TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc...

70
TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ ROG SĂ PARDONAŢI... Dialoguri cu antracte Casa Editorial-Poligracă Bons Ofces Chişinău, 2008

Transcript of TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc...

Page 1: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE

Pavel PROCA

MĂ ROG SĂ

PARDONAŢI...Dialoguri cu antracte

Casa Editorial-Poligrafi că Bons Offi cesChişinău, 2008

Page 2: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

3

JAN... CĂPITAN DE SCENĂ

Cel care va avea răbdare pentru a străbate – de la Ioas („Al no-uălea cucernic”) până la Pristanda („O scrisoare pierdută”) – alături de actor drumul prin „sihla” scenei va putea întrezări, spre sfârşitul de carte, ÎNTREGUL acestui singular actor. Discret întotdeauna cu lumea sa personală, zgârcit în mărturii despre „corvoadele” creaţiei, descoperit cam pe jumătate de regizori şi critici, acest „grui de om” al scenei noastre ne-a DĂNUIT, în cei 60 de ani ai vieţii lui, 33 de ani de teatru.

Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb şi vă întreb: ce gândeau, oare, la început de carieră şi ce gândesc, oare, la mijlocul carierei partenerii şi spectatorii despre artistul „cu gândul zi şi noapte la datorie”?; cum îl „probau” atunci şi cum îl „pipăie” acum regizorii pe veşnicul „baga-bont” printre roluri?; ce scriau pe timpuri şi ce scriu astăzi cronicarii despre „vasalul bontaş” al trupei „Satiricus”?; ce a rămas în memorie, referitor la personajele sale şi ce a avut de înfruntat „bampirul” ram-pei, luându-se la trântă dreaptă cu eroii săi – 40 de indivizi scrijeliţi pe scândura scenei?

Cel care va avea răbdare să meargă, cot la cot, cu „poliţaiul fame-liei mari şi renumeraţiei după buget mică” va avea prilejul, în fi nal, să-l bată amical pe umăr şi să-l consoleze: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl fl ămând...” Şi Jan Cucuruzac – nume ce se trage din „cucurujii de brad” (se vede, că un strămoş a coborât din munţi în câmpia Sorocii) – e „mereu fl ămând”. Flămând de roluri. Aşa i-i misia... să am pardon!

VOLUM FINANŢAT DE

TEATRUL SATIRICUS I. L. CARAGIALE

ŞI DE VLADIMIR FILAT

CZU 792.071.2

M 11

Ediţie îngrijită de Ion Diviza

Coordonare: Victoria Cazacu

Procesare computerizată: Lilia Cotorobai

Tehnoredactare şi copertă: Mihai Sava, Simion Coadă

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Mă rog să pardonaţi... : Dialoguri cu antracte / Teatrul „Satiricus Ion

Luca Cargiale”; ed. îngrijită de Ion Diviza. – Ch.: Bons Offi ces, 2008. – 138 p.

1000 ex. ISBN 978-9975-80-163-8

792.071.2

Casa editorial-poligrafi că Bons Offi cesBd. Gagarin nr. 10, telefon: 500 895, 500 577

ISBN 978-9975-80-163-8

Page 3: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

4 5

PREDISLOVIE ARHAICĂ

Pentru eroul cărţii mele actoria nu este, pur şi simplu, „o foncţie”. E un produs, cu semnul calităţii, al Teatrului „Satiricus I.L.Caragiale”, deşi a jucat, destul de mult, şi la „Vasile Alecsandri”, şi la „A.S.Puşkin”, şi la „Moldova-Film”. A ajuns (fără a fi împins de „mâini păroase”) pe piscul carierei actoriceşti anume în trupa lui „Nenea Iancu”, fi ind – alături de Sandu Grecu, Ion Diviza, Mihai Curagău, Valeriu Cazacu, Ion Popescu, Gheorghe Cincilei – unul dintre fondatorii acestui „tânăr şi ferice” co-lectiv. Nedeprins cu „fi neţurile la modă”, nu se consideră „retrograd” din cauză că joacă, de ani de zile, comedii, farse şi satire (Ion Finteşteanu, Dem Rădulescu, Grigore Vasiliu Birlic, Toma Caragiu, Amza Pellea, Constantin Constantinov, Mihai Ciobanu, Dumitru Caraciobanu... ce jucau?). Dotat cu spontaneitate şi „replică cu draci” e un artist „imediat observabil” şi pe scenă, şi pe stradă, şi la... pescuit. E un antiromantic prin structură şi modul autentic de a gândi şi a fi , pribegind din rol în rol cu improvizaţiile (mereu altele!) în „raniţa de mareşal”.

Acest coşcogeamite „Ac de Cucuruz” e o imensă provocare. O con-tinuă incitare pentru regizori, parteneri, spectatori. Îl poate juca (cu ace-laşi succes!) pe Guliver şi pe Statu-Palmă-Barbă-Cot (de se găseşte vre-un regizor zărghit să-i încredinţeze aceste roluri). Pare greoi, molatic, neîndemânatic pentru cei care încă nu bănuiesc că e bucşit – din creştet până în tălpi – cu argint viu (împrumutat de la colegul Curagău, dacă-i dăm crezare lui Ion Diviza). Interpret al chipurilor „celor mai trăznite”, natură complexă de comedian-fatal, Jan e un veritabil „povestitor-min-cinos” şi o autentică „balenă” (nu rechin!) a teatrului de satiră.

Prin Jenică (cum îl dezmierdau părinţii) râsul şi voia bună şi-a găsit „naşul sturlubatic” şi actorul nu se sfi eşte să delecteze „selectul audi-toriu boemist” cu „bijuterii hazoase”. Publicul, la rându-i, nu întârzie, nici pentru o clipită, să-i aplice „lovituri mortale de aplauze”. Se împacă şi se înţeleg ca amnarul cu iasca. E un interpret care nu „suge sângele boborului” (pardon – al spectatorului!) şi nu moţăie pe scenă (precum

e „misia” celor din parlament), cu toate că „bietul actor nu are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul”. Greu de tot, cucoane spectator... încă nu-i „prăpădit de ostenit”, rolurile încă nu l-au obosit (dar vin tot mai rar şi mai rar: de ce oare, domnilor re-gizori?), scena nu l-a plictisit. Bunul-simţ de a nu se juca pe sine „vine numaidecât momentan” şi toate personajele sale, ca şi interpretul lor, trag greu la cântar. „Sminteala” jocului e molipsitoare pentru Jan: jocul fi ind imprevizibil – de la bufonadă şi grotesc la serios şi foarte serios – confi rmând legea nescrisă că un rol, făcut gospodăreşte, poate con-duce, prin labirintul culiselor, pleiada de actori dedaţi, cu trup şi sufl et, miracolului scenei. Jan face parte din această pleiadă.

Actorul de la Şerbaca (sat afl at azi sub apele Prutului) cunoaşte re-gulile „circulaţiei scenice” precum boţul de mămăligă îşi cunoaşte bli-dul cu brânză. Fără râs, spunea un critic serios, teatrul este ameninţat de moarte spirituală. Jan ne face viaţa „amar de frumoasă”, smulgând din spectatori rafale de hohote „înrouate cu lacrimi”. Important pentru el nu e faptul că-i place sau nu-i place ceva, ci faptul că există aievea ceea ce îi place ori nu-i place. Râsetul său e un act polemic (curat polemic, mu-siu!), ca şi textele lui Ion Luca Caragiale, care nu au fost o povară pen-ste puterile sale (a debutat în Caragiale, susţinut regizoral de regretatul Valeriu Cupcea, în rolul lui Iancu Pampon, pe scena bălţeană, hăt în veleatul 1978). Şi primul mare succes tot de la teatrul „Vasile Alecsan-dri” i se trage: Egor-lipovanul din „Doi morţi vii” (în regia regretatului Anatol Pânzaru) a ridicat sala teatrului „A.P.Cehov” în picioare în luna mai 1977: „Nazad, padleţ, ni boisea, duşinca, vseo haraşo!...”

Să-i mai trăsnească prin minte tovarăşului Nikolai Bondarciuk că acel „Net! Net! Net!” al său, răcnit cu furie oarbă la c.c. împotriva grafi ei latine, e o parodie anemică a republicii lui Cucuruzac: „Zic po-lipovanţki – niet, niet şi încă o dată niet!”. Iată aşa, oameni buni, intră (fără să-şi dea seama!) cârmacii noştri în istoria noastră. Statul n-are idee de ce face actorul în teatru, îi cere numai „datorie” şi el, actorul nu statul, nici nu îndrăzneşte „să se mai roage la guvern să-i mărească leafa, că se prăpădeşte de tot... nu se aşteaptă de la dumnealor la o protecţie, că e şi el om de credinţă, curat credinţă – să trăiţi!”

Page 4: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

6 7

Jan stă la pânda rolului (precum Sandu Grecu la pânda primarilor), transformând mostra în stil şi stilul în şcoală satirică. Încearcă şi ade-sea reuşeşte să „pună emoţie” în gest şi mimică. Lucru mare, dom’le, pentru un actor de comedie! E aproape imposibil să-l ghemuieşti între hotarele unui singur gen teatral din cauza că nu se lasă „înrobit” de canoane pietrifi cate. Actor „cu o singură faţă” în viaţa de toate zilele, pe scenă are o sumedenie, aidoma miticului Yanus. Dar nu feţe de împrumut, ci feţe găsite în chinuitoare căutări, adulmecate de propriul talent. Nu caută fasoanele şi modelele cu opaiţul. Zorzoanele scenice conduc la incomunicabilitate, la lehămătuire, iar plictiseala (mai ales cea colectivă) e un total dezastru pentru dânsul şi felul său de a trăi pe scenă. De aceea joacă, de ani de zile, comedie serioasă.

E un mare risc să joci comedie. La „comédie râsul trebuie să fi e ne-bun şi actorul lucid”. Şi Jan e lucid. Dotat din faşă (o faşă cât un „lăicer cu dame”) cu simţul ridicolului, e atras orbeşte de „pitorescul necu-noscuţilor foarte cunoscuţi”. De universul ironic „magnum mophtologi-cum”. Şi nu comite roluri „cu înălţimi modeste şi depresiuni calme”. Nu face cu ochiul la public – pe scenă vede doar partenerii. Nu se luptă cu paloşe de cherestea pentru a fi original. Tipajul lui Jan e originalitatea lui Jan. Nici nu călătoreşte, plin de sine, printre premii, trofee şi medalii. Ele îl găsesc pe dânsul, nu el le caută pe dânsele. Jenică nu-şi sprijineşte căpuceanul (o coşcogeamite moacă din basme) în mâini pentru a arăta gurilor-cască că e ticsit cu „idei geniale”. Se conduce după povaţa unui fi losof, rătăcit în internet: „Niciodată nu poţi spune atât cât gândeşti, iar cultura e ceea ce ştii după ce ai uitat totul”. Pentru dânsul conţinutul importă şi nu ambalajul sclipitor. Când îşi scoate, pe îndelete, ceasorni-cul de buzunar şi-l cercetează pe ambele părţi (unde, naiba, s-a găvozdit ciferblatul?), socoate şi drămuieşte în minte o habă de timp, ai impresia că nu ora o să-ţi spună, ci sfârşitul lumii. Potopul...

Grea misie, misia de actor... Ce mai una alta: bampir! Ce-i aia bampir, coane Pristanda? Ştiţi! Cum să nu ştiţi? Tocmai dumneavoas-tră să nu ştiţi? Eroul lui Caragiale în teatrul lui Caragiale? Baliverne, musiu Cucuruzac...

CU SUFLETUL ÎN PALME

Actorul din iscodirea mea naşte hazul şi necazul. Le poate porni şi urni, şi opri după bunul plac. Dacă are dispoziţie, desigur şi vrea să facă acest lucru. Poate asculta în el şi în interlocutor un răscolitor monolog al amintirilor şi se poate înrola într-un dialog bizar în timp şi spaţiu. Dacă pe lângă dispoziţie mai are şi un „partener de vorbă”, gu-raliv şi gură-spartă ca o moară stricată. Acest artist ştie să manevreze energiile şi să stopeze melancoliile. Şi viceversa. Poate fi o carte vie în viaţă – interpretul de pe scenă fi ind doar „coperta” care o înveleşte şi o apără de intruşi. Stilul acestui frumos-urât (categorii estetice!), masiv-pitic, năvalnic-statornic, dur-paradoxal actor – turmentat de aromele tari ale umorului, de tăcerile cătrănite ale tristeţii, de mag-netismul care îl atrage şi ne atrage – stilul lui, după cum spuneam, e viaţa lui. Dar nu răcneşte în gura mare: „Teatrul este viaţa mea!” (a auzit cineva pe un călău, lăudându-se: „Securea este viaţa mea cu care curm viaţa altcuiva”?).

Din real, din A FI, gândeşte tot în real, dar în A NU FI. O mare dilemă a lui şi a noastră. A dobândit atenţia generală, a stârnit curio-zitatea (nu de mahala!), a provocat admiraţia (şi invidia) cu mijloace simple, „ţărăneşti” şi cu trăiri autentice. A avut (şi mai are!) destule momente de durere PRIN care a trecut cu greu, dar PESTE care a păşit uşor. La prima vedere. Incredibil dar adevărat. Datorită princi-piului său: din caznă se nasc lucruri adevărate, fericirea e trecătoare, necazul e de durată. Teatrul îl vindecă. Îl molipseşte. Îl torturează şi-l ocroteşte. Pentru dânsul SPECTATORUL sfi nţeşte locul.

Când veni timpul să editeze, Sandu Grecu şi Ion Diviza, o căr-ţulie şi despre „fi ul cucuruzului de brad”, „vinovatul” m-a ales pe mine „autor de letopiseţ”. Am căzut cu greu de acord. Dar, recunosc, mi-a fost cam frică să mă „pun în poară” cu dânsul. Mă temeam (şi mă tem!) că nu voi fi în stare să spun despre el ceea ce ar fi dorit el să spu-nă despre dânsul. Poftim: chiar de la bun început am încurcat iţele... Drăcoasă situaţie. Încâlcită de-a binelea. Dar, după mai multă codeală

Page 5: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

8 9

şi chibzuială, „am bătut palma” (nu e vorba de onorariu!). Fie ce-o fi . Zămislim, în doi, o carte-dialog. Cu întrebări şi răspunsuri. Nu întot-deauna deştepte. Fără a ţine cont, cu stricteţe, de cronologia matema-tică a fi rului anilor şi datelor. Sărim de la un veleat la altul. De la un gând la altul. Păstrând, „cu străşnicie”, doar caleidoscopul amintirilor năstruşnice. De tot soiul. Plăsmuim un monospectacol fără scenă. Cu un individ ascuns în „cuşca sufl eorului”. Odată ce unul e ascuns – e monospectacol...

– Ce zici, Jan, de ideea mea?– Îmi cam place... Dar ce-i cu acel „Jan... căpitan de scenă”?– Unde ai început cariera artistică?– La Bălţi... Ai uitat?– În care teatru?– „Vasile Alecsandri”.– Legenda „Dan, căpitan de plai” cine a scris-o?– Nu mă lua în căruţă, te rog...– Nu te iau. Mi-am permis şi eu o parafrazare, ca să zic aşa...– Dacă-i parafrazare – îs de acord!– Ai „amintiri din copilărie”?– Am... Cine n-are? Dar nu vreau să ne luăm la întrecere cu Ion

Creangă.– Cine ţi-a spus nărozenia asta?– Atunci, la ce-ţi trebuie amintirile mele?– Nu ţi-am spus că scriu o carte?– Scrie-o. Ce am eu cu scrisul tău? Tu ai ceva cu rolurile mele?– Nu te zborşi. Hai să continuăm „interogatoriul”. Mai ai ceva

amintiri?...– Mai am. Zestrea mea sentimentală, fondul principal de amin-

tiri, pe care îl ocrotesc cu străşnicie de cerber, ar putea fi şi al tău, Pavele, dar să nu mă zăhăieşti. Să nu umbli cu fofârlica că nu-ţi poves-tesc nimic. Eu îmi pun sufl etul în palme şi tu nu cumva să scuipi în ele (adică în palme), altminteri...

– Îţi înşfaci păpuşile şi te duci acasă?– Nu eu, tu te duci acasă, la Bălţi.L-am înţeles „de sus până jos”. Nici nu-mi trecuse prin scăfârlie

scârnăvia cu scuipatul. Nici artistul nu avusese în vedere asemenea bădărănie din partea-mi. A fost, pur şi simplu, „o abatere lirică”. O improvizaţie incitantă la începutul acestui dialog neteatral (cele tea-trale au loc doar pe scenă). Fac o pauză şi iau apă în gură. Deşi nu-s împotrivă să iau şi „ceva mai tare”. Adică să turnăm în cupa aminti-rilor o licoare pe potriva „lăzii cu evocări”. Mi-a dat de înţeles, înghi-ţind în sec, că nici el nu ar fi contra, dar lăsăm „udatul” pentru fi nalul descusutului.

– Ce ai dori să te întreb din start? – Ceva...– Ce-i pentru tine actoria (originală întrebare!)?– O meserie de disciplină. Ca milităria, să zicem. Dar nu mili-

tăria cazonă a lui moş Teacă. În teatru trebuie să fi i în stare să faci un lucru când ţi se cere, nu când ai poftă. Poftele îs pentru petreceri. Să faci ce vrea regizorul, nu ce-ţi trăsneşte prin cap. Regizorul e mareşal şi nu te poţi pune în poară cu epoleţii lui. E cam banală „teoria” mea, dar corespunde adevărului. Cred că un actor bun nu poate fi numai „tehnic”. Emoţia costă multe părăluţe pe scenă. Îmi place, nu ascund, tehnica interpretativă. Face parte din arsenalul actoricesc. Or, prima-tul, nu e al tehnicii.

– Nu te opri, că vorbeşti ca din carte.– Am şi olecuţă de carte, dacă te interesează...– Am şuguit...– Şi eu la fel. Îmi plac regizorii „care mor în actori”. Le dau

spaţiu de libertate creativă. Nu-i încorsetează în mizanscene plăzmu-ite acasă. Şi-mi displac directorii de scenă care-şi montează opurile cu actori „convenabili şi confortabili”. În stare să se dezică de actori talentaţi, cu idei, în favoarea cabotinilor ascultători. Îndeplinitori de porunci scenice. Îmi place să fi u vasalul regizorului şi nu-mi place să

Page 6: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

10 11

fi u sluga lui. Din păcate, mai există destui „argaţi” pe scenele noastre. Eu nu fac parte din tagma lor.

– Serios?– Foarte serios! Spunea, nu ştiu cine, că actoria este o profesie

„cu draci” care se şi mai fură: te-ai dus la un spectacol bun, ai aplau-dat câţiva actori buni şi ai împrumutat de la ei ceva bun. Când spun „a fura” nu am în vedere „a copia”. A imita, a mima, „ strâmba”, cum se spune la ţară. După un spectacol „acătării” îţi rămâne ceva în sufl et şi când îţi trebuie (la gât îţi trebuie!) – apare la iveală din subconştient. E o experienţă controlată pe scenă. Şi în viaţă.

– Pe scena cărui teatru?– Pe scenele tuturor teatrelor unde mi-a fost dat să joc. Unde am

avut acest mare noroc...– La „Satiricus Ion Luca Caragiale” te simţi ca acasă sau casa

ţi-i „Satiricus Ion Luca Caragiale”?– Aici, pe strada „Mihai Eminescu” nr.55, am ajuns, după multe

peripeţii, împreună cu foştii mei parteneri de la „A.S.Puşkin”. Cu Mi-hai Curagău, Valeriu Cazacu şi Sergiu Finiti, care a venit, ce-i drept, mai târziu decât noi. Pot spune că am ajuns, cu Doamne ajută, la cel de-al doilea „respiro” teatral (care, se întâmplă, să fi e mai fecund de-cât primul). „Satiricus Ion Luca Caragiale” ne-a dat nu doar siguranţă. Ne-a transmis şi o energie vitală. Un fl ux suplimentar. O transfuzie de sânge proaspăt.

– Pentru mine a fost o alegere nimerită „Satiricus Ion Luca Ca-ragiale”.

– Numai pentru tine?– Nuuu... Cred că pentru noi toţi. Destui colegi de-ai mei s-au

pierdut deja în uitare... Din simplu motiv că nu au avut unde juca. Sau joacă de la ocazie la ocazie în teatre de ocazie.

– Constantin Adam joacă la „Eminescu”. Vitalie Todiraş şi Anatol Burlacu joacă la „Alecsandri”. Margareta Nazarchevici e apla-udată la „Mateevici”...

– Excepţii. Ceilalţi unde-s? Că am fost mulţi...

– Ştiu eu?– Nici eu nu ştiu. Un actor neremarcat e ca o epavă: de plutit

pluteşte, dar mai mult încurcă marinarii decât ajută navigatorii. Cred că-s puţin maximalist, însă îmi dau dreptate. Adeseori dăm cu picio-rul în talente. Noi dăm, nu străinii. Regretatul Valeriu Cupcea la nu-mai cincizeci şi ceva de ani rămăsese fără scenă. Cu două luni înainte de vârsta sexagenară s-a dus în lumea celor drepţi. O lume strâmbă l-a izgonit într-o lume dreaptă. Asta, oare, să fi e soarta noastră? Şi acesta, din nefericire, nu e unicul exemplu, Pavele.

– M-ai pus cu botul pe labe...– Nu eu te-am pus. Realitatea autohtonă.– Treci la ceva mai vesel.– Trec. Comedia...– Aşa îmi placi! Dă-i cărbuni cu comedia (cacofonia îmi aparţi-

ne)!– Comedia a fost şi continuă să fi e o şcoală foarte dură şi foarte

efi cientă pentru mine. O fac cu plăcere şi durere: trebuie să fi i impre-sionant şi când provoci râsul, şi când provoci plânsul. Jucând satiră (de bună calitate!), am învăţat să mă „hlizesc public”. Nu „la public”. Pricepi diferenţa?

– Oleacă...– E un lucru absolut necesar profesiei mele. Nici în spectacolele

cu probleme grave nu trebuia să lipsească voia bună. Surâsul e speran-ţa noastră. A actorilor şi a spectatorilor.

– Şi a criticilor.– Dacă zici... Teatrul nu se poate face „cu plictis” pentru că

atunci, vrei nu vrei, transmiţi plictiseală. Personal, mi-i greu în teatru doar atunci când el devine „urât”. Nu e vorba de categoria estetică. E vorba de monotonie. Când teatrul devine slut şi hâd – taie poala şi uş-cheşte-o cât e lucru cu cinste. Pentru mine râsul şi hazul (şi necazul!) sunt producători de energie pozitivă. Şi, în mod special, de viaţă. Nu râde într-un dinte, colega! Nu mă refer la „patetica subiectivă” precum

Page 7: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

12 13

citisem pe internet. Mă refer numai şi numai la persoana mea. Nu am devenit plicticos?

– Încă nu.– Recunosc, că am venit la întâlnirea cu tine după o pregătire

prealabilă destul de serioasă.– Se vede, se simte, se aude.– Nu ar fi rău să audă şi alţii.– Vor auzi. Odată ce te aplaudă pe scenă, de ce nu te-ar aplauda

şi într-o carte de „confesuiri”?– Ei lasă... Nu mai spun eu chiar tot ce am în minte şi în sufl et.– Datoria mea e să te provoc.– Provoacă-mă. Provocările-mi plac. Dar mă mai gândesc în si-

nea mea: nu-s din cale afară de „fi losof” în relatările mele?– Nu. Spui nişte adevăruri cunoscute, ştiute de mulţi, discutate

în culoare şi fumoare şi apoi uitate. Tu le reînvii. Le spui făţiş.– Dacă-i aşa – mergem mai departe.– Mergem, de ce să nu mergem? Nu ai spus tu că nu-ţi doreşti o

monografi e şi nici un studiu academic, ci o „carte vie”? S-o înviem, deci...

– Continuând dialogul de la coadă spre cap.– Atunci continuăm cu actoria. Copilăria, adolescenţa, maturi-

tatea o lăsăm pentru mai apoi...– Cum, adică, trecem şi peste „maturitate”? Mă crezi bătrân cu

totul?– Am spus eu una ca asta?– Ai făcut o aluzie...– Ţi s-a năzărit. Ce-i cu actorul şi actoria?– Actorul, cred eu, trebuie pus în valoare cu orice preţ (actorul

bun) pentru că lumea vine la teatru, în primul rând, să vadă actorii. Regizorii, dramaturgii, scenografi i – fără supărare! – stau pe locul doi. Dacă nu mă crezi – întreabă publicul. Şi noi, actorii, primim de la „această lume” exact atât cât îi dăm. Nici mai mult, nici mai puţin. Să nu ne face iluzii: „Încasăm” de la spectatori taman atât cât reuşim să

transmitem, emoţii şi energetică, timp de două ore. Două ore de du-rata unei vieţi. Sau unor vieţi. De zeci de ani caut această enigmatică „transmitere”, năzuind să mă dizolv, până la urmă, în ea.

– Repetiţiile îţi plac?– Depinde...– De ce? De cine?– De ce repet şi cu cine repet.– Cunoşti povestea repetiţiilor la fi lmul „Fuga” după Bulgakov?

Secvenţele de la Paris între regretaţii Mihail Ulianov şi Evghenii Ev-stigneev?

– Auzisem ceva, dar nu-s convins că e ceea ce ai tu în vedere.– Povestea Vladimir Naumov, unul din regizorii peliculei. Ulia-

nov e actorul repetiţiilor nesfârşite. Evstigneev e actorul improvizaţi-ilor nesfârşite (corect spus: erau!). Ambii – veritabili „monştri sacri”. Repetă scena din salonul parizian al lui Paramon Korzuhin. Ulianov e încântat şi, după fi ecare „dublă”, joacă tot mai bine şi mai bine. Parte-nerul lui s-a plictisit şi, după fi ecare „dublă”, joacă tot mai a lehamite. Ce-i de făcut? Naumov îl expediază pe „Paramoşa” la fumat, deve-nind partenerul generalului Cearnota. Repetă jumătate de zi. Ulianov e în culmea „catharsisului”. A dibuit cele mai mici detalii ale rolului: „Unde-i Jenea? Adă-mi-l să-l fac zob!” Regizorul îl pofteşte pe Ev-stigneev. Acela intră costumat, machiat, cu trabucul în dinţi: „Te-ai săturat de repetiţii, Mişa? Hai să ne pupăm. Motor!” A ieşit o scenă splendidă, aplaudată în lumea întreagă.

– E un fi lm super, cum ne exprimăm astăzi. În genere, o con-fruntare dintre doi actori este şi un DUEL şi un DUET. Am „duelat” şi eu destul şi, sper, să fi fost un bun „duelist”. Dar şi un bun „duetist”. Nu mă laud, ţi-o spun doar ţie. Toţi actorii cad, pe rând, în capcana „de a se arăta”. Şi aici nu e vorba de egoism sau provincialism. E mreaja profesiei. Vrei să arăţi mai mult decât poţi şi atunci, inevita-bil, capcana te înghite. Am trecut şi eu prin acest pericol. Azi nu mă mai paşte, nu mă mai ameninţă „primejdia tinereţii”. Am experienţă destulă. Călcând prin străchini, m-am dezbrăcat de „vedetismul de

Page 8: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

14 15

tarabă”. Şcoala, practica pe diferite scene, cu diferiţi regizori şi par-teneri mi-a deschis calea spre spectator. Care, la rându-i, este un fi del „duelist” al meu (spectatorul). Şi un partener care încă nu m-a trădat şi pe care nu l-am trădat. Râdem împreună de ani de zile...

– Cum te descotoroseşti, Jan, de „zorzoane şi ţărţămuri” sceni-ce?

– Liviu Ciulei, mi se pare, scria că e nevoie de „un ochi rău” la repetiţii. Ochi care să-ţi spună pe şleau ce gândeşte despre tine. Chiar de n-o să-ţi ticnească spusa. Am avut noroc de astfel de „ochi” (să nu fi e cu deochi!) şi când simt că nu-l am la îndemână, eu însumi încerc să fi u „ochiul al treilea”. Altfel devii „mare şi tare” într-un cerc restrâns de spectatori-cumetri. Privirea autocritică înseamnă foarte mult în meseria noastră.

– Vii la repetiţii fl uierând? Plin de voie bună? Încântat de ce te aşteaptă pe scenă?

– Hooopppaaa... M-ai pocnit în scăfârlie! Cele mai teribile sen-timente pentru mine sunt clipele când trebuie să mă duc la repetiţii şi nu vreau să mă duc la repetiţii. Nu am „pohtă”. Nici în ruptul capului. Motivul şi cauza? Foarte simple: regizorul, în loc să mă înveţe ce nu trebuie să fac, mă dăscăleşte, ca pe un copleş, ce trebuie să fac. Nu e un joc de cuvinte. E un principiu. Ce trebuie să fac ştiu şi fără regi-zor. Ştiu, dar „încă nu ia foc”. A cui să fi e vina? Posibil a mea... Dar nu doar a mea. Căutând, cot la cot, cu regizorul „vinovatul” – găsim, cot la cot, spectacolul. Găsim rolul. Dacă regizorul moare în actor, actorul trebuie să moară în spectator. Aşa crede Jan Cucuruzac. Cine crede altfel, nu are decât să-şi scrie propriile memorii. Baftă!

– Să însemne asta că regizorul e o povară pentru tine?– Nuuu... Unul fără altul nu pot vieţui în teatru. Pur şi simplu

directorul de scenă nu trebuie să fi e un ”preot” al scenei. Nu trebuie s-o facă pe sacerdotul dacic. Mai degrabă, cred eu, el e un „dascăl”. Un înţelept. Un augur. Prefer să-i spun regizorului, la repetiţii: „Am înţeles ce doreşti şi voi încerca să fac”. În loc de: „Să trăiţi, execut porunca!” E o mare deosebire între aceste două doctrine scenice.

– Cred şi eu: am ajuns la ceea ce numeai „vasal” şi „slugă”. Cre-ator şi executor. În cazul tău vasalul nu e sinonimul slugii.

– Cred că noi am reuşit, plecând dintr-un teatru, din care am fost izgoniţi – acesta e cuvântul potrivit la locul potrivit – să fondăm un alt colectiv. Să formăm o trupă competitivă. Sandu Grecu, în cazul dat, a scos teatrul din anonimat...

– Nu fără susţinerea voastră, a veteranilor.– Ai dreptate. A adus dramaturgi clasici şi contemporani, ne-

montaţi pe alte scene. Şi cronicari. De pildă, pe regretatul Valentin Silvestru, care a ţinut la noi... A organizat turnee. Am văzut lumea şi ne-a văzut lumea. Un teatru, care „nu se vede”, e un teatru mort. Un cadavru viu. Alege ce-ţi place.

– Nu-mi place nici una, nici alta.– Dar vii la noi?– Vin...– Înseamnă că mai suntem o trupă vie cu un repertoriu viu. Nu-i

neapărat ca toate spectacolele să fi e „geniale”, cum pretind unii. E destul să ai multe spectacole bune şi bunişoare. Să vezi, în fi ecare seară, sala plină. Să nu râdă actorul în scenă şi sala să se scarpine nu ştiu unde. Să nu plângă actorul în scenă şi sala să râdă. Chaplin nici nu râdea, nici nu plângea. Noi, admirându-l, făceam şi facem şi una, şi alta.

– Te-ai aprins ca un ogrinj, vorba lui Alecsandri.– Între a „mă lăsa incendiat” şi a „mă răci ca un sloi”, pentru

mine, „e-o cale atât de lungă...” Dar o accept. Dacă mai e un smintit ca mine în preajmă. Omul se dezveleşte cu măsură. Actorul se dezveleşte total. Când are cu cine şi pentru cine.

– Ai intrat în teatru „pe uşa din faţă”?– În nici un caz! Am intrat pe „uşa din dos” şi am început să joc

ce mi s-a dat, nu ce am dorit. Apoi, pe măsura jocului, încep a veni (uneori – buluc) şi rolurile „fără tavă”. Mi-au plăcut şi-mi plac par-titurile de cotitură, nu „fotografi ile morale”. Dubiul are nenumărate chipuri. Fotografi a doar unul. Şi acela într-o singură dimensiune. Un

Page 9: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

16 17

chicot, un hohot, un gest aproape invizibil cântăresc mai mult decât interminabile monoloage cât zilele de post. Posibilitatea de a fi rege şi bufon în acelaşi rol mă devoră.

– E posibil aşa ceva?– Indiscutabil. Actor cu alură de aristocrat era maestrul Euge-

niu Ureche. A produs tulburări cu mult peste emoţiile estetice. Ne cuprindea în suferinţele şi meditaţiile sale ca într-o rană sângerândă. Veritabil corifeu al scenei noastre. Pe timpuri la „A.S.Puşkin” erau nişte actori – jos pălăria!

– Numai „nişte”?– Desigur că nu toţi! Pentru mine a fost un examen extrem de

serios modul cum poţi vieţui pe scenă, tăcând şi mâncându-l cu pri-virile pe un partener „de zile mari”. Cum trăia acest mare artist, fi ind cel mai bun prieten al celui mai visat personaj dramatic, pe care-l învia în faţa mea şi a publicului? Cum tăcea în raport cu destinul? Şi eu, învăţăcel cu caş la gură, eram fericit însoţindu-l. Fiindu-i un soi de „purtător de lance”...

– Ai ajuns să ai şi tu un „armurier personal”?– Jocul este patima mea...– Altceva te-am întrebat.– Încă nu am. De asemenea privilegiu nu se bucură toţi actorii.

Timpul va arăta. Or, vorbeam despre JOC. El este aerul meu. Viaţa mea. Banal spus, dar aceasta e realitatea. De la o vreme şi unii dintre actorii valoroşi (vezi cum mă strecor, obraznic, în rândurile lor?) trec printr-o perioadă de „subîntrebuinţare”. Joacă tot mai puţin sau deloc. În fi lme – ioc, pentru că fi lmele nu mai apar. TV apare, dar încă nu este. Vorba lui Ion Druţă: „S-a sculat, dar încă nu s-a trezit”.

– Alegem, de ani de zile, grâul de neghină? Tot vorba lui.– Mă tem că până la urmă ne vom alege doar cu neghina. Re-

vin, cu voia dumitale, la SUBÎNTREBUINŢARE. Să fi e, oare, pen-tru asemenea actori „mai rară vedere la rampă dulce ca mierea”? Mă îndoiesc. Mă burzuluiesc. Mă răzvrătesc şi aştept în continuare un

rol (unul bun!) până în anul „rotunjirii frumoasei vârste sexagenare”. Poate dă Domnul să izbutesc fără a aţâţa vreo răscoală...

– Împotriva cui? A lui Sandu Grecu?– Împotriva tuturor! Împotriva celor ce se împotrivesc să mă

vadă pe scenă şi oleacă mai altfel.– Crezi că Grecu e la locul lui?– Hai să nu vorbim în dodii! Spre deosebire de unii directori de

teatru, care cred că, ajunşi în posturi, devin automat deştepţi, Sandu mai întâi a fost deştept, apoi a devenit ceea ce a devenit.

– După asemenea osanale eşti cu rolul râvnit în mână.– Care laude? Spun nişte lucruri arhicunoscute. Da, recunosc,

au fost şi nişte ciocniri „familiare şi familiale”. Cum e fi resc într-un teatru, care este o familie. Dar încă nu l-am trădat...

– Încă? Ce ai în vedere?– Nu mă tachina, musiu! Vorba lui nenea Iancu: „Nu, nu, nu! De

trei ori nu!” Te-ai calmat? Bea un pahar cu apă rece. Până la tocitoarea cu vin mai avem de tras în plug.

– Apă am şi la Bălţi. Asta ar mai lipsi: s-o car cu autobuzul de la Chişinău...

– Atunci ce-ţi doreşte inima?– Să te scot din sărite. Să verifi c de eşti bun „de concesii”. De

compromisuri.– Am avut şi „experienţa” compromisurilor. Sper să n-o mai

am. Deşi, uşor apăsat de ani, mă simt în formă. Dar mă pândesc şi anumite nelinişti.

– Să le auzim.– Trebuie să risc. Să caut şi să găsesc CEVA pentru a nu rămâne

în urma „căruţei cu paiaţe”. Faimoasa căruţă a lui Matei Millo. Deo-camdată, recunosc, mai mult am primit decât am dat. De la regizori, parteneri, critici, spectatori. Mi se pare că am mai spus chestia asta...

– Repetiţia este mama învăţăturii.

Page 10: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

18 19

– Cunosc lozinca din clasele primare. Era afi şată în clasă, lângă tablă. Mă consolez cu gândul că se apropie timpul să întorc datoriile. Şi le voi întoarce, fi i sigur. Datoriile de parteneriat, că altele nu am.

– În sfârşit nu ai şi tu ceva!– Bucură-te. Aplauze furtunoase. Întotdeauna mi-a fost frică

de ceea ce se numeşte „plafonare şi repetare scenică”. E al naibii de greu, după un rol reuşit, să te debarasezi de „aşchiile modelului”. Să nu faci din succes MODĂ. Satisfacţia, pe care ţi-o aduce un rol bine meşteşugit, nu se compară cu nimic. Faptul că la „Satiricus” am avut posibilitatea de a juca genuri diferite – de la Negruzzi, Alecsandri, Caragiale, Bulgakov, Durenmatt până la Mircea Ionescu şi Iulian Fi-lip – m-a ajutat în bătăliile mele cu mine însumi. Deşi, tot timpul, am aşteptat un rol...

– Unul singur?– Unul singur! În rest, parcă, am avut de toate. Şi, dacă dă Dom-

nul, sper să mai am...– Să pun un cuvânt... să-l înduplec pe Sandu?...– Nu-l mai îndupleca! Mersi. Mi-am dorit grozav de mult. În

tinereţe. La vârsta maturităţii...– De bătrâneţe e cam devreme de vorbit?– Nici nu vorbim de ea. Mi-am dorit un domnitor. Nu pe Ştefan

cel Mare.– Pentru prima dată aud ca un actor să nu viseze la rolul Marelui

Voievod! Eşti în Toate minţile?– Nu ţi-am spus că nu-s prost?– Mi-ai spus. Şi pe cine doreşti să-l joci?– Pe Ioan Vodă cel Cumplit. Sau pe Alexandru Lăpuşneanul.

Nu m-aş da la o parte nici de la Vlad Ţepeş. Sau Radu Ştefan...– Al cui?– Al lui Aureliu Busuioc.– În regia cui?– În regia regizorului!– Vorbeşti în childuri?

– Nu. Aş vrea să văd, să mă aud, să cercetez deopotrivă zonele nemărturisite ale fatalităţii personalităţilor istorice în cotidian şi eter-nitate. În real şi vis. Nu-s prea patetic?

– Ştiu eu? Visele ţin de năzuinţe.– Năzuiesc (te-am prins cu vorba!) să mă văd colegul de scenă,

în asemenea piesă, al lui Ion Bordeianu. Sau al lui Ion Ciubotaru. Poa-te fi şi Ion Sapdaru.

– Îţi plac oamenii talentaţi?– Ca şi ţie. Admir indivizii care au un univers de cunoştinţe,

teoretice şi practice şi nu se zgârcesc să împartă şi altora din el. Să-i invite şi pe alţii în lumea lor. Un soi de Disneyland pentru maturi.

– Dai un exemplu concret?– Gheorghe Cincilei. L-am stimat foarte mult: modest, harnic,

cu simţul umorului şi spiritul autocritic în geanta-i cât un ţuhal. Îmi plac profesioniştii care-şi multiplică aptitudinile. Şi-i povăţuiesc şi pe alţii ce să facă şi cum să facă ceea ce pot face, dar încă nu ştiu acest lucru. Altminteri, când încep să se repete lucrurile (am în vedere rolu-rile), nu mai înveţi nimic nou...

– „Toate-s vechi şi nouă toate...”– Mai bine să fi e noi. Să mergi tot înainte. Orbecăind. Pe brânci.

Dar înainte. Eu nu aş vrea să mă întorc înapoi. Prea lungă cale am lăsat în urmă. Însă nu totul depinde de mine. De foarte mulţi depinde cariera unui actor. Ce-i drept şi de mine depinde soarta altor actori. Repet nu ştiu a câta oară: actorul cu o mână trebuie să ia şi cu două să dea. Nu mă sperie nici procesul invers. Principalul să ai ce lua şi da.

– Ai dat cuiva ceva?– Cred că da... Dar nu ca la piaţă: plăteşti şi cumperi. În meseria

mea nu se cumpără nimic. Am dat pe parcursul repetiţiilor, spectaco-lelor, turneelor. Nu în mod demonstrativ: „Uitaţi-vă cât de talentat şi generos e Jan Cucuruzac!”

– Nici ţie nu ţi s-a dat în mod provocator: doreşti – împrumuţi, nu doreşti – treaba ta.

Page 11: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

20 21

– Aşa e. Teatrul este arta clipei trecătoare. Au spus-o alţii cu mult înaintea mea. Eu doar susţin această opţiune. Oricâte tehnici sofi sticate s-ar inventa pentru „a conserva” miracolul clipei, magia serilor de teatru se pierde în ele. Se dizolvă. Se volatilizează ca aburul izvarului...

– Îmi place expresia ultimă! Izvarul...– Expromt, neică. Continuă gândul... Într-un spectacol „tras pe

roata televiziunii” dispare căldura şi energetica şi apare imaginea „că-păcită”. Ca a murăturilor în borcane. În toate spectacolele vii şi reuşite se condensează amintirea spectacolelor anterioare. Tradiţia şi inovaţia sunt prezente în ele simultan.

– Ohhhooo! O dai cu estetică pură.– Gânduri memorizate de la regretatul Cincilei. Cu părere de

rău, există puţini regizori în creaţia cărora acest „dualism” constituie o unitate organică. Dar mă bucur că mai există. Puţini nu înseamnă nimeni.

– Dar câţi la număr?– Nu-i ştii? Ai nevoie de socotelniţă?– Nu prea...– Păi vezi? Au rămas doar acei, care au făcut cândva studiile la

Moscova.– Hăt prin anii ’80... Bătrâori şi dânşii...– Ce-i drept, au mai făcut şi alţii, mai apoi, studii pe la şcolile

teatrale din România, dar niciunul nu a revenit la vatră.– Dimpotrivă... ai noştri, şcoliţi deja, au uşchit-o dincolo de

Prut.– Aici ce erau să facă? Să cerşească pomeni pe sub uşile Minis-

terului Culturii? De unde spectacole de succes fără o remunerare cât de cât...

– Decentă, precum spun guvernanţii noştri.– Pentru dânşii un salariu decent se numără în valută forte?

Pentru noi – în câteva sutişoare de lei.– Eiii... nu chiar câteva sute...

– Să admitem – două mii. Şi ce faci cu ele, când un apartament costă zeci de mii de euro?

– Tac mă cheamă.– Să te cheme! Câţi actori de-ai noştri, actori talentaţi, cu şcoală

şi experienţă, robesc ca „negrii la negru” în Rusia, Turcia, Grecia, Italia? I-ai numărat?

– Nu am calculator electronic...– Întocmai. Degetele de la mâini şi picioare nu-ţi ajung pentru

asemenea numărători.– În timp ce niciun ministru, niciun deputat, niciun barosan

funcţionar de stat nu munceşte acolo.– Dânşii se odihnesc acolo. Şi vara, şi iarna...– Şi toamna, şi primăvara. „Vipuiesc” acolo... Au bani, nu ca

alde noi.– Să aibă. Nu-s contra. Dar să se gândească şi la „electorat”, că

au nevoie de noi doar în timpul alegerilor.– Vezi? Au nevoie şi de noi...– Au nevoie de noi pentru nevoile lor.– Frumos vorbeşti. Nu în zadar te cheamă Eugeniu. – Adică?– Adică „aristocrat”. În limba greacă.– Mai bine aş fi proletar. În Grecia. Tot mai multe parale aş câş-

tiga.– Să lăsăm sărăcia şi să trecem la regie.– Îmi place să merg alături de regizor către propunerile extre-

me, fi ind în totală opoziţie cu tipul de actor „tocilar”. Cu cei care se îndreptăţesc mereu: „Ce mi-ai spus, aceea am făcut!” Încerc, în tim-pul repetiţiilor, să „storc” din mine mai mult decât mi se cere. Adese-ori reuşesc. Mă inspiră partenerii. Îmi place un text bine scris. Ideea de bază o adulmec de unul singur. În „bucătăria” mea. Aici părtaşii mai mult îmi încurcă iţele decât mă susţin. Nu cred că un director de scenă, oricât de talentat ar fi , cunoaşte toate posibilităţile artistului. „Repetiţia – dragostea mea”. Anatol Efros a spus, nu eu, aşa că nu mă

Page 12: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

22 23

privi chiorâş, Pavele. Procesul „însăilării şi tivirii” spectacolului mă înspăimântă şi mă fericeşte în aceeaşi măsură.

– Ce prevalează: spaima sau exaltarea?– Depinde... Aş prefera să lucrez şi cu un regizor începător, dar

îndrăzneţ şi cu şcoală. Regizorii arhicunoscuţi îşi vând marfa pe va-lută forte. „Marfă”, de multe ori, depăşită de timp. Trag „la xerox” acelaşi spectacol pe diferite scene. Nu-ţi trebuie alt calvar decât o în-tâlnire între un regizor obosit şi un actor sleit. Doi obosiţi sunt în stare să ostenească sute de spectatori timp de câteva zeci de minute.

– Ai păţit aşa ceva?– Tot păţitu-i priceput. Spun acestea mângâindu-mă cu gândul

că încă nu am fost „tras pe linie moartă”. Mă tem să nu ajung „o ve-detă prăfuită”. Cunosc câteva. Nu în trupa noastră. Colbul e necesar doar în cronici. Nu teatrale. Încurajate (câteodată!) de pana unui critic sau de un juriu „păcălit de vulpe”, asemenea „stele” înhaţă premii nemeritate. Se fac remarcaţi pe spatele şi în detrimentul altora. Atare egoişti ai scenei sunt în stare să transforme spectacolul într-o succesi-une de „recitaluri personale”. Nu am nimic împotriva recitalului. E un gen teatral aparte, nu o înşiruire de monoloage, construite pe sudoarea partenerilor. „Soliştii” mă bagă în toate boalele. Sau bolile? Nu ştiu...

– Şi eu, naivul, credeam că ai ajuns, în sfârşit, vedetă...– Nu. Nu am ajuns. Şi nici nu mă grăbesc să ajung. Azi, unde

te-ai întoarce, dai cu nasul în „fabrici şi forjerii de supervedete”. E ridicol! În umbrele lor, a spoturilor publicitare, veritabilii actori se demonetizează. Îşi pierd valoarea. Nu o poţi depista în mulţimea de amatori de tot soiul. Pentru mine a contat şi mai contează şcoala de teatru. Nu doar în anii studenţiei. Fostul Institut de arte era o şcoală serioasă cu pedagogi serioşi. Şi generoşi. Datorită lor am izbutit să fac şi eu câte ceva în teatru. Trebuie să-ţi dai toată silinţa, să doreşti să asimilezi tot ce-ţi poate oferi facultatea şi dascălii.

– Ai fost un „student” exemplar?– Ei ba nu... Dar nu despre mine vorbesc. Erau studenţi care,

fără a-şi da silinţa să înveţe ceva, răcneau că sistemul este prost. Răc-

neau, de obicei, în timpul sesiunilor. Sigur, sistemul era departe de a fi perfect. Dar dacă te dedai cu pasiune şi seriozitate, şcoala era în stare să-ţi ofere cât nici nu te aşteptai. La urma urmelor, nu sistemul ne în-văţa, ci pedagogii. Mulţi dintre ei fi ind şi actori, şi regizori de primă mărime.

– Îi invidiezi pe colegii care treceau prin sesiuni ca uliul printre pui?

– Invidia mi-i străină. Nu am trăit – din plin! – sentimentul acesta. Poate există undeva în mine, nu zic... În stare latentă. De hi-bernare.

– Eşti lucid în viaţă şi pe scenă?– Aş prefera să fi u lucid, nu „lucit”. Să fi u mereu cu mintea trea-

ză. Cine pierde aceste calităţi şi se caţără pe „calul succeselor” neme-ritate, după un scurt timp cade de pe cal. Ambii se sufocă. Ia aminte: calul nu poartă nici o vină că pe el s-a urcat un „cavaler” nătâng. „Mustangul” meu, te asigur, încă nu a obosit. Am grijă de el în orice împrejurări. Şi nu-i permit nimănui să-i dea pinteni. Spun adevărul făţiş. Îl răcnesc chiar. Şi pe scenă, şi în viaţă.

– Deseori răcneşti?– Mai mult în surdină.– De frica cui?– De frica nimănui. Nu doresc să „mă evidenţiez” cu orice preţ.

S-o fac pe liderul.– Nu-ţi plac liderii?– Nu-mi plac liderii crescuţi în sere (cu îngrăşăminte organice).

Irigaţi cu apă de la robinet. Un lider trebuie să fi e recunoscut în teatru de teatru. Şi în afara teatrului. Nu în „curte de curteni”.

– Şi Jan unde a crescut şi de cine a fost recunoscut?– Iscodeşte colegii de breaslă, nu pe mine. Drumul în teatru,

cât nu ar fi de banal, l-am conceput în etape. Inconştient poate... La facultate m-am căutat pe mine. Am încercat să mă debarasez de timi-ditate.

– Cucuruzac timid?!

Page 13: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

24 25

– Degeaba faci ochi mari. Când ies pe scenă, „mă apucă cârce-ii”. Ca în mijlocul Oceanului Îngheţat. Am experimentat (rolurile) şi de unul singur. Pe urmă cu câte un partener în care aveam încredere. La Bălţi mă întrebam ce-mi lipseşte?... Ce nu făcusem încă la insti-tut?... Ajuns la „A.S.Puşkin”, am înţeles că-mi lipsesc încă multe. La „Satiricus” m-am pus pe făcut multe cu riscul de a se spune despre mine: „Acesta e cam ţicnit pe scenă. Năuc şi hulpav de muncă”. Ex-perimentul trebuie „probat” abia după ce ai deprins temeinic profesia. Altminteri nu ai ce experimenta şi acest cuvânt, la modă azi, devine vorbă goală traistă uşoară.

– Ai tăbârcit, pe scenă, multe „traiste uşoare”?– Destule. Capcanele m-au făcut să fi u precaut. Cu ochii în pa-

tru. Să nu mă dau în vânt după toate rolurile „bune”. Nu tot ce e bun e, neapărat, al tău. Greu de ocolit s-a dovedit retorica patetică a „eroilor pozitivi”. Personaje de umplutură mai în toate piesele sovietice. Cum să joci, în afara pozei, roluri scrise să semene – de la ridicarea cortinei până la căderea cortinei – cu fotografi ile negru-alb din manualele şco-lăreşti? Cum să-i faci, de exemplu, pe Eminescu, Creangă, Cantemir, Micle... să nu fi e chipuri livreşti? Să nu fi e scheme, ci oameni vii?

– Încă nu ai jucat aşa ceva, după câte ştiu...– Multe mai ştii! Nu e vorba de mine. E vorba de profesia mea.

Anume aici apare problema „credibilităţii”. Doar adevăraţii maeştri deţin aceste secrete psihologice. Nu mă consider maestru (deşi-s ma-estru în artă), dar m-am ciocnit, faţă-n faţă, cu Petru cel Mare în „Pro-logul” lui Valeriu Matei, regizat de fostul meu pedagog Ion Bordeia-nu. Aşa că, fi i sigur, cunosc „chinurile facerii” rolului-personalitate. Nu din auzite le ştiu: le-am „tatuat” pe propria-mi piele.

– Şi pedagogul tău, Petru Baracci, l-a jucat pe ţarul rus...– L-a jucat în „Zodia inorogului” de Ion Gheorghiţă. Şi aceste

„amintiri” îmi adăugau „spasme tehnice”. Cum să fac să nu-l repet? Actorul, prin datele sale naturale, nu este un tip de erou...

– Sunt şi excepţii.

– Nu vorbim acum de excepţii. Actorul transmite, comunică emoţiile sale. Scurt pe doi! E adevărat, pe timpuri (din cauza „sime-triilor ideologice”) nu prea aveam libertatea sondărilor psihologiilor contradictorii. Mă refer la personalităţile istorice „pozitive”. Una spu-neam pe scenă şi alta discutam la bucătărie. De aceea mi-a plăcut (şi-mi place!) ideea lui Mihail Bulgakov în piesa despre Puşkin. Poetul nu apare pe scenă. E o soluţie originală. Nimeni nu i-a putut reproşa dramaturgului că s-a abătut de la un adevăr istoric preconceput. Spec-tatorii îşi imaginau, după voie şi cunoştinţe, personajul central „invi-zibil”. În asemenea spectacole, într-adevăr, „regele e jucat de suită”.

– „Pozitivii şi negativii” ţi-au produs crampe scenice?– Destule. În multe roluri din palmaresul meu sunt tratate pro-

bleme sociale. Cred că e fi resc să te preocupe, ca actor, asemenea di-leme. Îndeosebi la noi. În ziua de azi. Poate şi de mâine.

– Ai simţit securea cenzurii în timpul lucrului?– Nu prea... Regizorii şi dramaturgii o simţeau. Mie nu mi s-a

întâmplat să iau un rol şi dacă nu avea „ceva social” – să-l arunc.– Explică-te...– Să arunc un rol „mai pozitiv” decât cei patruzeci de sfi nţi luaţi

împreună. Aruncându-l, le-aş fi făcut deservicii regizorilor, în primul rând. Ai priceput?

– Oleacă...– Tot înainte. Prefer ca un rol, indiferent „de mărime”, să fi e

ancorat în realitate.– Vorbeşti ca profesorii de estetică marxistă.– Din cei 4-5 ani cât studiam, pe timpuri, la facultate jumătate

o pierdeam cu tocirea istoriei pcus, istmatului, diamatului, ateismului ştiinţifi c.

– Ştiu, că nu-s căzut de la Sorbona.– Atunci cum vrei să mă exprim? Voi, criticii, sunteţi mai

breji?– Am ajuns şi la critici...

Page 14: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

26 27

– Încă nu am ajuns. Eu vorbesc de roluri sociale. Prefer, indife-rent de genul piesei, să joc oameni vii.

– Actorul îi învie, nu genul şi marxismul.– Da eu ce-ţi spun de un sfert de oră? Şi într-un text clasic încerc

să dibuiesc prezentul. Toate rolurile lui Caragiale parcă-s scrise în zilele noastre. Pentru spectatorii noştri.

– Aşa vor spune şi cei de după noi.– Să spună! E un dramaturg genial. Cu riscul de a-i supăra pe

unii autori de piese continui să cred, că moş Virgulă încă nu a fost depăşit.

– Aferim!– N-o fă pe măscăriciul.– Îmi plac măscăricii, saltimbancii, bufonii, paiaţele, clovnii...– Şi mie îmi plac. Dar simt că ai cam obosit. Scoate nasul pe

geam şi trage un gât de aer. Ascultă o prujitură teatrală.– Dacă zici, ascult...

LA UN GÂT DE AER PROASPĂT INDUSTRIAL.

Venisem dintr-un turneu din Irak. Cheltuisem toţi bănişorii din bugetul teatrului. De unde să sclipuim fi nanţe suplimentare? De la Serafi m Urecheanu, primar general municipal. Sandu Grecu adu-nă veteranii. Punem ţara la cale. Găsim soluţia. Însăilăm scenariul. Grecu îi telefonează secretarei primăriei: „Ne-a sosit o delegaţie din Irak... Schimb de experienţă... Doreşte o mică audienţă... Oaspeţi de departe...” Închide telefonul. Aşteptăm răspunsul. Zbârnâie telefonul: „Veniţi peste o oră”. Bucuroşi, ne deghizăm, ne împopoţonăm, hala-te, turbane, mătănii... Ieşim din teatru. Sandu, la cravată, în frunte. „Musulmanii”, adică Mihai Curagău, Valeriu Cazacu, Jan Cucuruzac îi calcă pe urme. Intrăm în primărie. Lumea ne priveşte crucită. Dăm buzna în anticameră. Secretara sare în picioare: „Domnul Urecheanu vă aşteaptă... Ne strecurăm în birou. Ajunşi la mijlocul covorului, tus-trei ne trântim pe duşumele. Cu capul în jos şi fundul în sus: „Allah akbar! Allah akbar!...” Domnul primar general ne priveşte derutat.

Sandu bâiguie nu ştiu ce... Serafi m Urecheanu nu ştie ce să facă mai departe cu „delegaţia ofi cială”. Salvarea a venit de la Mişu. A început să chicotească. Atât ne-a trebuit: am răbufnit cu toţii în hohote cu spasme. Şi, ca să vezi, am fost iertaţi, iar oferta fi nanciară a fost iscăli-tă şi ştampilată. Acum, Pavele, revenim la dramaturgia lui Caragiale.

– Acum putem reveni.– Desigur, recunosc, m-am cam bosumfl at, când am ajuns să

joc, în toată „Integrala Caragiale”, doar un rol...– Unul, dar bun.– Bun, nu zic ba. Pristanda mi-a reuşit. O spun verde-n ochi.

Deşi, la început, am făcut mofturi... Vroiam altceva...– Ştiu.– De unde?– Dintr-o convorbire telefonică cu Valentina, consoarta ta.– Şi ce i-ai spus?– Ghiţă-poliţaiul e scris parcă pentru Jan.– Şi în celelalte piese nu erau roluri „scrise pentru mine”? Erau,

dar nu mi-a mers. Nu ştiu de ce... Din cauza asta mi-am îngropat spe-ranţele cât mai adânc pentru a nu risca să le ating şi să mă doară. Mă mângâi cu gândul că publicul nu m-a dat uitării din moment ce vine să mă mai vadă. Şi-mi aduce câte o fl oare. În dricul iernii. O fl oare iarna costă cât un „Oskar” vara.

– Ai sărit peste melancolie şi-mi placi: mai sus, mai uşurel, mai simplu, mai vesel...

– De unde-i lozinca? De la sportivi?– De la Stanislavski.– Ce are „Unchiul Kostea” cu sportul?– „Vâşe, legce, proşce, veselee!” – i-a răspuns ciceronele teatral

unui actor, care-l întrebase ce înseamnă un rol bun. Sau cum se face un rol bun. Am cam uitat...

– În fond, e tot un drac. Şi-s de acord cu dumnealui: simplu, fi -resc, concret şi concis. Citesc interviurile unor teatrali şi mă îngrozesc: spectacole „sfi nte”, roluri „celeste”, repetiţii „sacre”, muncă „divină”,

Page 15: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

28 29

scena e „altar”, rampa e „amvon” şi teatrul „catedrală”. Înşirând ase-menea tirade ei pângăresc şi locaşele sfi nte şi cele teatrale. Nu crezi?

– Cred. Din lipsă elementară de cultură. Din exces „profesio-nist”. Din moda neghioabă de a-şi „mistifi ca sacrifi ciile spirituale”. În acelaşi timp, unii (dacă nu mulţi!) habar nu au ce înseamnă „mizan-scenă”. Îndeosebi prospeciorii regizori neşcoliţi, care au dat buzna în teatre.

– Şi ce înseamnă mizanscenă?– Ingmar Bergman o numea „coregrafi a mişcării”. Graţie sce-

nică în spectacolul dramatic. Cătălina Buzoianu la întrebarea „ce este graţia?” a răspuns: „Graţia este cel mai mic număr de mişcări pentru realizarea unei acţiuni scenice”. Cel mai mic număr, nu cel mai mare! Îmbulzelile, căţăratul pe mese şi scaune, scuipatul şi scărpinatul nu au nici în clin, nici în mânecă cu „mizanscena”.

– Ca să vezi... Şi noi, adeseori, „trecând la mizanscenare”, ne întrecem unii pe alţii la „intrări şi la ieşiri”, considerând această hara-babură – veritabile mizanscene.

– Un poet niciodată nu şi-ar permite să se laude că „a trecut la rimare”. Sau la „etapa iambării” (de la iamb!). Mizanscena e creaţie, nu mişcare browniană. Ţine de metaforă, nu de tehnică.

– M-ai pus pe gânduri... Generaţia noastră (şi cea de după noi) a făcut paşi rapizi spre „înzorzonări tehnice”, în contrast cu „jocul sim-plu”, dar încărcat emotiv, al actorilor din vechea cohortă. Noi tindem spre un fel de a comunica prin excese, abuzuri de mişcări, dansuri (nu am în vedere spectacolele muzicale), adesea în defavoarea textului şi fi rescului. Firescul, simpleţea (nu simplismul!), organica aparţin tutu-ror formelor teatrale: teatrul este expresia vieţii, nu viaţa însăşi...

– Ohhoo...– Fii în pace, gândul nu-mi aparţine. Sunt convins că un spec-

tacol nu poate fi „mare” decât dacă e rodul unei gândiri regizorale originale. Ţin foarte mult la regizorii care ştiu că viziunea lor – oricât de sofi sticată ar fi – nu se poate realiza decât prin valorifi carea acto-

rilor. Bătăliile teatrale, în mare parte, sunt câştigate de „oşteni, nu de mareşali”.

– Ai început-o cu „generaţia noastră”... Crezi în generaţii?– Nu, nu cred. Mereu aud: generaţia anilor ’70, generaţia anilor

’80, generaţia anilor ’90. Fleacuri. Ce-i drept, în generaţia anilor ’60 – cred! Dar asta e altă poveste. Odată cu trecerea anilor am înţeles, că nu e sufi cient să ai aceeaşi vârstă cu nişte actori ca să poţi comunica cu ei „per la tu”. La aterizarea în Bălţi, apoi la academic, am întâlnit actori extraordinari de toate vârstele. Echipa consolidează trupa. Şi liderul ei. Indiferent cărei generaţii aparţin membrii ei. Dacă e să fi u sincer (dar îmi doresc acest lucru!), cred şi azi că, Constanţa Târţău, spre exemplu, era cea mai tânără actriţă de la „Puşkin” (nu doar dintre femei, ci şi dintre bărbaţi). Era mult mai tânără decât mine. Energetica şi organica dumneaei copleşea şi îmbărbăta. Ar mai fi şi alţii de valoa-rea ei. Dar îi lăsăm pentru altă carte. Am jucat pe scenă cu o pleiadă de artişti de la care am învăţat mult mai mult decât la facultate. Uni-versităţile mele, cele adevărate, au fost teatrul şi nu catedra. Şi iată că, aceşti actori „în vârstă”, făceau parte din generaţia noastră. Pe scenă, nu în viaţă. Fiindcă eram un „nucleu atomic”.

– În „viaţa teatrală” când şi cum ai ajuns?– Am absolvit facultatea în 1976. Acum suntem în 2009. Prin

urmare, 33 de ani pe scândurica scenei. E mult? E puţin? Încă nu mi-am dat seama. Dar mă cam scarpin la ceafă: vârsta lui Hristos mi-a aduce, oare, „înviere”? Mă gândesc la roluri. Fie şi la rol. La unul. Scuză, te rog, că sar ca un cangur de la un gând la altul. De la o amintire – la alta. De la o mahnă la o bucurie şi invers...

– Nu te scuz, fi indcă aşa ne-a fost înţelegerea: vorbim fără opre-lişti, fără restricţii cronologice şi biografi ce.

– Uitasem. Dar tu nu uita: eu îs actor, nu cronicar. Fac roluri, nu scriu letopiseţe. La aceşti 33 de anişori de actorie îmi doresc şi eu o „diversitate de paizaj”, precum spunea Călin Măneaţă în „Al nouălea cucernic”.

– Mai ţii minte spectacolul?

Page 16: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

30 31

– Şi spectacolul, şi regizorul, şi partenerii. Am avut mare noroc la început de cale. Mergem, aşadar, mai departe... Filozofi a moralistă, partinică, „mă lasă gheaţă”. Ironia fosforescentă, căderea în ridicolul excentricului „îmi lasă gura apă”. Sunt comedian. Dar aş putea încer-ca şi alte partituri. Fără a abandona satira.

– Ca şi Dumitru Caraciobanu?– Ca şi! Până vin partiturile continui gândul. La „Vasile Alec-

sandri” am descoperit magia teatrului: cât e de frumos să fi i actor. Să stai încremenit în faţa unei săli „doldora de roadă” care te mănâncă cu ochii. Şi „încremenirea” (să vezi minune!) îţi trece ca printr-o minune. La Bălţi am început-o cu roluri mari. Am scăpat „de tavă” şi fi guraţie. Am înţeles, că pentru a juca bine trebuie să lupţi cu tine, nu cu parte-nerii.

– Dar cu regizorul?– Anatol Pânzaru nu lupta cu actorii. Nu avea timp. Avea „plan”

de spectacole. Tot la Bălţi am priceput „un fl ecuşteţ”: nu e rău să duci şi tava într-o piesă bună.

– Dar nu ai dus-o!– Important e ceea ce faci şi cum faci, nu ceea ce duci şi cui

duci. Rolurile mici nu m-au deranjat. Nu mi-au făcut „bube dulci”. Nu am fost şi nu sunt „vânător de roluri”. Nici de premii.

– La Festivalul Naţional „Nenea Iancu”, în decembrie 2002, ai înhăţat...

– Nu am înhăţat nimic. Am meritat! Un premiu ce m-a surprins plăcut.

– După neînţelegerile, absolut nemotivate, iscate nu ştiu din ca-uza cui...

– Dacă nu ştii tu, membru al juriului, de unde aş şti eu, căposu-le?

– Atunci de ce „ai fost plăcut surprins”?– Din simplul motiv că „Satiricus” nu a participat la competiţie.

Ofi cial nu a participat. Neofi cial am prezentat „O scrisoare pierdută”. În afara concursului, cum spunem noi. Şi când s-a anunţat că Pris-

tanda al meu s-a învrednicit de premiu şi „plic” – am rămas chircit în fotoliu. De bucurie, desigur.

– Mihai Cimpoi, preşedintele juriului, Mircea Ghiţulescu, re-gretatul Ilie Todorov, Leonid Cemortan au analizat şi preţuit rolul, nu confl ictul.

– Aşa e... Hai să lăsăm parapoanele într-o parte şi să revenim, cătinel, la anul 1976.

– Hai... cine arvoneşte, acela plăteşte...– Promoţia noastră nu a avut „ambiţul, musiu” să născocească,

din senin, un teatru nou. Precum a devenit „moada” mai apoi. Am plecat cu toţii, în frunte cu Ion Bordeianu, şef de catedră şi unul din pedagogii noştri, la Bălţi.

– Bordeianu v-a dat în primire lui Pânzaru.– Ne-a dat. Pe atunci la „Alecsandri” era un colectiv extraordi-

nar: tânăr, romantic, dornic de a juca orice şi oriunde.– Dar nu avea scenă...– De scenă depinde foarte mult, însă nu chiar totul. Am fost

angajaţi în repertoriu. Locuiam în incinta vechiului sediu. În birouri şi cabinele de machiaj. Constantin Adam şi nunta a făcut-o la „Scala”, cum se numea clădirea pe timpuri.

– Şi de la teorii aţi trecut la „avânt şi ardere internă”.– Repet: am avut mare noroc! Încă pe băncile institutului, luân-

du-mi inima în dinţi, l-am întrebat pe maestrul Petru Baracci: „Spu-neţi-mi, vă rog, dacă sunt bun de ceva şi în ce, anume, aş fi mai bun?” M-a privit atent printre rotocoalele de fum de tutun şi mi-a răspuns: „Ai putea fi bun în toate... De vei avea noroc de regizori...”

– Şi ai avut...– La capitolul „regizori” nu am dreptul să mă plâng. Am lucrat

cu Anatol Pânzaru, Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Andrei Bă-leanu, Ion Bordeianu, Racia Kaplanean, Sandu Grecu.

– Cu armeanul ai repetat acel extraordinar spectacol „Mult zgo-mot pentru nimic”. Mihai Curagău, Valeriu Cazacu şi tu formaseţi „un trio” de cădea lumea din fotolii.

Page 17: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

32 33

– De aproape două decenii lucrez cu Sandu Grecu. Regizor de forţă. Şi acum te întreb drept în ochi: de ce să mă plâng?

– Bine, bine... Înţeleg totul. Dar unde ţi-s rolurile de ultimă oră?

– Vin mâncând pământul.– Crezi?– De ce să nu cred?– Atunci te las în pace.– Şi bine faci: treaba noastră cu gospodăria noastră? Azi mai

rău, mâine mai bine, poimâine – bine de tot.– Continuăm interogatoriul de la cap la coadă...– Înţelegerea ne-a fost: de la coadă la cap.– M-am buimăcit... Vreau să te întreb...– Ştiu ce! Întotdeauna, Pavele, mi-a fost teamă să nu uit de unde

am plecat cândva... Cu timpul, din păcate, începem a uita de obârşii. Pentru a mă trezi „din somn de moarte” mă duc, din când în când, să mai văd teatrele unde am lucrat...

– Ce-i drept, în ultimul timp, ne ducem doar să ne luăm rămas bun de la foştii colegi...

– Ce să faci? Nu soarta e sub noi, noi suntem sub soartă. După cum spuneam, mă duc pe la teatre, la institutul „tinereţii mele”, la lo-curile de baştină, părăsite cu decenii în urmă... Universul acelor vremi mă răscoleşte întruna. Sincer îţi spun. E mare noroc să mai ai amintiri despre locurile unde ai copilărit, te-ai maturizat, te-ai răscopt la min-te. Aceste evocări fac parte din „bagajul meu de contemplaţii”.

– În ce sens?– Mi-am dat seama, mult mai târziu, că unele personaje pe care

le-am plămădit au fost zămislite pe baza întâmplărilor „care mi-au dat de furcă”. S-au sedimentat în memorie şi au devenit, la un moment, „instrumente de lucru”. Scule meşteşugăreşti? Când am devenit con-ştient de această „materializare” am început chiar să practic metoda: să fi u mai atent la ce se întâmplă în jurul meu. Provocam anumite situaţii, „bune de tras concluzii”, pentru viitoarele roluri.

– Norocul tău e în amintirile tale.– Nuuu... Cel mai mare noroc al meu este (şi va fi !) familia mea.

Nimic nu s-ar fi întâmplat, pe scenă, fără ai mei. De fapt – ale mele. Ele m-au făcut să fi u aşa cum mă vezi. Fetele mele. Soţia şi fi ica. Va-lentina şi Corina. Să fi u aşa, să gândesc aşa. Să procedez aşa, să mă bucur şi să merg mai departe oricât de greu mi-ar fi . Pentru dânsele compun câte ceva...

– Ce compui?– Ceea ce se compune, literatorule! „Comit” şi versuri, şi proză,

şi şarje. Pentru mine, pentru dânsele, pentru sertarul meu.– Scoatem la lumina zilei ceva din sertar?– Crezi că e cazul?– E unicul caz. Imaginea trecutului...– Imaginea viitorului! Familia mea e viitorul meu. De fapt – fa-

miliile. Îs două.– Cum două? De când? De unde?– Teatrul e a doua mea familie. Crezi – bine, nu crezi – foarte

bine!– Cred. Valentina venise la Bălţi înaintea ta. După facultatea de

limbi străine. O mai ţin minte în „Al nouălea cucernic”, în „Hanuma”, în „Anecdote provinciale”...

– A fost şi una din primele mele partenere. Parteneră de nă-dejde.

– Dacă mai ţii minte, am fost şi la nunta voastră. În toamna anului 1976, dacă nu greşesc...

– Poţi greşi?– Pot. Foarte bun vin s-a turnat (şi s-a băut!) la masă. Bun şi

mult. În acea perioadă debutai la „Moldova-Film”. În „Trânta” lui Anatol Codru.

– Maestrul mi-a fost nănaş în cinematografi e precum Pânzaru în teatru. Şi regretatul Vasile Tăbârţă se fi lma. Eram doi bălţeni pe platou. După ani de zile Vasile a venit la „Satiricus”. Am jucat cot la

Page 18: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

34 35

cot în „Maestrul şi Margarita”. A fost un actor foarte bun şi un cama-rad cum rar întâlneşti.

– Din păcate, a fost... Noi încă mai suntem... Şi dacă e aşa: ce-ţi doreşti în viitorul apropiat?

– Cât mai mult teatru. Sunt fericit că pot lucra şi am unde lucra. E un privilegiu azi, mai ales pentru cei de vârsta noastră. Vârstă în care se cam dă cu bâta: ţi-ai trăit traiul – ţi-ai mâncat mălaiul. Sper să-mi mai fi rămas un dărăb de mălai neconsumat.

– Şi mie?– Şi ţie!– Drept favoare pentru această prezicere îţi permit să spui ce

vrei.– Spun! Cunosc câţiva actori buni, care au învăţat mai mult de-

cât s-ar crede de la alţi câţiva artişti mult mai talentaţi decât se vorbeş-te de ei prin culise... Ai priceput ce-am vrut să-ţi spun?

– Nu prea... Dar nu face să deschidem paranteza. Tu din care tagmă faci parte?

– Din tagma celor care au învăţat de la alţii. Poate că am dat şi eu câte ceva unora. Poate. Dar s-o spună ei. Măcar la un pahar de vorbă. Vin bun cu amintiri bune. Aşa e viaţa de artist: uneori şi ziua eşti trist.

– La anii tăi?– La anii noştri! Începusem, parcă, amintirile, dacă nu greşesc

cumva...– Le lăsăm pentru alt capitol. Aici le-am schiţat şi dincolo le

terminăm. Câţi ani ai?– Socoate şi tu: în 2009 împlinesc 33 de ani de teatru. Adaugă

4 ani de facultate. Şi 2 ani de cătănie. Apoi 10 ani de şcoală. Plus cei 7 ani de acasă. Încă 4 ani m-am tot gândit unde s-o apuc şi ce profesie să-mi aleg. În total...

– Floarea vârstei.– Crezi?– Sunt convins.

– Spune-i secretul acesta şi lui Sandu.– El mi l-a spus mie, nu eu lui.– Şi?– A zis să scriem, în doi, o carte despre tine. Pe banii lui.– Dacă-i pe banii lui, hai să scriem o carte cât „mai groasă”.– Principalul să fi e bună.– De „grosime” răspund eu, de calitate răspunzi tu.– Ai împărţit foarte bine responsabilităţile. Bravos!– Facem o pauză? Ne relaxăm un piculeţ?– Dacă zici – facem...

ÎN LOC DE ANTRACT.

JAN CUCURUZAC sau PRISTANDA ca fenomen fi resc al constituţionalizării pupării în bot pentru a se fura tot.

„La noi ca la nimeni. Şi tocmai de aceea arta teatrală trece uşor (drumul este bine netezit) în caricatură (lucru de mare trebuinţă în anumite momente ale vieţii sociale a omului). Mai greu e să-ţi aduni publicul cu armele simple ale fi rescului. Mai greu e să faci să sune trâmbiţele personajelor scenice cu răsufl area talentată a actorului. Ne-muritorul (sic!) Pristanda a fost (şi este) jucat la „Satiricus Ion Luca Caragiale” de Jan Cucuruzac atât de fi resc, adică atât de convingător artistic, încât oricine îl cunoaşte pe Pristanda (şi opera lui Caragiale) va aplauda fără rezerve: e un succes, e o realizare scenică admirabilă, e un altfel (atât de necesar teatrului) de a spune teatral că marile mize-rii sunt fi reşti, ba chiar trebuie să fi e constituţionalizate şi azi, şi puru-rea, şi în vecii vecilor. Pentru că ele efectuează în mod dramatic viaţa sufl etului omenesc, aceste destine ale mizeriei trebuie să fi e jucate de actori foarte talentaţi. Un asemenea actor este Jan Cucuruzac”.

Andrei Vartic, MASCA, 2002

Page 19: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

36 37

CUVINTELE ŞI TĂCERILE ROLULUI

Dacă un actor nu are zestre de roluri, atunci scrii despre copilăria lui, despre şcoală, fazendă, pescuit şi distracţii. Dacă pe lângă cele enumerate mai sus are şi roluri atunci, în primul rând, scrii despre ele. Interlocutorul meu are o dotă impunătoare de spectacole şi nu aş vrea să aduc în faţa cititorului viaţa lui diurnă. Oricât de atrăgătoare ar fi ea. Nu vreau să pun accentul pe datele biografi ce, ci pe datele creaţiei fi indcă biografi a unui comedian se compune din personajele jucate. Zic „jucate” deşi ele-s „trăite”. Îngreuiaţi de imagini ghizdave ce au avut loc „cândva” compunem, adeseori, legende despre oamenii sce-nei, uitând că explicaţiile şi comentariile artistice, oricât de precise ar fi , luminează doar parţial (ca nişte refl ectoare concentrate în amintiri) urcuşurile pieptişe şi pantele piezişe pe care au fost nevoiţi (sau impuşi de circumstanţe) să urce şi să coboare actorii. Să facă acest lucru în scăpărările rampei şi semiumbrele culiselor.

Cred că nu atât viaţa sa a contat în această anevoioasă peregrinare prin pâcla anilor, cât vieţile care i s-au încredinţat. Structurate pe des-tinele personajelor de care a răspuns în faţa sa şi a publicului său. Obli-gaţiile, simţite acut de către Jan, pornite de la posibilităţile interpreta-tive în căutarea antigonicului, l-au dus (şi l-au adus), până la urmă, la contactul cu furnicarul de chipuri, rămase proprietatea lui privată.

Eroul meu e o „măgură” de energii, clocotind multicolor (se confe-suia un bătrân actor că energetica scenică „are culoare”). E un Strâm-bă-Lemne şi un Sfarmă-Piatră împopoţonat în veşminte regale. E un Flămânzilă lihnit de foamea teatrului. Indiferent dacă joacă un om bun sau un om rău Jan te sileşte, te robeşte să intri activ în relaţia cu vocea, cu mişcarea, cu tăcerea, cu acţiunile sale imprevizibile. Meştereşte în jurul său un cerc magic (nu vicios!). Compune un câmp magnetic cu rază întinsă şi contraste înnoite. Corpu-i masiv, dar nu şi mătăhălos, nu pare greoi. E o felină voluminoasă şi un lanţ în reacţii de uimiri fără răspuns. Vocea-i de bariton, chiar şi când capătă duritate, „îţi

mângâie plăcut urechea”. Nu e dispus să comenteze şi să demonstreze „teoria amnarului fără cremene”. Amnarul e scena, cremenea e dân-sul. Modest, sincer, prietenos – veritabil crai de înălţimi – joacă sfătos şi cu demnitate, punând „accentul de gală” evenimentului scenic.

Important în jocul şi trăirile lui (deşi a sosit şi timpul retrăirilor!) de astăzi nu sunt replicile, ci tăcerile. Mare taină tăcerea unui actor. Nu afi rmaţiile, ci gândurile şi meditaţiile. Nu abuzul de gesturi, ci curmarea lor. Jan Cucuruzac practică un joc scenic comprimat ce nu exclude pateticul de bună calitate. Verbul incendiar şi pauza elocven-tă. Scociorăşte (în raniţa de oştean teatral) un accent semnifi cativ, o sugestie aluzivă pentru a colora un alt desen al mişcării şi comuni-cării. Rezultatul e un act asumat în comun cu partenerii. ACT ce se numeşte „spectacolul teatrului său”. Indiferent în care teatru joacă. Haşurează slăbiciunea şi măreţia în punctul culminant în care ele se contrazic şi se sprijină reciproc. E un original BUFON shakespearean pentru că întrezăreşte, concomitent, latura comică şi tragică a vieţii. Şi bucuria tristeţii.

Adăugând lumini temperamentale sau pastelate, caracteristice di-verselor personaje, Jenică nu are semne exterioare ale „negativului şi pozitivului”. Îmbină cu eleganţă albul cu negrul. Îşi permite să intro-ducă elemente burleşti (caragialeene) în drame şi să le încrucişeze cu momentele satirice. Haz de necaz. Sudează lacrima cu râsul şi înşfacă „partea leului” cu binecunoscutul său stil viguros, lipsit (în aparenţă) de efort. Sigur pe sine, „supus” şi încrezător în bagheta regizorului (când îi priesc indicaţiile acestuia), împotrivindu-se „suveran” suges-tiilor aceluiaşi director de scenă (când socoate că-s străine fi rii lui), rezolvă de unul singur anumite „mize scenice”. E apt de aşa ceva în pofi da aparentei moliciuni psihice.

Jan nu e întotdeauna partizanul ambiguităţilor scenice. În toate doreşte, preferă claritate şi viziune concretă. Şi regizorală, şi drama-turgică. Absurdităţile le pipăie în singurătatea culiselor. Aluziile le modelează pe parcursul repetiţiilor. Improvizaţiile le împarte, cu dăr-nicie de mână spartă, cu partenerii. Aşteptând din partea lor reacţia inversă. Jinduieşte să fi e răsplătit cu aceeaşi monedă. Răzbate ram-

Page 20: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

38 39

pa (şi fără lumină), stabileşte climat teatral în stal (la „Satiricus Ion Luca Caragiale” nu există balcoane), lăsându-se împlinit (dar nu în voia sorţii!) fără a se lăsa defi nit. Deţine capacitatea de a se arunca cu patimă în vieţi străine care trebuie să devină, cu încetul, vieţile lui. Vieţi scenice. Din cauza exigenţelor nu se lucrează uşor cu actorul Jan. Nu e un artist „comod şi confortabil”. Regizorul, indiferent cine este şi de unde vine, trebuie să-i câştige încrederea. Partenerii să fi e la înălţime (nu neapărat de statura lui). Dacă-şi găseşte personajul, dacă-i dăltuieşte caracterul, e gata „să clocotească de energii stranii”. E gata să comită „o daraveră autentică”. E apt să abstractizeze destine-le. Depinde, desigur, de text şi regie. Foarte mult depinde...

La repetiţii, fi ind „leonic şi coleric”, înnebuneşte după concurenţă şi competitivitate. Se dă în vânt după ele. Fără a uita să lase şi parte-nerilor spaţiu de desfăşurare şi desfătare. Energetica şi organica lui Cucuruzac, latentă la prima vedere (încearcă de zădărăşte iarna un urs din bârlog!), e copleşitoare. Şi molipsitoare. Pentru a-l vedea mai bine trebuie să-l priveşti de la distanţă. Precum contemplezi delfi nii în iureşul talazurilor. Ştie, ca puţini alţii, că la un rol „dat naibii” trebuie să alegi câteva momente importante. Momente de reper. Pe care să le execuţi în forţă maximă. Restul poate fi mai „molcom”. Dar fără a trăda logica dramaturgului şi viziunea regizorului.

Jan nu este un actor alintat şi capricios. Capricioşii, de obicei, sunt cei complexaţi. Pe când el e un Gulliver care-şi râde pe sub mustăţi (deşi nu le are) de miopia liliputanilor (când are de furcă nu ei). Spunea un bătrân „lup de scenă”: un actor bun e întotdeauna SINGUR în faţa spectatorilor. El, adeseori, e foarte singur. E un exilat şi un exaltat. Mânuieşte cu abilitate tehnica „de a nu se irosi în zadar”. De a nu se osteni de dragul unor aplauze de moment. Jan nu joacă toate scenele la aceeaşi incandescenţă. Nu produce vânt în culise. Aşteaptă momentul potrivit la locul potrivit. Datorită acestor „bagatele tehnice” are posi-bilitatea de a-şi acorda câte un „respiro” atât de necesar pe parcursul a două ore „de dat în teatru”. Respiro folosit cu multă măiestrie de cân-tăreţii de operă. În asemenea clipe actorul trebuie aplaudat cu frenezie fi indcă rar ochi de critic observă această „şmecherie tehnică”. Apa-

renţa tensiunii dramatice e dirijată cu stricteţe. Un soi de gimnastică a nervilor. O eliberare, pe furiş, din stres. Tăcerile joacă. Nemişcarea joacă. În zâmbetul lui Jan Cucuruzac sunt posibile mai multe lumi. Din acest RÂS se iscă statutul său particular în lumea teatrului. Se nasc plăcerile de a deranja ordinea şcolărească a mizanscenelor.

Găsindu-şi ritmul necesar, Eugeniu îşi cercetează de la distanţă eroii. Fără a modela indivizi buni sau doar răi. Pozitivi sau negativi precum îi clasifi cam pe timpuri. Actorul întruchipează oameni. Şi oa-menii au de toate: şi metehne, şi vicii, şi bunătate, şi invidie. Nu e satisfăcut, mulţumit de sine, nici în rolurile „de zile mari” pe care le învăluie în subtilă ironie, îngăduindu-şi hatârul să le răsfeţe şi să ne răsfeţe. Observându-şi colegii mai tineri, care îi calcă cu îndărătnicie pe urme, se bucură de „obrăznicia” lor, dăruindu-le câte o farsă gro-tească căreia îi este axul central (unde s-a mai văzut o trupă de actori fără meşteri iscusiţi în ale balivernelor scenice?). Adeseori ai impresia că Jan „e o strecurare printre alţii” pentru a se feri de ochii lumii. Şi mereu e în ochii ei. Bucuria grea a reuşitelor i-a adus şi uşoara obo-seală a eşecurilor. Eşecul este balanţa succeselor.

A fost şi mai bine, şi destul rău în cariera-i artistică. Bine, pentru că destule roluri, trăite cu adevărat, şi-au dovedit perenitatea. Rău, pentru că alte personaje „de mare calibru” i-au scăpat printre degete. E mai mult păcatul regizorilor decât păcatul actorului. Despre cei din jurul său vorbeşte cu jerbe de umor. Despre sine vorbeşte mai mult în doi peri. Spre deosebire de acei care sclipuiesc cuvinte de laudă, osanale, doar în adresa „proeminentelor lor personalităţi”. Chiţibuşul acesta îl deose-beşte tranşant de alţii. Jan Cucuruzac nu-şi afi rmă identitatea doar în partituri de avengură. Îi plac rolurile minuscule. Şi face din „episoade” normă de etică teatrală. Investeşte în „scurtisime” (roluri mici) fantezie şi energie ca şi în rolurile centrale (pe care, de fapt, le aşteaptă).

„De la bătrâni am învăţat, de la tineri am avut surprize, dar nu am făcut-o niciodată pe atotştiutorul. Cariera scenică arar e acoperită cu roze şi ades e presărată cu mărăcini” – mi s-a destăinuit la un ceai „cu buruieni”. Într-adevăr, afi rmarea vine greu. Gloria se menţine şi mai greu. Întrebat dacă se consideră „un actor mare”, sughiţă a râde:

Page 21: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

40 41

„Ca statură – da. În comparaţie cu actorii de cândva... nu prea. Confruntat cu ce se întâmplă azi pe scenele noastre, cred că sunt un actor destul de bunicel. Încă nu mi-am pierdut noţiunea de valoare şi autocritică. Sper să n-o irosesc nici în viitor. Dacă prăpădesc „ochiul al treilea” – devin un ratat. Şi nu aş vrea. Destule forţe am depus pen-tru a înţelege ce e bine şi ce e rău pe scenă. Astăzi mulţi se dau „artişti celebri”. Să se dea. Eu nu mă dau. Am avut, cu bună seamă, actori-monumente. I-am văzut şi admirat pe scenă, în culise, în turnee, la banchete. Nu-ţi permiteai să stai „copăcel” în faţa lor. Sau cu mâi-nile în buzunare. Ori cu „uşanka” pe cap.Să-ţi dau câteva exemple? Poftim: Eugeniu Ureche, Domnica Darienco, Valeriu Cupcea, Mihai Volontir, Petru Baracci, Paulina Potângă, Iulian Codău, Constantin Constantinov, Mihai Ciobanu, luceferiştii anilor ’60... În timpurile noastre, să le zicem „golăneşti”, aş putea fi clasifi cat drept un actor talentat, comparat cu cei de acum, nu cu cei de atunci. Crede-mă, n-o fac nici pe modestul, nici pe vedeta.” Şi eu îl cred.

M-am convins pe parcursul deceniilor, că în mijlocul unei trupe, pe măsura talentului său, Cucuruzac nu înhaţă din mâinile nimănui „drapelul progresului”. Îşi duce cumincior fl amura lui, câştigată în veritabile bătălii scenice. Şi nu convinge pe nimeni că e blând şi cum-pătat. De-a cui nevoie? Prietenii şi partenerii cunosc acest lucru. Fără demonstrări de prisos. Însă, când îl scoate un oarecine din sărite, îl apucă, vorba personajului lui nenea Iancu, turbarea: „Tu joci, neicuţă, până intru eu pe scenă...Mai departe vedem noi (şi publicul) cine pe cine!”. Şi are dreptate. Poate sări instantaneu de la registru grav de clovn tragic la „un plus de mizanscenă şotioasă”. Compune „concer-te” actoriceşti cu te miri ce fărâmituri de replici şi aluzii. Şi se simte foarte bine când tace. Şi te priveşte. Pe scenă în mizanscenă.

La prima întâlnire cu eroul acestor dialoguri (la spitalul din Dea-lul Schinoasa) în cadrul „disputei” la care trebuia să punem la cale „schelele” viitoarei cărţulii („dar să nu fi e un volum „în memoriam”, Pavele, ci o lucrare despre memorie!”), am început-o, cum e şi fi resc, de la roluri. De la catalogare, cum se zice. Şi ne-am pus pe numă-rat: 6 la „Vasile Alecsandri”, 14 la „A.S.Puşkin”, 13 la „Satiricus

I.L.Caragiale”, 3 la facultate, 15 la „Moldova-Film”, circa o sută la „Teatrul de miniaturi”. A avut ceva şi la radio. O teatrotecă de invi-diat. Şi dacă protagonistul meu alege din această claie de roluri doar câtevaisprezece, bune de atârnat „în casa mare pe covorul cu dame”, e doar o dovadă în plus de rigoare şi autocenzură (Andrei Tarkovski a ieşit în lume cu 9 fi lme, Anatoli Vasiliev a intrat în circuitul teatral european cu 8 spectacole, Inokenti Smoktunovski a jucat mai puţin de douăzeci de roluri într-o viaţă scenică... Nu numărul contează!).

Drept debut îmi aminteşte de Ioas din „Al nouălea cucernic” de Ierzi Yurandot. Un eveniment teatral al anilor ’70. În regia lui Anatol Pânzaru şi scenografi a apocaliptică a lui Ion Puiu. Alături de Jan ju-cau Iulian Codău, Vasile Tăbârţă, Mihai Ciobanu, Călin Măneaţă, Mi-hai Gârnu, Lidia Noroc-Pânzaru, Emilia Lupan... Şi Valentina Guzun, soţia sa (după plecarea din Bălţi a absolvit şi actoria, fi ind discipola lui Veniamin Apostol). Pe vechea scenă bălţeană l-a jucat şi pe Egor-lipovanul, şi pe Pampon, şi pe Sganarel, şi pe Căruntul din drama estonianului Enn Vetemaa. Anume la Bălţi Anatol Pânzaru i-a adul-mecat harul de clovn tragic (în piesa poloneză amintită mai sus). Nu romantic sau doar dramatic. La „Vasile Alecsandri” a început să joace „cu dibăcia şi voluptatea fachirului subjugat de propria-i magie”. Felul lui aparte de „ierarhie” actoricească a fost acceptat şi de parteneri: „E mare, bre şi pe scenă!” Mediul teatral bălţean, relaţiile cu partenerii de toate vârstele (pe atunci veteranii de azi erau în fl oarea vârstei) au fost importante pentru debutant. La început părea că tremură şi în faţa imensei umbre. Era concentrat, melancolic şi retras în sine. După două stagiuni a răbufnit ca magma vulcanică. A întors ierarhiile cu fundul în sus (şi jobenu-n jos!). Jenat, că trebuie să se „dea în spec-tacol”, s-a pornit pe râs ca Pantagruel şi pe tunat ca Jupiter. În roluri, desigur. Harul de a provoca jocul „nebunatic” şi de a se bucura de plăcerea lui îl incită la ipotetice variante scenice. Îl face „mai autentic teatral”. Îl aduc la o stare de refuz a convenţiilor sterile. Se părea că nu are nevoie nici de regie, nici de aranjament, nici de antrenamente. Făcea totul singur şi sigur. Dar numai la prima vedere. La a doua, era susţinut părinteşte de „Petrovici” şi de colegii cu experienţă. Un caz

Page 22: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

42 43

„de râs” din perioada bălţeană: în rolul lui Iancu Pampon pufăia, ca un „parovik”, din pipă; un detaliu găsit de actor; în timpul discuţiilor după avanpremieră, Mihai Volontir, „tălmaciul” lui Nae Girimea, dă de înţeşes că un cineva i-a şterpelit găselniţa dintr-un spectacol ante-rior: „nu e colegial, măi băieţi, să copiaţi partenerii în vârstă...”; Jan, crezând că e vorba de luleaua sa, sare ars: „Să am iertare, maestre, dar nu e numai un câine cu coada scurtă”; Volontir l-a cercetat atent, din cap până în picioare şi l-a calmat: „Nu pe tine te-am avut în vedere, tinere”; Cucuruzac a lăsat-o mai moale: „Atunci e bine... cel pe care l-aţi admonestat nu are decât să-şi şlefuiască rolul”.

– Cum ajungi, Jenică, să-ţi faci loc în interiorul unui personaj?– La început mă chinui să-l construiesc pe dinăuntru... Apoi,

după multe repetiţii, îl modelez pe din afară... E corect? Nici după ani de zile nu-ţi pot răspunde „ca la carte”. Cunoscându-i interiorul, fără garnituri şi detalii ornamentale reuşesc, mai apoi, să nuanţez gama de semitonuri psihice.

Îl cred şi vă spun franc că nu se laudă. Cotrobăieşte în raniţa de general (la cea de mareşal încă nu a ajuns) mijloacele prin care ar pu-tea să renunţe la particularităţile proprii pentru a şi „le înfi a” pe cele ale eroului. Dând masivitate şi justifi când coliziile, umple scena cu mersu-i impunător. Cu energii exprimate cu autoritate. Cu nuanţe şi contrapuncte năucitoare. Poate exploda de forţă şi vitalitate într-o „di-namică statică”. Fără zvârcoleli de prisos. Cu prezenţa-i scenică dom-nitoare produce satisfacţie sau iritaţie, suscită stări latente şi bruscări fulgerătoare, şocante chiar, dar cu precizie programate.

Vocea lui e un instrument cu mai multe coarde bine acordate. Gla-sul lui Pampon e deznădăjduit şi insinuant. Al lui Egor e blând ca o apă caldă curgătoare. Timbrul lui Sganarel e mieros şi derutant. Cu salturi neaşteptate pe portativ tunetele lui Petru Întâi fâlfâie culisele. Şoptitul lui Pristanda stârneşte clipocelile refl ectoarelor. Nici râsul lui nu e întotdeauna acelaşi: hohotul puternic din „Ce e viaţa omului?” sau rictusul vocal sincopat în „Hercule”, cascade batjocoritoare în „Unde mergem, domnilor?” şi chiţcăitul şoltic din „Ho, ţară!” – toate împreună sunt concentrate în căutarea măştilor optime ale personaje-

lor. Jan Cucuruzac stupefi ază prin haz, umor, aluzie şi printr-o vor-bă de prelung ecou, memorizată intantaneu de public. „Defectul” lui principal e acela, că e bun în orişice rol. Indiferent cine l-a scris şi cine l-a regizat. Indiferent dacă i se potriveşte sau ba. Fiindcă actorul nu întotdeauna are norocul să fi e distribuit în roluri care-i vin ca mănuşa. Dar de jucat – trebuie! Asta i-i profesia. Şi viaţa...

A fost mereu în căutarea unui director de scenă care să-l suporte. Şi pe care să-l suporte. Să-l înţeleagă şi să-l accepte. Rebel şi cumpă-tat, tăcut şi dezlănţuit, aprig şi blajin azi e de partea lui Sandu Grecu. Precum a fost, cu ani în urmă, de partea altor regizori cu care „a tu-nat şi a fulgerat pe scenă”. Le pune (regizorilor) o singură condiţie: să-i dea spaţiu de libertate. Doar atât. Mai e şi întristat, mâhnit (ca ploile ciobăneşti de toamnă) când directorul artistic îl trece cu vede-rea „la datul rolurilor în strungă”. Nu i-s pe plac asemenea „cruţări”. În teatru e bine să-ţi cruţi inamicii şi să-ţi exploatezi „inamicii”. O lege dură a teatrului viu. Scena e o groapă de lei. Alţii o compară cu un terarium. Depinde cum se încheagă trupa şi cine o diriguieşte. La „Satiricus I.L.Caragiale” predomină „leii”. Cucerit de perspectiva modernă a carnavalescului, simte ochiul regizorului care-l urmăreşte atent de după culise sau din fundul sălii şi se umple, Jan al nostru, de bucurie: „Mai am cartuşe în cartuşieră!” Nici Grecu nu e zgârcit în complimente: „Jan e una din cheile succeselor pieselor pe care mi le joacă... Mi le joacă bine, coţcarul! „Orice ar urzi pizmătarii, ei sunt inseparabili în teatru. Ca fraţii siamezi. Aşteptând partituri scenice pentru „tinereţe fără bătrâneţe”, nu râvneşte la rolurile colegilor. Pur şi simplu suferă în surdină. De unde i s-a tras şi un atac de cord. A trăit momente de panică modelându-l pe Pristanda, care nu se da, în ruptul capului, „tivit la margini”. Până la urmă a ieşit învingător din această bătălie. A făcut un Om. Măcinat întruna de problem „fameliei numeroase şi budjătului minuscul”.

În aceşti ani, de la primul „călcat” pe scenă şi până astăzi, s-a pro-dus şi în destule pelicule cinematografi ce. De diverse valori. Unele, în genere, fără zăranie de valoare (ideologia sta fudulă în capul me-sei). Pentru dânsul, ca şi pentru mulţi colegi de breaslă, cinematogra-

Page 23: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

44 45

fi a era un domeniu cu predilecţie „alimentar”: încasa nişte gologani suplimentari pentru întregirea soldei teatrale. Rolurile mari, cu mici excepţii, erau „dotele” actorilor moscoviţi. Mulţi dintre ei lipsiţi de talent cu desăvârşire. Dar cu mari relaţii în această sferă elitară. Când a ajuns să spere că au pus şi pe dânsul ochiul regizorii experimentaţi, hodoronc-tronc s-a ruinat, ca un castel de nisip, „Moldova-Film”. S-au împrăştiat şi regizorii care şi încotro: Vasile Brescanu s-a „ţărănit” şi s-a pus pe scris memorii; Anatol Codru s-a pus pe montat spectacole şi după versurile sale, şi după ale lui Grigore Vieru; Ştefan Bulicanu îi citeşte scenariile lui Vlad Druc şi Vlad Druc lui Ştefan Bulicanu; Tudor Tătaru a dat-o în politică, iar în timpul liber se fi lmează, în rol de dac, la Sandu Vasilache; Valeriu Jereghi îşi selectează echipa inter-naţională pe alte meridiane geografi ce...

La sfârşit de prim deceniu al unui nou secol şi mileniu Jan scoate din scrin maldăre de cronici, portrete, interviuri, recenzii, fotografi i şi se scufundă în amintiri... Cronici îngălbenite în care unii îl tratează şi-l consideră „înălţimea cutărui spectacol”, alţii îl apreciază „ca pe un actor oarecare”, câţiva, în genere, îi scriu numele numai între parante-ze. Sunt şi dintre acei care, „înşirând cuvinte goale”, s-au făcut a nu-l observa. S-au strecurat printre rolurile sale cu pixul în buzunar. Am rămas foit şi cu vechile cronici, le-am comentat oral şi i-am pus în faţă „codul moral” al actorului de teatru. L-a citit de câteva ori, a trântit cu pumnul în masă şi a răcnit haiduceşte: „Include-l în carte să le fi e de învăţăminte şi altora!” L-am inclus...

*** Nu vâna roluri mari şi nu râvni la partiturile colegilor: ce-i al tău e pus de-o parte.

*** Episoadele sunt bijuterii scenice şi doar actorii cu adevărat talentaţi le pot veni de hac.

*** Nu răcni, nu gesticula, nu hohoti în timpul lecturilor la masă: încearcă să înţelegi logica gândului, frazei, replicii, punctuaţiei.

*** Un regizor bun nu e acel care-ţi „donează” un rol central, ci acel care ştie mesajul piesei şi conceptul viitorului spectacol, care nu coincide, neapărat, cu viziunea dramaturgului: literatura şi teatrul sunt arte diferite.

*** Pauza nu înseamnă tăcere şi mizanscena nu înseamnă um-blet.

*** Adeseori comedia e mai tristă decât drama.*** Histrionul şi bufonul nu sunt doar comedieni: clovnii, de fapt,

sunt veritabili tragedieni.

După ce am citit, a nu ştiu câta oară, această REŢETĂ TEATRA-LĂ, ne-a privit în ochi, ne-am scărpinat la ceafă şi în creştet, am bâi-guit nişte „idei geniale”, am fl uierat a pagubă şi am decis să facem o pauză...

ÎN LOC DE ANTRACT.

DIN SERTARUL LUI JAN CUCURUZAC.

Emoţiile de după emoţii (şi dinaintea altor emoţii) îmi bat gându-rile peticite în cuie ruginite. Melancolia de a exista undeva m-a adus la gară. La cea construită de nemţii-prizonieri. Un peron de ceaţă şi în ceaţă mişună o lume. O lume care se duce şi o altă lume care conduce. Eu fac parte din ultima categorie de lume. Singurătăţi şi singurătate cu ne-dor de ducă fredonează romanţa trenului mâncat de vârcolaci. Nebuna interjecţie a despărţirii răcneşte cu un stih rănit. La câţiva paşi de mine e Corina. A sosit clipa smulgerii din părinţi. E înconju-rată de rude, de prieteni şi de câţiva colegi de liceu, rămaşi corigenţi prin mahalalele Chişinăului. Capitală suverană, independentă şi eu-ropeană doar pe hartă. Sfârşitul baladei copilăriei şi râşniţa de iluzii îndoliază şinele de fi er. Stau înfi pt în peron, ca un prepeleac în gândul casei părinteşti, pescuind pânzele babei şi umbrele zdrenţuroase ale norilor de toamnă. Tristă armonie... Un nod, cât o piatră de moară, s-a oprit în dreptul mărului lui Adam. Nici să plâng, nici să râd, nici să scot o aşchie de cuvânt nu-s în stare. Sonata trenului-tâlhar mă poartă spre un plus de infi nit. Duhovnicul speranţei mele e pe pat de moarte. Privesc, fără a vedea ceva, în direcţia Corinei. Minutele, strepezite de acreala despărţirii, evadează prin şeful gării cu chipiu stacojiu. Amin-tirile îmi dau ghes. Amintiri ascunse într-o pasăre. Nu măiastră. Mă

Page 24: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

46 47

văd copil. Apoi adolescent. Mă-nec în pâclă şi mă văd de-acum stu-dent. Când am plecat şi eu de acasă părinţii rămăseseră la poartă. Nu în gară. Făceam naveta la Văratic. Doisprezece kilometri. De acolo luam autobuzul. „Cursa”, cum îi spuneau ţăranii. Locomotiva a fl uie-rat. Poate a şuierat? Poate mi s-a năzărit? Nu ştiu... Am uitat blestemul de a nu uita. Revin la ruga universală pentru Corina. Am învăţat-o într-o noapte cu halucinaţii. Deşi nu-s lunatic. Comedianul obosit, dar slobod la gură, scrijeleşte amintiri pe terasamentul unsuros. Amintiri cu gaze de eşapament. Peronul pare o enormă tavă pentru plăcinte cu poalele în brâu. Sau mi se pare? Gemând din greu, ca şi mine, loco-motiva se urneşte din loc. Am rătăcit chipul drag printre geamurile vagoanelor hapsâne. Bezelele Corinei sunt înghiţite hulpav de fi rele de păianjen. Balaurul cu multe capete înghite totul de-a valma. Impo-zitul de părinţi rămâne în pustiul gării. În aerul peronului. În aromele de gutui, must, mere şi struguri. Mirozne aduse de pala vântului. De prin sate mirozne. Părăsite şi ele în voia sorţii. Mohorâta vieţuire în prezent nu vrea să-ţi facă potecă spre viitor. Rămân în hălăciuga tre-cutului. Încremenesc în vremea orfană a urbei cu putoare de asfalt. Prezentul s-a învechit şi a îmbătrânit. Cu un surplus de adrenalină înţeleg că un biet actor e dator să reînvie. Nu doar pe scenă. Să facă acest lucru în octombrie. Lună când ne pomenim şi fără păsări. Ele-s călătoare. Ca şi fi ică-mea, Corina. Trenul se duce. S-au dus rudele şi amicii. Şi colegii corigenţi. Visele s-au pierdut în rotocolul roţilor: te duc... te duc... te duc... Lăbăduiesc de unul singur în exil interior. Fără zvanie de alinare. Mai cred, însă, mai sper că această pierdere e câştigătoare. Şi pentru Corina, şi pentru Valentina, şi pentru mine. Câştigul studiilor în străinătate. Rămân mut într-un oraş fără nimeni. Corina pleacă într-o Europă fără mine. Trenul hodorogeşte de asupra fi inţei mele. Mă consolez cu gândul că nu am rămas singur. Nodul, din dreptul mărului lui Adam, mai e cu mine. Un actor, un nod şi un măr... Piesă neabsurdă. Pentru un spectacol absurd. Sau surd? Jucat în surdină? Pentru cine?...

SOLUŢIA DE SUPRAVIEŢUIRE

– Nu te-ai săturat de monoloage, Pavele? Ai vorbit şi-ai tot vor-bit de credeam că n-o să-mi mai vină şi mie rândul să spun ceva... Încă nu ştiu ce, dar vreau să mă strecor cu o vorbuliţă în tiradele tale. Îmi permiţi?

– Poftim...– Atunci întreabă-mă ceva... Vezi, nu pot scăpa de acest „ceva”

nici mort?– Mort de ce şi pentru ce? Să lăsăm morţii cu morţii şi să trecem

la vii. Scria regretatul Dumitru Solomon: „De multe ori ai surpriza să-ţi fi e recomandat câte un necunoscut drept „artistul emerit Cutare de la teatrul Cutare”. Pe actorii cunoscuţi nu-i nevoie să-i recomande nimeni. Spectacolele şi rolurile jucate îi recomandă. Actorul X de la teatrul Z are trufi e, dom’le! Colegul lui, nu importă de la care teatru, are doar talent. Şi ambii deţin acelaşi titlu onorifi c: emeriţii şi nime-riţii laolaltă...” Cum crezi, spusa dramaturgului român e valabilă şi pentru noi?

– Baţi şaua ca să priceapă iapa?– Nu. O ironie... Ce nuanţă are pentru tine ironia?– E multicoloră. Ironia pentru mine şi pentru teatrul nostru e o

soluţie de supravieţuire.– Când şi unde?– Întotdeauna şi peste tot. Există persifl are „rea” şi persifl are

„bună”. Încerc să le îmbin şi să le combin de mai mulţi ani. Înţepându-i pe alţii, în primul rând înfi g acul satirei în mine.

– Cum anume?– Bine anume! Nu ţi se pare că ar fi o nebunie curată să vorbesc

despre mine? Cine îşi poate permite asemenea gafă?– Da tu nu „gâfâi”, vorbeşte pe şleau.– Eu încerc să fi u cinstit cu mine şi când joc, şi când dialoghez

cu cineva...

Page 25: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

48 49

– Cu mine?– În cazul dat – da. Mă feresc să mă trezesc cu fundul în două

luntri.– În două corăbii.– De ce în corăbii?– Pentru că-s mai mari decât luntrile. După om şi „veselă”.– Şi ce nuanţă are acum ironia ta?– Ironie bună, cum ai botezat-o.– Dacă e aşa să revenim la spusele lui Solomon. Nu cel biblic,

desigur. Continuăm cu „emeriţii”...– Ai ceva împotriva lor?– Cum să am, dacă fac parte din tagma lor?– „În afară de politică, ideologie, gelozie şi bogăţie nimic nu

stârneşte mai mult patimile şi controversele oamenilor de teatru decât titlurile şi decoraţiile de stat” – scria dramaturgul.

– Trebuie să fi u de acord cu tine?– Cu Dumitru Solomon. – Îs de acord! Aşa este... Cu cât sunt mai mulţi premiaţi şi deco-

raţi, cu atât vor fi mai mulţi nepremiaţi şi nedecoraţi. E o lege de când hăul şi pârăul. Paradoxal, dar în lumea noastră se discută nu premiile acordate, ci „podoabele” neacordate. De aici pornesc gâlcevile. Gâl-cevile diletanţilor. Şi invidioşilor. De la titlurile pe care nu le merită, dar le vânează ani în şir. Până la urmă toţi se aleg cu câte ceva – ca la Gala Premiilor UNITEM! – echilibrul se stabileşte şi stagiunile tea-trale se îndreaptă „cu paşi viforoşi” spre noi cuceriri de premii, trofee, distincţii...

– Şi toţi devin otova – o apă şi-un pământ!– Întocmai. Dintre cei veniţi cu sacul după onoruri, ca la pomul

de Crăciun, puţin le merită cu adevărat. Dar, odată împărţite aceste pomeni în dreapta şi în stânga, ele devin calul de bătaie pentru acei ce le-au meritat. La control sunt puşi cei talentaţi, nu diletanţii: au fost vrednici ei, oare, de asemenea aprecieri? Se întreabă amatorii...

– Corabia nebunilor moderni.

– Corabia modernă a nebunilor! Aşa e mai corect.– E mai...– Eu, unul, sunt sigur că pentru un actor talentat, de obicei foar-

te sărac, ar fi mai important un premiu bănesc – dar nu unul simbolic! – decât o distincţie onorifi că.

– Pentru titlu de „artist emerit” se plăteşte una sută lei. Pentru „maestru în artă” – de două ori mai mult. Pentru o medalie – 25 de lei şi pentru un ordin – tocmai 50!

– Pensionarilor „emeriţi”, Pavele, li se adaugă numai douăzeci şi cinci de leişori năpârliţi. Dreptate-i asta? Care-i pensia unui depu-tat, care a moţăit patru ani în parlament? Mi-i groază să spun...

– Ai de spus ceva şi despre Gala noastră?– Cum să nu am? S-a transformat într-o veritabilă „caravelă a

inculturii”. Până nu demult se desfăşura anual. Cel mai mic premiu, pentru debut, era de o mie de lei. Pe când un ou încă nu costa doi lei, musiu! De la alt timp Gala se desfăşoară-înfăşoară o dată la doi ani. Cu premii a câte cinci sute „de valută naţională”. Bătaie de joc! Mem-brii juriului au onorarii de câte două-trei ori mai mari decât „cel mai bun actor”. Canibalism, iertatu-mi fi e cuvântul.

– Ce exprimă adevărul... Şi cine-i de vină? Juriul e ales de senat, iar senatori sunt directorii de teatru. Ce vrei de la mine?

– Nimic... de la tine. Ştii de ce unele teatre nu mai participă la competiţiile „galice”?

– De ce?– Din simplul motiv că, citind lista membrilor juriului, ştiu din

timp cine va fi decorat şi cine va fi detronat. Juriile devin un soi de „răzbunători norodnici”.

– Ai exemple?– Destule... Mă opresc la unul.– Opreşte-te, sunt curios...– Ai fost la Gala „Satiricus Ion Luca Caragiale” din 19 decem-

brie 2007?– Fost...

Page 26: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

50 51

– Cui i s-a decernat premiul „Gheorghe Cincilei”?– Premiul pentru critică teatrală i-a fost înmânat, pe scenă,

Valentinei Tăzlăuanu.– Şi la Gala UNITEM, în ziua de 24 decembrie, cui?– Nimănui... Juriul nu „a văzut” criticul anilor 2006-2007.– Şi proşti am rămas noi, cei de la „Satiricus I.L.Caragiale”: nu

avem criterii valorice, tovarăşi!– Cei din juriu nu au răsfoit revista „Sud-Est”!...– Şi de ce nu au răsfoit-o? Pentru asta li s-a plătit! La fel s-a

întâmplat şi cu alte premii...– Cu „Teatrul Fără Nume”? Antrepriza lui Val Butnaru?– Exact! Noi l-am premiat, juriul s-a făcut a nu-l cunoaşte: mare

scofală un teatru particular pe bani particulari...– Bine. Bine, dar la Gală nu vin nici cei premiaţi!– La ce să vină? Tu ai fost? N-ai fost! Şi bine-ai făcut... Zeci de

aşa numite „distincţii”: spectacol pentru tineret, spectacol pentru bă-trânet, spectacol cu cântecele, spectacol cu manele şi tănănele... Prin-tre aceste fl eacuri, pe care nu le întâlneşti nicăieri în lume, se pierd valorile autentice. Chiţibuşul e la loc de cinste în capul mesei pus.

– În anul tău aniversar speri la ceva?– De la Gala lor sau de la Gala noastră? De la a noastră, a Tea-

trului nostru – da. De la cealaltă – nu! Au spus mai mulţi oameni de teatru că acest „bairam teatral” trebuie boicotat.

– Poate anulat?– Poate... Dacă nu se schimbă regulamentul.– Am scris cândva că premiile voastre sunt mai prestigioase de-

cât ale Uniunii Teatrale.– Şi ai avut dreptate! Sandu Grecu de cu toamnă „trage bobii”,

citeşte, se interesează, iscodeşte care regizor, actor, dramaturg, croni-car a făcut mai mult şi mai bine decât alţii pe parcursul unei stagiuni. Când zic mai mult am în vedere valoarea, nu cumetrismul.

– De aceea la voi, în această zi, nu are unde cădea o banană: lume de peste lume, solemnitate, umor şi voie bună...

– Să fi e!– După ce am pus la cale „daravera culturii” despre ce mai dis-

cutăm?– Despre orice.– Imaginează-ţi că ai fi ministrul culturii...– Dar fără turism.– Fără. De urmaşii lui Micluho-Maklai trebuie să răspundă alt

minister.– Mai bine îmi păstrez imaginaţia pentru scenă. Nu am tempe-

rament administrativ şi politic. Şi nici nu-mi plac „posturile”.– Ne-am imaginat de ne-am rupt...– Să se rupă alţii. În primul rând, teatrul nostru nu depinde de

minister. În al doilea rând, ministerul nu are nimic cu teatrul nostru, de parcă arta teatrală se împarte în „clase antagoniste”: aceştia sunt ai noştri, ceilalţi sunt împotriva noastră.

– Şi nu vezi un ministru venit din teatru?– Veaceslav Madan de unde a venit? Din colhoz? Şi ce folos?

Scandaluri peste scandaluri. Actorii de la „Mihai Eminescu” au fost nevoiţi să iasă în stradă.

– Cine crezi că ar fi bun de prim-ministru şi preşedinte de ţară? Dacă aceşti doi ar fi „buni”, poate ar găsi şi un ministru al culturii „bun”.

– Vlad Filat şi Dorin Chirtoacă. Îţi plac? Mă laşi în pace?– Ultimul nu e prea tânăr?– Dar Dmitri Medvedev câţi ani are?– Vreo 43...– Şi-i preşedintele Rusiei. Ţară care se întinde de la insulele Ku-

rile până la Giurgiuleşti.– Chiar până acolo, Jan?– Chiar până acolo, Pavele! Dacă armata lor e pe teritoriul nos-

tru, atunci până unde se întinde? În ceea ce priveşte „tinereţea” pre-şedintelui eu cred că am avut destui bătrâni în tron. Viitorul nu e al

Page 27: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

52 53

nostru, ci al copiilor noştri, aşa că să-i lăsăm pe dânşii să aleagă. Noi am ales destul. Fără nici un rezultat.

– Ai pus degetul pe rană... Hai s-o tămăduim cu un banc. Cu o întâmplare anapoda. Ai aşa ceva în „lada cu zestre”?

– Cum să n-am? Jucam „Maestrul şi Margarita”. Pe scenă, în semiîntuneric, sunt doi actori: eu (Bezdomnâi) şi Viorel Cornescu (Woland). Terminăm dialogul şi-i dau replică lui Mihai Curagău (Ber-lioz). Mihăiţă nu e. Scaunul e gol. Luăm dialogul de la capăt. Ajungem la replica respectivă. Scaunul lui Curagău e gol. Lui Cornescu îi crapă răbdăul: „Gde zapropastilsea vaş drug?” Spectatorul aşteaptă răspun-sul meu. Mă foiesc, mă scarpin şi o trântesc: „Moi drug poşeol po sebe...” Am tradus, cuvânt în cuvânt, expresia noastră „s-a dus afară pentru sine”.

– Pentru sine de la sine.– Completarea ta se acceptă. Râde sala! Hohote în culise. Apa-

re, năuc, Mihai şi nu ştie cum să continue povestea... Ne umfl ă şi pe noi râsul: icnim, pufnim, gemem, lacrimile curg şiroaie, dar cuvintele nu vor să iasă din cavitatea bucală.

– Publicul a înţeles gafa?– Ba bine că nu. A crezul că sunt replicile lui Bulgakov, doar

jucăm spectacolul în vreo şase limbi.– Aferim!– Noi ce facem cu dialogul nostru?– Zice Jurdain în „Burghezul gentilom”: „De peste patruzeci de

ani spun proză şi dialog fără să ştiu că aşa se cheamă...”– „Tot ce nu e proză – e vers şi tot ce nu e vers – e proză...”– Se simte că l-ai jucat pe Moliere.– Jucat. Şi aici, şi la Bălţi. Şi am poftă să-l mai joc. De nu-mi vor

pune oprelişti...– Umblă cineva cu talaghirul după tine?– Ştiu eu? Din rolurile jucate şi trăite am vreo zece cu care mă

pot mândri. Cei care se laudă prin ziare că le-au ieşit toate rolurile – mint de încheagă apele. Actorul se demonstrează jucând mult. Dar nu întotdeauna şi bine. Aşa e profesia noastră. Din experienţa mea, de

ani de zile, nu cred că e favorabil pentru un interpret, ieşind dintr-un spectacol să intre imediat în altul. Nici să stea cu braţele încrucişate, stagiuni la rând, nu e bine. Trebuie pipăită „media de aur”. Teatrul este o artă a liniştii (nu liniştită!). În hărmălaia generală, în care ne zba-tem pentru a supravieţui, pentru a ne menţine la suprafaţă, „înotul” este normal şi fi resc. E foarte bine când lucrezi într-o trupă cu artişti „stâlpi de teatru”. Cu artişti-piloni. Am avut cazuri când am spus: „Nu-i textul meu, dar e foarte bun”.

– Au fost şi cazuri inverse?– Destule: „E textul meu, dar e slăbuţ din punct de vedere dra-

maturgic”. Şi am lucrat şi într-un caz, şi în altul. Fără a vedea „culo-rile” aşa cum le vedeau regizorii: „Nu-s daltonic, maestre regizor, aşa că permite-mi să fac cum cred eu, nu cum mă hăţuieşti dumneata”. Un actor este bun nu atât prin rolurile pe care le joacă, cât prin modul cum le joacă. Încerc să descopăr modelele, nu să le mimez. În arta dramatică, dacă-ţi ierţi de prea multe ori eşecurile, dar ele-s inevita-bile, rişti să răstigneşti spectatorul. Nu e gândul meu. Dar îmi place la nebunie.

– L-ai răstignit vreo dată?– Nu ştiu... Timpul va arăta. Mulţi se laudă cu spectacole „cum-

secade”. Însă în teatru „cumsecădenia” poate deveni alarmantă. Te poate induce în eroare. Avem la „Satiricus Ion Luca Caragiale” un buchet de spectacole „nenormal de populare”. Şi consider că e bine. Spectatorul pune nota, nu administraţia. Îmi plac rolurile de referinţă. La fel şi regizorii. Tot de referinţă. Succesul nu întotdeauna înseamnă şi valoare. Aici e şi dilema teatrală: pe de o parte – gustul spectatoru-lui, pe de alta – gustul estetic. Trebuie să găseşti echilibrul şi să nu-ţi furi propria căciulă. Eşecurile „grandioase” nu mă înspăimântă, să chiorăsc!

– Ai avut aşa ceva?– Cine nu le-a avut?– De fapt, dacă-s „grandioase” înseamnă că-s „populare”. Cine

fuge de popularitate?

Page 28: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

54 55

– Mai rău e când meşteşugăria înlocuieşte profesia. Mă refer la domeniul nostru. E rău când apar „agenţi” purtători de procedee artizanale, cu focuri de artifi cii, cu rămăşiţe „scenice” rămase de la sărbătorile altor arte şi împrumutate de teatru.

– Un fel de tămâiere artistică?– Chiar mai multe feluri! În asemenea cazuri apar mizanscene

„cu picioarele scrântite”.– Şi cu mâinile frânte...– Fie şi aşa... Dar de nu le-am avea, de unde am şti care-s bune?

Cum am verifi ca? Ţi-o spun verde-n ochi: un teatru, care nu dispune de un repertoriu chibzuit, care nu are un public stabil – compromite ideea de teatru.

– Ian te uită cum ai întors-o!... Şi voi dispuneţi de toate?– În linii generale cred că dispunem.– Dar „negenerale”?– Nu mă provoca...– Nu te provoc. Or, înţelegerea a fost să facem o carte despre

tine...– Şi noi despre cine o facem?– Mai mult despre teatru şi teatre.– Asta şi-mi doresc: Jan Cucuruzac şi teatrul, nu Jan Cucuruzac

– fenomenul. Sunt destule fenomene şi fără mine. Nu sunt vedetă. Sunt actor de profesie. Avem noi, moldovenii, un obicei „naţional” de a atribui altora gânduri pe care nu le-au gândit, intenţii pe care nu le-au avut, spuse pe care nu le-au spus. Dacă te obişnuieşti cu asemenea falsifi cări, nu te mai desprinzi de ele cât e hăul. În hău doreşti să mă duci, Pavele?

– Fă-ţi cruce! Să ştii că-s de acord cu spusele tale: teatrul este prin actori şi actorii sunt prin teatru...

– Teatrul e în mine, iar eu sunt în teatru şi mă simt destul de bine la „Satiricus I.L.Caragiale”: e o trupă care nu este condusă cu ciomagul. Este?

– Este, deşi avem cam mulţi „sunt şi este”.

– Să fi e. Într-un colectiv, condus cu bâta, un fl ecuşteţ poate dis-truge un proiect bine gândit şi un proiect valoros se poate transforma într-un fl eac. Ambiţul, dom’le! Fără principiul valorii nu există rezul-tate. Navele-pilot teatrale (aşa zisele!) sunt poveşti de adormit copiii. Un teatru bun e diriguit de un lider teatral, nu de minister şi miniştri.

– „Ministerul culturii e un soi de „şef de stat-major”. Observ cu stupoare că unii funcţionari se comportă ca dictatorii. Nu-i interesea-ză talentele, ci numai supunerea necondiţionată. Asta nu mai ţine de demnitatea „mareşalului”, ci de „căprărie” curată”.

– Şi tu vroiai să mă ungi în tronul ministrului... Hai că-i bună! În ceea ce priveşte ideea de mai sus, ideea ta cu mareşalii-căprarii, sunt de acord. Fenomenul e vechi de când lumea.

– Nu e ideea mea. E a lui Fănuş Neagu.– Un dramaturg-director de teatru ştie ce spune. Eu, la rându-

mi...– Lasă rândul şi spune o întâmplare „cu ghimpi”. Prima mi-a

plăcut.– Atunci ascult-o pe a doua. Un versifi cator, unul Şoltoianu, a

compus nişte rime şi le citea la fi ecare colţ de stradă. Un catren suna în felul următor:

Merg pe drumŞi la tot pasulCântă-n urma-miContrabasul.

Eu, răzbit de aroganţa „poetului”, mă apuc şi-i tălmăcesc opul în limba rusă:

Ideoşi po doroghe,Na kajdom şaguS zadi tebea slâşno:Pu-pu, pu-pu...

Nu am avut în vedere, desigur, pupăza din tei a lui Ion Creangă.– Aplauze furtunoase. Eşti poliglot, monşer!

Page 29: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

56 57

– Mă iai în căruţă?– Te iau cu binişorul. Mi-a plăcut.– Spuneai că vorbim mai mult despre teatru decât despre

mine...– Spuneam.– Ei bine, când voi mai avea asemenea prilej să-mi înşir dure-

rile, să mă spovedesc, să istorisesc povestea mea cu vorbele mele, nu cu ale altora? Ţi-am spus clar: nu-mi doresc o monografi e. Am poftă să stăm la taifas ca doi vechi prieteni. Să încerc să mă spăsesc fără microfon şi cameră de luat vederi. Dacă-i vorba de taclale – taclale să fi e.

– Dialogând ore în şir, suntem pândiţi de pericolul de a repeta unele gânduri şi idei.

– Foarte bine! Dacă un cineva începe a citi cartea de la mijloc, nu de la început, afl ă ce am vorbit mai înainte fără a pierde şirul dis-cuţiei. Mă ştiu pe mine.

– Aşa procedez şi eu.– Vezi? Pe mine nu mă sperie repetările, mă sperie canoanele.

Şi în cărţi, şi în teatru.– Nu fâlfâi din mâini, că o să răstorni paharul...– Pe scenă ştiu ce să fac cu ele, în viaţă – mă pierd...– Pândesc adeseori mâinile actorilor. Multora le încurcă. Pe

scenă. Parcă nu ar fi braţele lor. Par a le fi de prisos. Un actor cu ex-perienţă îl dăscălea pe un debutant: „Complicat din cale afară rolul lui Hamlet. Prinţul Danemarcei nu croşetează, nu fumează, baston şi umbrelă nu are, buzunare aşijderea şi atunci ce te faci cu lăboaiele, neam? Că acolo, unde te gândeşti să le bagi, nu încap... am încercat şi eu în tinereţe – degeaba!”

– Bună învăţătură... Unii nu ştiu ce să facă cu ele până la adânci bătrâneţe. Mai ştii vreo povaţă? Spune-o, că hodorogesc numai eu şi eu...

– Un episod cutremurător din fi lmul lui Andrei Tarkovski. Re-numitul său fi lm. Când clopotul a scos primul dangăt, băieţandrul

s-a prăbuşit lângă Andrei Rubliov. Se zvârcolea şi mărturisea: „Tatăl meu niciodată nu m-a învăţat să fac clopote... Numai mi le arăta şi mă punea să le ascult ore în şir... Cum de mi-a reuşit?” Aşa se face şi tea-trul. Tainele profesiei le deprinzi de unul singur. În faţa spectatorilor. Pentru a-l juca pe Caragiale trebuie să posezi o tehnică de şaman şi un spirit gogolian. Comedia se joacă foarte greu, Jan. Cunoşti lucrul acesta mai bine decât mine. „Dumitru Caraciobanu, Dumitru Fusu, Ion Ungureanu, Ilie Todorov, Gheorghe Urschi de la „Luceafărul”; Constantin Constantinov, Valeriu Cazacu, Mihai Curagău, Anatol Durbală (în diferite perioade) de la „Mihai Eminescu”; Mihai Volon-tir, Mihai Ciobanu, Călin Măneaţă, Vasile Tăbârţă de la „Vasile Alec-sandri”; Jan Cucuruzac, Sergiu Finiti, Sandu Grecu de la „Satiricus I.L.Caragiale” – iată o listă, departe de a fi deplină, a unor actori şi de comedie foarte înzestraţi, care au menţinut (unii mai menţin) interesul pronunţat al publicului faţă de spectacolul teatral”.

– De unde este izvodul?– Din cartea lui Pavel Pelin „Privitor ca la teatru”.– Mă bucur că nu a uitat de mine. Când cronicarul simte cel

mai mic lucru de valoare, e obligat să-l semnaleze. Să-l pună într-o pagină de ziar sau într-o carte. Un critic cu fl uenţă ştie cât rău poate să facă şi ar trebuie să ştie şi cât bine poate să facă. Cronica teatrală nu e adresată atât publicului, cât celor care fac spectacolul. De multe ori o reprezentaţie este catalogată „global bună” sau „global proastă”. Lu-cruri ce nu există în realitate. Un adevărat critic este cel care te ajută, nu cel care te distruge. Un spectacol, fi e şi slăbuţ, se naşte în chinuri. În el se investeşte enorm: nervi, căutări, încercări, pasiuni şi răbdări (nu prăjite!). Când cineva critică un spectacol trebuie să facă acest lu-cru „cu dragoste”. Pe de altă parte cantitatea de muncă nu scuză lipsa de valoare.

– Eşti bosumfl at pe critici? Ai destule recenzii pozitive. Să ne amintim nişte citate?

– Nu! Le am în arhivă, le-am citit, le cunosc.

Page 30: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

58 59

– Spunea Toma Caragiu: „Aş vrea să-l joc pe Petru cel Mare. Cu o condiţie: dacă existenţa acestei personalităţi ar fertiliza gândirea unui actor contemporan”. Ce zici?

– Eu l-am jucat deja. Ce-i drept, nu în piesa lui Vlad Zografi , ci în drama lui Valeriu Matei.

– Îţi reamintesc două refl ecţii pe marginea rolului. Judecă cum te duce mintea şi capul. Prima: „Jan Cucuruzac, mereu angajat în ro-luri comice, realizează pentru prima oară în cariera sa actoricească un rol de prestanţă monumentală. Petru cel Mare, în interpretarea sa, este de o fermitate neîmblânzită şi nesupusă, dar capabilă de gesturi gene-roase, amicale”. A doua: „Jan Cucuruzac consideră că chipul lui Petru Întâi e prea ştampat ca să ai o atitudine serioasă faţă de el. Foarte bine: să-l joace pe erou cu umor. Milescu lui Valeriu Cupcea e reţinut, melodramatic, în timp ce eroul lui Cucuruzac e neliniştit, agitat şi ex-centric. Contrastul se observă, mai cu seamă, când Petru are ocupaţii „intelectuale”. Ce zici?

– Ce-am mai spus o dată: adeseori executăm fotografi i şcolă-reşti, în loc de a juca oameni vii. Cred că are dreptate şi Mihai Cimpoi, dar şi Angelina Roşca.

– Ambii?– De ce nu? Teatrul are o viaţă diferită de cea a literaturii. Ac-

torul trebuie să fi e polifonic. Şi în mine există mai mulţi indivizi, ca şi în oricare actor. Numai jocul îi scoate pe toţi la iveală. Jocul, Pavele! Actorul este obligat să joace ce i se cere. Asta e datoria lui. Uneori reuşeşte, alteori nu, dar trebuia să joace. Fotbaliştii, de exemplu, nu joacă numai cu echipe slabe pentru a câştiga punctaj. Joacă şi cu cele puternice şi pierd din punctaj. Aşa se întâmplă şi în teatru. Autorul scrie o piesă, actorii joacă altă piesă, iar publicul o vede pe a treia. Nu-s rare cazurile când dintr-o piesă bună se naşte un spectacol prost. Şi dintr-o piesă slăbuţă iese un spectacol cumsecade. Un text bun, pentru mine, e textul care oferă posibilităţi diverse regizorale şi inter-pretative. De aceea nu întotdeauna spectacolul imaginat de dramaturg

coincide cu spectacolul realizat în teatru. Din această cauză au loc şi confl icte. Nu doar în culise, dar şi în presă.

– În asemenea cazuri tu pe care poziţii te afl i?– Pe poziţiile teatrului. Încerc de mai mulţi ani să mă afl u în

„nucleul satiric” al exprimării scenice fără a uita că rolul nu se termi-nă la premieră. Rolul se fi nisează în timp. Pentru mine, „bunioară de par igzamplu”, piesa „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” e o tragedie. Una curat naţională. Şi, te rog: fără comentarii!

– Fără... Vorbeai de fotbalişti. Publicul este partenerul tău. Şi adversarul tău. Dacă nu ai cui arunca mingea, balonul nu-ţi mai vine înapoi. Nu ţi-l întoarce publicul.

– Dacă nu mi-l întoarce, înseamnă că fac pase proaste şi nu am ce căuta pe stadion. În cazul nostru – pe scenă. Trebuie să înţelegem un lucru: enoriaşii vin la biserică de bună voie; şi la teatru trebuie să fi e tot aşa. Dacă aduci spectatorii cu arcanul – vai de capul tău.

– Şi la voi vin fără arcan?– Deocamdată – da! Sandu Grecu „nu umblă cu delicateţuri şi

fi neţuri” abstracte. Montează spectacole concrete pentru un public concret. La noi se hiperbolizează enorm. Dar cu fantezie, cu haz şi gust. Mai întotdeauna.

– Pe scena voastră piesele, dintr-un secol apus, îşi păstrează actualitatea şi în alt ev. Mai întotdeauna, vorba ta. Pentru că lumea noastră de azi se comportă, adesea, ca şi lumea demult trecută.

– Dacă ai adus vorba... Să ştii, că „O scrisoare pierdută” este un spectacol al lumii contemporane: „o soţietate, carevasăzică, fără moral, fără prinţipuri”. Şi e proiectat cu o imaginaţie satirică ce nu de-naturează replica marelui comediograf. Dacă autorul ar trăi azi (poate că trăieşte, mai ştii?), l-ar muta pe prefect în televizor şi de acolo ar lua cunoştinţă de atacurile lui Caţavencu la adresa „guvernului vitreg care dă unul dintre cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui bampir”. Ce zici?

– Bravos!

Page 31: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

60 61

– Venerabilul Trahanache ar exclama sastisit: „Ce coruptă so-ţietate, nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic!” De acord?

– Aferim!– Farfuridi şi Brânzovenescu ar fi cu ochi-n patru la rebeliuni

de culise, fi indcă şi în mileniul trei „ne e frică de trădare, enteresul şi iar enteresul”. Nu-i aşa?

– Maladeţ!– Onorabilul Caţavencu ar lătra tot atât de agresiv pentru un

mandat de deputat, şantajând „cu publicarea unui docoment compro-miţător”. Nu crezi?

– Eşti dat naibii!– Intrusul Dandanache ar plânge cu lacrimi de crocodil cum că

„m-a combătut opoziţia şi colo, şi dincolo, şi dincolo”. Mă combaţi cu ceva?

– Doamne fereşte!– Ghiţă Pristanda ar lua mită, în valută forte, ar număra „stea-

gurile faşiste”, s-ar jelui pe „renumeraţie mică” şi „famelie mare” în Grecia, Italia, Portugalia, Spania, Rusia. Mă contrazici?

– Ce-s nebun?– Ideile lui Caragiale sunt mai coapte acum decât atunci. Spec-

tacolul nostru nu este o suită de portrete caricaturizate, ci un ansamblu de tipuri caracteristice zilelor noastre: cu celulare, cu „spioni la linie”, cu miliardari autohtoni, cu miniştri rusofoni, cu preşedinţi care se is-călesc cu buchii „nepatriotice”, cu partide care-şi aduc aminte de noi doar când vin iar alegerile. Trăim aceeaşi farsă a vieţii politice, sociale, economice şi, vai, morale! Aceeaşi de când lumea lui Caragiale...

– Ai făcut o analiză a personajelor contemporane...– Credeam că-s caragialiene... Cacofonia nu bate la ureche?– Nu cacofonia bate! Guvernanţii ne bat cu sărăcia...– Dă-o naibii! Şi aşa-s trist ca un cerşetor la poarta bisericii. Hai

să facem o pauză şi să ne înveselim puţin. Cu forţe proprii...– Au mai rămas ceva forţe în tocitoare? De ce taci?!

ÎN LOC DE ANTRACT.

DIN JURNALUL REGRETATULUI VLAD MUGUR.

Regizor fi ind, am învăţat pe parcursul anilor următoarele:

*** că teatrul cel mai important este teatrul de echipă;*** că un talent trebuie îmbrăţişat cu dragoste şi grijă;*** că prietenia e de neînlocuit chiar şi în teatru;*** că teatrul are legile lui, pe care nu le poţi sfi da, decât ştiindu-le;*** că încrederea în sine poate însemna şi modestie;*** că în teatru trebuie să ştii să renunţi adeseori;*** că bun-gust înseamnă descoperirea gustului prost;*** că o idee, chiar genială, dar nerealizată scenic, e un duşman

de care trebuie să fugi;*** că noul trebuie să aibă rădăcini în tine;*** că în procesul de creaţie trebuie să ştii ce ai de spus şi să ştii

pe cine trebuie să asculţi;*** că zâmbetul, la repetiţii, al unui maşinist valorează mai mult

decât critica unui consiliu artistic;*** că, muncind la un spectacol, trebuie mereu să schimbi ceva,

chiar şi după premieră;*** că trebuie să citeşti şi să fi i la curent chiar şi cu ce nu există;*** că distanţa te apropie de creaţie;*** că teatrul nu e viaţă;*** că viaţa este o enciclopedie teatrală;*** că trebuie să înveţi să-ţi iubeşti nemulţumirea şi să citeşti în

palma scenei.

Aici punem punct şi trecem la alt capitol.

Page 32: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

62 63

SCUFUNDĂRI ÎN AMINTIRI...

– În sfârşit, Jan, am ajuns la capitolul amintirilor. Am început-o cu maturitatea şi am ajuns în mintea copiilor. Hai să vedem ce-i cu Şerbaca ta naturală...

– Dar mai întâi facem un rotocol prin America...– Satul tău e prin apropierea Statelor Unite?– La o aruncătură de băţ.– Dacă e în preajmă, n-am ce-ţi face. Ascult atent.– Turneul teatrului în SUA, în 1995, a fost prima noastră călă-

torie peste mări şi ţări. Am plecat într-acolo cu „Beethoven cântă din pistol” de Mircea Ionescu (nu-l confunda cu Eugene Ionesco!). De fapt dramaturgul a organizat şi deplasarea. Din echipă făcea parte şi re-gretatul Gheorghe Cincilei. Am fost strict avertizaţi să nu luăm cu noi nimic „de-ale gurii”. E interzis de vameşi. La aeroportul din Otopeni iar am fost somaţi: „Nici un fel de provizii!!!” Le-am explicat contro-lorilor, că nu avem în bagaje nici un posmag. Urcăm în aeroplan. Ne culcuşim în fotolii şi ne dedăm „viselor americane”. La un moment dat cineva dintre noi observă cu stupoare că dintr-o sacoşă, spânzurată pe poliţa de sus, atârnă un şumuiag de cozi de ceapă. „Al cui e zar-zavatul!” – răcneşte Sandu Grecu. „Al cui să fi e? Al nostru... adică al meu...” – răspunde glacial criticul de teatru. „Domnule Cincilei, doar ni s-a spus şi v-am spus – plecăm fără merinde. La ce-ţi trebuie ceapă verde în New-York?” Cincilei s-a junghiat a râde: „Şi cu ce vom păpa brânza de oi, slănina, ouăle fi erte? Cu banane?” Grecu a făcut nişte ochi cât guliile: „Ai şi de astea în desagă?” Cronicarul s-a scărpinat în beretă şi i-a explicat: „Am de toate, că aşa m-am deprins, pe timpuri, când plecam în turnee cu teatrul „Vasile Alecsandri”. Obişnuinţă ve-che şi sănătoasă...” Cât timp am colindat America, Cincilei cumpăra ziare, reviste, pliante, liste de bucate, le burduşea în servietă bolmo-jind: „Las-să fi e, că nu cer mâncare.” „Şi cine o să citească recenziile şi interviurile la Chişinău? Prietenii şi neamurile noastre nu cunosc

engleza?” – îmi dau eu cu părerea, de parcă noi am fi ştiut-o. „În schimb imaginează-ţi, dragă Jan, ce mutre vor face, când le voi spune că le-am cărat de peste ocean. Îţi trebuie altă bucurie?”

– Tărăşenia asta ar fi fost bună „În loc de antract”.– E bună şi pentru „În loc de epigraf”, nu fă mofturi, Pavele.

Dacă intrăm în amintiri – amintiri să fi e! Şi să le începem cu Gheor-ghe Cincilei. Cu „Furnica noastră teatrală”. Dumnealui a fost cu noi chiar de la începuturi. Pe când nu mai credeam că vom fi în stare să ne vedem în căsuţa noastră. Fără „cuibuşor de nebunii”. De-ai şti câţi ne-au pus beţe-n roate... Nici până azi nu înţeleg: ce aveau cu noi? Cu cei câţiva actori, rămaşi pe drumuri? Nu am luat un bănuţ din bugetul statului. N-am momit din alte teatre actori. Nu le-am furat regizori. Nu le-am ocupat scenele.

– Năravul nostru de când lumea: dacă nu-ţi poate da o mână de ajutor, încaltea să-ţi dea un picior de ajutor.

– Subscriu! Vorba lui nenea Iancu.– Scria Gheorghe Cincilei în 1992: „Sandu Grecu încă în timpul

studiilor la Moscova se zbătea pentru crearea, în Moldova, a teatrului de satiră. Sosit acasă, susţinut în mod practic de către Alexei Andri-evschi (ministru adjunct), Iacob Burghiu (şeful departamentului arte), Mihai Murzac (şeful departamentului cadre), apare la Filarmonică, în 1990, trupa de comedie „Satiricus” cu Sandu în frunte, în preajma căruia se afl a, cu gândul, sufl etul şi fapta, cunoscutul epigramist Ion Diviza...”

– Au fost şi oameni de omenie, Pavele, nu zic, dar...– Să lăsăm „darul” pentru mai târziu şi să-l ascultăm pe Cincilei.

„O bucurie aparte a lui Grecu a constituit-o faptul că a izbutit, chiar la început de cale, în august 1990, să-i convingă pe talentaţii actori de la fostul „Puşkin” – Mihai Curagău, Valeriu Cazacu, Jan Cucuruzac, Paulina Potângă (puţin mai târziu), Ion Popescu (de la „Licurici”) – să conlucreze „pe câmpul de luptă” al nou-născutului colectiv”.

– Să ştii că şi Ministerul Culturii a fost împotriva noastră...

Page 33: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

64 65

– Nu mai e chiar aşa. Ion Ungureanu, ministrul, i-a telefonat lui Nicolae Costin, primarul general, rugându-l să vă ia sub aripă.

– De ce nu ne-a luat domnia sa?– În acel moment era imposibil. Trupa lui Petru Vutcărău, după

mai multe turnee de succes în România, rămăsese a nimănui. Şi mi-nistrul era obligat s-o aducă acasă. Era încă „gosplanul” la putere. Bani – ioc! Teatrele erau sub conducerea „sovminului”. El decidea cine să fi e şi cine să nu fi e.

– Şi teatrul nostru trebuia să fi e NU?– De nu găsea Ungureanu limbaj comun cu Costin – DA! Era să

fi ţi NU!– Şi cum rămâne cu Andrei Strâmbeanu?– În seara de 19 decembrie 2007, după Gala Premiilor „Satiri-

cus Ion Luca Caragiale”, la un pahar de vorbă...– Când ţi-ai băut scrumierea?– Cine mi-a turnat vin în păhăruţul cu mucuri de ţigară? „Sov-

minul”?– Nu, „gosplanul”, adică eu. Nu observasem chiştoacele din pă-

hăruţul pe care-l ţineai în mână şi am făcut plinul...– Şi eu uitasem de ele... Mi-ai turnat şi eu am închinat. N-am

făcut nazuri. Îs om educat, ce mai...– Vorbeai de Strâmbeanu... Continuă.– La acel pahar de şampanie Andrei v-a mărturisit – lui Grecu,

Cazacu şi Cucuruzac – că de la început el a fost „contra”. Nu avea în-credere în Sandu. Numai că lumea nu s-a luat după mintea dramatur-gului. Şi iată, că a sosit timpul, în alt mileniu, când Grecu împreună cu voi, veteranii, montează noua satiră a lui Strâmbeanu – „Dictatorul”. E ultimul spectacol din proiectul vostru – „Dramaturgia naţională contemporană la „Satiricus I.L.Caragiale”.

– Într-adevăr dumnealui a recunoscut că avea unele îndoieli. Într-adevăr Sandu îi montează piesa. Dar nu cu veteranii. Cu cei veniţi după veterani.

– Principalul că îndoielile lui Andrei nu s-au adeverit. Asta-i!

– Au mai fost şi alţii care ne-au susţinut în acel îndepărtat an...– Au fost. „Căci şi printre şefi sunt oameni cu sufl et mare, îm-

pătimiţi de lumea frumosului. Aşa persoane s-au dovedit a fi Valeriu Muravschi, Constantin Oboroc, Mihail Platon, Iulian Filip... Astfel, după nenumărate întâlniri, discuţii, hârtii peste hârtii prim-ministrul semnează dispoziţia nr.259-d din 16 octombrie 1991 prin care se ac-ceptă propunerea primăriei or.Chişinău, privind inaugurarea Teatru-lui Municipal” – scrie negru pe alb acelaşi neostoit Cincilei. Aşa că fără Ion Ungureanu cine ştie când aţi fi avut voi teatru...

– Şi ce ne facem cu „lichidarea” teatrului Academic? De ce mi-nisterul culturii nu s-a opus?

– După câte ştiu eu, acel ordin a apărut pe timpul lui Eugen Sobor, în anul 1989.

– Hai să stăm strâmb şi să judecăm drept.– Hai, dacă zice Jan...– Eu am participat la acel „concurs” idiot, că altfel nu-i pot spu-

ne, de „realegere” a noii trupe a viitorului teatru „Mihai Eminescu”. Ştii cum ne simţeam? Nu am cuvinte! Ca pionierii în faţa „vojatei”. Aşa zisa comisie alegea robi, nu actori. Mulţi au scuipat şi au plecat. Actorii cu vechime în muncă, cu titluri onorifi ce... Ar fi putut ministe-rul culturii, Ion Ungureanu, să curme această fărădelege?

– Ar fi putut...– Dar nu a făcut-o! Am fost şi într-o audienţă la dumnealui.

Aproape toată trupa. Vreo două ore, cât a durat „serbarea”, ne-a vorbit de marele noroc, care s-a abătut asupra noastră odată cu venirea ma-relui Ungureanu şi nimic despre viitorul nostru. Viitor care a fi nisat cu sinuciderea Dianei Barcaru... Dreptate-i asta? Am rămas toţi pe drumuri. Fără mijloace minimale de existenţă. Supravieţuieşte cum te duce capul. Îmi povestea Pavel Pelin cum că, în copilăria lui Ion Ungureanu, maică-sa, văzându-l cum iese din beci cu o căpăţână de curechi în mâini, a exclamat: „Ioane! O să ajungă ministru!...”

– Dacă Petru Rareş, din vânzător de peşte, a ajuns domnitor, de ce să nu ajungă un băiat dezgheţat ministru? Câţi „conaţionali” de-ai

Page 34: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

66 67

noştri, ieşiţi din aceleaşi beciuri cu câte o pătlăgică chifl icită în dinţi, au devenit prim-miniştri, deputaţi, candidaţi, decoraţi, consilieri, mi-lionari, funcţionari de rang înalt? I-ai numărat?

– Să-i numere naiba! Asta mi-a mai rămas să fac... Şi totuşi mă doare rana veche... Până azi sângerează...

– Continuăm fi rul gândurilor întrerupte?– Dar unde le-am rupt, că am uitat...– La cei care v-au sprijinit, îndrumat, cocolit şi fi nanţat. Am în

vedere teatrul tău de acum, nu de cândva.– Continuă...– De ce eu?– Ei, bine... Domnul Mihai Murzac a fost mereu cu noi şi lângă

noi. Om de omenie şi modest ca Gheorghe Cincilei. Şi regretatul Va-lentin Silvestru a fost „o remorcă” extraordinară în acele clipe grele...

– Cincilei de la Bălţi l-a adus la Porţile Oraşului, unde vă aciu-aseţi în primii ani. Domnia sa venea destul de des la „Vasile Alecsan-dri” şi Gheorghe l-a peţit şi pentru voi. Viziona spectacolele voastre, scria şi publica în presa noastră şi cea de peste Prut recenzii, cronici, portrete, interviuri. Nu ar fi rău, cred eu, dacă în rândul portretelor ce-lor dispăruţi, din foaierul teatrului, şi-ar face apariţia şi fotografi ile lui Nicolae Costin şi Valentin Silvestru. Au fost printre ctitorii teatrului „Satiricus”. Am mai scris despre asta undeva, dar numai pe hârtie a rămas.

– Ideea îmi place. Şi o vor susţine, mi se pare, toţi actorii.– Ajunşi iar la „Satiricus”, recită un monolog de „înviere”...– De unde monologuri? Nu scriu piese.– Un monolog „oral”. Tu – erou secundar şi eu – erou central.

Schimbăm macazul. Ne scufundăm, până peste cap, în amintirile tru-pei „Satiricus”. De la începuturi până în prezent.

– Faptul că am avut ocazia să pun umărul la devenirea unui teatru deja e un eveniment pentru mine. E bine să fondezi un teatru nou şi e scârbavnic să demolezi unul vechi. Nu la clădire mă gândesc. Lichidarea Academicului a fost o barbarie. Apropo, este loc în acest

capitolaş pentru două evocări „scurtisime”? Cum am fost întâmpinat în trupa teatrului, decorat cu ordinul „Drapelul roşu de muncă”?

– De ce să nu fi e?– Ascultă-le. PRIMA EVOCARE. Am intrat, tremurând, în

curtea teatrului „Puşkin”. Mai mulţi actori şi tehnicieni se odihneau pe băncile de sub butucii de vie. Jucau domino, şah, dame. I-am sa-lutat timid. Nea Costache Constantinov mi-a întins mâna, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a pupat de trei ori: „Cu ce ocazie pe la noi, haiducule?” M-am codit un pic, apoi i-am spus că sunt angajat în trupă. „Bine ai făcut, tinere, că ai părăsit provincia. Cadrele teatrale în capitală se călesc. La noi. Ştiu că eşti talentat şi harnic...” M-a lăudat vreo zece minute, explicându-mi câtă nevoie are trupa lor de persoana mea. Încă vreo douăzeci de minute m-a tipărit şi pipăit, ridicându-mă în slăvi, demonstrându-mi cât de mult mă aşteaptă spectatorii chişinăuieni. Cu sufl etul la gură mă aşteaptă. I-am mulţumit şi am plecat la direcţia teatrului să depun documentele. Pe drum spre casă Valeriu Cazacu, cu lux de amănunte, îmi povesteşte ce a fost după ce am plecat. Nea Costache a întors macazul cu 380 de grade, vorba unui speaker de al nostru: „Cum să vină, oameni buni, spectatorii la teatru, când anga-jăm, fără concurs, toţi handralăii din republică? Nu avem noi actorii noştri? Frumoşi şi talentaţi? Unde se uită directorul şi prim-regizo-rul?” Am râs, nu cu mare poftă, dar sincer îţi spun, nu i-am purtat pică. Din contra – pe urmă ne-am împrietenit.

A DOUA EVOCARE. Am fost repartizat în cabina de machiaj a lui Mefodii Apostolov, Dumnezeu să-l ierte. Dumnealui era singur şi-i era cam urât. M-a primit cu braţele deschise. Mi-a arătat masa, scaunul (s-a aşezat pe el, „l-a controlat” cu şezutul, dovedindu-mi cât e de trainic) şi oglinzile. Erau tocmai trei. „Holbează-te în toate, Jan! Când te saturi de mutra ta „în faţă”, admiră-te „în profi l”. Ai posibi-litatea să-ţi vezi chiar şi ceafa. Simte-te ca la tine acasă.” Am rămas „tablou” de amabilitatea veteranului scenei. După câteva săptămâni intru în cabină şi înmărmuresc: pe masa mea se lăfăia fudulă o gara-fă de şampanie. Era şi un trandafi r într-un pahar cu apă. Ba şi nişte

Page 35: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

68 69

dulciuri într-o farfurioară. Mefodii Maximovici se ridică de pe scaun şi-mi cântă „Mulţi ani trăiască!” Apoi m-a poftit să iau loc: „E ziua ta de naştere, fl ăcăule! Prima în teatrul nostru. Să fi i sănătos!”

– Să fi i sănătos, Jenică! Ai memorie excelentă.– Încă mai am. Revenim la „Satiricus”?– La „barbarie şi lichidare”...– Daaa... În ceea ce mă priveşte, vorba veche: tot rău-i spre

bine. Nu am vagabondat pe drumuri. În toamna lui 1990 am acceptat propunerea lui Grecu. În anul următor teatrul s-a mutat în sectorul Botanica. Ultima precizare nu-i lipsită de importanţă. Mai toţi actorii de atunci locuiau în preajma edifi ciului, reconstruit de noi. Alt prilej de bucurie şi satisfacţie spirituală e că muncesc alături de vechii mei camarazi. Ştii cine-s. Am jucat împreună zeci de spectacole şi la aca-demic şi aici, la Sandu. Am ajuns să ne înţelegem dintr-o cătătură. Şi dacă publicul pleacă după spectacole cu zâmbetul pe buze sau cu lacrima în colţul batistei mă bucur că am pus şi eu umărul, ba şi o hrinculiţă de sufl et, la devenirea noului lăcaş al Thaliei şi Melpome-nei. Devin cam sentimental...

– Lăsăm monologul şi înhăţăm dialogul. – Bine, bine, dar monologul nu l-am spus acum, ci mulţi ani în

urmă...– L-ai introdus în discuţie pe tăinuite. De unde l-ai luat?– De la Gheorghe Cincilei, scris în 1992 şi tot atunci publicat.

„Furnica” a fost o veritabilă călăuză pentru mine. Ne dăscălea într-una: „Să nu vă fi e teamă de schimbări, teatrul e o aventură continuă!” Aprindea, de ciudă, ţigara de la fi ltru când ne auzea vorbind despre „deservirea spectatorului”: „Clientela se deserveşte, naivilor, la resta-urante şi bodegi! Teatrul nu deserveşte! Nu e un mijloc de educare ideologică în masă! Actorul trebuie să sporească imaginaţia durerii, nu să explice doctrina lozincii!”. Vorbele regretatului Cincilei...

– Ai ţinut mult la el?– Am ţinut mult şi am învăţat multe. Cu părere de rău, Pave-

le, există dramaturgi care vor să-şi audă doar propriile cuvinte de pe

scenă. Ca de la o tribună. Sau să-şi transmită mesajele prin actori. De parcă noi am fi purtători de cuvânt sau consilierii cuiva. Portavoci.

– Contextul unei piese bune poate fi jucat şi transmis în nenu-mărate modalităţi. Sarcina dramaturgului e să creeze situaţii şi con-fl icte. Între a gândi cum vrei să scrii o piesă şi a izbuti să scrii piesa aşa cum te-ai gândit, există o mare distanţă.

– Ca şi povestea rolului: de la a te gândi până la a realiza ai de asudat zile şi nopţi. Deşi nu întotdeauna „sudoarea” câştigă aplauze. Am verifi cat. Lozincile rămân lozinci.

– Când ai verifi cat?– Nu mă bate la cap. Vrei să afl i câte ceva despre „debutul meu

teatral”? – Şi eu, şi cititorii.– Am mai spus că rolurile se fac şi din amintiri. Port în inimă şi

în sufl et satul meu natal, Şerbaca, afl at azi la fundul Prutului... – E o fi gură de stil?– Nicidecum. E o realitate. După înălţarea digului de la Cos-

teşti satul nostru s-a pomenit „la fundul mării”. L-au înecat apele. Oamenii s-au împrăştiat care şi încotro. Pe vatra satului depun peştii icre. Şi mi-a rămas, sireaca Şerbacă, în memorie ca un curcubeu după furtună. O relicvă pentru veşnicie. Până azi ţin minte horele din mij-locul satului, hârjonelile, „datul” cu săniuţele, păscutul vitelor, fura-tul harbujilor... Mă văd călare pe un coşcogeamite berbec de prăsilă, nărăvind să trec sârma ghimpată şi să fur zemoşi „de dincolo”, că mi se păreau mai dulci ca ai noştri. Dar cum s-o treci, Pavele? Era păzită cu străşnicie! Fâşia greblată şi sârma ghimpată mai există şi astăzi între harbujii noştri şi zemoşii lor. Pe scenă m-am căţărat într-o zi de 1 mai sau 7 noiembrie. La serbările celea la care se aduna tot satul. Mi se încredinţase o poezie „dedicată şi responsabilă”. Învăţătoarea mă povăţuise: „Cucuruzac, după ce te închini în faţa oamenilor, răcneşti versurile să se audă peste Prut!” De răcnit eu îţi eram omul, numai că uitasem, din cauza emoţiilor, poezia revoluţionară. Ce să fac? Cale în-toarsă n-am. Am strâns pumnii, mi-am mutat corpul de pe un catalig

Page 36: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

70 71

pe altul, mi-am şters cu mâneca broboanele de sudoare şi am început a declama o poezie, învăţată de la tatăl meu, Haralambie, fi e-i ţărâna uşoară. Pe asta n-o uitasem. „Ţiganul la furat” se numea...

O albină cum zbura,Drept pe-o pară se lăsa...

Şi în acest moment a răbufnit din mine artistul de mai târziu... Cu pumnoiul strâns îl otânjesc pe un coleg în scăfârlia proaspăt tunsă cu ocazia evenimentului politic-revoluţionar. Acela, gură-cască, cu moa-ca în palmă, mă mânca din ochi „la rampă”. S-a auzit un clănţănit răspicat de măsele. Gura lui Vasilică s-a închis ermetic. Sala râde. Colegul plânge. Eu urlu mai departe „oda părintească”:

Dar ţiganu-nfometatPe loc para a păpatŞi cum albina ghimp i-a dat,Botul lui smolit s-a-mfl at...

– Spectatorii ce făceau?– Se tăvăleau de râs. Dar cea mai mândră, de extraordinarul

meu talent artistic, era maică-mea, Anica, să-i dea Domnul sănăta-te...

– Zurbave amintiri... Toate-s de „genul” acesta?– Nu-ţi convin sau nu te conving? Cum e botezat capitolul? Scu-

fundări în amintiri dacă nu greşesc. Despre teatru am vorbit şi vom mai vorbi. Despre actori, regizori şi dramaturgi – la fel. Rămâne să-ţi istorisesc câteva „acte din dramaturgia copilăriei”.

– Hai că nu-i nici un bai. În fond e tot artă.– Îmi plăcea „kinoul” la nebunie. Şi m-am făcut mecanic de

cinema. Cinematograful l-am „edifi cat” în şopron. Astupam ferestrele cu nişte ţoale vechi, pe un perete agăţam fotografi i şi poze din cărţi şi reviste. Adică ecranul. O lanternă veche de când lumea îmi servea drept luminometru. Responsabil pe „tehnică” era vecinul meu, Victor. Lumina, pe rând pozele şi eu le comentam precum mă ducea mintea şi capul. Le înviam, adică. Venea toată mahalaua. Plata pentru „bilet

de favoare” costa un ou. Şterpeleau ştrengarii până şi ouăle de sub cloşti.

– Business moldovenesc timpuriu. De ce nu ai urmat o facultate de economie?

– Nu am spirit practic. Nici cât e negru sub unghie.– De unde ştii?– Din viaţă. Ascultă o prujitură din timpul „perestroicii”. Se

zvonea că se vor schimba banii... Ba nu: se vor devaloriza. Şi lumea lua împrumuturi cu nemiluita: azi împrumuţi o mie de ruble şi mâine restitui zece carboave. Valeriu Cazacu avea un prieten în post de vice la fi nanţe. Batem la uşa biroului dumnealui. Îi mărturisim că avem nevoie de câte cinci mii bani gheaţă să ne construim „fazende”. El ne sfătuieşte să împrumutăm câte douăzeci de mii, asigurându-ne că vom fi în câştig. Nu l-am crezut: „De unde să ştie un locţiitor de ministru ce va fi peste o lună? Palavre!” Şi, să vezi nătărăi, nu am împrumutat nici cele miişoare după care venisem. De frică să nu intrăm în datorii. Să nu avem de furcă cu statul. Acei fără de frică şi-au construit palate cu banii împrumutaţi. „Spirit practic” se numeşte prostia noastră?

– N-aş zice...– Mai bine trecem la amintiri. A fost prin clasa a cincea. La lec-

ţia de muzică. Ne chinuiam cu gamele şi diezii. Învăţătoarea încerca, în fel şi chip, să ne aducă în lumea cheii sol. Un fl uierat a spart liniştea clasei. „Cine e măgarul?” – se răsteşte profesoara. Toate privirile se îndreptaseră spre mine, deşi nu eu „eram măgarul”. Colegul de bancă făcuse şotia. Se crispase, de frică, la faţă. „De nu recunoaşteţi, rămâ-neţi „la post” până la noapte!” – ne ameninţă învăţătoarea. Camaradul tremură ca frunza-n vânt. Tace el, tac şi eu. Trece de chindii. Noi „postim”. Amurgeşte. Nu mai rezist, mă ridic spăsit: „Eu am şuierat...” Acasă tata mi-a lungit urechile. „Să prindă mai uşor sunetele muzica-le!” – mi-a lămurit el. Hăt peste ani, la o întâlnire cu absolvenţii, fostul meu coleg de bancă a povestit cum a fost chestia.

– De mic erai principial...

Page 37: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

72 73

– Vorbă să fi e. Nu ştiam pe atunci ce înseamnă asta. Eram am-biţios, „cu băsău”, cum se spunea pe la noi.

– „Ambiţul” lui Caragiale?– Poate... Dar nu am trădat pe nimeni. Nu am pârât. Şi nu-i pot

suferi pe „vânzători”. Azi citesc, ascult, privesc şi mă uimesc de ni-micnicia unor gazetari. Şi „televizionişti”. Cu câtă răutate se aruncă în capul lui Dorin Chirtoacă. Din „sorbonel” nu-l mai scot. Ei, care nici nu ştiu unde-i Franţa. De nu câştiga Dorin alegerile despre ce ar fi vorbit şi scris? Mari fudulani şi neciopliţi carieriştii noştri.

– Prostului, dacă nu-i şi fudul pe de-asupra, nu-i stă bine. Se linguşesc şi dânşii pe lângă cei cu pungile pline.

– Linguşească-se, dar ce au cu noi, alegătorii primarului? Chir-toacă nu ne-a cumpărat, precum îşi cumpără ei stăpânii... Sau stăpânii îi cumpără pe dânşii? Unde am ajuns, Doamne?!

– La capitolul „amintiri din copilărie”.– Daaa... Nu face să strici orzul pe gâşte. Eu, Pavele, am crescut

în înălţime până în clasa a zecea. Apoi m-am oprit. Le-am dat voie şi altora să se mai înalţe. Am o fotografi e şcolărească: toţi colegii abia îmi ajung la subţiori, dirigintele clasei e la umărul meu. Un veritabil Gulliver în ţara piticilor. Ce-i drept, nici răposatul meu tată nu era scund: culegea merele fără scară. Şi eram dezgheţat la minte. Îmi plă-cea să compun versuri, parodii – deşi încă nu ştiam că aşa le zice – în-tâmplări cu haz. Desenam, pictam. Am luat şi lecţii de artă plastică de la un pictor autodiract din sat.

– S-au păstrat „compunerile”?– Unele...– Le publicăm?– Pentru ce?– Pentru amintiri.– Să râdă lumea?– La „Satiricus I.L.Caragiale” nu se râde?– Se râde, dar poeziile mele-s pesimiste...– Cele optimiste îs elogii.

– Şi elogiile nu-s poezii?– Sunt. Dar le scriu mulţi şi le citesc puţini.– Pe ale mele nu le-a citit nimeni.– Eu şi cititorii tăi vom fi primii. De acord?– Parcă da şi parcă nu... Fie, ascultă...

Rămân în lumea mea aparteCăci viaţa pare fără sens.Copiii astăzi sunt departeChiar la moment de sunt prezenţi.

Rămân în mine şi cu mine,Cu strigăt, răcnet şi dorinţi.Rămân în veci „dorit” de nimeniCu dor adânc întru părinţi.

Rămân să fi u...Rămân să sper...Rămân s-ador...Rămân... să mor.

– Şi dacă te pristăveşti cine scoate cartea la capăt? Jurnaliştii de la „TV-NIT”? Ai şi un amic printre ei...

– Ştiam că o să mă... ista. Dar să ştii că versurile îs compuse cu ani în urmă. La repetiţii, antracte, turnee.

– Pentru că ai adus vorba de antract...– Pune-ţi pofta-n cui! E prea devreme. Fumează, din mers, o

ţigară.

LA O ŢIGARĂ DE TUTUN.

Eram la New-York. Şi ni se făcuse poftă de „vin de casă”. După re-cepţiile de la Ambasadele Moldovei şi României, ghiftuiţi cu băuturi străine, vroiam răvac şi gata! Era cam pe la orele 11 seara... Sau noap-tea?... Urcăm într-un taximetru şi o pornim în căutarea unui garaj sau unei crame. Cum e la noi în Chişinău. Intrăm într-un local. Întrebăm barmenul dacă are vin moldovenesc.

– Cine dintre voi cunoştea engleza?

Page 38: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

74 75

– Nimeni. Gesticulam. „Bufetcikul” nu înţelegea o iotă. Eu o fac pe translatorul: îi demonstrez cum dau duşcă câteva pahare, apuc capul cu mâinile, îl sucesc într-o parte şi în alta, crişcând din măsele „cârţ! cârţ!” Îi dau de înţeles că m-a ajuns tăria la cap. Şi mi-i tare bine. Barmenul icneşte un cuvânt ce semăna cu slova noastră „vin”. Răsufl ăm uşurat. A priceput ce dorim. Americanul dispare şi revine cu un galon de vreo şapte litri. Toarnă. Gustăm. Ne place. Plătim. O uşchim la casa cui ne are. Acolo se încinge bairamul. Turnăm. Cioc-nim, bem, urăm, închinăm, ne amintim de rude, urmaşi, amici şi îna-intaşi... Nici nu am observat când s-a golit galonul. Ce-s şapte litri de vin bun pentru şapte inşi însetaţi? O nimica toată. Dimineaţa dureri de cap şi vomitări de se clătinau din ţâţâni zgârâie-norii. Un cineva din hotel ne întreabă îngrijorat ce-i cu noi? Ce am păţit? Îi arătăm vesela goală. Şi-a pus mâinile în cap... Pe urmă am afl at că dubisem un lichid preparat din esenţe artifi ciale cu gust de struguri. Un soi de răcoritoare. Un pacheţel de praf la un pahar cu apă. Cine ştie câte prafuri a vărsat barmenul în vasul nostru „cu vin moldovenesc”? Ai terminat ţigara?

– Terminat. Revenim la anii tinereţii?– Ai copilăriei. Tata mă cicălea tot timpul să mă gândesc la o

meserie bănoasă. Eu îmi chitisem deja una: vroiam să fi u mai marele pe scrânciobul satului. Un fl ecuşteţ mă deranja... scrânciobul „lucra” numai de paşti. Cam rar pentru o profesie pe viaţă: o săptămână te speteşti şi un an aştepţi sărbătorile. Mai apoi, la şcoala din Văratic, mă făcusem ucenicul lui Eugen Gropa, învăţător de chimie, dar pictor în sufl et. Venind acasă de la ucenicie mă apucasem de pictat icoana Sfântului Gheorghe Biruitorul. O lucrare mare cât ziua de vară din Văratic. Pictam icoana pe peretele casei. În culori. Era frumoasă de-şi făceau femeile cruce în faţa casei noastre: „Fa Anică, să-l descânţi înainte de somn, de deochi să-l descânţi, că aşa ceva nu am mai văzut de când suntem...” Scuipau de trei ori în direcţia mea şi-şi căutau de drum. Tată-meu era mare bancagiu. Şi un fel de prezicător pe de-asu-pra. Flăcăii veneau să-i asculte snoavele, ţăranii veneau cu nevoile lor.

Cineva cădea bob sositor cu jalba-n proţap: „Bade Haralampie, un hoţ mi-a furat porcul din coştereaţă...” Tata, mai în glumă, mai în serios: „Mâine dimineaţă îţi vine râmătorul acasă. Să vii şi tu cu o tocitoare de vin...” Şi nu ştiu cum se întâmplă că se găsea godacul. Şi se golea tocitoarea, ce nu avea nimic cu porcul.

– Amintiri humuleştene...– Nu poţi asculta fără aluzii bălţene?– Pot.– Îţi mai parastisesc o aventură şi pun talaghirul.– Dacă e cu haz...– E cu învăţăminte! Cât era vara de mare eram legat de coa-

da vacii. Nu numai eu, ci toţi copleşii satului. Luam ceva merinde în trăistuţă, un şip cu apă (din cele de trei sferturi) şi toate coclaurile nearate erau ale noastre. Odată, pe la chindii, ni se termină apuşoara. Venise rândul meu să umplu garafele. Izvorul era cam la un kilometru de „tabăra” noastră. Adun sticlele, încalec un căluţ (păştea cu vacile noastre) şi o întind spre şipot. Fac plinul şi o iau înapoi. Ajung cu bine. Dezleg „setka” cu şipuri de la oblânc şi o întind unui însetat. Un to-romac, că altfel nu-i pot spune, încearcă calul sub coadă cu o prăjină ascuţită. Calul se ridică în două picioare, eu mă întind lat pe imaş, dar cu plasa în mâna întinsă spre cer. Nu s-a vărsat o picătură de vlagă, deşi-s din zodia Vărsătorului.

– Echilibristică clasa-ntâi!– Zi-i cum doreşti. Pe urmă, cu trecerea anilor, s-a întâmplat să

mă întind pe duşumele (câte nu ţi se întâmplă la petreceri?) şi nicioda-tă nu am vărsat paharul. Dacă doreşti – îţi demonstrez...

– Cu ceşcuţa ochi cu cafea? Dacă ar fi fost altceva în ea...– Atunci îţi mai povestesc un caz ghizdav şi pun punct memo-

riilor.– Cel cu mistreţul?– De unde ştii?– Lucrez şi eu în teatru de vreo patru decenii.

Page 39: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

76 77

– Ascultă întâmplarea de la un martor ocular, nu de la berbanţi care au auzit ceva cândva... Eram în turneul de vară. Cu „Doi morţi vii”. Spectacol muzical. Pavel Goia dirija orchestra. Pe atunci se cânta „pe viu”. Ne aciuasem pe o săptămână în raionul Nisporeni. După spectacol o luăm spre hotel pe de-a dreptul. Dintr-un lan de porumb ţâşneşte o turmă de porci sălbatici. Şoferul a frânat, dar un godăcel de vreo patru puduri a nimerit sub roţi. Mare spaimă: braconierii erau pedepsiţi cu amenzi barosane. Coborâm, ne sfătuim, încărcăm biata jivină în autobuz şi o luăm la sănătoasa. Cineva dintre orchestranţi propune să mergem la el acasă, că satu-i prin apropiere. Zis şi făcut. Trezim gospodarii, le arătăm „prada de război” şi-i rugăm să aţâţe fo-cul în cuptor. Vasile Tăbârţă, vânător pasionat, s-a înarmat cu un satâr şi s-a pus pe jupuit râmătorul. Din potroace şi ceva costiţe au făcut zeamă. Un cazan cât un hârdău. Au mai răsturnat şi două mămăligi cât nişte porcane de paie. Ne întindem pe troscotul din faţa casei şi ne punem pe înfulecat. Până am golit cazanul, Tăbârţă a gătit şi fripturi-ca. Continuăm ospăţul. Era şi vin bun din belşug...

– Câte pahare ai răsturnat? Nu pe gât, în iarbă?– În iarbă nici unul. Încetul cu încetul actorii, orchestranţii,

tehnicienii, cu burţile pline, încep a se cotili mai la o parte de masa întinsă. Până la urmă am rămas numai doi: Ion Marcoci şi Vărsătorul din faţa ta. Amândoi zdraveni, ciolănoşi şi sănătoşi. Am „deriticat” ultima fărâmitură de mămăligă şi am ros ultimul oscior. La plecare, că se făcuse ziuă albă, gospodarii casei se apropie de administratorul echipei: „Noi vă rugăm frumos... aveţi grijă de aceşti doi fl ăcăuani... aşa poftă de mâncare nu am mai văzut de pe timpul foametei...”

– Îi cred şi te cred. În timpul turneelor toţi actorii din toate tea-trele făceau economii drastice: trăiau numai din diurne, lăsând lefu-şoara intactă. O păstrau pentru zilele de concediu.

– Leafa era de o sută de rublişoare. Diurna – un procent din sa-lariu. Aproape trei luni (că la Bălţi turneul începea pe data de 10 mai şi se termina la 31 iulie) o duceam de azi pe mâine cu pătlăgele, cas-traveţi, peşte (când pescuiam), pâine şi chefi r. Nu-i vorbă, se puneau la

cale şi banchete gospodăreşti, dar nu chiar după fi ecare spectacol. Şi acum te întreb, Pavele: cum să nu fi avut noi poftă de mâncare, când ne-am scăpat la cărniţă de mistreţ şi mămăligă?

– Ai şi azi poftă de mâncare?– De ce să nu am?– Salariul îţi permite?– Îţi spun ceva mai târziu. Mi-am amintit alt caz din turneu. Pe

când eram la Academic. Răposatul Mefodie Apostol, deprins cu tur-neele încă din timpul colectivizărilor, tot timpul avea merinde în ca-mera din hotel. Salariul îi permitea să mai facă câte o raită pe la piaţă de unde se aproviziona cu fel de fel de bunătăţuri. Şi mai avea un obi-cei: când îşi pregătea masa – comenta în glas ce face. Într-o bună zi, înainte de deplasare, începe a-şi pregăti bucatele în camera din hotel: „Aşaa... tai caşcavalul felioare... şi cârnaţul în bucăţele rotunjoare... le înfrumuseţez cu câte un fi r de mărar şi pătrunjel... tai pătlăgelele şi castraveţii în două... presor sare... pânica de casă o rup cu mâinile... torn un păhăruţ de vin din beciul preşedintelui de colhoz... iaca masa-i gata...” La aceste cuvinte se deschide uşa: ceilalţi actori ascultau în dosul ei monologul veteranului. Se deschide şi toţi privesc cu gurile căscate şi maţele ghiorăinde la frumuseţea de pe masă. „Iaca şi băie-ţii... Iar m-au pândit... Ce să le faci?... Îs sănătoşi cu salarii bolnave... Poftiţi la masă...”

– Rămăsesem la întrebarea: salariul de azi îţi permite să...– Ba bine că nu! Şi nu cred să apuc momentul în care profesia

mea o să fi e în stare să-mi asigure ziua de mâine. De poimâine nici nu cârtesc. Ce-i drept, Sandu Grecu leagă tei de curmei, deschide uşi şi porţi, roagă, convinge, bate cu pumnul în masă şi mai adună ceva bani albi pentru zile negre. Numai că majorările salariilor sunt înfulecate hulpav de majorările preţurilor.

– Ştiu povestea asta...– Eu, de felul meu, sunt om statornic şi, dacă am colindat prin

mai multe teatre, apoi vina nu e a mea. Nici a salariului. Aveam nevoie de comunicare imediată. Sunt lucruri care pot fi spuse doar faţă-n faţă

Page 40: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

78 79

şi nas în nas. Şi acest dialog ţi-l poate da numai teatrul. Dacă e un tea-tru adevărat şi nu unul politic. Ca cele auzite şi văzute la „televizorul naţiunii”. Eu nu confund şi nu am confundat politica repertorială cu politica de partid.

– Ai avut ezitări în faţa vreunui rol?– Întotdeauna. În faţa tuturor rolurilor.– Cauza?– Rolul e cel mai mare „inamic” al meu. Trebuie să-l cuceresc

în bătălii aprigi. Ţi-am mai spus: mă apropii de el cu multă frică. Pe urmă, dacă l-am înşfăcat „vârtos de coadă”, nu mai poate nimeni să mi-l scoată din sufl et. Pentru că intru eu în sufl etul lui. Adeseori văd, cu ochii închişi, cum jucau marii actori în teatru sau în fi lm. Şi încerc să-i „copiez”. „Să le fur” câte ceva.

– Îţi numeri rolurile ca Ghiţă Pristanda steagurile?– De ce nu? Făcând „revizie” în memorie mai învăţ câte ceva.

Mulţi spun şi scriu: calea actorului e presărată cu trandafi ri. Aşa pare la prima vedere. Cu trandafi ri, dar şi cu mulţi spini. Roza e o fl oare care te respinge cu brutalitate. Spinii nu-i poţi ocoli. Nici evita. Tre-buie să-ţi iai inima în dinţi şi să te înveţi „să-i mângâi”. Şi eu, printre altele, sunt destul de ţepos. Ca un arici. Un arici care poate fi şi mân-gâiat. Dacă-i găseşti „cheiţa”. Nu sunt şi nu am fost prizonierul unei formule interpretative unice. Joc şi „ca-n viaţă”, când e cazul. Nu când mi se cere, când găsesc eu de cuviinţă. Cunosc un lucru cert: dacă în-cerc – am o şansă sigură să reuşesc. Una dintr-o sută. Dacă nu încerc – nu am nici şansa unei înfrângeri.

– Deseori „încerci”?– Depinde de regizor. În anii studenţiei credeam, ba eram con-

vins, că „cu mutra mea” (iar cacofonii!) voi fi condamnat să joc numai comedii. Am greşit. Pot juca şi altceva. De am jucat bine sau rău – nu ştiu... E o „chestie în chestia asta”, cum se exprima un regizor bălţean. Pe urmă afl u eşecurile şi izbânzile. De la parteneri, regizori, specta-tori. Deşi spectatorul nu este întotdeauna un criteriu valoric. Pe tim-puri, în tinereţe, mă desfătam pe scenă când eram alături de „piscuri

artistice”. Dar am avut şi destule cazuri, în timpul repetiţiilor „în faza de mişcare”, când îmi venea să rup decorul şi s-o iau la sănătoasa.

– Ai rupt multe decoruri?– Aşa veni vorba... După ce „mă răceam”, o luam de la capăt.

Teatrul este pentru mine un atelaj şi cu el pot călători atât în biografi -ile altora, cât şi în biografi a mea. Interesantă „căruţă”... Îmi place.

– Mă iau în căruţă sau mi se pare?– Ţi se pare. Vorbesc la modul cel mai serios. În biografi ile al-

tora descopăr energii pe care nu le pot găsi în realitate.– Şi când se termină „combustibilul” ce faci?– Călătoresc cu bicicleta. Sau cu trotineta. Dar nu stau pe loc.

Actorii sunt participanţi activi într-un spectacol. Fie că joacă roluri centrale, fi e că fac fi guraţie. Mi-aş dori să se spună şi despre mine că sunt, am fost, voi fi „participant activ”.

– Dar tu ce zici despre tine?– Aştept următorul rol. Orgoliul suprem al unui actor, mi se

pare, e „umilinţa de înţelept”.– Explici teoria de mai sus?– Nu! Cine mă ştie, încă nu mă cunoaşte îndeajuns. Cine mă

cunoaşte îndeajuns, încă nu mă ştie bine. Nimeni nu trebuie să facă ce fac eu. Şi, în acelaşi timp, nu ar fi rău să facă ce spun eu. Sunt spusele unui regizor talentat.

– Nu dictatură?– Nuuu... E teatru cu majusculă, care nu poate exista fără un

„dictator” înţelept. Altminteri teatrul se transformă în „ucirejdenie”: toţi ştiu ce trebuie să facă, când să facă şi cum să facă, dar nimeni nu face nimic. Aşteaptă indemnizaţii de la stat. Experimentele lui Grecu îmi plac (nu întotdeauna!). E un regizor de „cursă lungă”, orice ar spu-ne lumea.

– Care lume?– Ştii tu care... Îndrăzneala lui s-a îndreptat către opţiuni reper-

toriale surprinzătoare. Spre zonele dramaturgice mai puţin frecven-tate de alţi colegi de generaţie. Pentru Sandu şi pentru „Satiricus Ion

Page 41: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

80 81

Luca Caragiale” actul teatral e o sărbătoare trăită în planul realului, nu imaginarului sterp.

– Precum „Patria mea este limba română” din foaierul etajului unu?

– Nichita Stănescu a devenit tămâia noastră. Şi crucea noastră.– Şi Caragiale ce este?– Tot ce am spus mai sus, plus pâinea noastră de toate zilele.

Pâinea spirituală.– Amară pâine.– Foarte amară. Dar nu trebuie îndulcită. Tragismul comedio-

grafului trebuie deplasat spre limită cu precizie, gradaţie şi ritm. În reluare vom încerca acest lucru.

– Aveţi de gând să reluaţi „da capo” piesele lui?– Neapărat. Toate generaţiile de actori, regizori, scenografi ,

compozitori trebuie să treacă prin marea sa dramaturgie.– Ai dori să joci alt rol în...– Şi în „O scrisoare pierdută”! De ce nu? Caragiale veşnic viu,

spre deosebire de...– Vladimir Ilici?– Dacă am ajuns la Lenin, mai bine facem un antract.

ÎN LOC DE ANTRACT.

DIN JURNALUL REGRETATULUI DAN MICU.

„Dragă Domnule Caragiale! Mă încumet să Vă deranjez din con-siderente pur personale şi egoiste. Demult aş fi dorit să Vă scriu, dar până acum întotdeauna am fost nevoit să renunţ, deoarece la opinia slujitorilor Dvs. – mai mult sau mai puţin dezinteresaţi – specialişti şi avocaţi, din schimbul de scrisori cu Dvs. aş fi avut mai mult de suferit decât mi-ar fi folosit. Vă mărturisesc că toate acestea le scriu nu nu-mai pentru că sunteţi renumit pentru felul intrasingent cu care îi trataţi pe cei cu care corespondaţi, fi ind foarte atent la ortografi a acestora, nemaivorbind despre tonul Dvs. ironic, care este puţin nepoliticos, ci

şi pentru că – aş spune – cenzura de la locul unde Vă afl aţi în acest moment este foarte incultă din punct de vedere al ştiinţei raporturi-lor, fi ind obişnuită să facă din ţânţar armăsar şi viceversa... De altfel, cu ce problemă neclară aş putea să mă adresez Dvs., dacă nu cu una formală? Vă înţeleg că nu Vă grăbiţi să-mi răspundeţi... Eu, împreună cu contemporanii mei, în schimb, suntem foarte grăbiţi, am dori să rezolvăm diferite dileme ale teatrului contemporan... Prin acest lucru putem să ne câştigăm dreptul la existenţă şi să pierdem nemurirea sau invers, dar asta nu mai contează, fondul problemei este următorul: să lucrăm neabătut, din răsputeri, în această atmosferă din ce în ce mai murdară? Oamenii se joacă cu focul, iese din ce în ce mai mult fum, dar toate acestea Dvs. nu le puteţi şti, deoarece acesta este un joc de o factură destul de nouă. Contând, deci, pe înţelepciunea Dvs., Vă rog să-mi răspundeţi urgent la întrebare, dacă se poate, lăsând la o parte tonul ironic, deoarece, încetul cu încetul, încep să-mi pierd simţul umorului...”

REVENIM LA FONDUL PROBLEMEI: Să lucrăm neabătut, din răsputeri, în această atmosferă din ce în ce mai murdară? (n.a.)

Page 42: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

82 83

TEATRUL CU MĂŞTI INTERIOARE

Toţi trei „satiriconii” sunt o imensă provocare teatrală. Este un trio care confi rmă legea nescrisă a teatrului, potrivit căreia, odată năs-cut rolul are viaţa lui proprie. E în preajma actorului, dar nu e actorul! Toţi împreună sunt veritabili reporteri ai „rolurilor celor mai trăznite”. Naturi complexe de arlechini ai timpurilor noastre şi, totodată, epi-centrul teatrului „Satiricus Ion Luca Caragiale”. Un triplu salt-mortal şi „adevăraţi povestitori mincinoşi” („teatrul este o frumoasă min-ciună”, scria un regizor cu experienţă). Jocul lor e anapoda precum alandala e faimoasa replică a lui Caragiale: „Pe afară gardu-i vopsit şi-năuntru” (încearcă de ghiceşte cum şi unde e vopsit?)

Prin Mihai Curagău, Valeriu Cazacu şi Jan Cucuruzac râsul zălud şi-a găsit naşul zărghit. Cei trei pe scenă sunt UNUL şi nu se sfi iesc deloc să înveselească „selectul auditoriu boemist chişinăuian”. Râsul lor e vindecător. Scria Henri Wald: „Râsul este un fenomen cultural. Cu cât un om este mai cult, cu atât plânge şi se plânge mai rar şi râde mai des. Râsul este o manifestare socială. Dacă este jenant să plângi în public, este şi mai ridicol să râzi de unul singur. Râsul în biserică este un scandal, iar în teatru trebuie să fi e frecvent. Toate regimurile despotice au persecutat râsul („Ce face poporul, logofete?” „Plânge, măria ta!” „Să plângă”. „Ce face poporul, logofete?” „Râde, măria ta!” „Trebuie luat în furci!”). Fără râs teatrul este ameninţat de stagnare. De moarte spirituală şi culturală.” Fără râs, adăugăm noi, teatrul nu mai este teatru.

Curagău-Cazacu-Cucuruzac (ordinea poate fi schimbată la dorinţa fi ecăruia) îţi fac viaţa „amar de frumoasă”, manipulând abil universul ironic, botezat şi „magnum mophlologicum”. Ceva cu mofturi de la mofturi, dar foarte „mare”. Tustrei cunosc axioma get-beget naţională – niciodată capul nu poate suporta mai mult decât fundul – şi au grijă şi de unul şi de altul. De capul lor şi fundul nostru. Antiromantici prin structură şi concepţie vagabondează din rol în rol cu improvizaţiile în

băşcălii. Nu vor să fi e originali cu orice preţ pentru că le-au spus, nu ştiu cine, cum că „Liviu Ciulei nu a avut niciodată obsesia originali-tăţii de duzină”. Şi ei sunt de acord cu marele regizor. La anii lor mai sunt încă „frumoşii nebuni” ai teatrului de satiră.

Plictiseala este cel mai înverşunat duşman al teatrului. Plictiseala colectivă este un adevărat dezastru. Ei nu plictisesc şi nu sunt plicti-sitori. Nici în fumuar. Şi nu se consideră „învechiţi” pentru că joacă comedii şi farse. Oricât de pidosnice ar fi fost personajele lor „cei trei iezi cucuieţi” au ştiut să le înfăţişeze (mai întotdeauna) cu multă se-riozitate, cu aluzii la „sufragii naţionale şi poziţii turmentate”. Com-petiţia ilariantă de MĂŞTI INTERIOARE este cea mai adecvată for-mulă scenică în care se poate cuprinde „jocul lumii cu parapon de o perfectă demnitate de zamolisment”. Şi ei cuprind acest joc. Şi susţin, cu fi ecare rol jucat, cunoscuta parabolă „stilul este teatrul”. Stil unde coexistă umorul negru şi tensiunea, încrâncenarea şi tandreţea, fi res-cul şi hiperbolizarea dezarmantă.

Pe strada „Mihai Eminescu” nu se joacă „eroi naţionali” şi nici „fantome de oameni noi”. Eroii lor sunt eroi, iar fantomele rămân fan-tome. Aici, la ei acasă, fenomenul teatral e, pur şi simplu, paradoxal. Şi trupa nu este „o echipă de zgomote”. Cei trei baladini (nu de la bala-dă!) ştiu să îmblânzească slăbiciunile umane, impunându-şi un joc ha-lucinant cu propriu umor. Ne-născocit! Această „nesfântă treime” re-uşeşte să atingă deziderate moderne fără „a conserva” valorile clasice. Ce-Ce-Ce-ul (adică Curagău-Cazacu-Cucuruzac) e un instrument de percuţie care bate pulsul spectacolului fără „beţele” regizorului. Dacă „strumintul” a fost acordat, în prealabil, de Sandu Grecu. Comedienii deţin tainele „adulmecării scenice” şi depistează instantaneu situaţii, relaţii, confl icte, caractere. Ştiinţa de „carte scenică” a venit, desigur, cu timpul. Laudele îi stingheresc (nu întotdeauna, desigur!), înjură-turile îi mobilizează (beşteliţi-i cât mai mult!). Cred în cuceririle din „marea bătălie pentru veşnica turtă a visării” şi folosesc cu zgârcenie şi pricepere amalgamul dintre minciună şi adevăr. Ambele scenice. Acest aliaj conferă jocului scenic forţă şi convingere. Evită „capcanele

Page 43: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

84 85

regizorale” (şi dramaturgice) pornind la fi ecare nou drum cu ambiţia de a o lua de la început. Cariera lor teatrală e făcută din începuturi fără sfârşit. Fiind mereu aceeaşi, sunt mereu alţii. În fi ecare seară pot preschimba spectatorii în SALĂ. Acea sală despre care spunem: sala plânge... sala râde... sala a plecat după primul act...

Mih-Val-Jan (parcă ar fi un personaj din Hugo) deţin un dar „natu-rel” bine strunit într-o exprimare bine şcolită. E darul de a cultiva arta echivocului şi paradoxului scenic. Pot zămisli roluri „cu multe vitami-ne” într-o perioadă de avitaminoză cronică. Teatrul lor e un TEATRU CU MĂŞTI INTERIOARE. Măşti care încearcă să ne descopere pe noi, spectatorii, cercetându-ne minuţios din partea opusă a cortinei. Ei joacă, nu se joacă. Ei trăiesc pe scenă, nu imită scena vieţii.

– Am mai citit, Pavele, undeva cele spuse şi scrise mai sus...– Cu mulţi ani în urmă în „Flux”. Am decis să includ acest tri-

plu portret şi „în ansamblul” cărţii tale. Eşti contra? Îl omit!– Nu face. Crezi că toţi citesc „Fluxul”? Îmi plac „măştile inte-

rioare”. Aparţin doar teatrului. Cele exterioare sunt ale bâlciului poli-tic.

– Şi mie îmi plac măştile interne. Ascultă „o poznă” despre ge-nul acestor măşti. Povestea un dramaturg (nu de la noi): mă întâlnesc cu regizorul căruia îi încredinţasem o piesă pentru montare; discu-tăm, punem la cale viitorul spectacol, părerile coincid; la despărţire îmi şopteşte la ureche să mă feresc de directorul artistic, şeful lui, că e o brută şi-mi critică piesa în dreapta şi în stânga; peste câteva zile îi văd pe stradă la braţetă, discutând amical şi râzând în hohote; şi am înţeles că regizorul meu şi regizorul-şef nu-s cârcotaşi – pur şi simplu ceea ce mi-a spus unul despre celălalt a fost ieri, azi e cu totul altă viaţă, iar mâine se va schimba ceea ce acum mi se pare rezonabil. Teatrul se face azi pentru azi. Cel de ieri e al trecutului. Cel de mâi-ne e al viitorului. Măştile interioare se ridică şi cad aidoma cortinei: se deschide şi începe spectacolul, se închide şi sfârşeşte spectacolul. Anume aceste măşti „smulg aşchii din haosul vieţii şi cioplesc din ele o lume tragică”. Nu te-ai plictisit de teorii nebuloase?

– Cum să-ţi spun, Pavele?... Pe tine nu te-a ostenit monologul? Cât o să sorbi un păhăruţ de „Gura Căinarului” îţi istorisesc nişte în-tâmplări din turnee.

– Da ceva din „Gura Cricovei” nu ai?– Mai întâi ascultă. Eram în turneu cu „Hanuma”. Cu spectaco-

lul chişinăuian, nu cel bălţean. Eu încă nu aveam roluri, dar colindam republica alături de Valentina. Ea avea şi în spectacolul lui Cupcea un rol, precum avusese în spectacolul lui Volontir. Spre fi nal apărea o suită de fi guranţi, un soi de „isonişti”. Pentru a nu purta actori profe-sionişti prin hoteluri şi pentru economii fi nanciare aceştia erau inter-pretaţi, ca şi la Bălţi, de tehnicieni. Un lucrător de scenă, unul Feghia Nour, era deghizat în femeie. Îl rog, între patru ochi, să-mi „împru-mute” mie rolişorul. Îmbrac fusta, pun broboada, machiez din belşug mutra, rujez buzele şi aştept „ieşirea”. Valeriu Cupcea îl interpreta pe prinţul Vano Pantiaşvili. Vine rândul nostru. Eu, fl ămând de scenă, îmi fac primul apariţia: fustă scurtă (pentru Feghia era lungă), cata-lige lungi cu papuci măsura 46 şi jumătate, vopsit ca o „matrioşkă”), dau buzna, înşfac în braţe Prinţul şi ţi-l iau la îmbrăţişat şi pupat de ieşea fum din Valeriu Cupcea. L-am făcut roşu pe faţă de parcă era un ou de Paşte. Nici până atunci, nici după ziua ceea nu l-am mai văzut râzând cu asemenea poftă. Îi plăcuse şotia mea maestrului.

– Nu mai e apă... am dughit-o... ce să fac, Jan?– Aprinde-ţi o ţigară şi nu mă enerva... În alt turneu, cu „Amin-

tiri” după Ion Creangă şi cu băieţi de dobă parteneri – Valeriu Caza-cu, Nicolae Croitoru, Petrică Păpuşă, Trifan Gruzin, Mihai Curagău, Valeriu Calancea, Nicolae Darie, Veaceslav Madan – am jucat într-o seară spectacolul cu grade în cap (nu rezistai două luni făcând-o pe sfântul!). Cineva, un „pupfundist” a telefonat la Chişinău. Vine, cu o falcă în cer şi alta în pământ, Valeriu Cupcea şi Ştefan Sârbu, direc-torul Naţionalului de pe atunci. Convoacă o şedinţă-fulger în camera lui Gruzin. Ne trage mâţa pe spinare: „Înainte de spectacol – nici un gram!!! După spectacol - cât vă pofteşte inima... Aţi înţeles?” – ne întreabă Valeriu Cupcea. Spăsiţi, am dat din limbi precum că gata, nu

Page 44: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

86 87

mai bem nici ceai. „Am înţeles, Valeriu Pimenovici...” – ne ia apărarea şi Trifan Gruzin. Nu termină bine vorba şi scoate de sub pat un bor-can cu vin. Îl golim. Avem dispoziţie excelentă. „Tovarăşe director!” – zice Valeriu Cupcea. „E rândul dumitale să aduci ceva, ca să nu fi e împăcarea cu bucluc... Aşa-i tradiţia...” Acela s-a codit cât s-a codit şi s-a dus după o „porţie” nouă de băuturică. Ce-i drept, până seara ne-a trecut.

– Da nouă când o să ne treacă? Nu te încrunta, Jan, nu pricepi gluma? Am văzut nişte fotografi i originale: Grecu, Curagău, Cazacu, Cucuruzac în uniforme militare... După câte ştiu, nu aveţi spectacole „despre război”...

– Îs din tranşee! În timpul „confl ictului armat” de pe Nistru. Am fost şi acolo. Care „confl ict” când a fost un adevărat război cu blindate, artilerie şi rachete? Război declarat de Rusia Republicii Mol-dova. Poliţiştii noştri luptau împotriva armatei a 14-a. Nici până azi nu-şi scot măştile exterioare unii politicieni, repetând netrebnic: con-fl ict, confl ict, confl ict... Am pierdut şi Nistru, şi Tighina. Ştii cum se băteau băieţii noştri? Ca zmeii! Ca Peneş Curcanul la Plevna! Şi ce folos? Au murit zeci de fl ăcăi, ca brazii... Ne-am retras în „spatele frontului”... Conform unui ordin venit din Kremlin. Ce a fost, cum a fost, de ce a fost nu ştim nici până azi...

– „Mircea Druc e de vină!” – răcnesc „internaţionaliştii”.– Care Druc? În 1992 nu mai era prim-ministru. Venise altul la

putere. Apropo de Mircea Druc... Cine a majorat, după independenţă, salariile actorilor? Trebuie să ştii, pe atunci erai director de teatru.

– Druc. După mulţi ani de sărăcie lucie nu-mi era ruşine să plec vara la ţară, la rude. Nu mă mai hrăneau ele, ci le ajutam eu pe dân-sele. Nu mai târguiam fi ecare kilogram de fasole. Aveam salarii buni-şoare. Mai mari ca ale pedagogilor şi medicilor. Ce-i drept, bucuria a fost de scurtă durată...

– Până a răcnit de la tribuna parlamentului un agrarian tâmpit: „Cât o să-i mai hrănim noi pe scripcarii iştea?!” Şi au votat să nu ne mai hrănească. Îţi mai aminteşti, Pavele?

– Îmi amintesc, Jan. Ajunseseră Eugeniu Ureche, Domnica Da-rienco, Nicolae Sulac şi toate personalităţile noastre naţionale să în-caseze o pensie de una sută treizeci de lei. Regretatul Iulian Codău, artist emerit şi el, a fost pensionat în vara anului 1994. A fost izgonit din teatru. Ştii ce pensie primea? O sută şase lei.

– Poftim şi „razniţa” dintre măştile interioare ale artiştilor şi cele exterioare ale politicienilor.

– Ultimii huzuresc până astăzi. În alt secol şi alt mileniu, dar cu legile născocite atunci, în timpul avântului revoluţionar, cum a fost botezat. Acea „revoluţie” a fost pusă la cale de oameni de bună cre-dinţă, câştigată de farisei şi de pe urmele ei se îngraşă nişte mişei. Am ajuns de râsul găinilor...

– De râsul cui? Nu te face de râs, Pavele! De râsul nostru! Cine îi alege? Găinile, curcanii, dobitoacele? Străinii? Ai noştri! Lucrează la negru în toată Europa (încă bine că Asia-i departe de noi) şi-i vo-tează tot pe cei de la 1917. Da România trebuie să le facă vize. Fără „coadă”. De urgenţă, fi indcă-s aman grăbiţi. Când se duc după vize îs români pe-un cap. Cum se văd peste hotare – îs moldoveni fără cap. Mai mult chiar: şi acolo vorbesc un limbaj macaronic, la nunţi răcnesc „goriko”, cântă „Podmoskovnâe vecera” de 1 mai şi 7 noiembrie...

– Se felicită „cu anul nou!”, ronţăie răsărită şi se prăpădesc fără „seliodkă”.

– Întocmai. Am fost şi eu în Europa, fi ică-mea e europeană de mai mulţi ani, aşa că ştiu ce vorbesc. Până azi ţăranii noştri îşi botează copiii cu numele Ruslan. Numai în Caucaz şi Asia Mijlocie mai întâl-neşti această „poreclă literară”. Ruşii nu au „ruslani”.

– Picanterii „naţionale”. Cine suntem azi – ştim. Cine vom fi mâine, afl ăm poimâine. Vin alegerile noastre tradiţionale.

– Mă tem că vom rămâne tot cei de azi. Întreabă-mă ceva despre teatru că de politică şi alegeri îs sătul până în gât.

– Crezi că există vreun actor între 20 şi 50 de ani pentru care Jan Cucuruzac să nu mai însemne o mostră?

Page 45: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

88 89

– Ha! Ha! Eu – model la casa de mode! Bună parascovenie. Iurii Nikulin în fi ecare om căuta clovnul. Şi eu îl caut mereu în mine. Se întâmplă de-l găsesc. Şi atunci mă simt bine. Am cu cine sta la taifas pe îndelete. Un actor trebuie explorat şi exploatat fără pic de milă. Tre-buie descompus şi recompus ca o jucărie japoneză. A fi „cu picioarele pe scenă” înseamnă a-ţi cunoaşte profesia. Trebuie să te convingi pe tine şi pe alţii că poţi decola şi zbura. Fie şi zborul lui Icar. Dacă nu reuşeşti tu, îndeamnă-ţi partenerul la zbor. Şi vei fi în câştig. Cineva trebuie să fâlfâie din aripi pe scenă. Altfel scena se poate transforma într-un frumos cavou. O mască râde... O mască plânge... Bufonul şi tragedianul.

– Azi poţi declara că ştii foarte puţin despre profesia ta?– Asta şi vreau să-ţi bag în tărtăcuţă. Mi s-a întâmplat să fi u pe

scenă şi prinţ, şi cerşetor: prinţ sărac şi cerşetor bogat. În spectacole unde jocul emoţiona şi trăirea epata. Ceea ce spun nu este „secretul lui Polichinelle”. Feeriile pirotehnice, ce ne bucură ochii şi ne lasă gându-rile să se odihnească, nu mă încântă. Moda modă rămâne. Sclipitoare şi rece. Mă înspăimântă „mania posturilor”, vorba lui Alecsandri. Cei, care au fost cândva actori, nu mai vor roluri. Vor să fi e regizori, apoi directori. Ba se poate şi în ordine inversă: mai întâi directori, că regia îi vine la comanda dumisale. Şi se pun pe stricat piese.

– Strică piese şi cerşesc premii şi trofee.– Altfel nici nu se poate! Se caţără pe scenă, se închină juriului,

de ei selectat, complicii bat tăpuşele şi răcnesc: „Genial!” Niciodată nu am întâlnit atâtea proiecte vizionare, expuse cu atâtea edifi cii de vorbe goale, urmate de atâtea delicioase eşecuri şi toate făcute „în numele dreptului legitim de experiment şi originalitate.” Sub ochii noştri dile-tantismul înlocuieşte arta. Şi noi aplaudăm. Azi un spectacol „bun” e considerat o ratare. În vogă sunt doar spectacole „geniale”, care cresc ca ciupercile după ploaie. O să ne trezim într-o bună zi că am schim-bat teatrul pe anti-teatru. Ne mai trebuie alt potop? Iar arca lui Noie e spartă pe muntele Ararat. Şi atunci ce ne facem, Pavele?

– Ce facem, Jan?

– Răspunde, bre, nu întreba!– Răspund: „În arta dramatică, dacă-ţi ierţi de prea multe ori

eşecurile, poţi fi sigur că rişti să-l vezi răstignit pe Isusul teatrului, care este Spectatorul”.

– Aşa da... Ajungem unde ne-am pornit...– Nu cumva mă credeai un „ruslan ruslanovici”? Măi Jenică, tu

eşti „emerit”?– Odată ce am un surplus, lunar, la salariu de 200 sute de lei,

înseamnă că sunt „maestru”.– Şi cum te simţi în pielea lui?– Ţi-aduci aminte ce spunea un actor bălţean după ce a ajuns

„emerit”? Îţi împrospătezi memoria: „Mare răspundere, tovarăşi...” Pe timpuri artiştii, deţinători de titluri onorifi ce, erau recunoscuţi pe stra-dă. Acum nu-i cunosc nici cei din colectivul unde muncesc. Îs mulţi şi „transparenţi”. Orgolioşi şi suspicioşi. Răcnesc din televizoare că nu există „critică caldă şi molcăluţă”.

– Asta ce mai înseamnă?– Pe mine mă întrebi?– Pe tine... Critică, conform DEX-ului, înseamnă „analiză care

interpretează şi analizează operele artistice sau ştiinţifi ce, dezvăluind lipsurile lor”. Şi atunci cum poate fi critica, analiza, „moale şi căldu-ţă”? Nu mă refer la „analizele medicale”... Nu râde... Nu glumesc.

– Râd pentru că-i de râs. Dar cum ajung, peste noapte, actori de mâna a doua „regizori de mâna-ntâi”? Şi odată ajunşi vor şi ei să aibă „critică personală”. O suită de plăsmuitori de ode. Pricepi?

– Încă nu...– Libertatea de creaţie, cum poreclim noi anarhismul autohton,

i-a surprins nepregătiţi pe unii conducători de teatru...– Şi pe cei de la Minister nu i-a surprins?– Cum să nu? Numai că teatrul nostru nu are nimic cu minis-

terul vostru. Liberalizarea, dacă acceptăm acest termen, liberalizarea repertoriului, în primul rând, e pentru regizorii şcoliţi, citiţi şi talen-taţi, nu pentru amatori, ajunşi întâmplător la timona teatrului.

Page 46: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

90 91

– Se pare că ai dreptate...– Cum, adică, se pare? Am sau nu am? Iată întrebarea...– Ai intrat în „Hamlet”... La vârsta lui Lear... Desigur că ai

dreptate. Am ajuns să suferim cronic de „delirul grandoarei”.– În interviurile interminabile radiofonice, televizate, scrise etc.

se susţine că regizorul trebuie să aibă program, personalitate şi idea-luri. Nimeni însă nu explică de ce avem atâţia directori fără programe, personalitate şi idealuri? Se aplaudă şi se premiază spectacole de pre-ferinţă, nu de referinţă. Se dau trofee spectacolelor atrofi ate.

– Cu spectatorii ce ne facem? Anume aceşti montatori de piese răcnesc cât îi ţin bojocii: „Noi nu montăm pentru critică, noi montăm pentru spectatori!” Citisem undeva (poate iar internetul e de vină), şi-mi plăcuse: „un personaj pentru o epocă şi un actor pentru totdeau-na”. Şi dacă stai şi te gândeşti binişor, noi am avut aşa ceva în timpul nu prea îndepărtat.

– „Enigma scenei ţine de icoane şi zei, iar viaţa pe scenă e o credinţă şi o amăgire, o răstignire în ceruri...”

– Frumos citat, cu tâlc. Atât doar: dacă-l afl ă amatorii – mâine se vor umplea barurile cu „zei”.

– Nu ţi-i poftă...– De cafea?– Iar cafea... Măcar să nu fi e de năut, că nu suntem la Şerbaca.

LA O ULCICĂ DE CAFEA.

Eram noi la New-York de vreo săptămână deja. Ne aclimatizase-răm cu oraşul şi americanii. În linii generale, desigur. Într-o seară, după spectacol, înjghebăm un „consiliu artistic” şi decidem, mort-copt, de unde avem bani, unde n-avem – vizităm un cabaret cu strep-tease. Zis şi făcut. Afl asem de acuma condiţia localului: dacă se apro-pie de tine o dansatoare despuiată – îi pui în ciorăpel un dolar. Preţ convenabil pentru noi. Ne dichisim ca pentru o cumătrie de la ţară şi dăm buzna în „iunion”. Ne aşezăm cu toţii grămăjoară şi încercăm să ne deprindem cu atmosfera artistică americană. Peste puţin timp ne

onorează cu prezenţa o dansatoare aproape goală, îi dăm bacşişul şi aprindem ţigările. Facem fum mult. Dansatoarea se apropie de Cura-gău şi i se aşează pe genunchi. Mihăiţă asudă şi icneşte de parcă ar fi prins un crap de-un pud în iazul de la Bălăneşti. Îi facem semne să scoată dolarul din pungă. Artistul poporului nostru bojbăie prin buzu-nare, scoate bancnota şi o bagă în colţunul cucoanei. Oftează uşurat. Mai căscăm un timp ochii la muşterii şi bagabonţi, bem câte un pahar de apă chioară, împăcaţi cu gândul că am văzut America în pielea goală şi părăsim ţanţoşi localul. Pe drum Mihăiţă se tânguie în gura mare: „Parastasul cui vă are de gogomani! În loc de un dolar i-am dat o sută... Unde m-aţi adus, nebunilor? De unde cadouri americane pen-tru fetele mele, dacă am irosit gologanii pe curve?...”

– Chiar un sutar i-a băgat în chiloţi?– Ce eşti copil? De unde să aibă Curagău atâta bănet? Tot „one

dolar united states of America” a jertfi t. Dar bancul e frumos. Unde mai pui că noi, pe tot parcursul turneului, am fost cuminciori conform „codului moral al constructorului comunismului” şi sărăciei noastre proletare.

– „Bunioară de paregzamplu aţi fost şi voi pe la revuluţie, c-a venit democraţia la putere?...”

– Am fost... Mai mulţi ani la rând. Pe Piaţa Marii Adunări Na-ţionale. Dar nu am dat foc „momâilor”. Noi aveam un concert bine gândit...

– Cine v-a spus, nenorociţilor, să vă amestecaţi?– Dracu... Nici eu nu ştiu... Ceasul rău... Nu s-a ales nimic din

aşa vroita (nu zisa!) democraţie autohtonă. Ce-am avut şi ce-am pier-dut?

– „După lupte seculare, care au durat aproape douăzeci de ani, iată visul nostru realizat...”

– Da... Visul...– Care vis, Jan?– Cum care? Nu ţi-am spus?– Încă nu.

Page 47: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

92 93

– O ţară eminamente agricolă şi teatrală să aibă high-life.– Ce este high-life?– Este crema unei societăţi.– Ca naştere?– Nu!– Ca talent?– Nu!– Ca avere?– Nu!– Ca onestitate?– Nu!– Ca bravură?– Nu!– Atunci ca ce?– Ştiu eu, Pavele?...– Curat murdar, dom’le!– Murdar, tovarăşe. Teatrul nu se învaţă precum se ştudiruieşte

emisiunea televizată „Mai ai ceva de spus”. Trebuie să fi i competent pentru a ajunge într-un post. La noi doar „posluşania” îi ridică pe mulţi în posturi. Nu erudiţia. E insuportabil să fi i cârmuit de indivizi, care cer de la alţii să facă ceea ce pe dânşii nu-i duce mintea şi capul.

– Despre teatru vorbeşti?– Despre fenomen vorbesc. E groaznic să fi i hăţuit de vătafi care

acceptă „tronul” din orgoliu: să conducă orice, oricum şi pe oricine. Cu timpul astfel de „cârmaci” se confundă cu instituţiile pe care „le comandă”. Devin agresivi, suspicioşi, invidioşi.

– Nu ţi se pare că e cam grav tonul pentru fi nalul cărţii?– Să fi e! După călătoria noastră virtuală în SUA mi-am dat sea-

ma că suntem acasă, nu printre străini.– Streptease moldovenesc?– Exact!– Sau nu poţi „ieşi” din rol?– Care rol? Al cui rol?

– Se laudă unii actori că nu pot scăpa „de rolurile mari” ani la rând. Nu te confunzi cu eroii jucaţi? Nu te pândesc pe la colţuri de stradă?

– Revenim la „măşti”? Actoria e o profesie. Se deosebeşte de altele doar „prin har”. În alte profesii talentul „nu e la vedere”. În alte meserii talentul poate fi confundat cu disciplina de muncă. Sau cu executarea ordinului. Ori cu efectuarea şi realizarea planului de muncă. Cunosc şi eu confraţi de breaslă care nu se dau „scoşi din rol” nici în cramă. Snobism provincial. Cum s-o faci pe regele, domni-torul, mareşalul la un pahar de vorbă? Doar medicii nu umblă peste tot cu bisturiul în mână... Nici călăii cu ghilotina după dânşii... Azi îl joci pe Ştefan Vodă, mâine pe Macbeth, poimâine pe Mussolini, dar rămâi tu însuţi. Fără măşti exterioare. Cum am ieşit din teatru – sunt Jan Cucuruzac nu Pristanda sau Hercule... Crezi că Mihail Ulianov îl făcea, în viaţă, pe Jucov sau pe Cearnota? Inokentii Smoktunovski pe cneazul Mâşkin? Yuri Yarvet pe Leare? Era, în afara scenei, Dumi-tru Caraciobanu Radu Ştefan? Desigur că nu! Numai acei care jucau secretari de partid o făceau şi în viaţă pe secretarii de partid: roluri proaste nimerite în mâinile actorilor nu tocmai deştepţi. Talentul nu se afi şează. Eugeniu Ureche în viaţă era Eugeniu Ureche, nu Ovidiu sau Horaţiu. Talentul e sora modestiei, Pavele.

– Eşti modest?– Dacă zic – da, o să iasă că-s şi talentat. Întrebare provocatoa-

re. Pe mine m-a păzit Dumnezeu de grandomanie. Şi de „sindromul găinii bete”.

– Cum ai spus?...– Găina, ameţită de tescovină, se crede păun. Eclesiastul ne în-

vaţă: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi şi ceea ce s-a întâmplat – se va mai întâmpla, căci nu este nimic nou sub soare”.

– Dacă intrăm în Biblie, nu mai sfârşim cartea.– Vorbă să fi e... Precum cunoaştem noi Sfânta Scriptură... halal!

Să ştii un lucru: eu nu caut „noul” cu lumânarea, precum Diogene căuta omul cu felinarul.

Page 48: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

94 95

– Nu există bucuria de a lăuda, fără bucuria de a critica.– Critică-mă. Cine te „popreşte”? – Un fl eac... Finalul trebuie să fi e optimist. Ca al poeziei tale de

debut pe scena clubului din sat.– Poezie pe care o uitasem. Tu, însă, nu uita: nu compunem un

volum pentru colecţia „Oameni celebri”, ci pentru colecţia „Satiri-cus”. Diferenţa prăpăstioasă. Lectura cărţii trebuie să provoace şi mult râs.

– „Cel care râde nu va ajunge niciodată ateu” – spunea Dostoev-ski. Deşi, trebuie să recunoaştem, nu suntem mari cucernici, dar nici atei nu am fost şi nu vom fi .

– Iar diferenţă... ca şi în cazul de mai sus.– Mai corect spus – diferend. Adică ceartă, confl ict, gâlceavă.– Fie şi aşa.– Nu ţi se pare, Jan, că eroii tăi teatrali nu prea ştiau să trăiască?

Să se „învârtească”, cum se exprimă conaţionalii noştri?– Nu puteau, dar trebuiau să trăiască. Erau nevoiţi. Şi au trăit.

În mine şi cu mine. Au fost ca o răşină tămăduitoare. Şi trişti ca luna mâncată de vârcolaci.

– Nu chiar toţi de-a valma...– Eu de mine vorbesc. Lumea teatrului a fost şi lumea vieţii

mele. Aşa a fost să fi e. Ţi-o spun numai ţie... Am trecut la rimă.– Revenim la Jourdin?– Mai bine la Pristanda: „Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, coane

Fănică?” La sfârşit de dialog îţi permite să comanzi cu mine.– Mă execut, dom’le superior: „Vă simţiţi bine la municipiu?”– „Tabakerka”, „Lenkom”, „Nottara” nu-s teatre municipale?– Sunt, cum să nu fi e? În tot cazul erau...– Atunci de ce noi ar trebui să ne simţim rău? Ne simţim în ape-

le noastre. Îţi divulg şi un secret... Se duce Sandu Grecu la Ministerul Culturii. Nu după fi nanţe. După o hârţoagă. Un „docoment” precum că trupa noastră e de categorie superioară.

– Şi nu sunteţi?

– Pe hârtie – nu! – La ce bun vă trebuie „ukazul”?– Conform lui ni s-ar fi majorat şi nouă salariile. Din fondul

primăriei, desigur. – Şi?...– Ai puţintică răbdare... Mai marele pe „uricile” ministeriale,

„foncţionarul” în cauză, a „refuzat negativ” să semneze izvodul. – De ce?– N-ai decât să-l întrebi. După câte ştiu, sunteţi camarazi vechi.

Nu a vrut şi gata! În altă ordine de idei îţi pot comunica, absolut sincer, că teatrul nostru i-a susţinut în campaniile electorale pe toţi primarii generali! Indiferent de culorile partidelor: şi pe Serafi m Urechean, şi pe Vasile Ursu, şi pe Dorin Chirtoacă...

– Şi pe cel cu „mănuşi roşii”?– P’ăla nu! Nu face de stricat şamponul pe pleşcaţi. Întreg Chi-

şinăul nu l-a susţinut. – Eiii... chiar tot Chişinăul... ai luat-o razna. – Aproape tot. Avea mască şi pe mâini, şi pe faţă.– Procedând astfel, le-aţi dat „celor de sus” un prilej în plus de

a vă urî din toată inima. – Nici până atunci nu ne înghiţeau.– Dacă nu sunteţi „pupcurişti”, pardon de expresie... Am vrut să

zic „marionete”.– Sforile noastre sunt în mâinile noastre. Dacă le înhaţă un stră-

in, tăiem cu toaipa. Şi sforile, şi străinul.– Ţineam să te întreb şi uitam mereu: cum aţi fost primiţi la

„Mihai Eminescu” angajaţi fi ind de Mihai Fusu în „O scrisoare pier-dută”? Tu şi Curagău.

– Victor Ciutac, care nu mai era director, a exclamat: „Slavă ţie, Doamne, că vă văd iar acasă!” A fost sincer, mi se pare. Dar târziu şi-a dat seama...

– Lasă-l că e bolnav...

Page 49: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

96 97

– Nici nu am avut de gând să-l beştelesc. Tu m-ai întrebat şi eu am răspuns. Mai doreşti ceva?

– Tu, personal, îl joci „pe Caragiale” sau joci „cu Caragiale”?– Mi-ar place mult mai mult – Cu. Dar de la „a place” şi până la

„a face”... M-ai pus pe gânduri. – Bine că le ai.– Spurcat caracter mai ai, Pavele: nu poţi fără aluzii. În tot ca-

zul, nu-s împopoţonaţi nici în alb, nici în negru. Eroii mei nu sunt Eu, de aceea îi respect foarte mult. De unii chiar mi-i frică. Aştept momentul când voi fi în stare să-i modelez în aşa fel, încât şi lor să le fi e teamă de mine.

– Respect şi frică?– Da... Relaţia dintre dresor şi fi are.– Vişniec spunea că un dramaturg nu trebuie să fi e un jandarm.

Dar un actor?– Un actor – poate! Dacă jandarmul e Ghiţă Pristanda.– Ceea ce întâlnim la Caragiale, întâlnim şi la Vişniec. Cum de

nu aveţi nici o piesă de a lui în repertoriu?– Pe mine mă întrebi?– De ce nu?– Am pronunţat eu cuvântul „nu”?– Nu! După câte ştiu, eseul „NU” e al lui Ionescu. Nu cel pe

care l-aţi montat voi. Cel pe care îl montează Petru Vutcărău.– Fiecare cu IONESCU al lui...– Şi cu Matei Vişniec comun. Nu ar fi rău... Prilej de compara-

ţie.– Cam întinzi vorba... Nu ţi se pare?– Nu... Doresc ca ultimul cuvânt al cărţii să fi e al meu.– Mai puneţi pofta-n cui! Primul a fost al tău. Ultimul va fi al

meu.– Dacă zici, zii...– Prin urmare, eram noi în New-York...– În alte ţări nu aţi avut turnee?

– Am avut.– Unde?– În România (de 18 ori am fost), în Bulgaria (de trei ori), în

Franţa (de două ori), în Spania, în Germania, în Ucraina, în Ungaria, în Suedia, în Irak... Deci, eram în New-York...

– Capitala Irakului...– Hai că o să arunc manuscrisul la câini!– Ai puţintică răbdare, Jan...– Nu mai am! Şi, cum ziceam, eram în New-York. În mai-iunie

1995. Luasem de acasă, în afară de merindele lui Cincilei, câte două sticle de vodcă. Să le vindem mai scump şi pe banii câştigaţi să cum-părăm ceva boarfe ieftine. Am tot păstrat garafele celea vreo două săptămâni. Veni timpul când începuserăm să ne uităm chiorâş la ele: dacă nu le târguim urgent, le golim într-o seară şi ne luăm de-o grijă. Mare grijă! Cazacu ia decizia: „Hai să le vindem cât mai repede!” Găsim un bar, schimbăm rachiul pe câte zece dolari bucata şi revenim „acasă”, bucuroşi nevoie mare. Curagău se interesează hoţeşte: „Şi cam de ce faceţi zâmbre dulci, puştanilor?” Îi lămurim tovărăşeşte cum am dus de nas americanul. „Duceţi-mă şi pe mine... Eu am trei sticle...” Cum să-l refuzăm? Facem cale întoarsă. Vinde şi Mihăiţă „aghiasma”. Pune banii în buzunar şi ne întreabă: „Nu udăm târgul?” Nu suntem contra. Comandăm câte un sutar şi o bere. Savurăm lico-rile. Vine rândul plăţii. „Şaizeci de dolari!” – ne pocneşte în moalele capului „americanul liniştit”. Am rămas cu gurile căscate. Ne-am pri-vit în ochi, ne-am scărpinat unde trebuie, achităm consumaţia şi, cu pungile goale, pornim şuierând a pagubă...

– Prin New-York.– Stop! Al cui trebuia să fi e ultimul cuvânt? Mă rog să pardo-

naţi... – Al lui Gheorghe Cincilei, Jan.

Page 50: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

98 99

ÎN LOC DE „CADE CORTINA”.

„Să ne bucurăm că, în sfârşit, avem un Teatru de Satiră care, nădăjduim, va spune totdeauna – râzând, biciuind, căci acesta este specifi cul lui – Adevărul. Şi numai Adevărul! Adevărul despre noi, despre neam şi Ţara noastră. În numele nostru, al neamului şi al Ţării. Cu infi nită afecţiune Vă felicit, dragi Spectatori, că aţi ajuns să aveţi un SATIRICUS şi Vă urez mult noroc! Mult noroc în noua Casă a domniilor voastre. Azi, acum şi aici, la inaugurarea ofi cială a Teatru-lui şi oricând în viitor. Să sfi nţim scena Thaliei şi Melpomenei, fi ecare în parte şi în tăcere. Cu inima, cu sufl etul, cu dragostea şi credinţa, cu devotamentul nostru. Să ne Bucurăm! Plaudite, cives! Aplaudaţi, cetăţeni!”

Gheorghe CINCILEI,19.12.1991

„CEL MAI BUN PRISTANDA AL TUTUROR TIMPURILOR”

Sandu GRECU

Jan Cucuruzac s-a impus şi va rămâne, cu siguranţă, în istoria mişcării teatrale din Basarabia prin harul său actoricesc robust, dar şi prin fi zicul de excepţie. Aceste calităţi deosebite au constituit fun-damentul solid al rolurilor sale de glorie. Armonizarea perfectă a lăuntricului cu aspectul său exterior herculean, caracteristică ce poate fi menţionată doar în cazul unui număr infi m de actori, reprezintă atuul său vizavi de ceilalţi confraţi din breasla Taliei şi a Melpomenei. Fizicul de excepţie este amplifi cat de vocea sa tunătoare, având un timbru inconfundabil, de fi rescul interpretării scenice. Figura sa exo-tică de haiduc, de „ataman al codrului” îţi creează impresia că actorul n-are nicio şansă de a se înscrie în simandicosul concept de „teatru contemporan”.

Prima întâlnire cu maestrul Jan Cucuruzac, „de la regizor la ac-tor”, am avut-o chiar în anul fondării Teatrului „Satiricus”, când, la recomandarea colegilor săi de la Academic, instituţie care traversa un proces de reformare, l-am invitat în noua trupă, unde i-am oferit imediat rolul Judecătorul în spectacolul ”Ce e viaţa omului” de A. Arkanov. De atunci s-au scurs aproape două decenii...

Ce-a însemnat pentru mine, în postura de director de scenă, acto-rul Jan Cucuruzac? Mai întâi de toate, un vulcan de emoţii, un spirit turbulent, foarte difi cil de stăpânit în rigorile conceptului regizoral aprioric, dar, paradoxal, şi o persoană absolut calmă, ascultătoare, care nu-şi „joacă mânjii” atunci când regizorul ştie să-i găsească locul, să-l aducă la numitorul comun, oferindu-i cheia rezolvării scenice.

Pentru Jan Cucuruzac repetiţia înseamnă un exerciţiu al sufl etu-lui, o revizuire a experienţei sale de viaţă prin prisma eului artistic.

Page 51: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

100 101

Este econom în ceea ce priveşte improvizaţia scenică şi, totodată, îm-pins de dorinţa şi ambiţia de a veni în spectacol cu „găselniţele” sale, de a se simţi liber în scenă, improvizând „cu lăcomie”, atunci când interpretarea se înscrie în schema propusă de regizor. Este actorul care ţine nu atât la aspectul exterior al mizanscenei, cât la expresia ei lăuntrică, emotivă, psihologică, spirituală; actorul care poate urma lejer, până la capăt sarcina regizorală. Mai mult decât atât, atunci când este absolut necesar, Jan Cucuruzac insistă cu toată autoritatea să fi e respectată ideea regizorală. Nu respinge din start, precum unii colegi de breaslă, propunerea direcţiei scenice. Dimpotrivă, se aruncă în al-bia conceptului regizoral ca într-o apă curgătoare, şi numai atunci când se va convinge că „nu-i ajunge apă ca să poată înota liber”, va porni polemica, va veni cu sugestii proprii sau va insista să fi e elabo-rată o altă sarcină regizorală.

Departe de mine gândul de a face un bilanţ care să epuizeze su-biectul conlucrării mele scenice cu maestrul Jan Cucuruzac. Consider că în viaţa de creaţie suntem ambii la o vârstă destul de avantajoasă, când, vorba vine, totul e înainte. Mai avem de realizat atâtea proiecte teatrale, atâtea spectacole şi, de ce nu, fi lme. Cred că abia în viitorii ani urmează să ne spunem în arta scenică acel cuvânt greu, de care să fi m întru totul satisfăcuţi şi noi, artiştii, şi spectatorii noştri.

Oricum, dacă facem totuşi o mică recapitulare a realizărilor ac-toriceşti ale maestrului, trebuie să spunem că puţini sunt actorii de la noi care se pot lăuda cu roluri de anvergura şi valoarea celor create de maestrul Jan Cucuruzac: Pampon, Egor, Petru I, Hercule, Voini-cul, Ludovic al XIV-lea, Alexandru Lăpuşneanul, Bezdomnâi şi, nu în ultimul rând, incomparabilul şi reprezentativul personaj Pristanda, rol pentru care maestrul a fost răsplătit, în cadrul Festivalului Naţional „Nenea Iancu”, cu premiul întitulat sugestiv „Cel mai bun Pristanda al tuturor timpurilor”. Aş vrea doar să precizez că din moment ce Jan Cucuruzac a ştiut să ne prezinte cu atâta talent un „Pristanda al tuturor timpurilor”, nu încape nici o îndoială că trăim nişte „timpuri pristandiene”. Întreg sistemul nostru politic este pristandian. Cu ha-

rul său actoricesc pregnant şi intuiţia sa artistică, cu experienţa sa de viaţă, inclusiv cea acumulată în aproape două decenii de muncă la „Satiricus Ion Luca Caragiale”, maestrul nu putea crea acest chip în afara timpului pe care îl trăim. Pentru Jan, la fel ca şi pentru întreaga noastră trupă, nu există spectacol de teatru în afara societăţii, noi fi ind o parte a ei, dar şi produsul acestei societăţi.

Mă bucur că maestrul Jan Cucuruzac îşi sărbătoreşte frumoasa vârstă de 60 de ani anume la „Satiricus Ion Luca Caragiale”. De bună seamă, nu există un alt teatru care l-ar reprezenta atât de bine – prin platforma sa artistică, viziune regizorală, talent, stil, gusturi. Nu a existat o altă scenă pe care să-şi afl e împlinirea actoricească, aşa cum a fost să i se întâmple, într-un mod fericit, pe scena „Satiricus”-ului.

Page 52: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

102 103

SUS CORTINA!

a) Spectacole de licenţă (1976):– „Cântec de leagăn pentru bunici”, Dumitru Matcovschi, regie

– Ilarion Stihi.– „Steaua Seviliei”, Lope de Vega, regie – Ion Bordeianu.– „Nu-i pădure fără uscături”, regie – Petru Baracci.

b) Teatrul „Vasile Alecsandri”:– „Al nouălea cucernic”, Jerzi Iurandot, regie – Anatol Pânzaru

(1976).– „Doi morţi vii”, Vasile Alecsandri, regie – Anatol Pânzaru

(1977).– „Acul şi baioneta”, Anatolie Galiev, regie – Anatol Pânzaru

(1978).– „D’ale carnavalului”, Ion Luca Caragiale, regie – Valeriu Cup-

cea (1978).– „Doctor fără voie”, Moliere, regie – Ivan Panaev (1979).– „Grădina de trandafi ri”, Enn Vetemaa, regie – Anatol Pânza-

ru (1980).

c) Teatrul Academic „A.S.Puşkin”:– „Pe-o gură de rai”, Ion Podoleanu, regie – Veniamin Apostol,

Andrei Băleanu (1980).– „Revizorul”, Nikolai Gogol, regie – Andrei Băleanu (1980).– „O întâmplare cu haz”, Carlo Goldoni, regie – Vitalie Rusu

(1982).– „Mult zgomot pentru nimic”, Wiliams Shakespeare, regie

– Racia Kaplanean (1982). – „Casa”, Feodor Abramov, regie – Veniamin Apostol (1983).– „Abecedarul”, Dumitru Matcovschi, regie – Veniamin Apos-

tol (1983).

– „Soacra cu trei nurori”, Ion Creangă, regie – Valeriu Cupcea (1983).

– „În lipsa celor prezenţi”, Mihai Poiată, regie – Silviu Fusu (1984).

– „Buzduganul fermecat”, Liviu Deleanu, regie – Veaceslav Madan (1985).

– „Biedermann şi incendiatorii”, Max Fricsh, regie – Veniamin Apostol (1985).

– „Masa de sărbătoare”, Anatolie Gondiu, regie – Victor Ciutac (1985).

– „Cizmăriţa şi împărăteasa”, Hans Andersen, regie – Titus Ju-cov (1986).

– „Omul a doua zi”, Vasilii Şukşin, regie – Silviu Fusu (1986).– „Prologul”, Valeriu Matei, regie – Ion Bordeianu (1988).

d) Teatrul „Satiricus I. L. Caragiale”:– „Ce e viaţa omului?”, Arcadii Arkanov, regie – Sandu Grecu

(1990).– „Ho ţară!”, Ion Diviza, regie – Sandu Grecu (1990).– „Hercule”, Fridrich Durenmatt, regie – Sandu Grecu (1992).– „Moţoc”, după cronicari şi clasici, regie – Sandu Grecu

(1992).– „Unde mergem, domnilor?”, Vasile Alecsandri, Ion Luca Ca-

ragiale, regie – Sandu Grecu (1993).– „Comediantul”, Mihail Bulgakov, regie – Sandu Grecu

(1994).– „Beethoven cântă din pistol”, Mircea Ionescu, regie – Sandu

Grecu (1995).– „Care-s sălbaticii?”, Iulian Filip, regie – Sandu Grecu (1998).– „SRL Moldovanul”, Nicolae Esinencu, regie – Sandu Grecu

(2000).– „Maestrul şi Margarita”, Mihail Bulgakov, regie – Sandu Gre-

cu (2000).

Page 53: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

104 105

– „Din zodia buricului”, Gheorghe Urschi, regie – Gheorghe Urschi (2001).

– „O scrisoare pierdută”, Ion Luca Caragiale, regie – Sandu Grecu (2002).

– „Caligula”, Jozef Tomann, regie – Sandu Grecu (2008).

THE END! (Moldova-Film):– „Trânta”, regie – Anatol Codru.– „Bărbaţii încărunţesc devreme”, regie – Vasile Pascaru.– „Nistrul în fl ăcări”, regie – Valeriu Gagiu.– „Un autobuz în ploaie”, regie – Vasile Brescanu.– „Tălpile verzi”, regie – Sergiu Plămădeală.– „Şoseaua”, regie – Dumitru Fusu.– „Istoria unui galben”, regie – Valeriu Gagiu.– „Casă pentru Dionis”, regie – Ion Mija.– „Văleu, văleu, nu turnaţi!”, regie – Gheorghe Urschi.– „Cine arvoneşte – acela plăteşte”, regie – Gheorghe Urschi.– „Prostia omenească”, regie – Ion Popescu.– „Meşterul Manole”, regie – Ion Popescu.– „Iarba Dracului”, regie – Tudor Tătaru.– „Polobocul”, regie – Tudor Tătaru.– „Tangoul”, regie – Igor Talpă.– „Găoacea”, regie – Emil Loteanu.– „Tinereţea lui Brejnev”, „Lenfi lm”.– „Livada de mere coapte”, „Mosfi lm”.

Două fiinţe dragi: mama actorului, Anica, şi fiica Corina

Bărbat în floarea vârstei

Haralampie Cucuruzac, tatăl actorului

Page 54: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

106 107

Cu soţia Valentina şi fiica lor CorinaJan cu cuşmă de cârlan, mama şi sora Lucreţia

Cu surioara Lucreţia la vârsta... tricicletei

În rolul unui ofiţer sovieticCadru familial: Jan cu soţia Valentina şi fiica lor Corina alături de mama

Anica, sora Lucreţia şi fratele BorisÎn spectacolul „Acul şi baioneta”, regie A. Pânzaru

Page 55: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

108 109

În ziua nunţii, alături de socrii mici

Doi miri europeni: Corina şi Bernard

Nuntă ca la moldoveni, cu mire belgian

La cununia Corinei şi a lui Bernard

Sărbătoare în familia... europeană

Page 56: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

110 111

La un picnic în sânul pădurii

În familie, cu nănaşii de la Soroca

Fruntaşii AC Buciumul: J. Cucuruzac, C. Constantinov, V. Cazacu, G. Drobot, V. Tăbârţă, I. Arachelu

„Echipa de zgomote” a AC Buciumul

„Cerşindu-şi salariul de la Guvern”

La filmări, cu actori de la Hollywood,

Iugoslavia şi Moldova

Page 57: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

112 113

În compania scriitorului Dumitru Matcovschi şi a ziaristului Ion Stici

Alături de regizorul Ion Bordeianu

Cu Margareta Pânzaru-Reabcov, Petru Baracci şi Constantin Adam

În spectacolul „Hercule”, cu Vasile Caşu, regie S. Grecu

Cu Lilia Cazacu în spectacolul „Ce e viaţa

omului?”, regie S. Grecu

Cu Mihai Curagău în spectacolul „Maestrul şi Margarita”, regie S. Grecu

Într-un moment de destindere, alături de Sandu Grecu

Page 58: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

114 115În „SRL Moldovanul”, cu regretatul Vasile Tăbârţă

Echipa de creaţie a spectacolului „Unde mergem domnilor?”, regie S. Grecu

Secvenţă cinematrografică, cu actorul I. Muzica

Pe platoul de filmare, în compania unor colegi de breaslă

Cadru din filmul „Tangoul”, regie I. Talpă

Page 59: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

116 117

Maestru al artei... culinare

Un personaj pitoresc din „Istoria unui galben”,

regie V. Gagiu

Secvenţă dintr-o miniatură satirică

În spectacolul „O întâmplare cu haz”, regie V. Rusu

În filmul „Trânta”, regie A. Codru

Pampon, „D’ale carnavalului”, regie V. Cupcea

În spectacolul „Amintiri”, regie V. Cupcea

Jan Cucuruzac şi Valeriu Cupcea în spectacolul „Prologul”, regie V. Cupcea

Page 60: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

118 119În rolul lui Petru I din „Prologul”, regie I. Bordeianu

Scenă din spectacolul „D’ale carnavalului”, regie V. Cupcea Scenă din spectacolul „Omul a doua zi”, regie S. Fusu

Cu Iulian Codău, în spectacolul „Doi morţi vii”, regie A. Pânzaru

Între nemţii de la AC Buciumul, pe care i-a visat T. Tătaru

Tânăr şi ferice, în spectacolul „Păsările tinereţii noastre”, regie V. Cupcea

Page 61: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

120 121

În tandem cu soţia Valentina, spectacolul „Al nouălea cucernic”, regie A. Pânzaru

Scenă din spectacolul „Acul şi baioneta”, regie A. Pânzaru

Cu Ludmila Gheorghiţă în spectacolul „O scrisoare pierdută”, regie S. Grecu

La o repetiţie, în trupa Teatrului

Naţional „Vasile Alecsandri”, Bălţi

Cu actorul B. Brondukov, în filmul „Istoria unui galben”, regie V. Gagiu

Pe platoul de filmare

Page 62: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

122 123

Cu Elena Oleinic, în spectacolul „Maestrul şi Margarita”, regie S. Grecu

Cu Mihai Curagău şi Vasile Caşu în spectacolul „Beethoven cântă

din pistol”, regie S. Grecu

Cu Sergiu Finiti, în spectacolul „Din zodia buricului”, regie Gh. Urschi

În spectacolul „Jertfe patriotice”, alături de V. Caşu, regie S. Grecu

În rolul lui Bezdomnâi, „Maestrul şi Margarita”, alături de Viorel Cornescu şi Mihai Curagău

Primind indicaţii de la regizorul Sandu Grecu

Page 63: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

124 125

Cu colegul de scenă Mihai Curagău, în „O scrisoare pierdută”, regie S. Grecu

Pe platoul de la Varniţa, în timpul conflictului armat de pe Nistru

Herculanul Jan Cucuruzac, în spectacolul „Hercule”, regie, S. Grecu

Echipa de creaţie a spectacolului „Pe-o gură de rai”, Teatrul Naţional „M. Eminescu”

Între învăţăceii săi, Gimnaziul teatral „I. L. Caragiale”

Page 64: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

126 127

În repetiţiila spectacolul „Caligula”, regie S. Grecu

Scenă din spectacolul

„Caligula”, în tandem

cu Elena Oleinic

Al treilea sălbatic al lui Iulian Filip în spectacolul „Care-s sălbaticii?”, regie S. Grecu

Probozindu-l pe Cetăţeanul Turmentat (Vitalie Ţapu), „O scrisoare pierdută”, regie S. Grecu

În repetiţii la spectacolul „Caligula”, regie S. Grecu

Regele Ludovic cel Mare şi bufonul său (Viorel

Cornescu), spectacolul „Molière”, regie S. Grecu

Page 65: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

128 129

Pe platoul de filmare, cu Valeriu Cazacu

Cu confraţii Petru Baracci, Ion Chiperi şi

Constantin Adam

Scenă din spectacolul „Moţoc”, regie S. Grecu

Printre colegii de la „Satiricus I. L. Caragiale”

Poză de familie... satiricusistă

La Consulatul României la

ONU, New York

Page 66: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

130 131

În preajma Turnului Eiffel

Pe vapor, în drum spre Stockholm,

Suedia

În turneula Vidin, Bulgaria

La etajul 97 al celui mai înalt zgârâie-nori, New York

Alături de Sandu Grecu şi Mihai Curagău

Page 67: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

132 133

Cu Viorel Cornescu, în spectacolul „O scrisoare pierdută”, regie S. Grecu

Cu Valeriu Cazacu, în spectacolul „O scrisoare pierdută”, regie S. Grecu

Înmânând trofeul „Thalia - 2006”, domnului Mihai Panfilii

... şi domnului Victor Alerguş

Scenă dinspectacolul „Moţoc”,

regie S. Grecu

Page 68: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

134 135

Col

ectiv

ul T

eatr

ului

Naţ

iona

l „M

ihai

Em

ines

cu”,

în c

are

acto

rul J

an C

ucur

uzac

a a

ctiv

at în

ani

i 198

0-19

90

Trup

a Te

atru

lui „

Satir

icus

I.L.

Car

agia

le”

Page 69: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

136 137

„Poză de familie”

Aşa-i viaţa la „Satiricus”!

Page 70: TEATRUL SATIRICUS ION LUCA CARAGIALE Pavel PROCA MĂ … · de teatru. Încercând să iscodesc „cubajul artistic” al lui Jan Cucuruzac (cu socoteală şi răspundere), mă întreb

Cuprins

Jan... Căpitan de scenă. . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Predislovie arhaică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

Cu sufl etul în palme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

Cuvintele şi tăcerile rolului . . . . . . . . . . . . . 36

Soluţia de supravieţuire . . . . . . . . . . . . . . . . 47

Scufundări în amintiri... . . . . . . . . . . . . . . . 62

Teatrul cu măşti interioare . . . . . . . . . . . . . 82

Sandu GRECU „Cel mai bun Pristanda

al tuturor timpurilor”. . . . . . . . . . . . . . . . . . 99

Sus cortina! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102