Atenția

4.3. Atenția și conștiința – definiție și delimitări conceptuale

Sternberg definește atenția ca modalitatea prin care procesăm activ o cantitate limitată

de informație din cantitatea enormă de informație pe care o obținem prin intermediul

simțurilor, stocată în memorie sau obținută prin alte procese cognitive. Atenția presupune atât

procese conștiente, cât și inconștiente.

Atenția și conștiința sunt aspecte care se suprapun parțial, fără să reprezinte același

lucru. O parte a procesării atenționale a informației senzoriale, informația amintită și

informația cognitivă se desfășoară fără a fi conștienți. De exemplu, atunci când ne scriem

propriul nume nu implicăm procese conștiente, dar în același timp realizăm și alte activități în

care suntem implicați conștient.

Principalele funcții ale atenției sunt următoarele: detecția semnalului și vigilența, căutarea, atenția selectivă, atenția distributivă .

4.4.

Funcțiile și modele atenției

Detecția semnalului se referă la încercarea de a identifica dacă percepem sau nu un

semnal – un anumit stimul țintă sau care ne interesează, fiind capabili să acționăm atunci când

detectăm semnalul. De exemplu, când ne aflăm pe o stradă întunecată, încercăm să detectăm

siluete și sunete pentru a evita situațiile periculoase; după un cutremur, încercăm să detectăm

mirosul de gaze sau pe cel de fum. Teoria detecției semnalului a fost una dintre primele teorii

care a făcut referire la interacțiunea dintre caracteristicile fizice ale stimulului și procesele

cognitive, precum luarea deciziei. Prezența unui semnal este dificil de detectat, de aceea

facem raționamente si luăm decizii bazate pe informații neconcludente. Teoria detecției

semnalului poate fi interpretată din perspectiva mai multor procese cognitive, atenția

percepția și memoria: atenția acordată stimulilor pentru a-i percepe dacă sunt acolo;

perceperea presupune perceperea unor semnale slabe care se pot afla sau nu în câmpul perceptiv; memoria indică dacă am fost sau nu expuși la stimuli anterior.

Exemplu: cum funcționează atențiaSenzații

Procese controlate

(conștiente)

Amintiri ATENȚIAAcțiuni

Procese automateProcese de

gândire

Să ne reamintim…

Semnalul este stimulul prezentat persoanei, zgomotul este reprezentat de

toți ceilalți stimuli din mediul în care se află persoana. Zgomotul generează

alarme false, persoana declarând că este vorba despre semnal, dar în realitate

este vorba despre zgomot. Alarma falsă se produce atunci când participantul

oferă răspunsul Da, în situații în care este prezent numai zgomotul. Pot exista

două tipuri de răspunsuri corecte (răspunsul Da atunci când semnalul este

prezent - detectarea corectă-pozitivă și răspunsul Nu atunci când este prezent numai

zgomotul - respingerile corecte sau detectarea corectă-negativă)

și două tipuri de răspunsuri greșite (răspunsul Da atunci când semnalul nu este prezent sau alarma falsă, răspunsul Nu atunci când semnalul este prezent sau ratarea - detectarea falsă-negativă).

Pentru a detecta un semnal care poate să apară oricând pe parcursul unui interval de

timp, trebuie să fim vigilenți. Vigilența se referă la abilitatea unei persoane de a acorda atenție

unui câmp de stimulare pe o perioadă prelungită de timp în care încearcă să detecteze un

stimul țintă. Fiind vigilent, individul încearcă să detecteze un semnal care poate să apară la un

moment necunoscut. În sarcinile de vigilență, așteptările privind locația stimulului

influențează eficiența răspunsului.

Din perspectiva teoriei detecției semnalului, se pare că în timp, participanții devin mai puțin

dornici să riște raportarea unor alarme false și greșesc nereușind să raporteze prezența

semnalului atunci când nu sunt siguri că îl detectează. Trainingul și pauzele pot duce la

creșterea vigilenței.

Căutarea vizează identificarea unor stimuli particulari. De exemplu, dacă detectăm

fum, putem să ne angajăm într-o căutare activă pentru a găsi sursa fumului. În mod specific,

căutarea presupune o scanare a mediului pentru identificarea unor trăsături particulare.

Căutarea este îngreunată de prezența distractorilor. În cazul căutării, falsele alarme apar când

întâlnim distractori în timp ce căutăm stimulii țintă. De exemplu, atunci când căutăm un

anumit produs pe raftul magazinului, putem alege un alt produs din cauza similarității

ambalajului. Numărul de distractori și de stimuli influențează dificultatea sarcinii. De

exemplu, în sarcinile de căutare a caractersiticii trebuie identificat stimulul căutând o singură

caracteristică (găsește linia orizontală). În sarcinile de conjuncție, trebuie identificată

combinația sau conjuncția a două caracteristici (găsește linia albastră orizontală). Procesele de

căutare pot fi explicate prin intermdiul teoriei integrării trăsăturilor, teoria similarității și

teoria căutării ghidate.

1.3.Teoria integrării trăsăturilor (Feature integration theory) este interesată de rolul pe

care îl joacă atenția în selectarea informațiilor complexe, fiind adesea valorificată în

cercetările privind detecția vizuală a semnalelor. Teoria a fost propusă de către Treisman

și încearcă să răspundă la întrebarea Cum percepem caracteristicile individuale ca părți

ale aceluiași obiect? Primul pas este reprezentat de etapa preatențională în care obiectele

sunt analizate din perspectiva unor caracteristici separate. De exemplu, o minge roșie va fi

analizată în funcție de culoare, formă, mișcare. În această etapă, aceste caracteristici sunt

distincte pentru că sunt procesate de părți distincte ale creierului, fără ca individul să fie

însă conștient de acest lucru. Caracteristicile separate din prima etapă sunt combinate în

etapa a doua, etapa atenției concentrate. Odată ce caracteristicile au fost combinate, putem

percepe obiectul

Să ne reamintim - Modelul integrării trăsăturilor

Etapa Etapa atențieiObiect Percepțiepreatențională concentrate

Aspecte Aspecteseparate combinate

primul pas este reprezentat de etapa preatențională în care obiectele sunt analizate din perspectiva unor caracteristici separate;

caracteristicile separate din prima etapă sunt combinate în etapa a doua, etapa atenției concentrate;

combinarea caracteristicilor face posibilă percepția obiectului.

Individul deține o hartă mentală pentru fiecare trăsătură posibilă a unui stimul. De

exemplu, există o hartă pentru fiecare culoare, mărime, formă sau orientare a fiecărui stimul

din câmpul nostru vizual. Pentru fiecare stimul, trăsăturile sunt reprezentate în mod instant la

nivelul hărților, fără să fie nevie de un timp de procesare. Astfel, în timpul căutării trăsăturii,

monitorizăm harta relevantă a trăsăturii pentru prezența oricărei activări în câmpul vizual.

Acest proces de monitorizare se poate realiza în paralel. În sarcinile de conjuncție, este

necesar încă un stadiu, în care ne folosim resursele atenționale ca pe un fel de lipici, pentru a

uni două sau mai multe trăsături în reprezentarea unui obiect într-o locație specifică. În acest

stadiu, procesarea este serială, fiecare obiect fiind adăugat pe rând. Teoria este susținută de

cercetările din domeniul neuropsihologiei care au arătat că există un tip specific de neuroni

detectori de trăsături care răspund la stimuli vizuali cu orientări particulare (de exemplu,

vertical, orizontal, diagonal etc)

Teoria similarității contrazice teoria lui Treisman. Datele sunt rezultatul următorului

efect: pe măsură ce similaritatea dintre țintă și stimulii distractori crește, crește și

dificultatea detectării stimulilor țintă. Stimulii țintă diferiți sunt ușor de detectat. O altă

condiție care duce la creșterea dificultății sarcinii este gradul de disparitate dintre

distractori, fără să depindă de numărul trăsăturilor de integrat. De exemplu, este mai difcil

să citim șiruri de cuvinte scrise cu majuscule decât cu litere mici, pentru că majusculele

tind să aibă un grad de similaritate mai ridicat. Literele mici au mai multe aspecte

distinctive.

Teoria căutării ghidate este o alternativă la modelul lui Treisman și sugerează că toate

căutările presupun două etape diferite. Primul stadiu este paralel: individul activează

simultan reprezentarea tuturor potențialelor ținte. Reprezentarea se bazează pe activarea

simultană a fiecărei trăsături a țintei. În etapa următoare, individul evaluează secvențial

fiecare dintre elementele activate, în funcție de gradul de activare. Apoi, individul alege

ținta corectă dintre elementele activate. Astfel, procesul de activare din etapa inițială ajută

procesele de evaluare și alegere din etapa a doua .

Atenția selectivă se referă la alegerile pe care facem în ceea ce privește stimulii la

care vom fi atenți și stimulii pe care îi vom ignora. Prin ignorarea sau estomparea unor

stimuli, punem accent pe stimulii importanți pentru noi. Concentrarea atenției pe anumiți

stimuli informaționali sporește abilitatea de a manipula acei stimuli pentru alte procese

cognitive. De exemplu, putem fi atenți când citim un text în timp ce ignorăm stimuli precum

un radio sau un televizor care funcționează în apropiere. Atenția selectivă este evidențiată în

evenimente cotidiene precum fenomenul coctail party.

Exemplu

Te afli la o petrecere și discuți cu o persoană. In aceiași cameră, o altă persoană cu care nu discuți, rostește numele tău. Brusc devii atent la persoana respectivă.

Metoda de cercetare folosită de experimentatori o reprezintă sarcinile de ascultare dihotomizată.

În cadrul acestor sarcini, un mesaj este prezentat la urechea stângă iar celălalt mesaj la urechea

dreaptă. Participantul ”maschează” un mesaj pentru a-l recepta pe celălalt, urechea ”mascată”

fiind cea activă. În sarcinile de ascultare dihotomizată, participantul primește două mesaje diferite

de la fiecare cască: un mesaj este prezentat la urechea stângă iar celălalt mesaj la urechea dreaptă.

In sarcina de umbrire, persoana repetă cu voce tare cuvintele pe care le-a auzit. Participantului i

se cere să mascheze numai mesajul de la urechea stângă și să ignore orice alt mesaj (mesajul

de la urechea dreaptă). Rezultatul este că subiectul nu poate raporta mesajul de la urechea

dreaptă.

Exemplu: Sarcina de ascultare dihotomizată

.

În coșul deȘoarecele

mic apicnic avea … mâncat…

Urechea umbrită U. nesupravegheată

În coșul de picnic avea …

Cherry a folosit sarcina de ascultare dihotomizată. Participanții erau capabili să

observe modificări fizice sau senzoriale la urechea nesupravegheată (de exemplu

tonul vocii sau vocea unui bărbat sau femei) dar nu erau capabili să identifice

schimbările semantice. De asemenea, nu sesizau dacă mesajul se schimba din

limba engleză în limba germană sau dacă era prezentat de la final spre început.

Totuși, o treime dintre persoane auzeau că le era rostit propriul nume la urechea

nesupravegheată. Cercetări recente au arătat că persoanele care erau capabile să

își audă numele aveau o capacitate limitată a memoriei de lucru .

Cele mai cunoscute modele sunt modelele Broadbent, Mowbray și Deutsch și Deutsch.

Modelul lui Broadbent sau modelul filtrelor timpurii este unul dintre primele modele

elaborate de către Broadbent. Autorul a construit acest model pornind de la o

observație pe care o considera crucială: participanții repetau cu voce tare stimulii în

funcție de originea spațială a stimulului. Astfel, dacă succesiunea de litere A-C-E era

prezentată la una dintre urechi iar succesiunea B-D-F era prezentată la urechea

cealaltă, participantul masca fie succesiunea A-C-E, fie succesiunea B-D-F, în funcție

de direcția în care i-a fost orientată atenția selectivă. Acest lucru demonstrează că

originea spațială a mesajului, deci caracteristicile sale fizice sunt mai importante decât

secvența cronologică (în această situație, participantul ar fi reactualizat stimulii în

ordinea A-B-C-D-E-F). Broadbent a concluzionat că informația fost secvențializată în

funcție de canal, sistemul nervos comportându-se ca un singur sistem de comunicație

cu o capacitate limitată. Acest model se numește model al filtrajului timpuriu pentru

că selecția se realizează în primele etape ale procesării și se bazează pe caracteristicile

fizice generale ale semnalului.

Să ne reamintim: Modelul filtrelor timpurii

Memoria

Mesaj Filtru Detector Memoriesenzorială

Mesaje nerecepționate

Modelul conține următoarele elemente:

memoria senzorială care menține informația pentru o perioadă foarte scurtă și o transmite mai departe;

filtrul care identifică mesajul pe baza caracteristicilor fizice și îl transmite mai departe;

detectorul care procesează informațiile pentru a determina caracteristicile

stimulilor – semnificația stimulului.

Mesajul este filtrat înainte de-i fi decodificată semnificația.

Modelul inițial al lui Broadbent a fost criticat de mulți cercetători care au adus în discuție

ideea că selecția nu depinde numai de caracteristicile fizice ale stimulului. De exemplu, Gray

și Wedderburn au realizat un experiment de ascultare dihotomizată în care au arătat că

semnificația stimulilor este mai importantă decât caracteristicile lor fizice. În experimentul

lor, cercetătorii au prezentat stimulii Cine 2 acolo la o ureche și stimulii 3 merge 9 la cealaltă

ureche. În etapa de reactualizare a stimulilor participanții au reactualizat stimulii în două

secvențe: Cine merge acolo și 3-2-9. Cercetătorii au concluzionat că selecția realizată pe baza

semnificației infirmă teoria lui Broadbent. Alte argumente aduse contra modelului lui

Broadbent au arătat că filtrajul nu acționează în mod absolut, mesajele cu semnificație,

precum numele propriu pot sparge blocajul. De exemplu, în cazul introducerii numelui

participantului în mesaj, 30% din participanți și-au amintit că numele a fost rostit în mesajul

la care nu erau atenți . Efectul coctail party sugerează acest lucru: te afli la o petrecere și

discuți cu o persoană; în aceiași cameră, o altă persoană cu care nu discuți, rostește numele

tău. Brusc devii atent la persoana respectivă .

Modelul atenuării reprezintă o revizuire a modelului lui Broadbent propus de către

Treisman. Autorul a arătat că mesajele pot fi separate de timpuriu în sistemul de procesare a informației dar că selecția se poate produce și mai târziu.

Să ne reamintim: Modelul atenuării

Mesajerecepționate

Mesaje Atenuator Analiză Memoriesemantică

Mesaje nerecepționate

Treisman adaugă modelului Broadbent factorul de atenuare sau filtrare și prelucrarea semantică a mesajului;

mesajele pot fi separate de timpuriu în sistemul de procesare a informației;

selecția se poate produce și mai târziu.

Pentru a demonstra teoria atenuării, Treisman a realizat următorul experiment: același

fragment era prezentat ambelor urechi, cu un decalaj de câteva secunde. Participanții trebuiau

să fie atenți la unul dintre mesaje și să îl repete. Atunci când decalajul era mare (10 secunde)

participanții nu puteau reproduce cel de-al doilea pasaj, dacă intervalul era mai scurt (5-6

secunde), participanții recunoșteau cele două pasaje ca fiind identice. Treisman a modificat

apoi mesajul, prezentând mesajul la care participanții nu au fost atenți înaintea primului. Când

decalajul a fost scurtat cu 1-2 secunde, participanții și-au dat seama că mesajele erau identice.

Prelucrarea semantică se realiza pentru mesajele de la ambele urechi, chiar dacă

participanților li se cerea să fie atenți numai la un mesaj. Astfel, Treisman a arătat că

prelucrarea semantică se aplică tuturor mesajelor, chiar și celor nefiltrate.

Modelul filtrelor târzii explică faptul că filtrajul este posterior etapei de analiză a

mesajului după caracteristicile fizice și după conținutul semantic. Această amplasare a

filtrului permite filtrarea și a altor mesaje, în vederea mascării informației nerelevante

pe baza caracteristicilor fizice și semantice . Cei doi autori aduc în discuție ideea de

importanță a mesajului. Modelul presupune că toate mesajele senzoriale sunt analizate

perceptiv la cel mai înalt nivel.

Când subiectul se află la niveluri normale de excitare, semnalul care este la cel mai înalt

nivel va intra memorie sau va evoca un răspuns. Cu toate acestea, în cazul în care

individul este somnolent sau adormit, un semnal va evoca un răspuns numai în cazul în

care depășește nivelul actual de excitare. Astfel, Deutsch și Deutsch concluzionează că

semnalul cu cea mai mare importanță va genera un răspuns iar mesajul cel mai important

va fi selectat după prelucrare completă, nu timpuriu așa cum precizează modelele

anterioare .

Să ne reamintim: Modelul filtrelor târzii

RĂM

E Registru Procese Filtru MSD SS senzorial perceptive selecție PA UJ N

S

stimulii sunt filtrați numai după ce au fost analizați din punctul de vedere al caracteristicilor fizice și semantice .

În 1967, Ulrich Neisser a încercat să găsească o teorie explicativă care să integreze atât

modelul filtrelor timpurii, cât și modelul filtrelor târzii. Astfel, a concluzionat că la baza

atenției stau două procese: procesele preatenționale și procesele controlate. Procesele

preatenționale sunt procese automate care au loc rapid și în paralel. Aceste procese sunt

folosite pentru a observa numai caracteristicile fizice ale mesajelor nesupravegheate, fără să

identifice semnificații sau relații. Procesele atenționale controlate se produc mai târziu, sunt

executate serial și consumă timp și resurse atenționale, precum memoria de lucru. Sunt

folosite pentru a sintetiza fragmentele într-o reprezentare mentală a obiectului .

Atenția distributivă intervine în situații în care ne angajăm în mai multe sarcini în

același timp și, de aceea, ne schimbăm resursele atenționale pentru a le aloca altor activități.

De exemplu, șoferii experimentați pot vorbi cu ușurință atunci când conduc în cele mai multe

situații, dar dacă un vehicul pare că se îndreaptă către mașina lor, își comută rapid atenția la

activitatea de condus. Cercetările asupra atenției distributive au folosit paradigma sarcinii

duale (dual-task paradigm), vizând realizarea simultană a două activități.

Folosind metoda sarcinii duale, Spelke, Hirst și Neisser au arătat nu numai că

participanții se descurcau mai slab în condiția 3, dar că după un număr de zile în care

participanții au exersat sarcinile, performanțele lor s-au îmbunătățit semnificativ. Participanții

și-au îmbunătățit atât viteza citirii cât și acuratețea înțelegerii mesajului. Își reaminteau,

totodată, cuvinte pe care le scriseseră în timpul unei dictări, ajungând la performanțe similare

participanților care exersaseră un singur tip de sarcină. Dacă inițial participanții nu sesizau

relațiile dintre cuvintele dictate (de exemplu rimele sau faptul că formau o propoziție), după

repetiții și practică începeau să observe relațiile. Cercetătorii au concluzionat că procesele

controlate pot fi automatizate astfel încât să utilizeze mai puține resurse. Astfel, două sarcini

discrete automatizate ajung să funcționeze ca o singură unitate. Sarcina nu devine în totalitate

automată .

O altă abordare de studiere a atenției distributive este ce a lui Pashler care s-a centrat

pe sarcinile simple care solicită răspunsuri rapide. Când oamenii încearcă să desfășoare două

sarcini, răspunsul pentru una sau pentru ambele sarcini este întotdeauna mai lent. Când a doua

sarcină începe rapid după ce prima sarcină a început, viteza de răspuns are de suferit. Acest

fenomen care duce la încetinirea rezolvării ambelor sarcini a fost numit perioadă fiziologică

refractorie sau attentional blink . Cele mai cunoscute teorii ale atenției distributive sunt

modelul lui Kahneman și modelul lui Navon.

Modelul lui Kahneman pornește de la premisa că anumite activități sunt mai solicitante și solicită mai mult efort decât altele. Capacitățile de procesare totale pot fi crescute sau scăzute prin intermediul arousal-ului. Există, de asemenea, activități care pot fi realizate concomitent pentru că nu depășesc capacitățile disponibile. Kahneman explică faptul că există reguli și strategii care determină alocarea resurselor activităților și diverselor etape de procesare. Kahneman susține existența unui procesor central care duce o politică centrală de alocare a resurselor, prin evaluarea constantă a cererilor sarcinii și prin ajustarea atenției în concordanță cu aceste cereri. Kahneman consideră că nivelul prea ridicat sau prea scăzut de stimulare (arousal) poate să ducă la performanțe slabe: substimularea se asociază cu scăderea motivației care duce la dificultăți de a discrimina între aspectele relevante și nerelevante ale sarcinii; suprastimularea poate duce la graba în realizarea sarcinii și la performanțe slabe. Modelul lui Kahneman stipulează că avem un singur stoc de resurse care sunt divizate între sarcini diferite. Modelul a fost criticat, fiind văzut ca simplificare excesivă a atenției.

Modelul lui Navon pornește de la următoarea observație: se pare că indivizii își

distribuie mai ușor atenția atunci când sarcinile aparțin unor modalități diferite. De exemplu,

oamenii pot asculta muzică în timp ce scriu dar le este mai greu să vorbească cu o persoană și

să scrie în același timp. Motivul este că ambele sarcini sunt verbale iar sarcinile similare

interferează mai puternic decât sarcinile diferite. Astfel, Navon concluzionează că resursele

atenționale sunt împărțite diferit în funcție de modalitatea implicată în rezolvarea sarcinii.

Cercetările în domeniul atenției au arătat că activitățile multitasking nu sunt

productive. De exemplu, Meyer și colegii săi au arătat că a lucra la mai multe sarcini în

același timp, duce nu numai la încetinirea timpului de răspuns dar și la creșterea numărului

greșelilor, timpul de reacție crescând cu o secundă atunci când realizăm sarcini multiple.

Multe studii recente au arătat, de exemplu, că vorbitul la telefon în timpul șofatului crește

probabilitatea accidentelor.

4.5. Procesele automate și controlate la nivelul atenției

Procesele automate, precum scrierea propriului nume, nu implică nici un control

conștient. Mai multe procese automate se pot derula concomitent, de aceea sunt numite

procese paralele. Spre deosebire de acestea, procesele controlate sunt accesibile controlului

conștient și chiar au nevoie de control conștient. Aceste procese sunt secvențiale și se produc

pe rând. Conform lui Posner și Snyder (1975 cit in Sternberg & Sternberg, 2012), procesele

automate au trei caracteristici: sunt ascunse conștiinței, sunt neintenționale și consumă puține

resurse. Alte abordări sugerează că putem vorbi despre un continuum, de la procesele complet

automate până la cele în întregime controlate.

Multe dintre procesele controlate devin automate ca rezultat al exersării, proces care se

numește automatizare sau proceduralizare. De exemplu, condusul mașinii este inițial un

proces controlat, dar odată ce stăpânim această activitate, devine automatizată în condiții

normale de conducere: drum cunoscut, vreme bună, lumină, etc. totuși, când condițiile se

schimbă, controlul conștient intră în acțiune.

Să ne reamintim

Comparație între procesele automate și cele controlate

Caracteristici Procese controlate Procese automate

Cantitatea de efort Presupune efort conștient Presupune efort

conștient conștient redus sau

deloc

Gradul de Ridicat Se produc în afara

conștientizare conștiinței, deși anumite

procese automate sunt

accesibile conștiinței

Folosirea resurselor Consumă multe resurse Consumă puține resurse

atenționale atenționale atenționale

Tipul de procesare Secvențială, serială Paralelă

Viteza procesării Consumatoare de timp Rapidă

Noutatea relativă a Sarcini noi si neexersate Sarcini rutiniere

sarcinii cu caracteristici variabile

Nivelul de procesare Niveluri înalte de Niveluri scăzute de

procesare (analiză și procesare

sinteză)

Dificultate sarcinii Sarcini dificile Sarcini ușoare

Procesul de achiziție Sarcinile controlate pot deveni automate, dar și cele

automate pot deveni controlate în situații noi sau

nefamiliareO problemă de interes pentru cercetători este modul în care procesele devin automate.

Una dintre perspectivele acceptate este că pe parcursul practicii implementarea pașilor devine

tot mai eficientă. Individul combină gradual etapele de acțiune în componente integrate și așa

mai departe, până când întregul proces devine o singură operație. Această operație cere

resurse cognitive puține. A doua perspectivă este cea propusă de Logan . Aceasta explică

modul în care automatizarea se produce pentru că acumulăm în mod gradual cunoștințe

despre răspunsurile specifice la stimuli. De exemplu, atunci când un copil învață pentru prima

dată să facă adunări sau scăderi, folosește o procedură generală – numărarea – pentru a

rezolva sarcina. Ca urmare a practicii repetate, copilul stochează cunoștințe despre perechi

particulare de numere. În cele din urmă, copilul reactualizează răspunsuri specifice la

combinații specifice de numere. Ori de câte ori se va confrunta cu dificultăți, copilul va apela

din nou la procedura necesară (numărarea, în acest caz). Efectele practicii asupra

automatizării arată o curbă negativă, efectele practicii timpurii sunt foarte mari și scad pe

măsură ce trece timpul. Procesele automate intervin în cazul sarcinilor familiare, exersate și în

sarcinile simple. Procesele controlate intervin în sarcinile noi și dificile. Datorită

comportamentelor cu grad ridicat de automatizare, suntem capabili să realizăm mai multe

comportamente în același timp. Totuși, automatizarea poate să ducă la rezultate negative, ca

în cazul sarcinii Stroop.

Să ne reamintim

Participanților li se prezintă o secvență de cuvinte scrise cu diferite culori și li se cere să numească culoarea cu care este scris fiecare cuvânt. De cele mai multe ori, apar două condiții:

condiția de potrivire în care cuvântul și culoarea sunt congruente, de exemplu, albastru este scris cu culoarea albastru;

condiția de nepotrivire în care înțelesul cuvântului și culoarea cu care este scris sunt incongruente, de exemplu, cuvântul “roșu” este scris cu albastru.

Cercetările lui Stroop au arătat că timpul necesar pentru denumirea culorii unui stimul incongruent, ca de exemplu cuvântul roșu scris cu culoarea albastră, este mai mare decât cel pentru denumirea culorii unui stimul neutru, de exemplu un pătrat roșu. Participanții aveau tendința să citească cuvântul (ce desemna o culoare) mai degrabă decât să denumească culoarea, timpii de răspuns la stimuli incongruenți sau neutri fiind apropiați. Această asimetrie dintre denumirea culorii și citirea numelui culorii este cunoscută ca fenomenul Stroop. Interferența este diferența dintre timpul de reacție la stimuli incongruenți și la stimuli neutri. Facilitarea este diferența dintre timpul de reacție la stimulii congruenți si neutri. Explicațiile care stau la baza acestui fenomen sunt:

Teoria vitezei procesării: interferența se produce deoarece cuvintele sunt citite mai repede decât sunt numite culorile.

Teoria atenției selective: interferența se produce deoarece numirea culorilor cere mai multă atenție decât citirea cuvintelor .

Rezumat : Atenția este modalitatea prin care procesăm activ o cantitate limitată de informație din cantitatea enormă de informație pe care o obținem prin intermediul simțurilor, stocată în memorie sau obținută prin alte procese cognitive. Atenția și conștiința sunt aspecte care se suprapun parțial, fără să reprezinte același lucru. O parte a procesării atenționale a informației senzoriale, informația amintită și informația cognitivă se desfășoară fără a fi conștienți. Principalele funcții ale atenției sunt următoarele: detecția semnalului și vigilența, căutarea, atenția selectivă, atenția distributivă. Procesele automate, precum scrierea propriului nume, nu implică nici un control conștient. Mai multe procese automate se pot derula concomitent, de aceea sunt numite procese paralele. Spre deosebire de acestea, procesele controlate sunt accesibile controlului conștient și chiar au nevoie de control conștient. Aceste procese sunt secvențiale și se produc pe rând.