TEATRUL NAŢIONAL TIMIŞOARAInstituţie publică subvenţionată de

Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional

1515

www.tn misoara.com

fabrica de decoruri

MANEJUL IMPERIAL AL LUI FRANZ JOSEF,SALĂ DE TEATRU Hi-Tech

TEATRUL NAŢIONAL TIMIŞOARArecuperează clădiri istorice

PAGINA ÎN CONSTRUCŢIE A TNTm

FABRICA DE DECORURI

Timişoara, centru cu o istorie în care imperiul a rămas viu şi astăzi (încă şi azi mai ai senzaţia că auzi sunet de potcoave şi de roţi de trăsură), plină de clădiri copleşite de diferite motive arhitecturale, afectate de trecerea nepăsătoare a timpului şi a oamenilor, loc în care trăiesc încă români, germani, unguri, sârbi, bulgari, evrei, turci, arabi, italieni, romi, slovaci, ruşi cu toate tradiţiile de limbă, religie şi cultură etnică a făcut posibil ca Teatrul Naţional care o reprezintă să-şi poată asuma valenţele unui multiculturalism. În felul acesta, se poate spune că Teatrul Naţional Timişoara a iniţiat un program de antropologie teatrală, posibil în spaţii alternative sau clasice – monumente istorice recuperate de la coşul de gunoi. Primul pe harta lui a fost clădirea Palatului Culturii, inaugurată în 1875, a cărei sală în stil italian respectă gustul pentru clasic. Următorul reper este Sala 2, fostul manej imperial, parte din bastionul medieval al Timişoarei, clădire preluată de Teatrul Naţional şi recuperată din starea de sală de sport cvasi-abandonată în 2008. Această sală este în reparaţii, fi ind pregătită să răspundă ultimelor cerinţe în materie de artă teatrală.

SAUUN NOU CENTRU DE CERCETARE TEATRALĂ

Mai târziu, în 2009, Sinagoga desacralizată din cartierul Fabric devine a treia iniţiativă a Teatrului Naţional. Sala va fi deschisă cu un proiect curajos, multietnic, în luna martie 2010.Pentru spaţiile deschise, pentru recuperarea periferiei – atât socială cât şi geografi că, Teatrul Naţional intenţionează ca în anul următor să dezvolte proiecte în propriul cort de circ contemporan. În ceea ce priveşte producţia pentru toate aceste spaţii, Teatrul Naţional construieşte Fabrica de decoruri, în zona industrială a oraşului. Ea va asigura o linie de producţie performantă, la nivel european, efi cientizând atât activitatea, cât şi restul spaţiilor deblocate din clădirea centrală. Punând toate acestea la un loc, cred că Teatrul Naţional Timişoara poate fi numit un nou centru de cercetare teatrală, prin toate acestea coroborate asigurând infrastructura necesară unei astfel de întreprinderi. În felul acesta, Teatrul poate reprezenta toate formele de expresie teatrală – comerciale, dar şi experimentale. Nu cred că poate fi ceva mai minunat de atât.

Ada Hausvaterregizor, director general

Teatrul Naţional Timişoara

TEATRUL NAŢIONAL

TIMIŞOARA

1

03 Robert Şerban, poet, jurnalistCÂND SĂ NU STAI SPECTATOR CA LA TEATRU

Lucian Lichiardopol, arhitect, scenograf PRIMUL STADIU FUNCŢIONAL AL SĂLII 2 VA FI ATINS CHIAR LA SFÂRŞITUL ACESTUI AN04

atent ISSN 1842 – 1709

Realizator: Ciprian Marinescu

Concepţia grafică: Antal Szilárd

Foto (afară de cele altfel menţionate): Adrian Pîclişan

Tipar: Teatrul Naţional Timişoara

Revistă a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” Timişoara

Str. Mărăşeşti nr. 2; Tel.: 0256 293 397, 0721 083 837

www.tntimisoara.com

comunicare@tntimisoara.com

ciprian.marinescu@gmail.com

06 Florin Draşovean, arheologFORTIFICAŢIA BASTIONARĂ DE TIP VAUBAN DE LA TIMIŞOARA

12 SPAŢIUL DE JOC ÎN ŞASE SIMŢURI

22 Mihai Opriş, arhitectSTATURILE PALATULUI, FAŢADELE ISTORIEI

24 Codruţa Popov, secretar literar TNTmŞtefan Iordănescu, consultant artistic TNTmAICI ÎNCEPE ISTORIA DECORURILOR DIN ROMÂNIA !

26 Interviu cu arhitectul Bogdan Demetrescu„SIMPLUL FAPT CĂ A INTRAT TEATRUL ÎNTRO RUINĂ, ÎI DĂ ACESTEIA VIAŢĂ”

30 Daniel Vighi, scriitor,preşedintele Atelierului civic AriergardaPAGINI DINTRUN JURNAL DE FRONT

36 Zsolt A. Ferencz, sociolog, psihologÎN TIMIŞOARA ESTE CASA NOASTRĂ.DAR TIMIŞOARA ESTE CASA NOASTRĂ?

38 Suzana Fântânariu, artist plastic„SALVAŢI MONUMENTELE SINGURE” S.M.S.!

40 Interviu cu Theodor PaleologuMinistrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional„PERSONAL, VORBESC DESPRE UN ADEVĂRAT DEZASTRU ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI”

42 Interviu cu antropologul Alexandru Bălăşescu„ÎNTRUN LĂCAŞ DE CULT DESACRALIZAT SE POT IMAGINA ACTE CULTURALE INOVATIVE”

44 Interviu cu Ruxandra Ţuchelcoordonatorul programului TVR „Restaurare”„AVEM UN PATRIMONIU, ESTE COMUN ŞI TREBUIE SĂ ÎL PROTEJĂM!”

DE LA SALA MARE LA SALA 2 ŞINAPOI

08

Victor Neumann, istoricEVREITATEA TIMIŞOAREI. SINAGOGI, RABINI ŞIINSTITUŢIA RABINATULUI18

Robert Şerbanpoet, jurnalist

CÂND SĂ NU STAISPECTATOR CA LA TEATRU

Trăim într-o ţară săracă, dar într-un oraş bogat. Sufi cient de bogat ca să poată avea singur grijă de sine şi să nu stea cu mâna întinsă. Cu toată centralizarea excesivă, chiar şi fără banii care – prin lege – trebuie să ajungă de aici la bugetul de stat, la Bucureşti („adevăraţii” bănăţeni se înfoaie la auzul acestui nume, şi mai trag o graniţă cu degetul pe hartă, şi mai cer un paşaport, şi mai înjură „viniturile” care au pervertit rasa…), Timişoara are destul ca să nu-i fi e ruşine să iasă în lume. Avem bani, ştim ce să facem cu ei? Uneori, am impresia că nu prea avem habar, că îi „spargem” în totul felul de fl ecuşteţe fără nici o miză viitoare, fără nici un impact momentan, fără nici o istorie, fi e ea cât de puţin glorioasă. Dar cine ştie ce ar trebui făcut cu fondurile oraşului? Cine şi unde este vizionarul care are răspunsul potrivit? Din fericire, nici răspunsul, nici deţinătorul lui nu trebuie inventate sau aşteptate cu trandafi ri (din superbele noastre parcuri) în gară – sinistra noastră gară. Ele există şi se văd, de ani buni, în mai toate localităţile Europei Occidentale. Inclusiv în cele nouă oraşe cu care capitala Banatului este înfrăţită. Acolo, trecutul a fost înviat, însănătoşit şi pus la treabă. Clădiri vechi, monumente istorice, pietre pe care s-au aşezat, fi e doar cât să-şi tragă sufl etul, diverse personalitităţi au devenit puncte de atracţie şi de legitimizare. S-a scris ori rescris istoria lor, apoi s-au tipărit cărţi, pliante, albume, vederi, s-au aşezat câteva refl ectoare şi, încet, încet, acele obiective au intrat în circuitul cultural şi turistic al aşezării. Sau chiar în cel al Europei. În Timişoara, istoria e reînviată cu mare greutate. Pentru asta trebuie făcute fel de fel de presiuni. Refacerea faţadelor, consolidarea câtorva construcţii din alte vremuri, schimbarea unor acoperişuri ori retencuirea unor ziduri durează cât „înălţarea” unei autostrăzi. A uneia din România! Aşa că atunci când se mişcă lucrurile trebuie să le încurajezi şi, dacă e posibil, să pui osul. Fie şi pe cel al mâinii care scrie despre ce se întâmplă. Fostul manej imperial, mai cunoscut de trecătorii prin parcul din centrul Timişoarei ca Sala de sport 2, intră într-o zodie nouă. Fastă. De fapt, acest lucru s-a petrecut încă din primăvara lui 2008, când Consiliul Local Timişoara a decis – datorită unor pistonări intensive, făcute cu devotament şi logică de către liderii Teatrului Naţional din Timişoara – să concesioneze Naţionalului cădirea în care se mai trăgea câte-o miuţă ori câte-un un tenis. Câteva piese s-au şi jucat de atunci, cu succes, pe parchetul umfl at al sălii. Acum e şantier acolo, căci fostul manej va deveni, în scurt timp, o sală modernă de spectacole. Şi asta fără să-i fi e mutilată înfăţişarea. Construcţia, oarecum comună, dar cu rolul ei în trecutul cetăţii, va avea parte de o lumină şi de o viaţă interioară speciale, ce o vor scoate din anonimatul… sportiv. Tot TNTm şi-a asumat rolul de tutore al unui alt obiectiv istoric, de data asta cu o arhitectură splendidă, în stil neo-maur: Sinagoga desacralizată din Fabric. O frumuseţe de clădire, inaugurată in 1889, lăsată în paragină în ultimii 20-30 de ani, care avea „şansa” să se surpe încet, dar sigur. După ce va fi reabilitată, sinagoga va fi destinată

evenimentelor artistice, în primul rând spectacolelor de teatru. Ştiu „de pe surse” că regizorul Rahim Burhan va monta acolo, nu peste mult timp, spectacolul „Romeo şi Julieta”. De salutat este şi efortul Societăţii Filarmonice de a strânge fonduri şi de a transforma Sinagoga din Cetatea Timişoarei – un alt monument de secol XIX, construit în mai puţin de trei ani, 1863-1865 – într-un spaţiu pentru diverse activităţi culturale. Unele au avut deja loc acolo, dar e nevoie de fonduri pentru ca sinagoga să fi e frecventabilă în siguranţă. E în curs de fi nalizare restaurarea Bastionului (aşteptăm cu interes să vedem ce destinaţie vor avea spaţiile din pântecele sale). Astfel de gesturi salvatoare ale martorilor muţi ai trecutului şi de învăţare a lor să „vorbească”, prin introducerea într-un circuit cultural viu şi performant, ar trebui să sporească. Echipa Teatrului Naţional face asta. Şi îşi pune semnătura pe o pagină importantă din istoria locului. O mai fac şi alţii. Nu mulţi, iar edilii trebuie să-i încurajeze „agresiv”, cu fonduri şi know-how, pe cei care sunt dispuşi să-şi pună energia, imaginaţia şi bunele intenţii în favoarea urbei. Să nu stea spectatori, ca la teatru… Timişoara e bogată (şi) în obiective care pot fi recuperate şi locuite. De oameni şi de faptele lor bune ce se vor răsfrânge benefi c asupra acestui oraş dornic de declaraţii de dragoste, dar mai ales de dovezi.

3

PRIMUL STADIU FUNCŢIONAL AL SĂLII 2 VA FI ATINS CHIAR LA SFÂRŞITUL ACESTUI AN

În calitate de scenograf, am visat încă de la debut să lucrez într-un spaţiu neconvenţional, care să-mi ofere libertatea de a pune pe scenă decorurile cele mai îndrăzneţe, fără a fi constrâns de geometria şi dotările scenice ale unui spaţiu rigid şi neofertant, cum ar fi clasica scenă mare a TNTm.Privilegiul care mi s-a oferit, după alţi 20 de ani, acela de a participa la facerea unei noi săli de teatru, în calitate de architect, m-a pus de data aceasta într-o altă ipostază, aceea de a imagina un spaţiu care să se reinventeze la fi ecare nouă punere în

scenă a celor mai neaşteptate idei regizorale şi scenografi ce.Pusă la dispoziţie de către Primăria Municipiului Timişoara, Sala de Sport nr. 2 este o clădire situată în zona centrală a oraşului, rămăşiţă a vechii cetăţi, cunoscută ca Manejul Imperial (1870), locul în care astăzi au demarat lucrările de construcţie a noii săli a Teatrului Naţional din Timişoara.Clădirea iniţială, de 1120 mp, desfăşurată pe un singur nivel, cu pereţi portanţi din zidărie de cărămidă şi aspect bastionar, au constituit punctul zero al demersului pentru noua sală.Conceptul de „spaţiu gol” pe care l-am avut în vedere încă de la început vizează realizarea unei suprafeţe orizontale, total goale, cu pereţi fonoizolanţi de culoare închisă şi fără decoraţiuni.Această suprafaţă se confi gurează de fi ecare dată în diverse tipologii ale spaţiului de joc, în funcţie de conceptul regizoral, cu ajutorul unor gradene amovibile(mobile – n.n.) pentru spectatori (cu maximum 400 de locuri).

4

Suprafaţa orizontală este prevăzută, de asemenea, cu două pachete de trape mecanice, care fac legătura cu nivelul tehnic, situate la demisolul clădirii (cota – 3,00 m). Tot aici sunt amplasate şi cabinele actorilor, cabinele de machiaj, spaţiile de regrupare, precum şi spaţiile de depozitare a costumelor şi decorurilor. Prin intermediul acestor trape, actorii îşi fac apariţia direct în planul de joc de deasupra, sub forma unor platforme pregătite cu decorul şi recuzita necesare. Pentru manipularea pe verticală a decorurilor şi a refl ectoarelor, sala este prevăzută cu mecanisme de scenă (ştăngi) acţionate de la un pupitru tehnic. Dotările tehnice cu care va fi utilată noua sală, cum ar fi trapele şi ştăngile acţionate mecanic, gradenele amovibile pentru spectatori, sistemele de lumini şi sunet performante, vor face posibilă derularea unor evenimente culturale din arii diferite (teatru, teatru-dans, teatru-instrumental, spectacole sincretice, concerte etc.)Intervenţia structurală de tip „casă în casă“, metalul lăsat la vedere, cărămida aparentă a pereţilor, precum şi limbajul contemporan al arhitecturii interioare au condus la un joc voit al contrastelor între vechi şi nou, acestea punându-se reciproc în valoare. Prin efortul actualei echipe manageriale, primul stadiu funcţional al Sălii 2 va fi atins chiar la sfârşitul acestui an.Astfel, timpul scurt în care se vor defi nitiva lucrările nu va rupe continuitatea fi delităţii, deja demonstrată, a publicului tânăr faţă de acest loc care a devenit deja, într-un fel, „al lor”.Spectacolele montate în Sala 2 au reuşit să nască un anumit orizont de aşteptare al acestei categorii de public. Experienţele mele anterioare în spaţiul iniţial, neamenajat, când am realizat decorurile spectacolelor „Tinereţe fără bătrâneţe...” şi „Povestea de iarnă”, au fost marcate de privaţiunile specifi ce unui spaţiu complet neutilat, care semăna la acea vreme mai degrabă cu un platou de fi lmare.Aşa că, atunci când sala va fi defi nitivată, sper să am şansa de a mă pune faţă în faţă cu mine însumi: arhitectul cu scenograful.

Lucian Lichiardopolarhitect, scenograf

5

FORTIFICAŢIA BASTIONARĂ DE TIP VAUBAN DE LA TIMIŞOARA

După cucerirea Timişoarei de către trupele imperiale austriece conduse de prinţul Eugeniu de Savoya în anul 1716 şi includerea Banatului în Imperiul Habsburgic, autorităţile au conceput un plan de modernizare şi reformare a provinciei nou anexate şi de consolidare a situaţiei militare. În acest sens, în 1723, a început sistematizarea urbanistică a oraşului după tipicurile aplicate în tot imperiul şi au fost dărâmate vechile fortifi caţii ale cetăţii medievale. Acestea din urmă au fost înlocuite printr-o nouă fortifi caţie stelată de tip bastionar construită din cărămidă şi acoperită cu un strat de pământ menit să protejeze zidurile şi pe apărătorii cetăţii de puterea din ce în ce mai mare a artileriei vremii.

6

Florin Draşoveanarheolog

Lucrările de construcţie a fortifi caţiilor au început încă în anul 1716, prin edifi carea Noului Ravelin, menit a proteja partea sudică a cartierului exterior al cetăţii, Palanca Mică, fi ind urmate de refacerile fortifi caţiilor din partea de nord a cetăţii, avariate de luptele care au avut loc pentru preluarea Timişoarei. Cu toate aceste lucrări de anvergură, lucrările propriu-zise la viitoarea cetate bastionară au început, după unele păreri, abia în 1723, iar după altele, pe la 1732. Iniţial, planul de construcţie a avut mai multe incinte şi inele de ziduri, cu şapte şi, mai apoi, opt şi, în fi nal, nouă bastioane. Fortifi caţiile au funcţionat până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a decis demolarea lor. În acest moment mai pot fi văzute doar bastionul Th eresia şi fragmente de ziduri pe Calea Aradului, Parcul Botanic, Piaţa Timişoara 700.În acest sistem de fortifi caţie se detaşează existenţa Cazarmei Transilvania, aşa cum a fost cunoscută în literatura de specialitate, sau Cassamatirte Caserne (Cazarma Cazematată), după cum a fost numită iniţial. Construcţia acesteia a început în anul 1723, dar lucrările cele mai importante s-au derulat între 1727 şi 1729. Forma acesteia a fost dictată de necesităţile de apărare a cetăţii, fi ind inclusă în curtina1 de sud-est a noilor fortifi caţii de tip Vauban. Cazarma a funcţionat ca obiectiv militar până după 1945, fi ind demolată în prima jumătate a deceniului al VII-lea a secolului trecut.

În partea de sud a Cazarmei Transilvaniei, între aceasta şi zidul de incintă, a fost construită din cărămidă o clădire. Aceasta nu fi gurează pe planurile austriece din secolul al XVIII-lea, ci apare doar în planurile oraşului de la începutul secolului XX. Aceasta poate acredita ipoteza că a fost construită, probabil, din cărămida provenită din demolările fortifi caţiilor care au avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această clădire a avut în existenţa sa destinaţia de manej, depozit, sală de sport, expoziţii. Nu are o valoare arhitectonică deosebită, dar stilul său eclectic şi situarea în zona centrală o face foarte atractivă şi adecvată pentru destinaţii culturale. Mă bucur şi salut faptul că Teatrul Naţional Timişoara a dobândit edifi ciul şi, în acest cadru, vocile de aur ale talentaţilor lui slujitori vor putea să vibreze, găsindu-şi calea spre sufl etele noastre îndrăgostite de casa muzelor, Melpomene şi Th alia.1 curtină - porţiune de zid care uneşte fl ancurile a două bastioane

7

DE LA SALA MARE

Mihaela Lichiardopol şi Alexandra Badea sunt două regizoare care au montat atât la Sala Mare a TNTm, cât şi la Sala 2.Ele ne vorbesc despre diferenţele de percepţie a celor două spaţii de creaţie. Acestor considerente li se adaugă şi opinia scenografei Velica Panduru.

LA SALA 2 ŞI-NAPOI

8

Am lucrat tot atâtea spectacole la Sala Mare ca la Sala 2. Scena italiană, într-un context clasic, îmi stimulează mai puţin creativitatea. Acesta este motivul pentru care am fost interesată ca la Sala Mare să reinventez spaţiul pentru fi ecare spectacol, să remodelez confi guraţia sălii, să desfi inţez bariera dintre spectatori şi spaţiul de joc. În „Visul”, o punte traversează sala, multe scene jucându-se în mijlocul publicului şi în interactivitate cu acesta. În „69” sunt montate gradene peste jumătate din sală, câştigându-se un spaţiu tip studio în care spectatorul pierde confortul psihologic pe care-l oferă scena italiană şi încasează în mod mult mai direct problematica spectacolului. În „Trei surori”, sala e complet acoperită, câştigându-se, din nou, un alt tip de spaţiu. Publicul e aşezat pe patru laturi, face parte din universul celor trei surori, creându-se o intimitate puternică cu actorii.Din fericire, aceste transformări au fost posibile. Am fost susţinută, s-au găsit soluţii tehnice. S-a format în acest teatru o echipă tehnică extrem de efi cientă, de profesionistă.Cu Sala 2 e o altă poveste... La început a fost mai difi cil din punct de vedere tehnic, nu era nimic acolo în afară de pereţii de cărămidă şi de ferestrele enorme. Noi am intrat primii în acest spaţiu, cu „Boala familiei M”. A fost nevoie de mari investiţii în tot ce înseamnă tehnică de scenă (grinzi, proiectoare, sistem de sonorizare, gradene etc.)… dar nu pot spune că montările au fost cu mult mai difi cile decât cele de la Sala Mare.

Velica Panduru

Scena mare mă inhibă. Nu mai suport distanţa separativă cu publicul. Genul de spectacole pe care le fac eu implică o proximitate a publicului, în sensul în care spectatorul trebuie să simtă că are controlul asupra actului artistic, că poate „zooma” în orice moment pe actor. Sala Mare de la Timişoara are însă calitatea că poate fi modulabilă. Se poate prelungi, se pot pune gradene, se poate metamorfoza de la un spectacol la altul. Sala 2 este însă ideală pentru mine. În primul rând, pentru că ea conţine o poveste, o energie. Nu are un trecut teatral, dar are o viaţă bulversantă: manej, sală de sport... Spaţiul este imens. Când am intrat prima oară în Sala 2 am avut impresia că poţi reconstrui o lume. Şi ce e extraordinar e că nu există o barieră între public şi actori, chiar dacă în unele momente sunt departe de gradene, îi simţi lângă tine. Pentru mine, spaţiul este punctul de plecare al spectacolului. Până nu am conceptul scenografi c bine defi nit nu pot începe repetiţiile. În lucru, decorul se schimbă, dar conceptul îl susţine. Sala 2 mi-a dat o mare libertate. E un alt tip de respiraţie.

Alexandra Badea

Mă mai întâlnisem cu Sala 2 prin anul 1996-1997, nu mai ştiu exact. Urma să adaptez acolo un spectacol — „Mistere Medievale”. Nu era o problemă, pentru că spectacolul era gândit să fi e jucat în aer liber şi deci adaptabil uşor oricărui tip de spaţiu. La vremea aceea, Sala 2 purta vizibil amprenta destinaţiei de atunci: o sală de sport. În anul 2009, când m-am întâlnit din nou cu Sala 2, eram al doilea regizor al TNTm care gândea un spectacol pentru această sală şi m-a bucurat propunerea. Sala 2 oferă ceva foarte preţios pentru teatru: contactul intim, „neinstituţionalizat” al spectatorului cu spectacolul. Sala Mare fracturează iremediabil acest tip de contact. Dna Cătălina Buzoianu spunea exasperată despre această sală că e ca şi cum te-ai uita la televizor. Bănuiam că e un dat al „cutiei italiene”. De când am venit în Teatrul Naţional din Timişoara m-am luptat cu această fractură scenă-sală, încercând să anulez spaţiul, să-l recompun, să-l integrez negându-l, dar simţind de fi ecare dată un alt tip de implicare a spectatorului decât cel dorit. Mai târziu am înţeles că nu trebuie să lupţi cu sala, ci să te supui regulilor ei, să o interpretezi sau să o reinterpretezi mereu. Din acest punct de vedere (al relaţiei spectator-spectacol), cred eu, spaţiul modifi că legile interioare ale proiectului regizoral. Bineînţeles că atunci când am început repetiţiile la Sala 2, spaţiul nu era propriu teatrului, totul trebuia regândit, de la grinzile spaţiale pentru lumini până la podea. Aveam senzaţia că se naşte şi o sală o dată cu spectacolul, doar că spectacolul se năştea prea repede. Acum aş vrea să montez un spectacol în nou-născuta Sală 2, cu echipamente speciale de sunet şi lumină, cu trape şi mecanisme şi scenă de ultimă generaţie, dar mai cu seamă cu gradene care pot crea orice tip de spaţiu.

Mihaela Lichiardopol

1. Aţi lucrat proiecte atât în Sala Mare, din Palatul Culturii, cât şi în Sala 2. În ce fel se organizează spectacolul în Sala Mare şi, prin comparaţie, în Sala 2? Modifi că spaţiul legile interioare ale actului artistic?

9

N-aş putea spune că acustica sau vizibilitatea pot marca fundamental conceptul regizoral, ci mai degrabă un anumit tip de constrângeri pe care le impune un spaţiu ca Sala Mare, şi libertatea totală pe care o oferă Sala 2. Este ca atunci când trebuie să desenezi ceva pe o coală de hârtie care are deja schiţate pe ea nişte crochiuri, sau te afl i în faţa unei foi albe. Sala Mare oferă un crochiu-spaţiu prestabilit, în timp ce Sala 2 oferă un spaţiu total deschis. Poate fi uşor înfricoşător acest început perpetuu în faţa colii albe, dar şi foarte, foarte incitant. Iniţiezi de fi ecare dată gesturile originare care pot duce la naşterea unui spectacol.Revenind la întrebarea ta – sigur, interferenţele într-un spaţiu studio pot produce dizarmonii de sunet şi vizibilitate care nu pot fi soluţionate decât de o tehnică specială, care şi ea face ca o sală studio să difere fundamental de o sală clasică.

Mihaela Lichiardopol

Sala 2 te obligă să fi i creativ. Orice problemă pe care o ai în timpul repetiţiilor îţi deschide o nouă direcţie, dacă nu încerci să o expediezi printr-o rezolvare de compromis. În „Cum traversează Barbie criza mondială” microfoanele erau integrate de la început, în orice sală aş fi jucat, pentru că obiectul în sine este pentru mine un element caracterizant al societăţii contemporane şi un simbol al manipulării. Şi nu numai asta, dar simţi vocea actorului mult mai aproape, jocul devine mai nuanţat şi mai subtil. O sală mare îţi poate întinde capcana de a teatraliza foarte mult. Prezenţa microfoanelor te readuce la realitate, la simplitate. Camera video la fel. Obligă, pe de o parte, actorul la un joc cinematografi c şi pe de altă parte îi permite spectatorului să-i surpindă toate nuanţele. În afara faptului că este, la fel ca microfonul, un obiect emblematic al societăţii de „supraveghere”. Spaţiul m-a determinat să lucrez cu un coregraf (Manuel Pelmuş), pentru că am simţit de la început că totul se va petrece în mişcarea corpurilor în acest spaţiu. M-a interesat să văd cum evoluează corpul într-un spaţiu gol, în care el singur îşi trasează limite şi obstacole prin manipularea ecranelor.

Alexandra Badea

În general, Sala Mare prezintă probleme de vizibilitate într-o confi guraţie clasică, iar Sala 2, nefi ind concepută iniţial ca spaţiu scenic, are o acustică slabă. În ceea ce priveşte acustica, nu consider că mai e o problemă, datorită mijloacelor performante de sonorizare care există azi. Microfoane, lavaliere pot fi integrate în spectacol în mod deliberat, cum s-a întâmplat la „Cum traversează Barbie criza mondială”, unde ele fac parte din concepţia regizorală. La fel şi la „Piaţa Roosevelt”, unde fi ecare actor are o lavalieră sau un microfon ca accesoriu al personajului său.La „Boala familiei M” se foloseşte un sistem de sonorizare discret, dispersat în tot spaţiul scenic.

Velica Panduru

2. Sala Mare (când se joacă cu publicul în sală) şi Sala 2 prezintă aspecte specifi ce legate de acustică şi vizibilitate. În ce fel deschide asta o nouă direcţie în conceptul regizoral / scenografi c?

10

Sala 2 este pentru mine cel mai puternic spaţiu teatral din România. Impune o identitate artistică. E un spaţiu scenic în sine. Te obligă să fi i creativ, să concepi spectacolul în cele mai mici detalii. Orice pas greşit se vede mult mai puternic decât într-o sală clasică de teatru. Este un spaţiu foarte onest. Nu poţi trişa şi asta îmi place. Nici actorii nu pot trişa, şi actorii din Timişoara o ştiu bine.

Alexandra Badea

Eu ador Sala 2! Cred că este spaţiul cel mai complex şi mai ofertant din punct de vedere creativ. E un decor în sine. Când am intrat prima dată acolo era încă sală de sport, şi pereţii erau acoperiţi de plăci uriaşe de placaj. Le-am dat jos şi am descoperit zidurile mucegăite de cărămidă, parcă din fotografi ile lui Ian Saudek. Am descoperit o lume. M-au fascinat ferestrele enorme şi am decis să folosim lumina exterioară care sculptează siluetele actorilor încadraţi în ferestre („Boala familiei M”). Sala 2 e un spaţiu misterios, care m-a inspirat să creez pădurea-labirint, străbătută de actori, în fugă sau pe bicicletă. Actorii se pierd, se topesc, se confundă cu copacii, devin elementul dinamic al pădurii. Prin contrast, la „Barbie” am speculat spaţiul gol, în care actorii descompun şi recompun decorul, creând spaţii diferite, minuscule, multiple, enorme.

Velica Panduru

3. Aveţi o preferinţă pentru unul din cele două spaţii?

Sunt încă adepta libertăţii totale (fi e ea şi iluzorie), deci prefer Sala 2.

Mihaela Lichiardopol

11

Şase dintre actorii Naţionalului timişorean au experienţa a cel puţin trei spectacole diferite montate la Sala 2.

SPAŢIUL DE JOCÎN ŞASE SIMŢURI

Cu ei am ales să vorbim despre felul în care percep actul creativ într-un spaţiu diferit de Sala Mare din Palatul Culturii – locul în care au lucrat aproape exclusiv până în urmă cu un an şi jumătate, când Teatrul Naţional din Timişoara a primit în folosinţă fostul manej imperial al lui Franz Josef.

12

Ca actor, trebuie să ţii cont de spaţiul în care te afl i. E o reglare în tehnica emisiei vocale, în primul rând. De exemplu, în „Piaţa Roosevelt” mi s-a părut că, momentele mele cel puţin, au câştigat în intimitate prin mutarea la Sala Mare. E drept că spectacolul nu se joacă nici aici în manieră clasică, cu publicul în stal, ci sala e ridicată pe platforme la acelaşi nivel cu scena. Asta îmi protejează relaţia cu publicul. Atmosfera nu se pierde, de vreme ce regizorul foloseşte anumite mijloace tehnice pentru a o crea. Nu se pierde, ci se adaptează. Fiecare intrare în scenă reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, un impact puternic. Dacă asta se modifi că, fi ecare trebuie să-şi re-simtă (mai mult decât să-şi regândească) plasarea în spaţiu şi felul în care rezonează din noua situaţie cu atmosfera spectacolului. Nu faci off road cu Ferrari. Simţul măsurii în relaţia cu celelalte personaje şi cu publicul este cel care poate păstra sau, în caz contrar, altera atmosfera unui spectacol „mutat”. În ce priveşte felul în care percep actul cultural într-un spaţiu istoric – cred că asta e o decizie a celor care hotărăsc să facă un spectacol într-un spaţiu istoric. Ei au misiunea de a-l simţi sau, dimpotrivă, de a-l ignora. Actorii intră în poveste, deci în povestea spaţiului de joc al spectacolului. Noi nu intrăm în Sala 2, nu intrăm într-o fostă sinagogă decât în măsura în care acestea servesc

povestea imaginată de regizor şi de scenograf. Altfel, noi intrăm în pădure, în palat, într-o piaţă plină de pisici… În Slovacia, am jucat „Boala familiei M” într-un hangar din aeroportul local. Până la începerea spectacolului, mai decola câte-un avion şi era imposibil să nu fi i conştient de locul în care te afl i, dar în momentul în care s-au aprins luminile, eram în pădure. Şi am luat şi publicul cu noi. Dacă actorul crede în povestea lui, în sine însuşi, şi poate atrage publicul în convenţie, în spaţiul creat de regizor şi de scenograf prin lumină, sunet, atmosferă, atunci el este cel care creează spaţiul – un spaţiu cu o istorie de o oră sau două, un fel de „spaţiu istoric al lui”.

Claudia Ieremia

M-am bucurat foarte mult de Sala 2 ca spaţiu alternativ pentru spectacole, pentru că scena din Palatul Culturii se afl ă într-o clădire istorică în care se vede istoria, e pictată pe tavan, şi poate că sunt piese de teatru în care nu vrei să ţi se aducă aminte istoria, sau care n-au nici o legătură cu vreun spaţiu istoric. Sala 2 e foarte fl exibilă din acest punct de vedere, e un spaţiu

care se poate modifi ca în orice fel imaginabil, un spaţiu care, fi ind foarte deosebit, are totuşi o neutralitate mult mai ofertantă pentru teatru.Şi pentru că există întotdeauna şi un contrapunct, sunetul nu a fost niciodată luat în seamă când s-a construit Sala 2, de aceea, mutând o piesă din Sala 2 în sala din Palatul Culturii, primul lucru de care te bucuri, pe scenă fi ind, e faptul că sunetul nu se mai pierde în imensitatea unui spaţiu, ci rămâne concentrat în sală şi îţi permite nuanţe vocale şi actoriceşti mult mai precise.

Colin Buzoianu

13

Sala 2 îţi imprimă un anumit fel de a te comporta acolo, de a te bucura… Dacă ar fi să optez pentru unul dintre ele, ca spaţiu permanent de joc, aş alege fără preget Sala 2! De ce? Pentru neutralitatea sa, pentru acea virginitate care o face oricând modifi cabilă... Aş putea zice că ia forma noastră, a celor care interpretăm, respirăm, mâncăm, râdem, ne facem cu ochiul acolo! Sala Mare e

altceva, e o zonă sterilă, festivistă, cu bronzuri, voievozi de neînvins ai neamului – totul pare atât de fi x şi absolut! Apoi, tehnic, anumite spectacole nu suportă adaptarea... vezi „Povestea de iarnă”, „Boala familiei M”. Şi chiar dacă se joacă acum la Sala Mare, „Piaţa Roosevelt” îşi găsea mai bine locul în spaţiul acela foarte mare, care perminte vederea de ansamblu, pe cât de implicată, pe atât de distantă... Ăsta e un mare avantaj al Sălii 2, mărimea, care permite orice tip de modifi care, de experiment. Dar nu doar spaţiul e cel care creează o atmosferă, căci reuşim s-o compunem din celelalte elemente – decor, costume, glasuri, ochi, braţe, piele, zâmbet, rochii... Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, spaţiul Sălii 2 poate fi decisiv; unele spectacole au fost determinate de spaţiul ăsta, vezi „Boala familiei M”.

Victor Manovici

Sala 2 este un spaţiu neconventional de teatru, şi eu ca actor îl percep ca atare, cum de altfel o face şi publicul. Sala 2 te provoacă să îţi laşi la o parte inhibiţiile şi prejudecăţile legate de teatru şi să explorezi noi modalităţi de expresie. Pe de altă parte, pe scena din Palatul Culturii mă simt ca acasă, deoarece aici am acumulat cea mai mare parte a experienţei mele ca actor, o cunosc foarte bine şi am asimilat-o interior. Cred că spectacolele care au fost puse la Sala 2 până în acest moment au avut ca sursă de inspiraţie, în mare măsură, însuşi acest spaţiu, cu farmecul lui, şi de aceea, a juca acelaşi spectacol pe scena Palatului Culturii înseamnă pentru mine, pe lângă adaptarea concretă la noul spaţiu, la dimensiunile lui, o ajustare interioară. De exemplu, în „Piaţa Roosevelt”, pereţii, ferestrele Sălii 2, starea degradată în care se afl ă erau în acord cu decorul spectacolului, cu costumele şi cu atmosfera, în timp ce la Sala Mare există un contrast foarte mare. Arhitectura sălii, picturile, auriul cu care este decorată sala n-au nici o legatură cu atmosfera spectacolului. Când am avut prima repetiţie la Sala Mare cu „Piaţa Roosevelt”, m-a izbit acest

contrast şi am realizat că am nevoie de un timp pentru a-l asimila. Dacă la Sala 2 spectatorul ca şi actorul intră în atmosferă din clipa în care au intrat în spaţiu, pe Scena Mare, atmosfera spectacolului se extinde şi cucereşte încet-încet fi ecare colţ al lui. Ideea de a juca într-un spaţiu cu o istorie anume, în care nu s-a făcut teatru niciodată mi se pare foarte incitantă. Simţi aproape concret că participi la facerea ei. Prin prestaţia mea artistică învestesc acel spaţiu cu o nouă dimensiune, care va face parte din istoria acelui loc.

Alina Reus

14

Palatul Culturii te duce cu gândul la ceva la care nu ai acces ușor, pentru că la Palat nu ajung decât

regii, prinții, prințesele și cei care derivă din familiile acestora – dar e foarte frumos că în acest Palat al Culturii se formează artiștii. Titlul de Palat nu

ar trebui să sperie pe nimeni, iar acolo să fi e locul de întâlnire al celor cu simțuri artistice și cu sufl et

curat. Sala 2 îţi dă senzația de relaxare, nu-ți impune

costumul etichetat, acesta este locul unde poți trăi, simți, iubi, locul unde libertatea de creație este totală. Fost manej imperial şi fostă sală de sport... cred că a mai rămas pe undeva spiritul

liber al cailor, dorința de câștig a celor ce formau echipe, convertită acum în dorinţa noastră, a echipei Teatrului Național Timișoara, afl ată în cantonament permanent. Sigur că Sala 2 este

foarte ofertantă pentru spectacolele care nu vor public în stal, detașat și la distanță, sau pentru

spectacolele în care simți nevoia de a vedea și comunica aproape ochi în ochi cu publicul, de a avea în el un partener de sufl et. La scena italiană apropierea este mai grea, dar cu toate astea s-au realizat și acolo spectacole unde spațiul s-a construit special pentru a aduce publicul în proximitatea actorului. „Piața Roosevelt” s-a născut la Sala 2, apoi a fost mutat pe scena mare și sigur că am simțit

spațiul nou oarecum claustrant. La repetiții am avut puțin senzația că spațiul meu intim a fost invadat de obiecte de recuzită, de decor sau de alte personaje, asta pentru că Sala 2 e mult mai mare. Sigur că am încercat să trăiesc spațiul actual, doar că această

diferență se simte. E ca în viață: când te muți din casa ta în altă casă, ai nevoie de o perioadă de acomodare. Spațiul meu din „Piața Roosevelt” a rămas la Sala 2 și aștept să-l remobilez.

Cătălin Ursu

Sala 2 şi Sala Mare sunt două săli care se completează. De exemplu, „Boala familiei M” se joacă în forma sălii italiene,

dar spaţiul de la Sala 2 nu îmi dă senzaţia că sunt departe de spectator, ci că el e integrat în decor.

Singurul spectacol mutat de la Sala 2 la Sala Mare în care joc eu este „Piaţa Roosevelt”, şi îl simt mult mai bine pe Sala Mare,

are o atmosferă mai intimă. Ion Rizea

15

16

AR FI PUTUT RĂMÂNE ATÂT: UN MANEJ...

17

Istoria evreilor din Timişoara este una fascinantă. Cunoaşterea ei contribuie la mai buna înţelegere a înclinaţiilor locuitorilor oraşului pentru meşteşuguri, industrie şi comerţ, la aprecierea importanţei culturilor juridică şi medicală şi la descoperirea rolului jucat de normele civismului în emanciparea socială şi în formarea culturii politice. E vorba de o istorie ce trimite la bogăţia de valori moştenite, între care amintesc: diversitatea vieţii spirituale; comunicarea

plurilingvă; interferenţele în benefi ciul personalităţii umane; creaţiile muzicale, teatrale şi artistice. În fapt, printr-o asemenea istorie putem proba particularitatea codului cultural al Timişoarei, una în care evreii au ştiut să-şi joace rolul de contributori pentru binele de obşte. Graţie asimilării setului de valori iluminist, evreii Timişoarei au învăţat foarte devreme să participe la viaţa publică, să iasă din constrângerile comunitare, să contribuie la dezvoltarea oraşului în diverse domenii de activitate. Ca o urbe cu o cultură mai pragmatică decât altele ale zonei Europei Est-Centrale, Timişoara i-a adoptat, găsind că este binevenită articularea întemeiată pe coabitarea mai multor grupuri religioase, gândirea novatoare şi emanciparea socială prin întâlnirea culturilor1.

1 Pentru izvoarele documentare şi bibliografi ce a se vedea Victor Neumann, „Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi-şi interculturalităţii Europei Central-Orientale”, Editura Atlas, Bucureşti, 1999; cf. şi ediţia engleză: „Th e End of a History. Th e Jews of Banat from the Beginning to Nowadays”, Bucharest University Press, 2006.

EVREITATEA TIMIŞOAREI.SINAGOGI, RABINI ŞI INSTITUŢIA RABINATULUI

18

Originile evreilor timişoreniEvreii s-au aşezat aici începând cu secolul al XVII-lea2. Documentele din jurul anilor 1700 întăresc această observaţie, ele atestând existenţa în oraş atât a evreilor sepharadimi (spanioli), cât şi a evreilor ashkenazimi (germani). Contele Paolo Wallis, numit comandantul cetăţii de către Eugeniu de Savoia, aminteşte că la 1716 populaţia număra 466 de sufl ete de sârbi, 35 de armeni şi 144 de evrei. În anul următor, autorităţile habsburgice invită alţi evrei la Timişoara, scopul fi ind refacerea economică a oraşului şi a regiunii în urma războaielor austro-turce. Treptat, aceştia vor forma cea dintâi comunitate evreo-germană. De exemplu, imediat după ocuparea cetăţii, în anul 1717, administraţia militară provincială încheie un contract pe şase ani cu fraţii Abraham, Iacob şi Moses Köppisch, autorizându-i să înfi inţeze o fabrică de bere. Şi tot lor, pentru 300 de fl orini anual, le acordă dreptul de a lua în arendă moara cu apă. Începând cu anul 1726, fabricarea berii şi a palincii a fost arendată evreilor Menczer Farkas şi Schlesinger Levy. Familiile nou sosite proveneau de la Pressburg (Bratislava), din Moravia, Cehia şi Ungaria. Dintr-o conscripţie redactată la 28 ianuarie 1739 rezultă componenţa foarte variată a comunităţii din Timişoara, din care s-au format cele două obşti (comunităţi), sepharadim şi ashkenazim. Evreii spanioli veneau de la Belgrad, Ragusa, Sarajevo, Vîrşeţ, Nicopole, adică din teritoriile afl ate sub stăpânire turcă, în vremne ce evreii germani veneau de la Buda, Viena, Pressburg, Szeged, adică din regiunile ocupate de Habsburgi3. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Timişoara a fost o urbe ce avea parte de o guvernare proprie – guvernatorul era numit de administraţia de la Viena, regiunea fi ind în proprietatea împărăţiei – şi de contribuţiile economice ale unei societăţi multiculturale şi multiconfesionale. Alături de populaţiile română şi sârbă, coabitau grupuri lingvistice colonizate de Habsburgi pe tot parcursul epocii luminilor: germani, maghiari, slovaci, bulgari, italieni, francezi. Evreii din Banat au fost contributori şi benefi ciari ai pluralităţii sociale, lingvistice şi culturale. Aplecarea lor spre cunoaşterea limbilor le-a fost adesea de un real folos. Purtători inconfundabili ai propriului cult religios, ei au fost totodată mijlocitori între două sau mai multe tradiţii. În secolul al XVIII-lea vorbeau ebraica şi idişul, dar îşi însuşiseră şi limba germană sub infl uenţa dublului proces de emancipare: interior, provocat de învăţaţi precum Moses Mendelsohn şi de mişcarea Haskala, exterior, stimulat de iluminismul statal austriac. În secolul următor aveau să devină şi vorbitori de limbă maghiară, fără a pierde acumulările predecesorilor lor. Evoluţia politică central-est europeană în secolul al XX-lea, integrarea Timişoarei în România Mare în 1919 a făcut posibilă familiarizarea cu limba română, evreii oraşului devenind şi vorbitori de română.

Sinagogi, rabini şi instituţia rabinatului la TimişoaraPentru că identitatea evreiască este legată mai ales de cultul religios, de existenţa sinagogilor şi de prestaţiile rabinice, voi încerca să aduc câteva informaţii relevante şi, în temeiul lor, să semnalez câteva idei ce merită reţinute atunci când ne referim la acest fragment al universului uman care populează Timişoara. Cel dintâi loc de rugăciune al evreilor sepharazi (spanioli) şi ashkenazi (germani) se afl a într-o încăpere boltită de sub Poarta Eugeniu de Savoia. El a funcţionat ca atare între anii 1724-1754 şi 1755-1762. Această favoare – se ştie că imperialii nu admiteau construirea sinagogilor în interiorul cetăţilor – se datorase intervenţiei baronului Diego d’Aquilar (Mozes Lopez Perera), administratorul şi intendentul general al monopolului de tutun al Casei de Habsburg, protector şi mecena al evreilor sepharazi din Timişoara. La 1760, s-a semnat un document pentru construirea a două sinagogi. Conducătorii evreimii de atunci, Mayer Amigo, David Teutesak şi Salamon Politzer, reprezentanţi ai ambelor comunităţi locale, au încheiat un contract cu doi antreprenori, maistrul constructor Christian Altinger şi maistrul zidar Gregory Iacob, spre a fi ridicate lăcaşurile de cult. Potrivit unei descrieri târzii ce ne-a parvenit prin intermediul rabinului Iacob Singer, clădirile fuseseră situate în apropierea Porţii Eugeniu de Savoia, la intrarea în cartierul evreiesc: Judenhof/Judenviertel/Judenquartal4. Văzute din stradă, clădirile erau identice. În interior, cele două sinagogi se deosebeau între ele. Sinagoga sepaharadă avea bănci de jur împrejurul peretelui, pe 3-4 rânduri. Pereţii erau lucraţi în frescă cu motive fl orale, inscripţii religioase în ebraică şi pe ei erau pictate scene ceremoniale. Obiectele de cult erau ornamentate. Centrul sau cartierul evreiesc din Timişoara-Cetate mai cuprindea o şcoală (heder), birourile ambelor comunităţi şi ale Confreriei sacre, măcelăria şi un restaurant ritual, locuinţa rabinului ashkenaz şi aceea a hahamului sepharad. Sinagogile au fost parţial deschise în anul 1764, în vremea în care Wolf Iacob devenise rabin de Timişoara. Fusese unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului de ridicare a sinagogilor. Originar din Cracovia, el a fost şi prim-rabinul Timişoarei, mai apoi, Landesrabbiner-ul Transilvaniei. Alţi rabini

2 Epitaful de pe un vechi mormânt din cimitirul evreiesc din Timişoara datează din anul 1636. Pentru unicitatea şi vechimea sa, voi reproduce textul de pe piatra tombală: „Vai au fost depuse rămăşiţele bărbatului de seamă eruditul Asriel Assael originar din Salonic, Dumnezeu să întărească (oraşul), (odihnească-se) în rai sufl etul său...”. Cine a fost acest Asriel Assael? După toate probabilităţile ar fi fost descendentul unui chirurg, un fel de doctor minune. Observaţia se bazează pe originea ebraică a a numelui Assael (“E făcut de Dumnezeu”). După nume e vorba de o apartenenţă sepharadă, cu alte cuvinte, cei dintâi evrei ai Timişoarei au fost de origine spaniolă şi proveneau din oraşele sud-dunărene unde trăiau încă în secolul al XVI-lea şi unde se constituiseră puternice comunităţi. Documentele din jurul anilor 1700 întăresc această observaţie, ele atestând existenţa în oraş atât a evreilor spanioli, cât şi a evreilor germani. Contele Paolo Wallis, numit comandantul cetăţii de către Eugeniu de Savoia, aminteşte că la 1716 populaţia număra 466 de sufl ete de sârbi, 35 de armeni şi 144 de evrei. 3 Conscripţia din 1739 mai arată că în oraş trăiau 31 de familii de evrei germani (ashkenazi) cu 139 de sufl ete şi 15 familii de evrei spanioli (sepharazi), cu 81 de sufl ete. Dintr-un rescript al curţii imperiale din 1743 rezultă că în Banat locuiau 84 de familii de evrei. La 1776, cu ocazia elaborării Ordonanţei privitoare la evrei („Judenordnung”), numărul ofi cial admis era de 49. Din varii pricini economice, dar şi ca urmare a toleranţei locale, condiţiile prevăzute de „Judenordnung” nu au fost decât arareori respectate.4 Este vorba de perimetrul desenat de străzile astăzi cunoscute sub numele Mărăşeşti, V.Alecsandri, E. Ungureanu, Gheorghe Lazăr şi delimitat de pieţele Libertăţii, Unirii, Mărăşti şi 700.

19

care au slujit în cele două sinagogi la sfârşitul secolului al XVIII-lea: Eliezer Lipman b. Benjamin, rabinul comunităţii sepharade din cartierul Fabric; Jochanan ben Isac, fost şef rabin la Alba Iulia, devenit în anul 1770 rabinul ashkenazilor din Timişoara; Hirschl Levy, care a studiat la Praga cu faimosul rabin Ezekiel Landau şi care, la rândul său, trecea drept un faimos cărturar al zonei; cel mai cunoscut şi mai controversat rabin din regiunile Europei Centrale şi de Est din perioada la care ne referim, Chorin Aron, a cărui activitate este legată de comunităţile evreieşti din Arad şi Timişoara şi care a păstorit evreii regiunii între anii 1789-1844. Pentru evreii din Timişoara, religia a fost întotdeauna o referinţă, dar nu una tinzând spre forme de expresie absolută. Aşa se şi explică faptul că reforma religioasă are în persoana rabinului Chorin Aron un reprezentant mult agreat. Spirit deschis, cooperant, Chorin Aron a fost un mare ebraist, un exeget textelor sacre, un gânditor original al timpului său şi un iniţiator al punţilor de legătură dintre mai multe religii, limbi şi culturi. El cultivase ideea generoasă de acceptare a unei realităţi în absenţa căreia nu putea fi vorba de integrare în lumea modernă5. Procesul este spectaculos în Timişoara şi în întreg Banatul, în sensul că are drept rezultat o implicare pe scară largă a evreimii în societate, economie şi în viaţa academic-profesională. Numărul mare de sinagogi neologe ridicate pe parcursul secolului al XIX-lea6 indică o continuitate a cultului, dar şi preocuparea pentru integrare spirituală, culturală, socială. Evreii bănăţeni au văzut lucrurile în funcţie de societatea în mijlocul căreia trăiau şi acesta a fost unul din meritele lor incontestabile. De aici încolo au fost posibile: deschiderea unui mare centru rabinic la Timişoara în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; cooperarea cu alte culte religioase; afi rmarea valorilor proprii, dar şi universal umane în varii domenii de activitate. Există multe motive pentru care se cuvine să acordăm atenţie rabinatului de Timişoara. Dincolo de faptul că, indiferent de loc, viaţa religioasă dobândeşte o notă distinctă prin prestaţia unui rabin, Timişoara a avut parte de o evoluţie absolut remarcabilă în acest domeniu. De fapt, capitala Banatului probase o dată în plus că afi rmarea burgheziei locale nu numai că nu fusese contrară vieţii spirituale, dar o stimulase într-un fel admirabil. De la deja invocatul Chorin Aron şi până la Immanuel Löw – fi gură celebră a lumii iudaice central europene (timp de şase ani venise de la Szeged spre a păstori comunităţile evreieşti locale) – Timişoara şi Banatul avuseseră parte de o atenţie specială pentru viaţa cultuală evreiască. În anul 1865, graţie proiectului conceput de arhitectul vienez Carl Schuman, s-a deschis templul neolog din Timişoara-Cetate. În anul 1872, cu ocazia vizitei împăratului Franz Josef la Timişoara, are loc cea de-a doua inaugurare a acestui templu. O placă afl ată în partea stângă a intrării a fost dezvelită în acea ocazie şi ea consemnează:

„Cu ocazia preamăritei sale vizite, onorându-ne cu prezenţa sa de cel mai înalt rang şi aducând semnul milostiv al aprobării sale, Franz Josef I a inaugurat încă dată templul nostru strălucit şi sfânt. Conţinutul acestei plăci de marmură este lăsat ca amintire nepoţilor de mai târziu, ca o mărturie că milostivirea dinastiei habsburgice s-a extins asupra tuturor cultelor”.

5 Interpretările privind acest capitol al istoriei naţionale româneşti şi al istoriei central-sud-est europene pot fi urmărite în cartea mea, „Tentaţia lui Homo Europaeus”, ediţia a III-a, Polirom, 2006. 6 Vezi Victor Neumann, „Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi-şi interculturalităţii Europei Central-Orientale”, Editura Atlas, Bucureşti, 1999, pp.177-178.

20

Trei decenii mai târziu, în anul 1899, ca urmare a proiectului semnat de arhitectul budapestan Lipot Baumhorn, s-a construit un al doilea templu neolog, de data aceasta în cartierul Fabric. Ambele temple sunt reprezentative pentru Timişoara, ambele sugerează amalgamul cultural al Banatului şi al Europei Central-Orientale, refl ectând tradiţiile iudaice din nordul şi sudul Europei. Monumentale, cele două sinagogi arată existenţa unei puternici burghezii evreieşti timişorene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a unei dorinţe de recunoaştere socială, culturală şi politică. Templele din cartierele Cetate şi Fabric au fost construite din materiale scumpe, aduse de pe tot cuprinsul Monarhiei Austro-Ungare, au fost ridicate graţie unor planuri urbanistice îndelung gândite, unor constructori şi meşteri califi caţi, unor fi rme prestigioase de la Viena şi Budapesta7. Ridicarea lor a mai benefi ciat de coordonarea administrativ-fi nanciară a unui Comitet Evreiesc, constituit într-un atare scop şi de implicarea Primăriei Timişoarei. La 1899, cu ocazia inaugurării sinagogii din cartierul Fabric, ofi cialităţile oraşului erau fericite să compare deschiderea lăcaşului cu o mărturie incontestabilă a integrării evreilor în societatea locală. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, personalităţi de prim rang ale iudaismului european concurează pentru poziţia de şef rabin al comunităţilor din oraş. Aşa a fost cazul în 1879, când, în urma unei competiţii accerbe, Moritz Löw (Löwy Mór) fusese ales lider religios. El probase prin studii excelente, absolvite la Hochschule für die Wissenschaft des Judentums din Berlin, dreptul de a deveni şef rabin al Timişoarei. La fel de atractivă a fost viaţa rabinatului şi în secolul al XX-lea, rabinii de Timişoara conferindu-i prestigiu prin activităţile desfăşurate de dr. Iacob Singer, dr. Maximilian Drechsler, dr. Nicolae Schönfeld, de mulţi alţii. În perioada celor două regimuri totalitare, rabinul dr. Ernest Neumann a fost acela care a arătat ştiinţa şi tactul necesare în reprezentarea comunităţii. El a avut între consilierii săi fi guri de notorietate ale lumii evreieşti şi ale vieţii publice timişorene: avocatul dr. Pavel Friedländer, dr. Emeric Fried, Francisc Eisler, Ladislau Kertesz, Gheorghe Wilkowits, Ludovic Rado, Otto Pichl, Ana Dunajetz, Andrei Spiegel, Bela Cimponeriu, Ştefan Adler, Tiberiu Neumann ş.a. Cu toţii l-au secondat în activitatea administrativ-comunitară. În „Compendiul notabililor evrei din oraşul Timişoara, secolul 20” (manuscris afl at în posesia Comunităţii Evreilor din Timişoara), se menţionează numele persoanelor care s-au dedicat timp îndelungat bunei desfăşurări a activităţii sinagogale din Timişoara atât în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi după: Solomon Katz (prim cantorul templului din Cetate), Eugen Weisz, Samuel Fisher, Eugen Kohn, Geza Klein, Iuliu Rosenthal, Hugo Fischer. În ultimii ani ai rabinatului timişorean, lor li s-a alăturat admirabilul profesor Oskar Schwartz. Ori de câte ori s-a putut, prim rabinul Ernest Neumann a susţinut prin efort propriu iniţiativele ştiinţifi ce şi culturale ale evreimii locale. Au fost cazuri în care a facilitat contactele cu rabinatele din Europa centrală şi de vest, cu universităţile şi cu personalităţile de vârf ale iudaismului internaţional. Eu însumi am primit recomandări de acest fel. În condiţii mult mai grele decât am fost obişnuiţi s-o recunoaştem, s-a conservat, în pofi da difi cultăţilor amintite, o notă din vechea starea de spirit a Europei centrale. Dr. Ernest Neumann a fost unul dintre aceia care a contribuit la păstrarea unei atmosfere de normalitate, deopotrivă la supravieţuirea spiritului civic şi multicultural al Timişoarei. Atunci când am scris broşura dedicată rabinului dr. Ernest Neumann8, am stăruit asupra unui aspect incontestabil: continuitatea eminenţilor cărturari care au dat prestigiu atât propriei comunităţi, cât şi regiunii şi statului în care au activat. Ei au făcut dovada că evreimea a cultivat valorile universal valabile ale omului.

În loc de concluzieRabinii şi instituţia rabinatului au fost un reper moral, capabil să inducă admiraţia pentru trecut şi educaţia pentru prezent. Ei au fost contributori inimitabili la construirea sau păstrarea identităţii religioase, culturale şi comunitare iudaice în condiţiile diasporei. S-a întâmplat adesea ca tot ei să fi fost nu doar modele pentru propria comunitate, dar şi pilde în urbanizarea societăţii banato-transilvane. Perspectiva multi- şi interculturală pe care au agreat-o a avut ca rezultat intrarea numelor lor în conştiinţa cetăţii. Bilingvismul şi trilingvismul evreilor timişoreni – prezent în toate breslele atunci când comunitatea ajunsese să numere între 13.000 şi 15.000 de sufl ete9 – probează ideea unei orientări fecunde în evoluţia culturală şi în coabitarea paşnică a diversităţilor care populează oraşul de pe Bega. În al doilea rând, trebuie reţinut că în regiuni în care se întâlnesc ortodoxia, catolicismul, protestantismul, mozaismul şi unde în secolele precedente au fost activi şi mahomedanii, locuitorii au învăţat să se opună tendinţelor etno-naţionaliste şi religios-fundamentaliste. Faptul acesta trebuie apreciat nu ca un simplu inventar ori ca o statistică oarecare, ci mai cu seamă ca o moştenire a unei structuri de gândire, a unei culturi politice, a unui fel de a fi al timişoreanului şi bănăţeanului, mulţumită cărora s-a născut o cultură transfrontalieră. Chiar dacă regimurile fascist şi comunist din România trimit la exemple de tristă amintire, ele nu au reuşit să distrugă spiritul Timişoarei. Oraşul s-a recunoscut adesea printr-o paradigmă alternativă, printr-o societate cosmopolită, prin setul de valori iluminist occidental de care Europa Centrală şi de Sud-Est are şi astăzi mare nevoie. 7 Ibidem, pp. 102-103, pentru izvoarele documentare.

8 „Istorie individuală vs. istorie colectivă. Prim rabinul dr Ernest Neumann şi evreii din Timişoara”, O restituire de prof. univ. dr. Victor Neumann, Editura Marineasa, Timişoara, 2002. 9 Datele acestea indică situaţia demografi că în prima jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, comunitatea mozaică din Timişoara numără circa 300 de sufl ete.

Victor Neumannistoric

21

În 1744-1745, pe amplasamentul actual al Palatului Culturii a fost construită Cazarma Porţii Petrovaradinului, numită apoi şi Cazarma Genadierilor. În faţa cazărmii era numai o „piaţetă de alarmă” (asemenea pieţe de alarmă se afl au din motive tactice în spatele tuturor celor trei porţi ale cetăţii), după care urma Poarta Petrovaradinului. Când s-a construit

STATUILE PALATULUI,FAŢADELE ISTORIEI

teatrul, s-a presupus că fortifi caţiile vor fi poate demolate, dar nu se ştia cât de mare va fi piaţa din faţa edifi ciului (iniţial s-a proiectat aici o mică piaţă rotundă) şi nici cât de mari vor fi clădirile care vor fl anca piaţa. După ce s-a constituit un spaţiu lung de 360 de metri în faţa sa şi acest spaţiu a fost bordat de clădiri mai înalte decât teatrul, acesta devenise prea scund. Asta a fost raţiunea urbanistică pentru care s-a construit marele arc de triumf.În 1872-1875 se construieşte ansamblul teatrului sub numele ofi cial de „Teatrul Franz Joseph” conţinând şi hotelul „Kronprinz Rudolf”, „reduta” (sala de dans şi de festivităţi), un restaurant şi o cafenea.

22

Mihai Oprişarhitect

„Arh. Fellner şi Helmer” este una dintre cele mai mari fi rme de proiectat teatre din acel timp. A construit 48 de teatre. Pe teritoriul actual al României a construit şi teatrele din Oradea, Cluj şi Iaşi. În vecinătatea ţării noastre a construit teatrele din Szeged, Cernăuţi, Odesa şi Sofi a. La 1 mai 1880, clădirea arde şi este „reconstruită” între 1880 şi 1882, se pare în acelaşi stil. La 2 noiembrie 1920 arde din nou. Este reconstruită între 1923 şi 1928 (mai ales interiorul) de arh. Duiliu Marcu. Între 1934 şi 1936, faţada principală este modifi cată fundamental de arh. Duiliu Marcu. În 2003, suprafeţele laterale ale faţadei principale îşi recapătă înfăţişarea iniţială, datorită arhitecţilor Radu Radoslav şi Cătălina Bocan.Teatrul iniţial a fost construit în stil eclectic istoricist, tipic pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Autorii afi rmau că ar fi utilizat unele elemente oferite de „renaşterea italiană” târzie, aşa cum se întâmpla în arhitectura eclectică a secolului al XIX-lea. Între 1923 şi 1928, interiorul este refăcut în stil neoromânesc. Doar cele trei arcuri de intrare de la parter sunt înlocuite cu o poartă de intrare mai amplă; la nivelul acoperişului se construieşte un rezervor de apă, rezolvat sub forma unei cupole în stil Napoleon III. Restul faţadei rămâne neschimbat.Între 1934 şi 1936, faţada principală este modifi cată fundamental, prin construirea unui arc uriaş în stil modern. Cele trei arcade istoricist-eclectice de la etajul I sunt înlocuite cu trei arcade în stil neobizantin. Pentru că autorul a folosit unele procedee de compoziţie utilizate în Italia în aceeaşi perioadă, unii arhitecţi, cum ar fi dr. arh. Vlad Gaivoronschi, atribuie arcul monumental „curentului fascist” al arhitecturii moderne. Alţi arhitecţi (dr. arh. Radu Radoslav) denumesc acest curent „curentul carlist” (de la Carol al II-lea) al arhitecturii moderne româneşti.Clădirea originală a teatrului (cea executată după planurile lui Helmer şi Fellner) avea prevăzute patru statui pe fronton – reprezentări ale muzelor Th alia, Melpomene, Euterpe şi Terpsihore. Fiecare cântărea cca. 900 de kilograme la o înălţime de aproape trei metri şi, în graba inaugurării din 1875, nu s-a găsit nimeni sufi cient de vrednic să le ridice la locul destinat.

Marele arc de triumf şi balconul de la etajul I au fost terminate în 1936, cu doi ani înaintea instaurării „Dictaturii Regale”, prima dictatură din secolul al XX-lea în România. Arcul de triumf şi balconul sunt legate de numele lui Carol al II-lea, care a instaurat această dictatură.Din acest balcon, Timişoara a fost declarată „primul oraş liber din România”, la 20 decembrie 1989, teatrul fi ind simbolic legat şi de prăbuşirea ultimei dictaturi din România secolului al XX-lea.

Cele patru statui au zăcut într-un depozit, deoarece în fi ecare an se găsea cineva să se împotrivească cheltuielilor de instalare, în momentul care se vota bugetul; părea că oraşul în care tocmai se ridicau sute de palate noi la sfârşitul secolui al XIX-lea nu îşi va permite niciodată să instaleze cele patru piese de decor (orice similarităţi cu situaţia actuală sunt întâmplătoare...), aşa că, într-un fi nal ele au fost vândute „la ofertă” (200 de guldeni pentru toate cele patru statui) lui Mathias Stein, pentru decorarea casei sale din cartierul Elisabetin. În perioada interbelică, ele încă mai puteau fi văzute acolo.Cu un an înainte de primul incendiu – adică în 1879, în sala „redutei” a concertat Johannes Brahms. Brahms era deja foarte cunoscut, sala a fost arhiplină: „Toţi cei care aveau urechi, erau acolo”.

23

AICI ÎNCEPE ISTORIA DECORURILORDIN ROMÂNIA !

24

Fabrica de decoruri este o idee revoluţionară în România, care rezolvă una dintre problemele interne ale Palatului Culturii: punerea ei în funcţiune eliberează circa 40% din spaţiile utilizate defectuos. Fluxurile de fabricaţie ale Fabricii de decoruri ne vor pune în situaţia de a avea capacitatea realizării decorurilor pentru patru producţii simultan, ceea ce va avea ca rezultat faptul că toate instituţiile de cultură din Timişoara îşi vor putea dubla, chiar tripla capacitatea de producţie. Acest lucru va infl uenţa în mod decisiv evoluţia „pieţei” culturale, a ofertei de spectacol a oraşului.

Ştefan Iordănescuconsultant artistic TNTm

Concepută după metode europene de efi cientizare, Fabrica de decoruri a Teatrului Naţional Timişoara reprezintă o premieră în România. Ea asigură o linie autentică de producţie, la fi nalul căreia, în timp optim, decorurile, fi nisate complet, vor putea pleca spre scenele unde sunt aşteptate. În acest fel, Fabrica devine şi soluţia de deblocare a spaţiilor ocupate de atelierele de producţie şi de depozite în incinta Palatului Culturii, prin mutarea acestora pe terenul de un hectar din Parcul Industrial Timişoara. Spaţiile din clădire astfel eliberate vor fi deschise publicului şi vor fi reutilizate din punct de vedere artistic.

Codruţa Popovsecretar literar TNTm

25

În 2002-2003, la absolvire, Bogdan Demetrescu lua premiul naţional pentru debut în arhitectură, pentru igienizarea unui subsol din Piaţa Unirii şi transformarea lui în clubul D’Arc. Atunci s-a declanşat preocuparea sa pentru recuperarea spaţiilor istorice, iar astăzi numără cinci proiecte numai în Piaţa Unirii: acel club D’Arc, Piaţa Unirii 5 (Vicariatul sârbesc), Piaţa Unirii 4 (Parohia bisericii sârbeşti – în fază de proiect), Piaţa Unirii 13 şi clubul Bierhouse.Bogdan Demetrescu ne vorbeşte în interviul care urmează despre cazurile închise ale restaurărilor proaste din Timişoara şi legile interne pe care arhitecţii le încalcă în graba de a pune istoria în ambalajele prezentului.

Care sunt diferenţele dintre restaurarea de faţadă şi recuperarea contemporană a clădirilor istorice, pregătirea lor pentru a avea funcţiuni moderne?În oricare din aceste situaţii, în primul rând trebuie făcută foarte atent expertiza clădirii. Asta presupune adunarea tuturor informaţiilor şi găsirea rădăcinilor în proiectarea clădirii respective. Aici, în Piaţa Unirii, cele mai multe din faţade nu sunt cele originale. Ele au fost refăcute, cu rezultat bun, prin ’80, aduse foarte aproape de perioada iniţială. Exerciţiul acela ar fi imposibil astăzi, pentru că nu mai avem capacitatea şi răbdarea de a scormoni istoria pentru a fi atenţi la trecut. În momentul acesta, actualitatea şi ego-ul arhitectului s-ar impune mai mult. În Timişoara sunt foarte multe clădiri de mare valoare arhitecturală, dar faţadele au suferit treptat intervenţii total nesăbuite. La ora actuală, dacă vrei să acţionezi profesional, e greu să le descoperi şi să le recuperezi secretele.

„SIMPLUL FAPT CĂ A INTRAT TEATRUL ÎNTR-O RUINĂ, ÎI DĂ ACESTEIA VIAŢĂ”

Interviu cu arhitectul Bogdan Demetrescu

26

Şi-atunci, practic, restaurare „originală” nu se mai poate face?Teoretic, se poate. Practic, e mai complicat. Trebuie să ai pe ce să restaurezi, să ai fondul pregătit. Apoi, trebuie să fi i foarte atent, să ştii să datezi, să afl i unde s-a intervenit între timp – pentru că, în general, pe faţade se intervineo dată la 20-30 de ani.Major?Depinde. Ori apar probleme structurale şi atunci se intervine la consolidare, ori e doar o spoială – o decapare şi o zugrăveală pripite. Perioada comunistă a alterat foarte mult din fondul construit. O mare parte din faţade sunt distruse. Există multe locuri în Timişoara – numai dacă ne gândim la Piaţa Plevnei (un minunat complex art nouveau, n.n.), dar şi la atâtea şi atâtea clădiri superbe din centru unde pare că nu s-a mai intervenit de la „facere” – în care ar trebui să se întâmple ceva foarte urgent.Se poate face o restaurare esenţială fără a pierde specifi cul iniţial al clădirii?Restaurare nu înseamnă doar zugrăvirea faţadelor, nu înseamnă doar partea publică a unei clădiri. Restaurarea trebuie să fi e a întregului, ceea ce presupune alte valori de investiţii, alt tip de abordare. Din păcate, administraţia sau oricine vrea să iasă în evidenţă în faţa comunităţii, restaurează faţade şi gata. Aşa s-a întâmplat şi la Sibiu. El arată impecabil într-o Românie în ruine, nu poţi să-l compari cu nimic, dar de fapt este un oraş absolut obişnuit. Din Ungaria încolo, oricare centru istoric arată ca Sibiul. Oricum, e o intervenţie atentă (mai ales în centrul istoric). Ăsta e riscul în Timişoara, ca restaurările să se limiteze la faţade, la coajă, la culori frumoase... iar dincolo de o poartă bine restaurată, să vezi tragedia unei case care moare. Sunt exemple chiar în Piaţa Unirii – când intri, rămâi şocat. Nu cred că mai există aşa ceva nicăieri în Europa. Ani de zile de acum încolo nu se vor mai găsi bani publici sau public-privaţi să se mai intervină asupra acestor clădiri. E păcat.

Pot fi sacrifi cate elemente existente ale clădirii istorice în favoarea utilităţii, fără ca asta să însemne o greşeală?Cred că e obligatoriu să păstrezi esenţa şi caracterul unei clădiri, dar eşti obligat să o aduci la datele cotidianului. Majoritatea clădirilor proiectate la începutul secolului al XIX-lea sau al XX-lea nu cuprindeau anumite funcţiuni care azi sunt absolut necesare. Lumina, de exemplu, era altfel tratată în perioada aceea. Sunt multe nuanţe care trebuie extrase şi transformate cu mare atenţie. Refuncţionalizarea e o temă foarte sensibilă. Poate să fi e o abordare de genul faţadă păstrată, iar în spatele ei faci o arhitectură modernă, unde funcţiunile nu surprind nimic din istoria clădirii, sau o abordare în care gestionezi foarte atent ceea ce îţi oferă trecutul şi doar inserezi anumite cerinţe actuale. În restaurare, investiţiile fi ind extrem de mari, nu se pot prevedea bugete fi xe. Cheltuielile neprevăzute sunt mult mai mari decât în orice şantier pe o clădire nouă, pentru că tot timpul descoperi lucruri pe parcurs. Din păcate, până acum n-am întâlnit nici o clădire care să nu fi suferit intervenţii structurale agresive de-a lungul anilor.

Timişoara, Piaţa Unirii

27

Cu alte cuvinte, acestea sunt situaţiile în care ar putea apărea asemenea „sacrifi cii”.Da, câtă vreme nu e vorba de o clădire care te obligă să o restaurezi fi del, să o conservi.Când nu ajung banii, ce se întâmplă? Există varianta „scenografi ei inspirate”?Ăsta e pericolul cel mai mare la evoluţia unui şantier de reabilitare a unei clădirivechi – când nu poţi să anticipezi tot demersul unei lucrări. A lăsa o lucrare neterminată poate duce la un eşec major. Cel puţin pe partea de consolidare, poate fi mai rău decât înainte de intervenţie. E o problemă foarte delicată. Complexitatea lucrărilor duce la bugete foarte mari, care fac ca multe lucrări să nici nu înceapă. Câteodată e mai bine aşa. Cunosc un caz în Timişoara în care lucrările au început nesăbuit, iar clădirea suferă.

Deci nu există varianta „scenografi ei inspirate”.Nu. E ori-ori.Care ar fi direcţiile şcolile europene de arhitectură în privinţa restaurărilor?Veţi vedea mereu aceste două direcţii: una care vrea să recupereze cât mai mult posibil şi cealaltă în care se dă o mult mai mare libertate în implicare.Mă gândesc la Franţa şi Italia, care au concepte foarte clare privind restaurarea.Şi în Italia sunt deja divergenţe, cu toate că italienii au o şcoală foarte bine pusă la punct în acest sens. Vă daţi seama, Italia are peste jumătate din patrimoniul universal al arhitecturii! Acolo, ei văd lucrurile complet diferit, legislaţia e foarte clară. La noi, nu doar că nu e clară, dar nici nu e bine aplicată. Orice arhitect poate să restaureze, să propună ce minuni crede…

28

Ministerul Culturii şi Cultelor şi-a extins titulatura şi asupra patrimoniului naţional. Exprimă acest lucru o voinţă politică favorabilă restaurărilor? Cum resimţiţi acest lucru ca efect, pe „terenul” arhitectului?Ar fi nemaipomenit. Eu însă n-am văzut până acum un program la nivel naţional. Poate există, dar eu nu cunosc. Nu mergem toţi în acelaşi sens.Există vreun cadru în care să evolueze arhitecţi implicaţi în proiecte de restaurare?Există fundaţii, asociaţii. Sub forma asta se organizează orice proiect de restaurare. M-aş bucura să se implice şi statul, să creeze un program serios. O schimbare de esenţă pe restaurare nici nu poate avea loc fără o implicare strategică. Timişora, Cluj, Bucureşti, Sibiu – rămân cazuri izolate. Atunci când concepeţi un spaţiu – personal, profesional sau social – într-o clădire istorică, faptul că ea e istorică vă ajută sau vă încurcă?Nu mă încurcă deloc. Un arhitect trebuie să manifeste respect în faţa unui fond deja construit, şi să-şi arate creativitatea pe clădirile noi, pe curentele avangardiste. Când am terminat şcoala, şi eu eram extrem de dornic să-mi arăt forţele. Începând să lucrez pe clădiri vechi, am devenit mult mai responsabil. Clădirea însăşi mă temperează, mă învaţă, mă calmează.

Restaurarea poate fi un proiect în sine, sau trebuie să ţină cont de ansamblu?Poţi să faci o restaurare strategică, ca italienii. Ei niciodată nu restaurează toate clădirile dintr-o piaţetă, de exemplu. Restaurează pe rând. Planifi că intervenţii o dată la 15 ani, la două-trei clădiri. În felul acesta, o piaţă are viaţă tot timpul. Una restaurată integral moare în acelaşi fel. De ce arată Timişoara în halul ăsta în materie de clădiri istorice nerestaurate? Cred că nu mai suntem buni gospodari. Chiar şi noi, ca breaslă, am putea să tragem un semnal de alarmă. Un oraş ca Timişoara, care avea dinamica fi nanciară cea mai bună, putea găsi bani fără implicare politică. Ani de zile s-ar fi putut face ceva. Acum, poate că e târziu. Mi-aş dori să ajung faţă în faţă cu cei care conduc oraşul, să îi provoc să-mi dea o defi niţie a patrimoniului. Sunt convins că mulţi oameni care chiar stau în birouri de patrimoniu, habar n-au să-i defi nească importanţa.În ce fel apreciaţi refuncţionalizarea teatrală a unor spaţii care în nici un caz nu vor mai arăta ca o sinagogă, respectiv ca un manej?Sunt fericit când aud lucrurile astea. Simplul fapt că a intrat teatrul într-o ruină, îi dă acesteia viaţă. E primul pas. Sunt bucuros când aud că oameni sufl etişti, care ţin la oraş şi la ideea de patrimoniu, fac ceea ce trebuie, oricât ar fi de greu.

Interviu realizat deCodruţa Popov

Timişoara, Piaţa Unirii

29

Domul, piaţa, trufi a, anii: totul preţ de 15 minuteOra 16,10. Trece un biciclist cu pantaloni de stofă şi geacă de blugi. Domul stăpâneşte piaţa. Li nişte. O bătrânică slabă pleacă spre izvor, mă întorc spre ea, o urmăresc, bea apă de la ţâşnitoare, se în toarce, priveşte cu mâna în şold spre cofetărie. Doi tineri se joacă nu departe cu un pudel. Bătrâna trece prin faţa cofetăriei, pe lângă tribuna pentru mitinguri, dispare după un colţ. Liniştea pieţei este spartă de un motociclist care trece pe lângă Dom. Un porumbel s-a săltat pe bancă, se apropie, are ochii rotunzi, ro şii, mici. Un domn în vârstă ia apă într-o sticlă de plastic cu etichetă colorată. Domul stăpâneşte piaţa cu turnurile lui împodobite cu cruci galbene. Nu se mai întâmplă nimic. Trece un ins cu înfăţişare de preot, într-o mână are câteva ziare, sub braţul celălalt o geantă neagră. Domul îmi pare pu ţintel trufaş. Îl privesc şi-mi vin în minte vorbele lui Bacovia: „Nu-i azi, nici ieri, nici mâini — tim pul”. Nu ştiu dacă l-am citat corect. N-are importanţă, de fapt. Trec două ţigănci, una poartă o geacă metalizată: în picioare, sandale verzi de gumă şi ciorapi fl auşaţi. Un biciclist. Din cofetărie ies două femei: una slabă, cealaltă şi mai slabă. Porum belul negru este foarte aproape de caietul meu, cio cul aproape că-i ajunge lângă pix. Are picioare ro şii. Mă scol. Stolul se sperie, zboară în miros de găi naţ şi pâine înăcrită. Domul păstoreşte piaţa cu turlele lui împodobite cu cruci. Ora 16.25. (Valahia de mucava, Ed. Amarcord, 1996, p. 194.)

Arhitectura – martor al vieţuirii noastre, fi e ea în comun, fi e marcată de singurătatea fi ecăruia din momentele în care ne căutăm liniştea, identitatea, amintirile. Reiau în paginile de mai jos un drum publicistic: strigăte de cele mai multe ori încălecate de indiferenţă, mirare, ridicat din umeri, mai apoi SUSPICIUNEA cu care mă simt somat să mă lupt de la catedră, de prin paginile de reviste, de fi ţuici, de prin emisiuni, de oriunde se poate auzi ceva, de oriunde se pot lansa semnale, strigăte, fl uierături, zbierete, explicaţii calme, evocări duioase, tot ce se poate!

PAGINI DINTR-UN JURNAL DE FRONT

Timişoara, Muzeul Satului

30

Un manifest din 27 ianuarie,anul 2008, ora 19.50 Nu e niciodată prea târziu sa atragem atenţia prin orice mijloace pe care le avem la îndemână asupra DISTRUGERII PATRIMONIULUI URBAN DIN ROMÂNIA. Citiţi în www.danielvighi.ro despre nenorocirile actuale ale unor clădiri, castele, conace, construcţii din patrimoniul arhitecturii industriale. Dacă nu vom lua atitudine împotriva inculturii asasine a capitalismului sălbatic şi de tarabă, incult şi fără ruşine, vom fi martorii renaşterii unui nou ceauşism demolator născut din ignoranţă. Aşadar S.O.S. PATRIMONIUL URBAN!

Înfi inţarea şi organizareaCOMITETULUI CIVIC PENTRU PATRIMONIUîn data de 20 aprilie 2008, ora 19.45

Responsabil cu organizarea Comitetului – Societatea TIMIŞOARA, Atelierul ARIERGARDA

Parteneri şi membri ai Comitetului:Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Scriitorilor, Ordinul Arhitecţilor, Direcţia de patrimoniu, GTZ1, Arhitectul şef, presa.

Activităţile Comitetului- Întâlniri şi dezbateri publice cu proprietarii imobilelor

în stare gravă: spre exemplu cazul de pe Emanuil Ungureanu.

- Situaţia Abatorului! - Stabilirea unui calendar de monitorizare publică cu

termene acceptate public şi a activităţilor concrete de reabilitare, accesare fonduri etc.

- Dezbateri şi discuţii în parteneriat cu GTZ, cu asociaţiile de locatari în prezenţa oamenilor de cultură, specialişti în patrimoniu.

- Implicarea masteratelor de patrimoniu de la Arhitectură, Universitatea Politehnică şi cel de Management al resurselor culturale de la Facultatea de Litere, Universitatea de Vest.

- Dezbatere publică referitoare la înscriere în CF-ul imobilelor de patrimoniu a obligaţiile proprietarilor şi dreptul de preemţiune la vânzare al statului

- Mutarea coloanei neogotice datând din anul 1850, din Cimitirul de pe Calea Lipovei, în Piaţa Bălcescu.

- Situaţia Sinagogii de pe Mărăşeşti.- etc. şi etc.!

1 GTZ - Societatea Germană pentru Cooperare tehnică

31

Asasini ai istoriei Reluăm, conştient sau nu, vechi practici ale dictatorului Ceauşescu şi dăm impresia că urâm, ca şi acela, trecutul pe care-l mutilăm, îl nesocotim sau, pur şi simplu, îl aruncăm departe ca pe o vechitură inutilă. Oraşele din Transilvania şi satele de tradiţie săsească au fost, vreme de un deceniu şi jumătate, pradă hoţilor şi a investitorilor inculţi care cred că pot cumpăra istorii, identităţi, culturi ca să le împrumute chipul lor asemenea unei manele de doi bani. O simplă privire aruncată asupra clădirilor de patrimoniu ar trebui să ne înspăimânte. Lipsa de gust s-a logodit în România cu făloşenia de neam prost ajuns cu care ne uităm la cei din jur de la volanul unei supermaşini cu care ne sfi dăm semenii printre gropi şi gunoaie. La fel stă treaba şi cu vechile şi frumoasele noastre clădiri de patrimoniu pe care nu le-a apărat nimeni efi cient în tot atâţia ani de ofensivă demolatoare şi de refaceri aiuritoare, necenzurate de autorităţi. Ceauşescu revine triumfător şi rescrie istoria cu buldozerele capitalismului nostru multilateral, o aneantizează cu banii unui investitor care priveşte lumea din jur de la înălţimea unei inculturi victorioase. Şi pe toate astea trebuie să le suporte bietele clădiri desfi gurate, cu ferestre termopan lipite printre ornamente vechi, frontoane şi ancadramente baroc din secole pângărite. Tot acolo am pus aparate de aer condiţionat care mutilează faţadele secession, jugendstil sau neobrâncovenesc. Frumoasele porţi ale caselor din cetăţile transilvane, cu ancadramente din lemn sculptat, cu mânere masive care amintesc de vremurile de altădată sunt perforate victorios de ţevile galbene de la E.ON Gaz exact prin mijlocul unor rozete sau a unor ghirlande din lemn distruse pe vecie. Semnul imperial al bufniţelor sculptate în stejarul masiv care a înfruntat timpul la porţile din cetatea Timişoarei au fost smulse, furate şi vândute prin pieţele de antichităţi din Europa. Ne distrugem trecutul cu inconştienţă. În multe locuri am distrus arhitectură unică în ţară ca să ridicăm nişte urâţenii cărora le spunem hipermarket cu mândria unor asasini ai istoriei care fac praf şi pulbere porţi, clădiri, ferestre, pieţe vechi şi curţi interioare cu poezia lor pe care nu o mai poate nimeni învia vreodată.

32

Ion Ţiriac nu ucide doar mistreţiRestaurarea unei clădiri de valoare istorică este mai costisitoare, atunci când se realizează la standarde europene, decât supermarketurile ridicate în grabă. Un exemplu din cele multe ale agresării istoriei ca bun naţional şi european îl oferă la Timişoara holdingul Ţiriac. Acest om de top, capitalist neaoş şi om al vânătorii de protipendadă, nu ucide doar mistreţii, ci şi una dintre clădirile rare din ţară aparţinând arhitecturii istorice industriale. Avem puţine de acest fel din motive lesne de înţeles: nu industria a fost în vechime punctul nostru forte. În lumea occidentală arhitectura industrială de patrimoniu este pusă în valoare cultural şi turistic cu frumoase rezultate. Domnul Ion Ţiriac distruge vechiul Abator Comunal din Timişoara, operă a arhitectului László Székely, un artist de anvergură central europeană de la începutul secolului XX. În urmă cu doi ani am protestat câţiva scriitori şi cadre didactice din Universitate în faţa porţilor baroce ale venerabilului Abator ca să afl ăm în mâinile cui a încăput clădirea. Asistaţi de televiziuni, întrucât convocasem acolo o conferinţă de presă, a apărut, în cele din urmă, un paznic al imobilului care ne-a dezvăluit secretul: proprietarul era domnul Ion Ţiriac. S-a năpustit presa asupra Centralei holdingului din capitală care a dat public asigurări că vor

face acolo un supermarket care va pune în valoare faţada şi parte din clădire. Numai că, în loc să treacă la refacerea clădirii patrimoniale, holdingul a trecut la asasinarea ei prin desfacerea acoperişului ca să o ruineze ploile şi zăpada. Motivul: Abatorul se afl ă într-o zonă de maxim interes comercial, lângă complexul studenţesc, şi are o curte interioară uriaşă care valorează mult mai mult decât imobilul. Aşa au mai făcut nişte investitori cu patrimoniul urban industrial Fructus din zona Piaţa 700, aşa intenţionează să procedeze un alt om de afaceri, de data asta din Germania, cu clădirile de început de secol XX ale vechii Fabrici de Ciorapi din cartierul Fabric, opera aceluiaşi arhitect renumit. Şi uite aşa renaşte ceauşismul în plin capitalism. Dacă geniului din Scorniceşti nu-i plăcea patrimoniul arhitectural din motive ideologice, astăzi capitaliştii noştri ucid trecutul ca să facă profi t cu orice preţ.

Timişoara, Vechiul Abator

33

Pădurea Verde – Un strigăt mut la marginea TimişoriiÎn Germania, în preajma oraşului Stuttgart, există o pădure ducală amenajată pentru plimbări, are refugii din lemn desprinse parcă din basmele fraţilor Grimm. Peste tot sunt locuri pregătite pentru grătare cu coşuri de gunoi şi cu lemne asigurate de administraţie, pădurea are piste marcate pentru excursioniştii cu pasul, pentru biciclişti şi pentru călărie. Totul e aranjat şi pus la punct, curat, un lac enorm în pădure este străbătut de păsări de baltă, peşti, biciclişti şi inşi care fac jogging, alţii care se nevoiesc la restaurantele cochete cu halbele de bere. Am spus toate astea ca să atrag atenţia asupra potenţialului neexploatat al Pădurii Verzi. Cadoul acesta ni l-a lăsat nouă vrednicia aceloraşi nemţi din veacul al XIX-lea. E foarte bine că

există acolo Muzeul Satului, e mai puţin bine că nu este ajutat în sufi cientă măsură directorul Andrei Milin să organizeze mai multe evenimente culturale şi să poată avea un buget care să-i permită să facă mai multe pentru Muzeu. O notă bună merită iniţierea perimetrului populat cu case ale minorităţilor etnice din Banat: sârbi, slovaci, ucraineni, maghiari, şvabi. E de bun augur şi Grădina Zoo, nu este încă foarte spectaculoasă, dar e plină de vizitatori la sfârşit de săptămână. Din păcate, pădurea care le adăposteşte este sumbră, năpădită de urzici şi bălării, e asemenea unui strigăt pe care nu-l ascultă nimeni.

Fragment de interviu… pentru o emisiune studenţească.Reporter: Care ar fi cele mai reprezentative monumente istorice ale Timişoarei ?D.V.: Sunt multe şi interesante. Timişoara are situri de patrimoniu de interes naţional: toată zona „Piaţa Unirii”, apoi cartierele istorice: „Piaţa Traian”, „Elisabetin”, „Iosefi n”, inclusiv „Mehala”. Cred cu tărie că literatura, arta, fi lmul, şi tot ceea ce ar putea face artiştii oraşului, ar putea vinde turistic oraşul şi ar putea aduce bani. Iată, spre exemplu, modelul vienez al poveştii împărătesei Sissy, soţia atât de frumoasă a împăratului Franz Iosif – el, un om sobru, cel dintâi funcţionar al imperiului, cum se autointitula, ea altfel – total atipică. El, îndrăgostit perpetuu de ea, şi Sissy cu o viaţă zglobie şi dramatică. Împărăteasa a fost promotoare a turismului mediteranean, a fi tness-ului de astăzi, folosea weceul cu apă curentă şi avea cadă pentru baia zilnică. Într-un cuvânt o femeie modernă, un arhetip al emancipării feminine. Sissy sfârşeşte prin a fi ucisă de un anarhist italian. Povestea vieţii ei atrage milioane de turişti anual în Palatul Schönbrunn şi în toată Viena. Sissy a fost de mai multe ori şi în fosta staţiune de rang imperial Herculane, a avut acolo apartament cu tavan aurit, oglinda ei, cada de baie. Un rechin, baron local din anii din urmă, a rispit totul, a vândut, a risipit, a distrus. Staţiunea Herculesbad a lui Sissy moare din cauza unui asasin al istoriei şi patrimoniului, în vreme ce Viena face sute de milioane de dolari din moştenirea povestirilor vieţii ei.

Timişoara, Piaţa Victoriei

34

Mutilarea curţilor interioare... în spaţiul istoric al curţiiAgresiunea împotriva curţilor interioare din centrul istoric al Timişoarei, adevărate bijuterii mutilate, este fără precedent. Am senzaţia că nimeni nu verifi că intervenţiile, modifi cările, brutalizările. Asistăm pasivi la uciderea istoriei, a frumuseţii curţilor interioare din secolele trecute. Dau doar două exemple pe care le poate vedea oricine: peste drum de complexul Bega, pe strada Proclamaţiei de la Timişoara, unde adastă din vremuri cofetăria Trandafi rul, se afl ă curtea interioară a unui han bazar care este desfi gurată de un soi de terasă monstruoasă, fără tăbliţă de autorizare, o construcţie ridicată ca într-un sat fără stăpâni. Am afl at că încălcarea legii a fost împlinită de fostul locotenent major de miliţie Dorin Epure, patron de discotecă, proprietar, printre altele, şi a unui pistol-mitralieră cu seria BH-4306, găsit cu urme de funingine la vremea revoluţiei. Peste drum, la nici o sută de metri, chiar lângă Direcţia de patrimoniu, a fost deja nenorocită o altă curte interioară printr-o construcţie nouă care imită ceauşist istoria. Construcţia a fost supraînălţată ilegal peste nivelul admis, batjocorind defi nitiv şi o altă clădire de patrimoniu vecină, cunoscută sub denumirea Casa cu geamlâc. Unde sunt inspectorii în construcţii, unde autorităţile în domeniu? E vremea, domnilor inspectori şi stimate autorităţi fără autoritate, să lăsăm vorbele. Ăştia ne dărîmă cetatea!

Daniel Vighi, scriitor, preşedintele Atelierului civic Ariergarda

(Paginile Jurnalului provin din Orizont, 24 FUN, Teleuniversitatea)

Mutilare centrală. Renunţaţi, domnilor!Toată lumea poate vedea în centrul Timişoarei, nu departe de locurile în care s-a născut revoluţia română, cum s-a ridicat o ciudăţenie: un coridor lung din sticlă care obstrucţionează perspectiva spre Muzeul Huniade şi spre Hotel Continental. Ciudăţenia are rostul să mutileze Piaţa Operei. Dacă veţi avea curiozitatea să citiţi ceea ce scrie pe anunţul datelor şantierului veţi vedea că veranda este o „Modernizare a weceului public” pe tot spaţiul de la Mc Donald’s la Modex. Mai puteţi vedea în interiorul acestui coridor ciudat o altă premieră mondială: o pizzerie chiar deasupra intrării la toaleta publică. Atelierul civic Ariergarda a lansat un Apel cu titlul „Renunţaţi să ne mutilaţi!” Iată textul: „În faţa declaraţiei Primarului oraşului Timişoara referitor la faptul că este obligat prin sentinţă judecătorească defi nitivă şi executorie să respecte mutilarea centrului oraşului prin veranda dintre Operă şi Muzeul Huniade, facem un Apel către benefi ciarii prin justiţie ai mutilării să renunţe la aceasta. Apelul nostru, în numele oamenilor de cultură şi ai tuturor timişorenilor cărora le pasă de oraş, se îndreaptă spre cei care deţin dreptul de a ne urâţi Centrul: domnilor, oraşul acesta v-a dat totul, de la avere la stare socială, cum îi răsplătiţi generozitatea? Renunţaţi la veranda-pizzerie-weceu din faţa Balconului istoric al Operei! Fiţi generoşi cu oraşul!”

35

Când am fost rugat să-mi exprim părerea despre posibilul impact al recuperării şi punerii în valoare a unor clădiri cu valoare istorică din Timişoara în scopuri culturale, am spus da, fără să gândesc prea mult. Sunt un cetăţean cu vechi rădăcini în acest oraş, ca atare - îmi place să cred - şi extrem de sensibil la soarta lui. Dar din aceeaşi pricină, după un scurt răgaz, am realizat imediat implicaţiile unui asemenea subiect, extrem de delicat. Deşi am fost rugat să abordez problema mai degrabă cu obiectivitatea unui om cu o oarecare formaţie ştiinţifi că, sentimentalismul şi subiectivismul îmi vor infl uenţa, fără îndoială, opiniile…

Da, e clar, avem un patrimoniu arhitectural considerabil, cel puţin în contextul acestei părţi a Europei. Adesea, ne şi mândrim excesiv cu această avuţie, ridicându-ne piloanele solide ale cunoscutului orgoliu local. Ne place să amintim că trăim într-un oraş cu peste 15.000 de clădiri de patrimoniu. Dar… în cele mai multe dintre cazuri, mândria nu este justifi cabilă, defel.

Să mă explic.O sumară plimbare prin urbe, pe traseul Fabric-Centru-Iosefi n, să zicem, îl va întrista pe orice om înzestrat cu un minim simţ estetic şi civic.Porţi sculptate din lemn nobil, înlocuite cu metal vopsit în acel albastru halucinant care e din ce în ce mai prezent în acest oraş, „termopane” albe, stil alimentară de bloc luând locul unor geamuri şi jaluzele de epocă, faţade mutilate nu doar de timp, ci şi de intervenţia samavolnică a unor concetăţeni de-ai noştri, tencuieli refăcute haotic doar în jurul propriului apartament, într-o nuanţă aleasă arbitrar, magazine cu un aspect demn de cele mai paupere zone orientale la parterul unor clădiri superbe, structuri întregi modifi cate după bunul plac, ignorând total linia estetică a ansamblului în care se plasează edifi ciul. Mă rog… aş putea continua, dar nu văd sensul. Pentru cei care au ochi şi sufl et, aceste lucruri sunt arhicunoscute, iar pentru ceilalţi, aceste observaţii par, probabil, doar un soi de despicare a unui fi r în patru.Ca să aducem discuţia un pic şi pe tărâm sociologic/antropologic, putem remarca desigur şi factori de natură obiectivă care au contribuit la o asemenea realitate.Există extrem de puţini locatari care au rădăcini în acele clădiri istorice, iar celor noi, nimeni nu le-a atras atenţia respectuos că au onoarea de a prelua o tradiţie frumoasă.Fără intenţia de a culpabiliza sau de a face un proces de intenţie, sociologic, istoric sau chiar psihologic vorbind, acest fapt are o relevanţă pronunţată. Istoria bulversată şi bulversantă a acestor locuri îşi are notele ei caracteristice, asupra cărora nu e cazul să zăbovim acum. Remarc doar că, pare-se, suntem mai înclinaţi şi mai motivaţi să păstrăm anumite valori dacă suntem educaţi în spiritul lor.

ÎN TIMIŞOARA ESTE CASA NOASTRĂ.DAR TIMIŞOARA ESTE CASA NOASTRĂ?

De unde să încep?

36

În altă ordine de idei, anii comunismului, chiar ai postcomunismului, au lăsat urme adânci. Arhitectura estetică, rămăşiţă a unei epoci burgheze dezavuate, nu era o prioritate. Cât despre anii de după ’90, contextul politic tulbure a scos la suprafaţă edili cu puţine preocupări în acest sens, fi ind mai degrabă produsul unei febre a ascensiunii cu orice preţ decât a unor proiecte edilitare şi culturale demne de istoria acestui oraş. O spun cu respect, dar trebuie să o spun, chiar dacă supără aceste remarci. (Deşi ştiu că, timid, primăria a început o acţiune de remediere a greşelilor trecutului în acest sens.) Ajunge doar să observăm „faţa” unor oraşe similare din fostul bloc comunist şi orice replică devine de prisos.Febra înavuţirii cu orice preţ, desigur, tipică în astfel de perioade de ruptură şi tranziţie, haosul şi ascensiunea artifi cială a pieţei imobiliare, dominate de un mercantilism sălbatic, neponderat, complicitatea autorităţilor, împreună cu lipsa unor proiecte pe termen lung elaborate la timp, în care să se simtă implicată şi populaţia în sens civic, merită şi ele menţionate alături de deprecierea constantă a spiritului civic al unei populaţii bulversate de schimbări, promisiuni, griji materiale, scandaluri politice şi de o lipsă acută de modele.Am să mă opresc aici din această scurtă expunere a unor posibile cauze ale situaţiei actuale, a căror pondere punctuală necesită o analiză mai detaliată. (Apropo, autorităţi! Poate nu ar fi deloc o idee fără sens alcătuirea unei comisii de analiză, neutră politic, care să elaboreze un studiu istoric/sociologic în această direcţie.)În încheiere, aş vrea să vă mai spun doar atât. Salut cu căldură iniţiativa instituţiei care mi-a solicitat acest material, de a recupera clădiri istorice (două deocamdată) în vederea introducerii lor într-un circuit cultural. În dublu sens, aş spune, deoarece cultura poate prinde viaţă atât în interiorul unei clădiri, cât şi în exteriorul ei, prin punerea în valoare a amprentei arhitecturale. Să nu uităm totuşi că, dacă a face blocuri de „carton” ne plasează în cel mai bun caz într-o sferă a utilitarului, recuperarea/renovarea unor clădiri care au fost construite ţinând seama şi de vaste criterii estetice este un act de mare cultură.Că, dragi concetăţeni, dacă e să ne oprim o secundă din ameţeala vitezei cotidiene, imaginaţi-vă acest oraş fără patrimoniul lui istoric de clădiri! Uff f… Până şi eu m-am speriat de ce am scris adineaori. Vă imaginaţi un tumult de beton şi sticlă, blocuri ceauşiste şi supermarket-uri, ca nişte cutii de chibrituri uriaşe şi ameninţătoare? Doamne fereşte!

Indiferent de cauze şi vinovaţi şi dincolo de trecutul mai îndepărtat sau apropiat, cred că ar fi cazul să ne mândrim cu prezentul. Şi acestă mândrie, una bazată pe fundamente solide, ne poate veni, ca locuitori ai acestui oraş, din ceea ce facem acum! OK, poate nu e momentul pentru a construi noi palate şi catedrale, dar, Slavă Domnului!, avem sufi ciente. Putem să redevenim cetăţeni care-şi merită această

Zsolt A. Ferenczsociolog, psiholog

titulatură, şi cu atât mai mult cetăţeni mândri, doar în cazul în care punem şi noi o cărămidă la zidul cetăţii!Indiferent de reacţia autorităţilor (care, să nu uităm, sunt, într-un fel, şi o oglindă a noastră, oricât de greu ne-ar fi să o recunoaştem), putem - fi ecare - să începem să facem ceva – de la spaţiul verde din faţa casei, care ne-am obişnuit să fi e al nimănui, până la consultarea, măcar cu privirea, a ceea ce se afl ă în jurul nostru, înainte de a înlocui şi demola.Cu părere de rău, dar trebuie să o spun! Oraşul acesta devine AL NOSTRU doar în aceste condiţii, altfel este doar un spaţiu al nimănui, în care se nimereşte să ne avem locuinţele şi să trăim. Prin urmare, ne putem lamenta la nesfârşit despre neputinţa ALTORA, trecând nepăsători pe lângă cea proprie.Dragi timişoreni, luaţi exemplul unor oameni care au avut iniţiative şi au demonstrat că se poate. Acel „NU SE POATE”, se bazează în primul rând pe blazarea noastră. Că doar nici un fel de autoritate nu îmi poate interzice să mă comport civilizat şi să îmi iubesc oraşul, dincolo de goliciunea unor declaraţii de complezenţă care dau bine în situaţii publice.Toate cele bune!

Al Dumneavoastră concetăţean timişorean,

Aşa că…

37

„SALVAŢI MONUMENTELESINGURE” (S.M.S.)!

Frumoasa noastră Timişoara este străveche. Ea datează din anul 1266, când apare sub numele de Castrus Timisiensis şi este, din fericire, o poartă a României spre Occidentul european, o poartă enunţată la fi gurat şi la propriu, căci porţile timişorene sunt cele mai frumoase de pe pământ.

38

Amintesc în acest sens excelentul album îngrijit de Walther Konskhitzky, trăitorul sas din München şi iubitorul dintotdeauna al acestei urbe timişorene, dar şi numeroasele lucrări de artă plastică cu valenţe urbanistice simbolice. După Bucureşti şi Iaşi, Timişoara este al treilea pol cultural din ţară, un bun şi tămăduitor adevăr pentru fi ecare din cei 311.586 locuitori ai săi, un burg cu peste douăsprezece instituţii culturale prestigioase. Timişoara moşteneşte un amplu patrimoniu de monumente istorice – se pare, cel mai mare din ţară. Întregul ansamblu arhitectonic din centrul oraşului, precum şi cele din cartierele Fabric sau Iosefi n sunt deplin recunoscute ca importante monumente istorice. Deci, dragi contemporani, moştenirea culturală şi diversitatea ofertei culturale sunt punctele de forţă ale oraşului, multiculturalismul caracteristic, prin urmare suntem mândri, privilegiaţi şi responsabili în acelaşi timp.Timişoara are aer şi orizont, fi ind situată în sud-estul Câmpiei Panonice, mai precis în sudul Câmpiei de Vest, în zona de divagare a râurilor Timiş şi Bega, legende curgătoare, unduiri de ape în care cerul are unde se refl ecta şi pământul are unde se răcori... Un spaţiu geografi c perspectival deschis. Are poduri frumoase, căci există o Senă mai mică pentru o Vienă mai mică. Aşa se mai numeşte Timişoara, datorită stilului baroc cu infl uenţe vieneze. Există Nocturne pe Podurile Begăi întru totul supuse percepţiei vizuale, sensibile la efectele iluminante ale nopţii. Te simţi mai sus de pământ, într-un fel de zbor planat. O stare şi un ambient social necesar vieţuirii în oraşul multicultural, adoptiv, infl uenţat de diversele comunităţi etnice, în special de cea germană, maghiară şi sârbă, dar şi de cele bulgară, italiană şi greacă. Un oraş al melancoliei aparente, căci aici s-a declanşat Revoluţia Română.Timişoara, ca matrice, este propice creaţiei. Iată de ce, în subiectivitatea mea afectivă de artist plastic, constat că vechea Cetate este poziţionată fericit în inima oraşului, acel Centru de atracţie cu pieţe ce poartă denumiri simbolice: Piaţa Unirii, Piaţa Victoriei, Piaţa Libertăţii, Piaţa Traian. Un loc special devenit istoric este Piaţa Maria, locul de unde a pornit Revoluţia din 1989, episod istoric ce conferă Timişoarei un loc memorabil în lume. Locuri conotativ-plastice pentru pictorii oraşului, care încă nu îndrăznesc să le populeze, săvârşind prin actul artistic desfăşurat în văzul tuturor transfi gurarea la scenă deschisă a unui adevăr, a unei realităţi ce se lasă ofertată cu predestinaţie. Tristă absentare, mai ales că Facultatea de Arte este în vecinătatea acestor pieţe. E drept că momentele repauzabile au loc de multă vreme la Papillon Caff é, unde se derulează activităţi expoziţionale, acţiuni interesante cu caracter de experiment, dar Piaţa Unirii din imediata vecinătate, cu frumuseţile ei, cu lumina specială vă aşteaptă să vă deschideţi mapele cu hârtia imaculată pentru a imortaliza aceste monumente, pentru a le reinventa, pentru a le „consolida” artistic înainte de bliţul aparatelor de fotografi at, înainte de a le răsfoi trecutul în arhive. Ar fi impactul cu un prezent trăit în faţa acestor lăcaşuri de cult, clădiri, sculpturi monumentale inundate de soare, bătute de vânt şi de ploi... Este trupul văzut al acestor lăcaşuri cu alţi ochi, dar şi trupul nevăzut care este la fel de viu şi de prezent. Trecem mereu pe lângă Catedrala Mitropolitană, Domul Romano-Catolic, Catedrala Milenium, Biserica Episcopală Sârbă, Sinagoga din Cetate, Sinagoga Maură din Fabric etc., şi ne sunt necesare, pentru confortul spiritual, interiorul, taina lor. Dar nu avem timp. Trecem mereu pe lângă aparent tăcutele monumente (fi ţi siguri însă că şi pietrele vorbesc), Castelul Huniade, Palatul Dicasterial, Palatul Baroc etc., şi ne sunt necesare expoziţiile de artă, dar nu avem timp. Cine am fi şi cum am fi fără aceste minuni ale noastre, ale lumii. Mă opresc puţin la una din cele trei intrări ale Sinagogii Maure, despărţite de două coloane şi refl ectez : Dacă Sinagoga inaugurată la data de 3 septembrie 1889 este rănită, şi deci supusă deliberat unui avansat stadiu de degradare, înseamnă că însăşi Timişoara ca urbe protectoare este rănită, cu toţi locuitorii ei... Coabitarea cu monumentele şi clădirile afl ate pe harta Timişoarei este un act civilizator recuperatoriu, un privilegiu, o ofertă sacră a frumuseţii arhitectural-artistice şi o dăinuire spirituală a unei istorii a artelor care şi-a memorat valorile, care, tocmai prin vechimea lor, prin unitatea şi varietatea lor stilistică, completează oferta contemporană lineară şi exclusivistă, uneori. Sinagoga din Fabric, cu cele cinci cupole şi o rozetă impunătoare prevăzută cu un bogat ansamblu decorativ mozaical trebuie repusă în adevărata ei lumină. În mod paradoxal, se mai numeşte Sinagoga Nouă sau Sinagoga Maură, numită astfel datorită stilului maur în care a fost construită, cu elemente de inspiraţie arabic-hispanică, stil care aminteşte de vechea comunitate a evreilor spanioli stabiliţi în aceste locuri. Este construită după planurile arhitectului maghiar din Budapesta Lipót Baumhorn, care

a conceput şi monumentala sinagogă din Seghedin. Orga a fost construită de cunoscutul meşter timişorean Wegenstein. Acest edifi ciu este abandonat, uitat, singur si însingurat... Soarele apune, sinagoga intră în umbră. Silueta ei metafi zică pare colată dintr-un decor scenografi c al unei scene cu cortina trasă după fi nalul unui spectacol dramatic. Este singură, şi are nevoie de ajutorul nostru: „Salvaţi Sinagoga Singură” (S.S.S.)... Rapel la un semnal plastic pe care l-am enunţat în proporţii microcosmice de-a lungul carierei mele artistice, adresându-mă obiectelor întrutotul derizorii şi umile – „Salvaţi Obiectele Singure”(S.O.S.) Era vorba de Mitul banalului, conceput plastic cu obiectele mici neînsemnate ale cotidianului, salvate, recuperate. Astfel asimilate într-un univers plastic bine articulat, ele pot fi percepute ca semne cosmice. Codifi când aceste entităţi, am consemnat locul şi timpul de întâlnire ale artistului cu aceste nimicuri, care prin reconversie artistică au dat naştere unei biografi i, a unei vieţi, un „Jurnal utopic”. Rudimentare şi antipatice, obiectele periferice care ne înconjoară sunt semne ale potrivniciei cotidianului banal şi absent. Fără semne şi intervenţii artistice, ele îşi pierd pentru totdeauna valoarea şi utilitatea. Acum, la polul opus, este vorba de valoarea intrisecă a unor monumente istorice şi recuperarea acestor valori. Invocarea strigătului ca dimensiune a disperării, „Salvaţi Monumentele Singure” (S.M.S.), are rezonanţă şi ecou în responsabilizarea istorică, religioasă, artistică, civică. Îmi imaginez cum aş elabora în viziune plastică dezideratul „Salvaţi Monumentele Singure” (S.M.S.), o construcţie plastică favorabilă conceptului de „rană ca vindecare”. Mi-amintesc de lucrarea-obiect afl ată la Muzeul de artă şi dedicată Bucovinei, „Însemnări pentru o nostalgie”. Aceste monumente sunt rănite de timp de evenimente, de oameni.„Salvaţi Monumentele Singure” (S.M.S)!

Suzana Fântânariuartist plastic

39

Care sunt lucrurile pe care le-aţi considerat bine făcute de către fostele conduceri şi ce aţi simţit necesar să îmbunătăţiţi în funcţia de Ministru al Culturii?Problema fundamentală a Ministerului Culturii, de 20 de ani, este proporţia mult prea limitată în bugetul general al naţiunii. Plecând de aici, este şi o manieră de a-i scuza pe toţi predecesorii mei, şi, pe de altă parte, de a arăta care sunt limitele între care se desfăşoară acţiunea unui ministru al Culturii. Problema nu ţine de ingeniozitatea lui de a face rost de un ban în plus, ci de faptul că, refl ectând, practic, societatea, clasa politică românească nu alocă destule resurse acestui domeniu. Ce aţi simţit necesar să îmbunătăţiţi?Legislaţia privind patrimoniul naţional, pentru că acolo este şi cea mai mare problemă, acumulată în timp. Personal, vorbesc despre un adevărat dezastru în domeniul patrimoniului. Lucruri s-au făcut în trecut, deci nu contest sub nici o formă buna voinţă a predecesorilor mei, dar în absenţa fondurilor, s-a acumulat în timp o degradare dezastruoasă a patrimoniului, mai cu seamă al celui construit. Alte ameliorări ţin de mecenat. E un domeniu extrem de important, în care vreau să mă implic, pe de-o parte să creez o reţea de oameni de afaceri dispuşi să facă donaţii în cultură, iar pe de altă parte sper ca Ministerul Finanţelor să accepte o relaxare în acest domeniu. Nu e o bătălie simplă. Şi încă o dată vă spun, dacă societatea românească nu doreşte mai multă cultură, lucrurile nu se vor schimba, deoarece clasa politică refl ectă foarte fi del nevoia de cultură a societăţii. Dacă proporţia aceasta este atât de ridicolă în bugetul general al naţiunii, înseamnă că nevoia de cultură e mai puţin stringentă, ceea ce este regretabil. De aceea, contez foarte mult pe opinia publică. Opinia publică trebuie stimulată pentru a se exprima în acest sens. De când am ridicat anumite probleme legate de patrimoniu, de când a existat o anumită efervescenţă a opiniei publice, cel puţin în marile oraşe, am putut vedea schimbări. Dar depinde foarte mult de cetăţeni, dacă vor să se implice, dacă vor să spună ceva, dacă vor să-şi manifeste voinţa politică prin vot – toate astea contează. Un ministru, oricât ar fi de inteligent şi de bine intenţionat, are putere limitată.

Interviu cu Th eodor PaleologuMinistrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional

„PERSONAL, VORBESC DESPRE UN ADEVĂRAT DEZASTRU ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI”

40

Interviu realizat deCiprian Marinescu

găsit şi alte surse de fi naţare. E important ca operatorii culturali să nu apeleze numai la stat. Fără îndoială, consider că în situaţia României, principiul subvenţionării de către stat este absolut valabil, dar e bine ca operatorii culturali să se obişnuiască să nu ceară numai de la Ministerul Culturii. Chiar astăzi am avut satisfacţia să particip la o conferinţă de presă în pregătirea Festivalului SoNoRo, un festival absolut remarcabil, la care Ministerul contribuie cu numai 10%. Aşadar, îl felicit pe Răzvan Popovici că a reuşit, într-un an de criză, să facă o treabă remarcabilă cu bani puţini de la noi. Şi alţii să încerce să imite acest exemplu – pentru că dai mai mult unuia care se descurcă singur. Nu cred că dacă unul e slab şi nu se descurcă trebuie să-i tot dai la nesfârşit. Nu – dai aceluia care e în stare să adune bani din altă parte. Sunt pentru încurajarea celui care e mai bun, care e mai puternic, pentru susţinerea celui care este „the fi ttest”.Ce previziuni faceţi pentru cultura anului 2010, sub aspect fi nanciar?Perspectivele nu sunt roze, evident. Nu îmi fac iluzii de revenire economică spectaculoasă.Care sunt convingerile din prisma cărora aţi acceptat funcţia de Ministru al Culturii şi în ce stare s-au păstrat aceste convingeri?De păstrat s-au păstrat intacte, convingerile în sine fi ind sentimentul datoriei, dorinţa de a avea un impact asupra treburilor Cetăţii, sub formă de ambiţie, cred eu, nobilă, dorinţa de a servi – pentru că am credinţa că ne înnobilăm viaţa servind, şi nu trăind numai pentru noi. Toate aceste lucruri se ţin, şi sunt motivaţia profundă pentru care am intrat în politică şi pentru care am acceptat această însărcinare. Mi se pare că este o onoare foarte mare. Sentimentul onoarei şi dorinţa de a-mi face datoria reprezintă mobilul principal în cazul meu. După cum vă spuneam, ele au rămas intacte. Mă bucur că am parcurs zece luni de mandat fără a semna nici o porcărie fi nanciară, sau de alt tip.

Care sunt mecanismele pe care le activaţi ca să obţineţi opinia cetăţeanului, să-l determinaţi să îşi dorească mai mult?În privinţa patrimoniului, am lansat o serie de campanii de sensibilizare a opiniei publice. „Cartea neagră a patrimoniului” este un pas. Au mai fost două campanii, „Omul dărâmă locul”, în iunie şi septembrie, iar răpunsul a fost cât se poate de favorabil. Lucurile astea contează, prin acumulare, foarte mult. În rest, am o serie de aliaţi. E vorba de Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniu, care a publicat recent un raport pe care îl aşteptam de mult şi care e foarte util. Aş mai menţiona campania Televiziunii Române, „Restaurare”, cu care avem un parteneriat. E foarte bine că acest lucru se întâmplă, se creează astfel o conştientizare a problemei. Ce a presupus gestionarea culturii într-un an de criză?Evident, economii foarte drastice.De unde aţi început reducţia?De la biletele de avion, de exemplu. Când vezi că agenţia cu care ai contract îţi vinde sistematic bilete la preţ dublu, începi să pui întrebări. Trebuie să te uiţi la fi ecare factură. Deplasările sunt deja o manieră de a limita cheltuielile. Tot aşa, din economii mărunte, până la urmă se adună, şi se adună destul de mult. Pentru că nu numai că banii sunt puţini, dar şi ăia puţini se aruncă pe fereastră foarte adesea printr-o proastă gestionare. Mă întrebaţi cum ne raportăm într-un an de criză la un buget mic. Cu meschinărie, acesta este răspunsul. Cu un spirit de economie foarte dezvoltat. Sunt unele proiecte pe care din păcate nu le-am mai putut realiza, cele care presupuneau o jurizare – Promocult şi alte programe de acest tip –, deoarece ne-am dat seama că, în acest moment, procedura ne-ar fi costat mult prea mult. Nu mai avea nici un sens să cheltuim o sumă mică trecând printr-un proces care costa foarte mult. În rest, programele prioritare au fost menţinute, chiar dacă uneori cu modestie. Am avut Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi Festivalul „Enescu”, Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti urmează să aibă loc. Am menţinut tot ce era de menţinut cu costuri mai mici. De ce a fost Festivalul „Enescu” o excepţie din punctul de vedere al fi nanţării?E o excepţie pentru că e aşa de multă vreme. Festivalul „Enescu” are un buget multianual, aprobat în trecut, pe care eu doar l-am preluat. E adevărat, însă, că m-am implicat în organizarea festivalului. Am fost mereu la dispoziţia organizatorilor, de fi ecare dată când era nevoie de ceva, fi e de un ajutor concret, fi e de o prezenţă mediatică. Am ţinut şi să decorez o serie de artişti străini foarte importanţi, care şi-au manifestat în decursul anilor o fi delitate aparte faţă de festival. De ce nu au parte şi alte festivaluri de fi nanţări multianuale?Pentru că lucrurile nu au fost stabilite în trecut. Putem avea în vedere acest lucru, fără îndoială. Dar, cum să spun – şi mă refer la un caz anume – înjurăturile în public sunt o proastă manieră de a pregăti o asemenea fi nanţare multianuală. De altfel, Ioan Holender a răspuns foarte bine şi nu cred că e cazul să răspund în locul lui. Cred că am făcut bine că nu am tăiat din bugetul Festivalului „Enescu”. S-au făcut nişte economii, dar nu impuse de mine. Fără îndoială trebuie mai mulţi bani pentru alte manifestări, dar e o politică foarte proastă să critici un festival care merge, doar pentru că un alt festival nu a primit mai mulţi bani. Problema e ca fi ecare să capete mai mult, nu ca unul să capete mai puţin...Da, dar iată că s-a întâmplat că unul a căpătat mai puţin (Festivalul Naţional de Teatru – n.n.), drept pentru care reacţia a existat, şi e fi resc...Da, pentru că bugetul s-a micşorat considerabil. Eu salut de exemplu reuşita lui Ion Caramitru, care a făcut Gala UNITER cu bani mai puţini, şi a ieşit foarte bine, salut reuşita lui Constantin Chiriac de la Sibiu, care, tot aşa, cu bani mai puţini, a reuşit un festival de teatru excelent. Uite, la Sibiu s-a putut, pentru că directorul festivalului a

41

Care e fi zionomia societăţii civile în România de azi?Îmi cereţi o descriere de tip anatomic (râde). Mie mi se pare că „societatea civilă” e o sintagmă-fetiş. E folosită ca şi cum ar fi cheia pentru o societate normală. Culmea este că societatea civilă e percepută tot instituţional – datorită ONG-urilor, asociaţiilor ş.a.m.d. Dacă o luăm după defi niţie, toţi cei care nu sunt prinşi în aparatul de stat reprezintă societatea civilă. Până să ajungem la societate civilă însă, ce mă miră pe mine este raportul individului cu spaţiul public, care este primul pas al individului spre societatea civilă. Raportul, aşa cum îl percep eu aici la Bucureşti, nu este nici măcar ambivalent, spaţiul public fi ind perceput ca un fel de absenţă, ca un non-spaţiu. Felul în care oamenii se raportează la trotuar, la scara blocului, prin extenso, la prima comunitate, cea de vecinătate, e tare ciudat. Spaţiul comun din clădirile locuite, dacă nu se afl ă într-o gestionare foarte clară, e lăsat într-o neglijenţă absolută. Nu există o responsabilizare comună, pentru că acest lucru a fost, cred, devalorizat în timpul comunismului totalitarist din România. Iar omul nu se mai raportează la spaţiul acela ca aparţinându-le tuturor, ci ca nefi ind al nimănui.

„ÎNTR-UN LĂCAŞ DE CULT DESACRALIZAT SE POT IMAGINA ACTE CULTURALE INOVATIVE”

Interviu cu antropologulAlexandru Bălăşescu

42

După ani întregi petrecuţi în America, Franţa, Iran, antropologul Alexandru Bălăşescu s-a întors în România din sentimentul datoriei civice, constatând câte sunt de făcut. În prezent ocupă funcţia de Director de Cabinet al Ministrului Culturii, Th eodor Paleologu. Afi rmă că a devenit antropolog din simţul mirării perpetue în faţa comportamentului personal şi al celuilalt, dar şi a altor culturi. În Minsterul Culturii se consideră un traducător între „aparatul administrativ şi actorii culturali”. Se adresează guvernului cu afi rmaţia că investiţia în cultură aduce foarte mulţi bani înapoi la bugetul de stat („Numai prin industriile conexe drepturilor de autor aduce 5% din PIB”) şi consideră că în România cetăţenilor gospodari, lucrul care lipseşte e tocmai „ieşirea din gospodărie, din autarhie, concentrarea asupra a ceea ce se întâmplă şi pe uliţă”.

Interviu realizat deCiprian Marinescu

Diferă societatea civilă de la oraş la oraş?Cred că da, pentru că şi raportul cu spaţiul diferă de la oraş la oraş. Unele oraşe – de regulă cele făcute în Transilvania – au un spaţiu comun, clar delimitat ca spaţiu urban, străzi pietonale în care oamenii se întâlnesc şi se raportează la celălalt ca fi ind un seamăn, nu un concurent. Medierea cu celălalt trece prin acest spaţiu. Dacă spaţiul îţi facilitează contactul cu oamenii – fi ind unul prietenos –, interacţiunea e mai uşoară. Bucureştiul este diferit, pentru că e făcut din buzunare între care te mişti cu maşina – automobilul fi ind un spaţiu antisocial, una din invenţiile cu consecinţele cele mai dezastruoase la nivel antropogenetic. Mă gândesc şi la alte oraşe pe care le cunosc, cum ar fi Teheran, sau Los Angeles, oraşe construite pentru automobil. Spaţiile de interacţiune directă sunt de regulă spaţii închise. Iar între aceste spaţii nu există trafi c uman pietonal. Te duci într-un loc pentru că vrei să ajungi acolo, nu te duci într-un loc pentru că eşti acolo. În momentul în care eşti acolo, conştientizezi locul, dar şi faptul că îl împarţi cu celălalt, şi primele legături se formează. Asta e baza societăţii civile. De multe ori, proiectele urbane vin şi strică această fabrică socială pentru că nu o iau în seamă.

Care sunt particularităţile actului cultural în spaţiul istoric?Cred că în orice spaţiu – vorbim de spaţii arhitecturale, sau urban-istorice –, locul, dar şi actul care se petrece în el, trebuie să fi e adaptate. Nu putem face numai teatru medieval, doar pentru că avem un oraş medieval. În momentul în care primeşti un lăcaş de cult, de exemplu – că ziceaţi că Teatrul Naţional din Timişoara a primit o sinagogă –, el este desacralizat, deci se pot imagina acolo acte culturale inovative. E important şi interesant felul în care reorganizezi un spaţiu.

Infl uenţează spaţiul actul cultural, la un nivel subtil?Da, evident, însă asta ar trebui să fi e adevărata provocare a producătorului, a regizorului – nu aceea de a se adapta el spaţiului, ci de a crea o sinteză între actul lui cultural şi spaţiul pe care îl are la dispoziţie. Astfel îl obligă şi pe spectatorul participant să se raporteze diferit la un spaţiu pe care l-a înţeles doar într-un singur fel până atunci.

De ce ne place să scoatem actele culturale din spaţiile destinate lor? Haideţi să ne gândim un pic la trecut. Teatrul, actul performativ, prin istoria sa, e nomad. El însă a fost închistat. Datorită contextului istoric, i-au fost create, întâi, teatrele italiene din Renaştere. Eu cred că asistăm acum la un nomadism regăsit al actului cultural, care a început imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, devenind manifest prin anii ‘60 cu ceea ce se numea „democratizarea culturii”, sau „scoaterea culturii în stradă”. A început, într-un fel, ca un act de rezistenţă la ordinea urbană industrială. Un moment de rebeliune care apoi a fost integrat şi se afl ă în circuitul normal acum. În acelaşi timp, asistăm şi la o regăsire a spaţiilor care au fost dezafectate. Industrialismul s-a terminat, dar a lăsat spaţii nelocuite, un vid care poate fi repopulat fi e prin act cultural, fi e prin act comercial. Cumva, operele şi teatrele devin un fel de muzee ale teatrului. E foarte interesant de văzut ce fel de piese se mai montează în teatrele astea...

43

Care sunt istoria acestui program şi motivul care l-au declanşat? „Restaurare” este un proiect mai vechi al TVR. Licenţa a fost cumparată în 2007. Nu am găsit bani pentru o asemenea producţie decât în 2009. La început au fost selecţionate o sută de monumente. Am făcut acest lucru împreună cu Comisia Monumentelor Istorice. Au rămas apoi 30, pe care le-am stabilit în urma prospecţiilor. Au fost câteva condiţii impuse: monumentele să nu fi e în litigiu, să fi e încă în administrarea statului şi să aibă nevoie de reparaţii. De ce aţi optat, pentru o ediţie, pentru Sinagoga-Cetate Timişoara, calea ferată Anina-Oraviţa şi Cula de la Şiacu-Gorj? Cula de la Şiacu este o bijuterie

TVR 1 a difuzat alte episoade ale campaniei „Restaurare”, prin care publicul este chemat să participe la o campanie culturală de anvergură. Conform site-ului Televiziunii Naţionale, în fi ecare săptămână, la TVR 1 sunt prezentate câte trei monumente dintr-o zonă a ţării, iar telespectatorii pot vota care dintre ele să intre în fi nala pentru câştigarea fondurilor necesare

„AVEM UN PATRIMONIU, ESTE COMUN ŞI TREBUIE SĂ ÎL PROTEJĂM!”

Interviu cu Ruxandra Ţuchelcoordonatorul programului TVR „Restaurare”

arhitecturală care avea imperios nevoie de reparaţii. Calea ferată este o bijuterie a arhitecturii tehnice a sfârşitului de secol 19. În ceea ce priveşte Sinagoga, m-a impresionat frumuseţea ei, dar mai ales acustica impecabilă. Acoperă acest program întreaga sumă necesară restaurării unui monument? Încercăm să găsim sponsori. Doar din donaţiile publicului nu reuşim să adunăm suma necesară. În principiu, avem nevoie de un milion de euro. Scopul principal este de a atrage atenţia că avem un patrimoniu, este comun şi trebuie să îl protejăm. Nu trebuie să aşteptăm doar ajutorul statului, trebuie să ne implicăm şi noi. În altă ordine de idei, încercăm să facem cunoscute locuri şi oameni din România care merită atenţia noastră. Care sunt experţii pe care vă bazaţi în acest program? Reprezentanţii Ofi ciului Naţional al Monumentelor Istorice sunt cei care se vor ocupa de restaurare şi de gestionarea fondurilor. Vă creează acest program o privire de ansamblu şi de perspectivă asupra situaţiei monumentelor istorice în România? Da. Cu mici excepţii, toate monumentele importante ale noastre trebuie să fi e ajutate să supravieţuiască.

restaurării. În 27 septembrie, monumentele alese au fost din zona Banat-Gorj: Sinagoga veche din Cetatea Timişoarei (menţiune – nu aceeaşi cu cea a Teatrului Naţional Timişoara din cartierul Fabric!), Calea ferată Anina–Oraviţa şi Cula de la Şiacu-Gorj. Monumentele care obţin cele mai multe voturi de la public vor intra în fi nala din 1 decembrie. Proiectul Restaurare a fost lansat în 20 septembrie. Pe site-ul www.tvr.ro/restaurare a fost creat un spaţiu în care publicul larg poate să îşi exprime opiniile şi să pledeze pentru un monument sau altul. Ruxandra Ţuchel, director al Departamentului Cultură din TVR este unul din cei doi coordonatori ai acestui program, alături de arhitectul Georges Boisnard.

Interviu realizat de Ciprian Marinescu

44

TEATRUL NAŢIONAL TIMIŞOARAInstituţie publică subvenţionată de

Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional

1515

www.tn misoara.com

fabrica de decoruri

MANEJUL IMPERIAL AL LUI FRANZ JOSEF,SALĂ DE TEATRU Hi-Tech

TEATRUL NAŢIONAL TIMIŞOARArecuperează clădiri istorice

PAGINA ÎN CONSTRUCŢIE A TNTm

FABRICA DE DECORURI