Uniunii Europene, începând cu faimoasa hotărâre din 15 iulie 1964 în cauza 6/64, Costa

contra ENEL.

28. DRAGO, GUILLAUME. – Le nouveau visage du contentieux constitutionnel = �oua faţă acontenciosului constituţional. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr. 84, 2010, p. 751 – 760.

De la crearea excepţiei de neconstituţionalitate, prin articolul 61-1 din Constituţie, contenciosul constituţional francez are o nouă

faţă. Această nouă procedură, efectivă de la data de 1 martie 2010, vine să echilibreze controlul “a priori” de constituţionalitate,

rezervat autorităţilor constituţionale prevăzute în articolul 61 din Constituţie. Dezbaterea constituţionalităţii legilor, până atunci

limitată la legi înainte de promulgare, numai cu participarea autorităţilor publice, devine o dezbatere concretă, ridicată pentru

o lege intrată în vigoare, cu ocazia unui proces în faţa unui judecător ordinar, administrativ, judiciar sau financiar. Această

schimbare de atitudine referitoare la constituţionalitate, face din justiţiabil şi din consilierii lui, avocaţi sau consilieri, noii

actori ai contenciosului constituţional.

29. MAG�O�, XAVIER. – La QPC face au droit de l’Union: la brute, les bons et le truand = Excepţia deneconstituţionalitate faţă de dreptul Uniunii: aspecte pozitive şi aspecte negative. În: Revue française de droit

constitutionnel. – nr.84, 2010, p.761 – 791.

Dificil de găsit un exemplu mai bun de dialog între judecători decât cel dintre Curtea de Casaţie, Consiliul de Stat şi Curtea

de Justiţie pe tema compatibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate cu dreptul Uniunii. Acest dialog este cu atât mai stimulant

cu cât reaminteşte comentarii şi reacţii uitate, care încercau în van să găsească un adevăr în drept. Nici incompatibilitatea, nici

compatibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate cu dreptul Uniunii nu s-a impus, iar răspunsurile, câteodată la fel, câteodată

mai nuanţate, fac dovada incontestabilă a relativităţii interpretărilor, oricare ar fi înţelepciunea sau aura, nivelul şi/sau

notorietatea jurisdictiţională care se pronunţă.

30. PERRIER, JEA�-BAPTISTE. – La Cour de cassation et la question prioritaire de constitutionnalité:

de la réticence à la diligence = Curtea de Casaţie şi problematica constituţionalităţii: de la reticenţă ladiligenţă. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr. 84, 2010, p. 791 – 809.

Excepţia de neconstituţionalitate, aplicată de la 1 martie 2010, permite oricărui justiţiabil să conteste constituţionalitatea unei

dispoziţii legale. Această procedură presupune, pentru punerea în aplicare, un oarecare dialog între judecători. Analizând

primele decizii ale Curţii de Casaţie, putem constata o poziţie “gris” a acestei jurisdicţii, oscilând între reticenţă şi diligenţă.

Acest studiu, tematic şi cronologic, analizează jurisprudenţa Curţii de Casaţie în materie, încercând să pună în lumină aspectele

şi mizele diferitelor soluţii adoptate.

31. QUERMO��E, JEA�-LOUIS. – La “Fédération d’Etats �ations”: concept ou contradiction? =

Federaţia Statelor �aţiuni: concept sau contradicţie?. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr. 84,

2010, p. 677 – 692.

Ratificarea Tratatatului de la Lisabona şi punerea sa în practică au relansat chestiunea naturii politice şi juridice a construcţiei

europene. Simplul fapt al fuziunii Comunităţii cu Uniunea, asociată abandonului “stâlpilor” stabiliţi prin Tratatul de la

Maastricht, justifică interogarea, din nou, asupra a ceea ce a adus această schimbare. De când Jacques Delors, în anii 1980 a

calificat Comunităţile europene ca fiind “un obiect politic neidentificat”, niciun răspuns pertinent n-a fost adus acestei chestiuni,

afară de cea sugerată de fostul preşedinte al Comisiei europene sub forma expresiei “Federaţia Statelor naţiuni”.



REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ

32. HARAVO�, MICHÄEL. – Quel procès civil en 2010? Regard comparé sur l’accès à la justice civile

en Angleterre, aux Etats-Unis et en France = Ce fel de proces civil în 2010? Comparaţie între accesul lajustiţia civilă din Anglia, Statele Unite şi Franţa. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.4, 2010, p. 895-

929.

Acest articol îşi propune analiza accesului la acţiune civilă în 2010 în Franţa, în Anglia şi în Statele Unite. Bazându-se pe

studiile statistice disponibile în cele trei ţări, el pune în lumină unele caracteristici sociologice ţinând de justiţia civilă în ţările

“common law” şi de tradiţie civilistă. Analiza pleacă de la distincţia dintre proces şi audienţă, examinează declinul procesului

civil în Anglia şi în Statele Unite în favoarea aranjamentelor din umbra legii, înainte de întoarcerea la obstacolele accesului la

justiţia civilă, referindu-se aici la durata şi costul procedurilor.

33. LOISEAU, PIERRE. – Introduction furtive au droit civil innu = Discretă introducere în dreptul civilinuit. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.4, 2010, p. 1009 – 1020.

Au inuiţii un drept, sau drepturi? Întrebare delicată şi îndrăzneţ cel ce se încumetă s-o pună. “Cine a agăţat acest om acestei

săbii” ar fi întrebat Cicero. Dacă dreptul roman care vine în ajutor, şi dacă “toată ştiinţa dreptului pe care o utilizăm, se

raportează fie la persoane, fie la lucruri, fie la acţiuni” atunci această utilizare ar trebui să se verifice la nord de paralela de 50’.

Astfel inuiţii ar avea, fără îndoială, un drept civil – şi poate chiar un drept ...

34. PRADO, MAURICIO ALMEIDA. – Regards croisés sur les projets de règles relatifs à la théorie de

l’imprévision en Europe = Perspectivă asupra proiectelor de reguli referitoare la teoria impreviziunii înEuropa. În: Revue internationale de droit comparé. – nr. 4, 2010, 863-894.

Acest studiu face o comparaţie între proiectele care vizează ample reforme ale dreptului contractelor în Europa, referitoare la

“teoria impreviziunii”. Importanţa studierii acestor reguli în contextul unei schimbări majore în dreptul contractelor este dată

de faptul că ele joacă un rol important în sistemul juridic, stabilind punctul de echilibru între securitatea juridică şi echitate.

La nivel naţional, acest studiu analizează proiectele de reformă a dreptului şi obligaţiilor în Franţa şi în Spania, care au fost

propuse de guvernele respective. La nivel internaţional, acest studiu se concentrează pe două propuneri pentru Cadrul Comun

de Referinţă European: “the Draft Common Frame of Reference” (propus de Study Group on European Civil Code şi de

Research Group on EC Private Law) şi “Projet de Cadre Commun de Référence. Principes Contractuels Communs” (propus

de Asociatia Henri Capitant şi de către Societatea de Legislaţie Comparată.

35. SIMO�E�KO, VALE�TI�A. – Du respect du droit moral de l’auteur en Russie = Respectareadreptului moral al autorului în Rusia. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.4, 2010, p. 1021-1032.

A Patra Parte a Codului Civil rus, intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2008, a statuat codificarea legislaţiei referitoare la proprietatea

intelectuală în Federaţia Rusă. Obiectivul acestui articol este acela de a trasa sistemul de protecţie al intereselor morale ale

autorului aşa cum a fost el conceput de către părinţii codificaţiei recente. După ce au examinat prerogativele de ordin extra-

patrimonial acordate creatorilor de opere spirituale, autorul analizează indiciile reformei întreprinse asupra dreptului moral al

autorului şi mai ales principiul inalienabilităţii care a fost recent şi în mod expres consacrat de către legiuitorul rus.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL

ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE

36. ROUGEAU-MAUGER, CORRI�E. – Réflexion sur la nature juridique de l’action en justice du

ministre de l’économie en matière de pratiques restrictives de concurrence = Reflecţii asupra naturiijuridice a acţiunii în justiţie a ministrului economiei în materia practicilor restrictive de concurenţă. În: Revue

trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2010, p.653-670.

Acţiunea ministrului economiei, consacrată de art. L.442-6, III, alin. 2 din Codul comerţului este o abilitare pentru a acţiona

prin substituire sau o abilitate de a acţiona pentru apărarea interesului general? După ce s-au contrazis, judecătorii naţionali,

par a se orienta către cea de-a doua calificare, considerând această acţiune ca fiind autonomă, faţă de cea a victimelor practicii

anticoncurenţiale. Totuşi, dezbaterea ar putea fi dusă în faţa judecătorului european sau constituţional, deoarece, oricare ar fi

calificarea reţinută, textul actual prezintă carenţe în ce priveşte drepturile fundamentale atât procesuale cât şi substanţiale a

victimelor practicilor litigioase.

37. TELLER, MARI�A. – Les normes comptables internationales: la transparence en question = �ormelecontabile internaţionale: transparenţa pusă în discuţie. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique . – nr.4, 2010, p.671-679.

Din 2005, contabilitatea a început o veritabilă revoluţie teoretică şi practică prin adoptarea normelor internaţionale de informare

financiară, numite “normele IFRS”. Acestea dau un nou sens contabilităţii, facând din investitor un destinatar privilegiat al

informaţiilor. Ele sunt promisiunea unei informaţii moderne, un răspuns adaptat la noile întrebări ale ale pieţelor financiare;

ele au ca obiectiv şi relevarea delicatei provocări la transparenţă, într-o economie mondială marcată de mari scandaluri

financiare. Normele IFRS sunt ele la înălţimea unor asemenea ambiţii? Răspunsul va fi mai mult ca oricând nuanţat, după criza

financiară majoră în cursul căreia aceste norme au fost acuzate.



38. THÉRO�, JULIE�. – Réflexions sur la nature et l’autorité des décisions rendues en matière

d’admission de créances au sein d’une procédure collective = Reflecţii asupra naturii şi autorităţiihotărârilor date în materia admisibilităţii creanţei în cadrul unei proceduri colective. În: Revue trimestrielle

de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2010, p.635-651.

Jurisprudenţa demonstrează o anume incoerenţă a deciziilor date de judecătorul-comisar în cadrul procedurii de admitere a

creanţelor. Acest studiu propune o nouă analiză a activităţii judecătorului în materie, dar ţinând cont de caracterul relativ al

verificării. In absenţa contestării, judecătorul prezumează creanţa ca fiind exonerată de orice viciu care i-ar putea fi atribuit de

părţi în momentul deliberării. Orice altă cauză de iregularitate ar putea fi invocată după acest moment. Irevocabilitatea creanţei

indusă de autoritatea lucrului judecat nu mai este, deci, absolută. Invers, în materia refuzului, judecătorul constată creanţa ca

fiind atinsă de o iregularitate şi deci, trebuie considerată ca definitiv atinsă. Contrar a ceea ce sugerează Adunarea plenară, nu

este posibilă cererea de admitere în cursul unei noi proceduri.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�

39. BIAVATI, PAOLO. – L’avenir du droit judiciaire privé d’origine européenne = Viitorul dreptuluijudiciar privat de origine europeană. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr. 3, 2010, p.563-575.

În lumina noutăţilor introduse de Tratatul de la Lisabona şi al recentelor proiecte de texte intervenite în câmpul cooperării

judiciare în materie civilă, pare posibil de afirmat că tendinţa actuală a dreptului judiciar privat de origine europeană este

aceea de a se orienta către omogenizarea rezultatelor, mai degrabă decât către armonizarea regulilor.

40. BROBERG, MORTE� ; FE�GER, �IELS. – L’application de la doctrine de “l’acte clair” par les

juridictions des Etats membres = Aplicarea doctrinei “actului clar definit” de către instanţele statelormembre. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.4, 2010, p.861-884.

In acest articol se analizează maniera în care instanţele statelor membre ale Uniunii aplică doctrina “actului clar definit”. În

acest sens, se analizează legalitatea unui număr de factori luaţi în calcul de către jurisdicţiile naţionale în scopul aplicării

acestei doctrine. Aceştia includ voinţele părţilor în faţa instanţelor naţionale, pertinenţa diferenţelor existente între versiuni

lingvistice ale aceluiaşi act al Uniunii, importanţa care poate fi dată unei opinii diferite sau hotărârile diferite date de instanţele

altor state membre, etc. Se arată că mulţi dintre aceşti factori nu pot fi luaţi în considerare de către instanţele naţionale pentru

a defini existenţa unui “act clar definit”. Prin acestă analiză se urmăreşte aflarea răspunsului la întrebarea dacă nu este momentul

oportun pentru revizuirea doctrinei “actului clar definit” în chiar fundamentul ei.

41. FERRAUD-CIA�DET, �ATHALIE. – L’Union européenne et la télésanté = Uniunea europeană şitele-sănătatea. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr. 3, 2010, p.537-561.

Asimilarea noilor tehnologii de informare şi comunicare de către medicină, pune în discuţie chestiunea încadrării tele-sănătăţii

la nivel european. Instituţiile europene sunt în măsură să ia decizii în materie, în baza dispoziţiilor tratatului referitor la

realizarea pieţii interne şi protecţia sănătăţii publice, domeniu de competenţa statelor membre. Ca serviciu prestat de la distanţă,

tele-sănătatea este acoperită de principiul libertăţii totale a prestării, în schimbul unei remuneraţii. Dar proliferarea textelor

adoptate de U.E. nu are menirea de a clarifica înţelegerea subiectului, iar ipotezele responsabilităţii juridice sunt multiple în

ce priveşte numărul persoanelor interveniente (medic, pacient, bancă de date, producători, prestatori, intermediari, experţi

tele-consultaţi)

42. MARCIALI, SÉBASTIE�. – L’entrée en vigueur du Traité de Lisbonne et les garanties accordées à

l’Irlande et à la République tchèque = Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi garanţiile acordateIrlandei şi Republicii Cehe. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.4, 2010, p.885-925.

Urmare a dificultăţilor întâmpinate la ratificarea Tratatului de la Lisabona în Irlanda şi în Republica Cehă, aceste state au

obţinut garanţii din partea Consiliului European în care statele membre răspund dorinţelor şi preocupărilor lor, care uneori s-au

aplicat în acelaşi timp cu intrarea în vigoare, alteori a fost nevoie de o acţiune ulterioară a Consiliului European sau de

exercitarea puterii de revizuire formală de către statele membre. Efectele juridice ale acestor texte sau angajamente sunt uneori

greu de determinat. În realitate, ele evidenţiază dificultăţile analizei efectelor juridice al textelor politice, limitele metodei

interguvernamentale şi a logicii unanime pentru executarea revizuirilor ambiţioase ale tratatelor.



Cărţi recent achiziţionate deBiblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie indexată∗

1 – A�TO�IU, GEORGE ; BULAI, COSTICĂ. Dicţionar de drept penal şi procedură penală /

prof.univ.dr. George Antoniu; prof.univ.dr. Costică Bulai. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 952 p. –

ISBN 978-606-522-183-3 : 125,10 lei.

Cuprinde inclusiv termenii din noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală.

SUBIECT: drept penal; dicţionar explicativ;

81’374.3:343/A64

2 – CIOBA�U, ALEXA�DRU-SORI� ; CIOBA�U, A�A-MARIA. Deciziile Curţii

Constituţionale privind Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 : (2004-2009) / ed. îngrijită de

Alexandru-Sorin Ciobanu, Ana-Maria Irina Ciobanu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 550 p. –

ISBN 978-973-127-352-5 : 44,20 lei.

SUBIECT: Curtea Constituţională, decizii; Legea nr.554/2004;

342.4(094.8)/D26

3 – Codul muncii : cu modificările aduse prin Legea nr.40/2011 (în vigoare de la 1 mai 2011). –

Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 134 p. – ISBN 978-606-522-489-6 : 9 lei.

SUBIECT: Codul muncii; dreptul muncii; Legea nr.40/2011; Curtea Constituţională, decizii; recurs în interesul legii;

349.2/C60

4 – COSTI�, DORI�A MARIA. Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român / Dorina

Maria Costin. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 600 p. – ISBN 978-973-127-393-8 : 41,65 lei.

SUBIECT: drept penal; răspundere penală; persoană juridică;

343/C77

5 – DELEA�U, IO�. Prolegomene juridice : Studii şi articole / prof.univ.dr. Ion Deleanu. – Bucureşti

: Editura Universul Juridic, 2010. – 638 p. – ISBN 978-973-127-447-8 : 41,65 lei.

SUBIECT: puteri în stat; stat de drept; constituţie, revizuire; delegare legislativă; normă juridică; ficţiune juridică; C.E.D.O.;

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene; drept civil;

347/D28

6 – DELEA�U, IO�. Tratat de procedură civilă : Din perspectiva noului Cod de procedură civilă /

Prof.univ.dr. Ion Deleanu. – Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2010. – ISBN 978-606-8201-32-0.

Vol.

Volumul I / Prof.univ.dr. Ion Deleanu. – Bucureşti : Editura Wolters Kluwer. – 2010. – 936 p. – ISBN

978-606-8201-32-0 : 148,75 lei.

SUBIECT: drept procesual civil;

347.9/D28

7 – Drepturile copilului / Coordonatori : prof.univ.dr. Irina Moroianu Zlătescu, prof. Ioan Oancea. –

ed. a 2-a, revizuită. – Bucureşti : I.R.D.O., 2011. – 390 p. – ISBN 978-973-9316-90-3 : 15 lei.

SUBIECT: drepturile omului; drepturile copilului; drepturile tânărului; acorduri şi tratate internaţionale; drept european;

342.7/D82

8 – DUMITRU, MARIA. Regimul juridic al dobânzii moratorii / Maria Dumitru. – Bucureşti : Editura

Universul Juridic, 2010. – 522 p. – ISBN 978-973-127-367-9 : 35,70 lei.

SUBIECT: dobândă moratorie; creanţă bănească;

347.73/D93

9 – Excepţiile în procesul civil / Dumitru A.P. Florescu (coord.), Roxana Popa, Adrian Bordea. –

Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 592 p. – ISBN 978-973-127-412-6 : 50,15 lei.

SUBIECT: drept civil; proces civil; excepţie procesuală; excepţie de procedură; excepţie de fond;

347.9/F68



∗Lucrare realizată de Mihaela BORA, Consiliul Legislativ

10 – Explicaţii preliminare ale noului Cod penal / George Antoniu (coord.), Costică Bulai, Constantin

Duvac ... – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010-. – ISBN 978-973-127-374-7

vol.

Volumul I : (Articolele 1-52) / George Antoniu (coord.), Costică Bulai, Constantin Duvac ... – Bucureşti:

Editura Universul Juridic. – 2010. – 550 p. – ISBN 978-973-127-375-4 : 58,65 lei.

SUBIECT: noul Cod penal;

343/E97

11 – FLORESCU, DUMITRU A�DREIU PETRE ; POPA, ROXA�A; ROTARU, MO�ICA.

Controlul entităţilor publice / Dumitru A. P. Florescu; Roxana Popa; Monica Rotaru... – Bucureşti : Editura

Universul Juridic, 2010. -900 p. -ISBN 978-973-127-421-8 : 67,15 lei.

SUBIECT: control financiar; Curtea de Conturi; Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; Garda financiară; protecţia muncii;

347.73/F68

12 – IO�ESCU, CRISTIA�. Constituţia României comentată şi adnotată cu dezbateri

parlamentare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale : Titlul III, Capitolul I – Parlamentul / prof. univ.

dr. Cristian Ionescu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 390 p. – ISBN 978-973-127-386-0 : 29,75 lei.

SUBIECT: Constituţia României; Curtea Constituţională, decizii;

342.4/I-68

13 – PARASCHIV, MIHAELA. Prezumţiile în materie civilă; Prezumţiile legale absolute şi

prezumţiile simple : Practică judiciară / Mihaela Paraschiv. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 296 p. –

ISBN 978-606-522-298-4 : 26,10 lei.

SUBIECT: drept civil; prezumţie; prezumţie de nevinovăţie; practică judiciară;

347/P33

14 – PARASCHIV, MIHAELA. Prezumţiile în materie civilă; Prezumţiile legale relative : Practică

judiciară / Mihaela Paraschiv. – Bucureşti : Editura Hamangiu, 2011. – 362 p. – ISBN 978-606-522-299-1 :

29,70 lei.

SUBIECT: drept civil; prezumţie; prezumţie de nevinovăţie; practică judiciară;

347/P33

15 – POPA, IO�. Consiliul Superior al Magistraturii – de la succes instituţional la eşec funcţional /

Ion Popa. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2011. – 280 p. – ISBN 978-973-127-521-5 : 25,50 lei.

SUBIECT: Consiliul Superior al Magistraturii;

34/P79

16 – POPESCU PETROVSZKI, DIA�A MARILE�A. Statutul funcţionarilor publici din România

şi din Uniunea Europeană : principii, drepturi şi obligaţii / dr. Diana Marilena Popescu Petrovszki. –

Bucureşti : I.R.D.O., 2011. – 528 p. – ISBN 978-973-9316-91-0 : 25 lei.

SUBIECT: statut; funcţionar public; funcţionar public internaţional; funcţionar comunitar;

341.217(4)UE/P60

17 – Rapport public 2010. Activité juridictionnelle et consultative des juridictions administratives /

Conseil d’Etat. – Paris : La documentation Française, 2010. – 448 p – (Études et documents ; 61). – ISBN 978-

2-11-008152-0 : 20 lei.

SUBIECT: Franţa; Consiliu de Stat; raport; jurisdicţie administrativă; activitate jurisdicţională;

342.525/R25

18 – Rapport public 2010. L’eau et son droit / Conseil d’Etat. – Paris : La documentation Française,

2010. – 582 p. – (Études et documents ; 61). – ISBN 978-2-11-008153-7 : 20 lei.

SUBIECT: Franţa; Consiliu de Stat; raport; dreptul mediului;

342.525/R25

19 – Règlement de l’Assemblée �ationale. – Paris, 2010.- 312 p. – ISBN 978-2-11-129045-7 : 15 lei

SUBIECT: Adunarea Naţională, regulament; Constituţia franceză; Adunarea Naţională franceză; parlament; Franţa;

342.53/R39

19 – RISTEA, IO�. Termenele în procedura penală română / dr. Ion Ristea. – Bucureşti : Editura

Hamangiu, 2011. – 116 p. – ISBN 978-606-522-391-2 : 17,10 lei.

SUBIECT: drept penal; drept procesual penal; drept comparat european;

343.1/R57

20 – ROŞU, A�GELICA. Medierea – mijloc alternativ de soluţionare a litigiilor comerciale inter -

naţionale. Medierea în România / Angelica Roşu. – Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2010. – 472 p. –

ISBN 978-973-127-259-7 : 33,15 lei.

SUBIECT: mediere comercială internaţională; litigiu comercial internaţional; drept comparat;

316.48/R81



21 – Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene : actualizat 1.04.2010 / dr. Diana Ungureanu

(coord.). – Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2010. – 354 p. – ISBN 978-973-115-691-0 : 11,94 lei.

SUBIECT: Uniunea Europeana; Tratat UE;

341.217(4)UE/T81

22 – VEDI�AŞ, VERGI�IA. Orgii procedurale / Verginia Vedinaş. – Bucureşti : Editura Universul

Juridic, 2011. – 90 p. – ISBN 978-973-127-486-7 : 7,65 lei.

SUBIECT: neconstituţionalitate;

34/V40

23 – VRABIE, GE�OVEVA. Le régime politique et constitutionnel de la Roumanie post-

décembriste : Études / Genoveva Vrabie ; pref. Elena Simina Tănăsescu. – Iaşi : Institutul European, 2010. –

450 p. – ISBN 978-973611-720-6 : 25 lei.

SUBIECT: regim politic; Curtea Constituţională; parlament; Constituţia României;

32/V93



Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711

Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Maria Luiza Manea

Mihaela Bora

Lucica Violeta �iculae

� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii

personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178

Atribuţiile şefului de stat în cadrul regimului ... · guvernare, iar Guvernul este obligat să...

Documents

Transcript of Atribuţiile şefului de stat în cadrul regimului ... · guvernare, iar Guvernul este obligat să...